SFÂNTA EUHARISTIE, TAINA BISERICII ŞI TRUPUL LUI HRISTOS

Date:
PR. PROF. DR. COSMIN SANTI
PROFESOR SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX „SF. IOAN GURĂ DE AUR”-TÂRGOVIŞTE
DOCTOR ÎN TEOLOGIE LA UNIVERISTATEA BUCUREŞTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„JUSTINIAN PATRIARHUL”.

Cuvinte cheie:Euharistie, Taină, Biserică, comuniune (Eucharist, Sacrament, Church, communion).

Abstarct:
Credinţa Bisericii în realitatea euharisticã, în prezenţa realã a Trupului şi Sângelui Domnului în
Sfânta Liturghie, este veche şi a fost mãrturisitã permanent şi consecvent de toată Biserica. Sfânta Taină a
Euharistiei este momentul cel mai important şi sublim al Liturghiei Ortodoxe-Cerul pe pământ. Prin
aceasta fiinţa creată se împărtăşeşte cu Creatorul. Euharistia este modul desăvârşit prin care Dumnezeu Îşi
arată şi revarsă iubirea Sa infinită asupra oamenilor, în Biserică, comunitatea vie, care împlinidu-se numai
prin comuniune de iubire, se împărtăşeşte dintr-o pâine şi dintr-un potir, unind pe unii cu alţii.

,,Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu

are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”.
(Ioan 6, 54)

I. Introducere

Domnul nostru Iisus Hristos, cu puţin înainte de sfintele Sale patimi, a mers cu ucenicii Săi
într-un loc deosebit, pentru ca să oficieze cu ei cina despărţirii. Primii trei sfinţi evanghelişti, care din
cauza asemănării celor istorisite de ei, au fost denumiţi cu timpul sinoptici, consimţind toţi în fond asupra
aceluiaşi adevăr istoric, descriu, aproape la fel Cina cea de Taina şi Taina Sfintei Euharistii săvârşite de
Domnul. Relatarea Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Marcu se aseamănă până şi în cuvânt. Sfântul
Evanghelist Luca descrie acest eveniment ceva mai amănunţit. El spune: ,,Când a venit ceasul, Iisus S-a
aşezat la masă, şi apostolii împreună cu El. Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi aceste
Paşti, mai înainte de patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu voi mai mânca din acestea, până când nu
se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând paharul, mulţumind, a zis: Luaţi acesta şi împărţiţi-l

1
între voi; căci zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui
Dumnezeu. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă
pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat zicând: Acest
pahat este Legea cea Nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22, 14-20).
Sfântul Evanghelist Ioan, care, după cum se ştie, a avut în vedere să nu mai descrie cele istorisite
de primii trei evanghelişti, ci să completeze, cele omise de ei, nu mai menţionează evenimentul
împărtăşirii Apostolilor de către Domnul. În schimb, în capitolul al şaselea din evanghelia sa întâlnim
convorbirea avută de Iisus cu iudeii, în sinagoga din Capernaum, din care se constată necesitatea pentru
toţi credincioşii de a mânca Trupul şi Sângele Domnului. Această convorbire este în cea mai strânsă
legătură cu Taina Sfintei Euharistii, care a fost instituită la Cina cea de Taină. După cum relatează Sfântul
Evanghelist Ioan, Mântuitorul Iisus Hristos spunea atunci: ,,Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi
mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul
Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică (…). Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne
întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 53-58).
Aşadar, Sfânta Euharistie este Taina care ne uneşte cu Hristos şi în Hristos cu toată creaţia; prin ea
se realizează, în Biserică, acea comuniune de iubire în comunitatea eclesială parohială, iar credincioşii,
mădulare ale Trupului sfânt al Domnului, devin, prin împărtăşirea cu acelaşi Trup şi Sânge, din acelaşi
potir, un glas, o făptură, o fiinţă, în mijlocul lor fiind prezent Însuşi Mântuitorul jertfit.
Împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine şi luând paharul vieţii trăită în Hristos, noi devenim în cea mai
strânsă unire cu El şi unul cu altul, ne integrăm în Biserica cea una şi sfântă, care este Trupul duhovnicesc
al lui Hristos, împlinirea celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 23).

II. Sfintele Taine – consideraţii generale

II.1. Noţiuni despre Sfintele Taine

Cuvântul taină sau mister reprezintă traducerea termenului grecesc μυστήριον (de la μύειν = a fi
închis, ascuns) şi etimologic înseamnă ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea. Cuvântul ,,taină” în limba
noastră are două înţelesuri: înţelesul de taină ca ceva necunoscut deplin, ceva ce ni se ascunde, dar ni se şi
arată, şi prin acest cuvânt desemnăm în general oricare din cele 7 Sfinte Taine prin care harul lui
Dumnezeu se coboară peste credincioşi pentru trebuinţele pe care le au credincioşii, pentru sfinţirea lor. În

2
acest înţeles Taina este o lucrare sfântă întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o lucrare sfântă
care se realizează în Biserică şi prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu, harul sfinţitor pentru
trebuinţele diferite ale credincioşilor.
Este cunoscută o împărţire scolastică a Sfintelor Taine, astfel sunt câteva Taine generale, pentru
toţi credincioşii, Taine de iniţiere - cum este Taina Sf. Botez, Taina Ungerii cu Sf. Mir, Taina Sf.
Euharistii. Apoi sunt dintre cele 7 Sfinte Taine şi unele Taine care se dau credincioşilor pentru trebuinţe
speciale, cum sunt Taina Sf. Spovedanii pentru iertarea păcatelor, Taina Sf. Maslu pentru cei bolnavi,
Taina Cununiei pentru cei ce se căsătoresc şi Taina Preoţiei pentru cei ce devin slujitori la Altar.1
Mai există şi alte taine, şi anume tainele care privesc adevărurile de credinţă creştină, pe care le şi
cunoaştem şi pe care nu le cunoaştem deplin, taina adevărurilor descoperite de Dumnezeu: taina
Întrupării Fiului lui Dumnezeu, taina Jertfei Mântuitorului, taina Învierii, taina Înălţării Mântuitorului şi
taina cea mai mare, în sensul că în Sfânta Euharistie, Sfânta Cuminecătură sau Sfânta Împărtăşanie, nu ni
se descoperă ceea ce ştim că se cuprinde, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, dar nu vedem Trupul şi Sângele Mântuitorului, ci vedem pâine şi vin.
Mai este o taină pe care am putea-o numi tot aşa de bine taină a tainelor din punct de vedere al
descoperirii dumnezeieşti, şi anume Taina Sfintei Treimi. E ceva cu totul neînţeles de noi, neputând fi
coborâte la gândirea noastră pământească, în raţional, pentru că sunt supraraţionale, nu le putem coborî în
logic pentru că sunt supralogice. Dacă le-ar putea cunoaşte omul prin raţiunem atunci nu ar trebui să
credem în ele, ci le-am putea demonstra.
Jertfa Mântuitorului de pe Cruce, cea care a adus răscumpărarea sau eliberarea oamenilor din robia
păcatului şi a morţii (mântuirea obiectivă) sau împăcarea omului cu Dumnezeu, după cum spun
protestanţii, a avut şi alte efecte asupra firii umane căzute, aducând, în primul rând pacea, împăcarea
omului cu sine, cu semenii, pe lângă refacerea legăturii cu Dumnezeu. Puterea care izvorăşte din jertfa de
pe cruce a Mântuitorului, pentru cei ce cred, îi îndreptează şi îi sfinţeşte pe credincioşi, înălţându-i de la
starea lor firească la viaţa suprafirească în Hristos şi le dă forţa de a progresa, de a urca pe scara
duhovnicească, pe treptele dobândirii asemănării.
Această îndreptare sau ,,sfinţire a omului”2 prin harul divin se realizează în Biserică, Trupul tainic
al lui Hristos, cu ajutorul Sfintelor Taine, care sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi
încredinţate sfintei Sale Biserici, spre a oferi credincioşilor mântuirea şi sfinţirea. Baza generală a
1
cf. Pr. Dumitru Stăniloae, „Numărul Tainelor, raportul dintre ele şi Tainele din afara Bisericii”, în Ortodoxia, an VIII (1956),
nr. 2, p. 187.
2
Pr. Isidor Todoran, Arhid. Ioan Zăgrean, Dogmatica ortodoxă, Ed. Arhidiecezana Cluj, Ediţia a II-a, Cluj-Napoca,1997,
p. 295.

3
Tainelor Bisericii este credinţa că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. Astfel,
sensul Tainelor este redat prin unirea lui Dumnezeu cu creatura şi cu întreaga creaţie. 3 Aceasta este Taina
tainelor; unirea lui Dumnezeu cu întreaga creaţie începe chiar din momentul actului creaţional şi are ca
scop „desăvârşirea”4, prin mişcarea creaţiei spre starea în care ,,Dumnezeu va fi totul în toate” (I
Corinteni 15, 28).
În această mare taină fiecare componentă are rolul său, totuşi omul are o poziţie deosebită, el fiind
chipul şi organul principal al tainei celei mari şi dinamice a unirii Logosului cu întreaga creaţie, deoarece
omul reprezintă o îmbinare perfectă a spiritului cu materia, prin aceasta unind în sine toată creaţia şi pe
aceasta cu Dumnezeu. Omul este inelul creaţiei, este un ,,macrocosm”, deoarece omul depăşeşte graniţele
lumii create, prin aspiraţie şi gândire, proiectând în lume şi asupra lumii o lumină şi o putere mai presus
de ea şi mereu nouă, adâncind la nesfârşit bogăţia sa de înţelesuri.
Astfel, „omul realizează mai mult decât orice unitate din lume caracterul paradoxal al tainei, unind
în sine spiritul, ca raţiune conştientă, cu materia, ca raţionalitate plasticizată inconştientă, simplitatea cu
compoziţia, subiectivitatea cu obiectivitatea, definitul cu inde-finitul, chiar creatul cu necreatul.”5
Chiar în baza creaţiei, Dumnezeu lucrează prin cosmos; la fel şi omul, prin acesta accentuându-se
în mod special lucrarea lui Dumnezeu asupra creaţiei, în vederea transfigurării şi spiritualizării ei. Aceasta
este baza ,,naturală” a Tainelor Bisericii. Însă Omul care a devenit mediul prin excelenţă al puterii lui
Dumnezeu asupra materiei şi asupra celorlalţi oameni, este Omul-Hristos. Prin El se extinde în fiecare
Taină puterea lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor, El mijloceşte pentru sfinţirea umanului, începând
cu Jertfa Sa de pe cruce şi continuând prin actele realizate de atunci de urmaşii Săi, constituind baza
hristologică a Tainelor.
Cuvântul lui Dumnezeu a asumat firea noastră ca fire umană personalizată în El, pentru ca prin ea
să Se unească mai strâns cu toate subiectele umane purtătoare ale aceleiaşi firi şi cu toată creaţia cu care
aceste subiecte sunt legate, prin firea lor. Astfel, El a actualizat toate potenţele omului de a fi legătură între
Dumnezeu şi creaţie, această actualizare luând forma Bisericii, ca o altă Taină, în care Dumnezeu-
Cuvântul restabileşte şi ridică la o treaptă mai înaltă unirea Sa cu lumea înfiinţată prin actul creaţiei, dar
slăbită prin păcatul omului. Se poate spune că, însăşi creaţia este Biserica, iar Biserica este „creaţia
restabilită şi în curs de restabilire şi desăvârşire.”6

3
cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G., 91, col. 1084 D
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G., 91, col. 1073 C: ,,Sfârşitul mişcării celor ce se mişcă este Cel ce este veşnicul
bine, precum şi originea lor este însuşi Cel ce este, care este Dumnezeu...”
5
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 9.
6
Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 11.

4
 Astfel, Taina Bisericii este nedespărţită de Taina lui Hristos, deoarece Biserica este extensiunea
sau prelungirea Tainei lui Hristos în lume, Hristos fiind Capul real sau ipostasul fundamental al Bisericii,
pe care o constituie şi o susţine imprimând continuu viaţa Lui în ea, sau în mădularele ei, unite între ei şi
în El prin Sfintele Taine.

II.2. Partea văzută a Sfintelor Taine şi partea nevăzută, sau trupul, sufletul şi harul lui
Hristos

Definite altfel, Tainele sunt lucrări invizibile ale lui Hristos, săvârşite prin acte vizibile, prin ele
constituindu-se Biserica, şi care se săvârşesc în Biserică. 7 Baza Tainelor o reprezintă întruparea Logosului
şi faptele Sale mântuitoare, adică asumarea şi menţinerea pentru totdeauna în Sine, nu doar a sufletului, ci
şi a trupului omenesc, pe care El le-a ridicat la starea de desăvârşire, de îndumnezeire, arătând că
asemănarea cu Dumnezeu nu este „un scop utopic”8, de nerealizat al omului, ci este ceva ce poate fi
dobândit cu un minim de efort şi de credinţă din partea omului şi cu multă, multă iubire din partea lui
Dumnezeu.
Prin Sfintele Taine, trupul pnevmatizat al lui Hristos, în care „raţionalitatea plasticizată a materiei
lui s-a făcut pe deplin transparentă şi spiritualizată” 9, se poate sălăşlui prin Duhul ce iradiază din El în
trupurile noastre, pentru a ne duce şi pe noi pe culmile mântuirii. Tainele pun în relief marea însemnătate
a trupului omenesc, ca şi valoarea lui eternă; în trup este sufletul întreg, este ,,templu al Duhului Sfânt”
(I Corinteni 6, 19), iar a sfinţi trupul înseamnă a sfinţi şi sufletul, căci omul a fost creat deopotrivă trup şi
suflet şi tot aşa va învia la a doua judecată.
Aşadar, în Sfintele Taine ale Bisericii sunt prezente acte care se referă la sfinţirea trupului, şi acte
care se referă la sfinţirea sufletului, unele văzute şi altele nevăzute, după cum şi preotul este cel care
săvârşeşte Tainele văzut, iar în mod nevăzut Hristos îşi pune mâna Sa iubitoare asupra celui care primeşte
să se unească cu El. Nu se poate vorbi de un subiect şi un obiect al Sfintelor Taine, deoarece acestea devin
lucrătoare doar dacă primitorul, respectiv creştinul, aderă activ şi manifest la ele.
Hristos pătrunde cu harul Său în trupurile noastre prin materiile folosite în Taine, sau prin gesturile
liturgice ale preotului, punând în trupurile noastre începutul sfinţirii, care necesită apoi efort din partea

7
cf. Arhim. Chesarie Gheorghescu, „Sfintele Taine”, în Glasul Bisericii, an XXXII (1973), nr. 3-4, p. 309.
8
Pr. Dumitru Radu, „Sfintele Taine în viaţa Bisericii”, în Studii Teologice, an XXXIII (1981), nr. 3-4, p. 556.
9
Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,, p. 12.

5
noastră. Nu trebuie separată, însă, cum fac occidentalii, materia Tainei şi harul sau puterea lui Hristos,
deoarece materia nu este numai un simbol separat de har, ci ea însăşi este plină de puterea dumnezeiască.
Şi nici împărţirea între partea externă a lucrării Tainelor şi partea internă nu trebuie făcută, deoarece omul
este deopotrivă trup şi suflet, structură dihotomică, iar ceea ce se vede nu este numai cât se vede şi harul
nevăzut lucrează prin materia şi gestul văzut.

II.3. Euharistia ca jertfă şi taină a comunităţii bisericeşti, în comuniune de iubire

Dacă prin Taină Dumnezeu ne împărtăşeşte lucrarea Sa, ca har şi ca dar, iar prin jertfă noi oferim
lui Dumnezeu cele ale noastre şi chiar fiinţa noastră, în Euharistie se întâlnesc aceste două mişcări: „de la
noi la Dumnezeu şi de la Dumnezeu la noi” 10, în modul cel mai complex şi mai accentuat. Actul de Jertfă
şi cel de Taină al Euharistiei sunt nedespărţite. Chiar ca Jertfă ea este o Taină, căci dăruindu-ne lui
Dumnezeu ne înălţăm şi ne împărtăşim de simţirea şi de binecuvântarea Lui.
Euharistia este o jertfă şi o taină unificatoare. Ea unifică în Trupul lui Hristos pe toţi cei ce se
adună să o săvârşească împreună printr-un preot al lor, hirotonit de episcopul lor. Îi unifică prin faptul că
Hristos îi adună pentru a-i oferi Tatălui în Sine ca jertfă şi prin faptul că toţi se împărtăşesc de El. Dar îi
unifică totodată în acelaşi Hristos pe toţi cei ce săvârşesc aceeaşi Euharistie şi se împărtăşesc în tot locul
din ea, prin preoţii hirotoniţi de episcopii ce stau în comuniune.
De aceea, prin ea se desăvârşeşte şi se susţine unitatea Bisericii, sau Biserica însăşi, în calitate de
Trup tainic al Domnului Hristos, fiind Dumnezeu al tuturor în stare de om, S-a adus jertfă pentru toţi, ca
pe toţi să-i adune în Sine în starea Sa de jertfă ce e străină de orice limitare individualistă. El nu
mântuieşte pe câte unul în izolare, căci aceasta ar însemna confirmarea lor în izolarea individualistă. De
aceea agneţul neprefăcut reprezintă jertfa comunităţii şi această jertfă o ridică Hristos la nivelul de jertfă a
Sa; El este în acelaşi timp jertfă a Sa şi jertfă a comunităţii, jertfa Sa imprimată în jertfa comunităţii, sau
jertfa comunităţii imprimată în jertfa lui Hristos şi transfigurată de ea. Euharistia e Hristos şi Biserica
concentrată în El; este comunitatea însăşi în esenţa ei comunitară, configurată în stare de jertfă prin
Hristos aflat în stare de jertfă, „prefacerea Darurilor euharistice în Trupul şi Sângele Domnului arată că
sensul Sfintei Euharistii este acela de a fi mijloc de dialog între Hristos şi Biserică.”11
Preotul nu este punctul de convergenţă al credincioşilor în sensul că el ar substitui pe Hristos. El
este punctul de convergenţă ca un transparent prin care converg privirile şi jertfele tuturor spre Hristos.
10
Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 71.
11
Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos – Pantocrator, Ed. IBMBOR, 2005, p. 330.

6
Toţi membrii comunităţii se aduc în aducerea preotului, rugăciunea tuturor către Hristos e concentrată în
rugăciunea lui, comunitatea susţine rugăciunea lui, se roagă în rugăciunea lui; dar şi rugăciunea lui mişcă
şi adună în jurul ei, în ea însăşi, tăcută sau sonoră, rugăciunea tuturor. Preotul nu e ales numai de
comunitate, ci e rânduit şi de Hristos prin Duhul Lui lucrător în chip văzut prin episcop, ca urmaş al
Apostolilor. Prin aceasta se arată că Hristos dă celor ce cred în El puterea să conveargă ca şi comunitate în
preot şi prin preot în El însuşi; se arată că credincioşii au nevoie de un punct indicat lor de deasupra lor,
de Hristos, pentru a putea transcende prin El individualismul şi imanenţa lor.
Rugăciunea fiecărui credincios este susţinută de rugăciunea comunităţii şi este ridicată în
rugăciunea unificată a acesteia prin preot la Hristos; aducerea fiecăruia e în aducerea comunităţii oferită
prin preot. Fiecare se împărtăşeşte de Hristos, dar numai în acest cadru al comunităţii ce se depăşeşte în
mod real pe sine însuşi prin preot.
Biserica este trupul lui Hristos şi plenitudinea de viaţă a Duhului Sfânt (Efeseni 1, 23), căreia
Hristos i-a dat mijloacele vizibile de împărtăşire a mântuirii realizate de El pentru întreg neamul omenesc,
prin Întruparea, Patimile, Jertfa de pe Cruce şi Învierea Sa din morţi. „Taina Bisericii nu este altceva decât
prelungirea Tainei Hristos în credincioşi”12 Relaţia strânsă, fiinţială dintre Sfintele Taine şi Biserică este
dată de întemeierea Bisericii de către Mântuitorul Hristos şi de aceea nu există taine în afara Bisericii,
după cum nici biserică fără taine nu există.
Întrucât Sfintele Taine au fost instituite de către Mântuitorul Hristos ca mijloace exprese de
împărtăşire a harului divin în Biserică, rezultă că ele sunt absolute necesare pentru mântuirea
credincioşilor. Desigur, Dumnezeu poate mântui şi în afara Bisericii şi a Sfintelor Taine, însă acest fapt nu
ştirbeşte importanţa lor, ci reliefează măreţia lui Dumnezeu, care ,,poate câte vrea, dar nu vrea câte
poate” 13, după cum afirma un înţelept părinte al Bisericii. Necesitatea Sfintelor Taine pentru mântuirea
credincioşilor mai reiese şi din faptul că omul singur nu poate face nici măcar primii paşi pentru începutul
mântuirii sale (Ioan 15, 5), ci Hristos este Cel care îi întinde o mână sigură omului care păşeşte timid
asemeni unui copilaş care învaţă să facă primii paşi.
III. Sfânta Euharistie – Taină a Bisericii

Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie este Taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se
oferă oamenilor creştini însuşi Trupul şi Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci,
înfăţişându-se astfel, real şi nesângeros, jertfa cea de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Prefacera
12
Pr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, p. 307.
13
Pr. Ioan Stan, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Ando-Tours, Timişoara, 1998, p. 247.

7
pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului are loc prin puterea Duhului Sfânt, invocat de episcop
sau de preot, la Sfânta Liturghie.
Mărturisirile de credinţă ale Bisericii noastre străbune învaţă despre Sfânta Euharistie ca taină, ca
jertfă şi prezenţă reală a Domnului Iisus Hristos în ea, astfel: „Sfânta Euharistie sau Sfânta Cuminecătură
este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, sub chipul pâinii şi al vinului, în care în adevăr şi
în realitate se află Iisus Hristos. Această Taină covârşeşte pe toate celelalte şi încă mai mult decât ele
ajută la mântuirea noastră. Această Taină se aduce de asemenea ca jertfă, pentru oamenii cei vii şi
pentru cei morţi, în nădejdea învierii şi a vieţii noastre veşnice. Euharistia este acea jertfă care nu se va
sfârşi până la judecata cea din urmă. Prin ea primim toţi, cei vii şi cei decedaţi, milostivirea şi îndurarea
lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor” (Mărturisirea Ortodoxă, 1, 107). Însuşi Iisus Hristos ne spune: „Cel
ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci
trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu este adevărata băutură” (Ioan 6, 54-55).
Luând mereu parte la Sfânta Liturghie şi fiind convinşi de faptul că prin ea avem posibilitatea să
ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi să ne simţim mai aproape unii de alţii mai mult decât prin orice alt
mijloc, ne întrebăm în mod firesc: care este definiţia cea mai cuprinzătoare a Sfintei Liturghii? Sfânta
Liturghie este continuarea tainică (duhovnicească) şi actualizată a lucrării răscumpărătoare, soteriologică,
a Domnului Iisus Hristos în lumea din trecut, prezent şi din viitor. Sfânta Liturghie, unde de fiecare dată
se oficiază Sfânta Taină a Euharistiei, ni-L face prezent şi ni-L comunică în mod real, sub forma pâinii şi a
vinului pe Mântuitorul Hristos, în stare actuală-permanentă de jertfă şi de înviere, ca să ne însuşim şi noi
puterea de sacrificiu, de biruinţă, asupra egoismului şi a plăcerilor trecătoare şi să întărim în sufletul
nostru energia dumnezeiască a viitoarei învieri pentru veşnica fericire a unirii cu Domnul Hristos şi cu
semenii noştri.
Taina Sfintei Euharistii a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos, în preajma patimilor, a
morţii şi a învierii Sale. Căci, fiind El la ultima Cină, cu apostolii Săi, „pe când mâncau ei, Iisus luând
pâinea şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi
luând paharul, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-27), întărind înfiinţarea acestei Taine şi prin
cuvintele: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19-20).
Ţinând seama de profunzimea tainică şi de însemnătatea soteriologică (răscumpărătoare) a Sfintei
Euharistii, care înseamnă mulţumire, fiindcă la instituirea ei la Cina cea de Taină, Mântuitorul a mulţumit
lui Dumnezeu Tatăl, înainte de a frânge pâinea şi de a o da apostolilor, şi pentru că este jertfă de

8
mulţumire adusă de Biserică, mai exact de Hristos însuşi împreună cu Biserica, pentru fiii ei duhovniceşti,
Sfânta Euharistie se numeşte apoi binecuvântare, referindu-se la momentul binecuvântării pâinii şi a
vinului de către Domnul Hristos la Cina cea de Taină, înainte de împărtăşirea apostolilor (Matei 26, 27);
cuminecătură (comuniune), unire, pentru că uneşte pe cei ce se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui
Hristos – euharistic, cu Hristos însuşi şi între ei toţi; „Cina Domnului (I Corinteni 10, 17-21), Masa
Domnului, Taina altarului, Pâinea cea cerească (Ioan 6, 33), Paharul vieţii, Paharul mântuirii, Trupul şi
Sângele lui Hristos, Sfintele şi dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, Jertfă sfântă, tainică,
înţelegătoare.”14
Prin Sfânta Liturghie şi Euharistie, Mântuitorul Hristos ni se înfăţişează nouă tuturor în starea de
jertfă în care se aduce Tatălui ca om în numele nostru, pentru noi oamenii şi pentru a noastră răscumpărare
şi sfinţire. Prin jertfa de la Golgota, El a ridicat din nou umanitatea în relaţia de dăruire către Dumnezeu -
Tatăl, după ce această umanitate slăbise legătura cu Tatăl prin păcat. Dându-se nouă în Sfânta Euharistie,
Mântuitorul ne atrage pe toţi la Sine însuşi ca om, în această stare de totală predare Tatălui, ca jertfă adusă
din iubire, ca om, ca să atragă şi iubirea Tatălui faţă de noi, după ce El, Iisus Hristos, şi-a atras această
iubire, ca om, în numele nostru. În faţa lui Hristos-Iisus care se predă Tatălui ca jertfă, Tatăl priveşte cu
iubire faţa tuturor oamenilor.
Dar şi noi oamenii suntem chemaţi să ne însuşim starea de jertfă a lui Hristos către Tatăl, pentru ca
iubirea cu care ne priveşte Tatăl, în mod potenţial pe toţi, în Fiul Său, să devină o iubire actuală şi activă
(concretă) faţă de fiecare dintre noi, care suntem conştienţi de chemarea noastră în faţa lui Dumnezeu şi
ne însuşim starea de jertfă a Fiului Său, ca om. 15 Numai aşa vom putea deveni fii ai lui Dumnezeu, prin
asumarea Jerfei Fiului Său, prin participarea noastră la Jertfa Euharistică, prin epectază, adică agonisind
har după har.
Prin cuvintele „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu; beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele
Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-
28), precum şi prin porunca Sa: „Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19), Domnul Iisus
Hristos ne asigură că El va fi atât de prezent în viaţa noastră şi ni se va dărui, sub chipul pâinii şi al
vinului, în Sfânta Euharistie, ori de câte ori Apostolii şi urmaşii lor, preoţii, se vor ruga Lui să facă
aceasta, cum a făcut El la Cina cea de Taină.
Ba chiar le porunceşte apostolilor să săvârşească această Taină spre a-L pomeni pe El şi a-şi aduce
aminte de ceea ce a făcut El atunci, adică în momentul când a instituit Taina Sfintei Euharistiei. Dar
14
Pr. Dumitru Radu, „Taina Sfintei Împărtăşanii”, în Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pp. 527-528.
15
cf. Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Euharistiei”, în Ortodoxia, an XXI (1969), nr. 3, p. 341.

9
pomenirea Lui nu este fără prezenţa Lui şi prezenţa Lui nu poate avea loc fără pomenirea Lui. De aceea
Liturghia sau Sfânta Euharistie nu este o simplă pomenire a lui Hristos, fără prezenţa Lui, nici nu se
obţine prezenţa Lui fără pomenirea a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taină. Între Cina cea de Taină şi
jertfa liturgică sau Euharistia din orice timp, deci şi cea din Liturghia noastră, de azi, este o strânsă
legătură cu Cina cea de Taină oficiată de Mântuitorul Iisus Hristos însuşi. Primind în fiinţa noastră Sfânta
Euharistie, primim însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos. Într-un chip tainic şi spiritual, noi ne facem
mădularele lui Hristos şi Hristos se face mădularele noastre.
Este foarte greu, aproape imposibil, să pătrundem numai cu înţelegerea noastră, mărginită, Taina
Sfintei Euharistiei şi însemnătatea ei adâncă, ispăşitoare pentru viaţa noastră. Să nu uităm însă, că aşa cum
a fost schimbat la faţă trupul şi chipul Mântuitorului Hristos, în întregime, pe muntele Tabor de către
puterea lui dumnezeiască, aşa se preface în lumină la Sfânta Liturghie, pâinea şi vinul în substanţa lor,
devenind Trupul real şi Sângele adevărat a lui Hristos, „prin puterea harului Său divin, fără ca noi să
putem a pătrunde cu mintea, în toată profunzimea ei măreţia acestei taine.”16
Sfânta Împărtăşanie ne ridică în planul existenţei înduhovnicite şi ne uneşte în mod concret şi
harnic cu Hristos Mântuitorul. De aceea, se cuvine să fim conştienţi că Iisus Mântuitorul ni se dă de
fiecare dată când ne împărtăşim cu Sfintele Taine, căci Trupul Lui este adevărată mâncare şi Sângele Lui
-adevărată băutură (Ioan VI, 55).
Deci, ,,cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”17 trebuie să ne apropiem de Iisus Hristos
care este prezent real în Sfânta Euharistie.
Euharistia este taina prezenţei celei mai depline şi a lucrării celei mai eficace a lui Iisus Hristos în
Biserică şi prin ea în lume. El este prezent în Euharistie cu trupul Său luat din Fecioara Maria, răstignit pe
cruce, înviat, înălţat la cer şi tronând la dreapta Tatălui, pentru a ne face părtaşi de toate cele ce s-au făcut
în Trupul Său. În Euharistie este concentrată toată mântuirea noastră pentru a ne-o însuşi personal.
Euharistia, unindu-ne cu Hristos, ne face asemenea Lui, imprimând şi în noi starea capabilă de jertfă,
puterea învierii şi a slavei veşnice. Întreaga Tradiţie moştenită de Biserica Ortodoxă de la Biserica primară
afirmă că Domnul e prezent real în Euharistie, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său.
Dar ea s-a ferit să explice modul cum se face această prefacere şi care este raportul Trupului şi Sângelui
Domnului cu chipurile pâinii şi vinului care persistă după prefacere. Totul este o taină.
Dar dacă Hristos ne este tot aşa de prezent în Euharistie cum ne va fi şi în viaţa viitoare, însă sub
chipul pâinii şi a vinului, aceasta se datorează faptului că noi nu suntem în stare să-L vedem acum cum Îl
16
Pr. D. Stăniloae, „Teologia Euharistiei”, p. 231.
17
***, Liturghierul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 170.

10
vom vedea atunci. Desigur, incapacitatea aceasta a noastră se datorează şi unei solidarităţi actuale a
trupului nostru cu netransparenţa actuală a materiei, cu starea ei prezentă de nedeplină iluminare prin
Duhul lui Hristos ce se propagă din Trupul Lui transfigurat.
Câtă vreme ţine chipul lumii acesteia şi al trupurilor noastre, ţine şi chipul pâinii şi al vinului,
chiar dacă fundamentul lor ontologic, readus în Hristos, e prefăcut de pe acum în Trupul şi Sângele Lui.
Prin aceasta chiar chipurile lor poartă pecetea care le destinează transfigurarii lor viitoare eshatologice.
Mâncând pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos, credincioşii nu fac numai un pas
înainte în existenţă, ci un pas hotărâtor în prefacerea lor în Hristos. Comunitatea şi credincioşii în cadrul
ei se mişcă prin Euharistie nu numai mereu înaintea lor, ci spre o stare superioară celei de acum, spre
Hristos.
Pentru a înţelege prefacerea euharistică în cadrul acestei înălţări spre Hristos a comunităţii şi a
credincioşilor, trebuie să se ţină seama că trupul Domnului de după înviere şi înălţare este un trup devenit
luminos, spiritualizat prin acţiunea Duhului Sfânt, este un trup ridicat la starea de lumină, care nu e numai
naturală, ci şi dumnezeiască, neputând fi văzută de ochii naturali. Iar spre starea aceasta se mişcă şi
trupurile celor credincioşi, având în ascunsul lor încă de pe acum o arvună a acestei stări prin unirea cu
Hristos şi prin acţiunea Duhului Lui în ei. Sfântul Grigorie Palama a vorbit adeseori de această lumină
care a acoperit trupul Domnului pentru ochii naturali la Schimbarea la faţă şi de lumina spirituală care va
acoperi trupurile sfinţilor în viaţa viitoare. Starea de luminozitate a Trupului Domnului, spre care
înaintează în ascuns şi trupurile noastre, este solidară cu starea nouă a lumii, care a început o dată cu
învierea lui Hristos şi cu existenţa Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt.
Numai cei ce s-au pocăit, adică şi-au schimbat direcţia de mişcare a cugetării şi iubirii lor spre
Dumnezeu, ştiu că schimbarea a început în ascuns. Iisus îşi începe propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-
vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), adică schimbaţi-vă direcţia cugetării spre
Dumnezeu. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul vede unirea cu Hristos prin Euharistie pregătită de
unirea cu Hristos prin cugetare, sau prin raţiune.
Euharistia nu este numai sacramentul culminant, în care sub chipurile pâinii şi vinului ni se oferă
spre împărtăşire ca dar Trupul şi Sângele Domnului cu toată viaţa divină, spre asemănarea şi unirea
noastră cu El, ea este şi jertfa de Sine pe care Hristos o oferă necontenit Tatălui pentru oameni.
Protestanţii au respins caracterul de jertfă al Euharistiei pe motiv că aceasta ar micşora importanţa jertfei
de pe Golgota pentru iertarea tuturor păcatelor omenirii. Dar jertfa lui Hristos în Euharistie nu e altă jertfă

11
faţă de cea de pe Golgota, ci una şi aceeaşi cu care s-a înfăţişat şi stă, ca Miel înjunghiat, în veac în faţa
Tatălui.
Teologii protestanţi recunosc că în Hristos este realizată această predare totală a omului lui
Dumnezeu, pe care trebuie să o realizăm şi noi. Dar, omul n-ar putea realiza această predare de Sine Tată-
lui, dacă Hristos n-ar fi continuu într-o astfel de stare şi nu ar intra cu ea în legătură cu noi, ca din puterea
ei să primim şi noi puterea unei asemenea predări. Nici lauda adusă lui Dumnezeu, nici culminarea ei în
predarea de sine a omului nu trebuie să înceteze vreodată. Deci nici Hristos nu trebuie să înceteze
vreodată de a fi în această stare ca om şi conducător al mântuirii noastre (Evrei 2, 10). Hristos vrea să ne
supună pe toţi în mod desăvârşit lui Dumnezeu şi Tatăl, ca să fie Dumnezeu totul în toţi (I Corinteni 15,
27-28).
Starea de jertfă a lui Hristos, pe care ne-o însuşim şi noi, este o moarte tainică (mistică) a omului
în Dumnezeu, o îngropare în El. Dar, fiind o scufundare în izvorul infinit al vieţii, ea are ca urmare
imediată, sau este în acelaşi timp „înviere sau primire de viaţă nouă, inalterabilă.” 18 Ceva analog avem în
scufundarea celui ce iubeşte în cel iubit, pentru ca să dobândească o viaţă nouă din acela. Cine moare în
altul, din iubire pentru acela, nu moare propriu-zis, căci moartea în realitate e urmarea însingurării. „Cel
ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri” a spus Mântuitorul (Ioan 11, 25). Sau tocmai de aceea va fi
viu, pentru că moare în Dumnezeu din credinţă şi din iubire faţă de El. „Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu
dă viaţă, dacă nu va fi murit!” spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 36). Precum sămânţa trebuie
să moară în pământul dătător de viaţă biologică, spre a odrăsli, aşa omul trebuie să moară tainic în Dum-
nezeu, ca să învieze: „Căci voi aţi murit zice Sfântul Apostol Pavel şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3).
Jertfa lui Hristos permanentizată este înţeleasă de Sfântul Chiril nu ca o simplă omagiere a lui
Dumnezeu, fără efect asupra credincioşilor, sau cu un efect de răsplătire juridică, ci ca producând prin ea
însăşi sfinţirea lor, întrucât îi atrage în mişcarea ei spre Tatăl. Jertfirea constă în fond în depăşirea stării de
sine, în ieşirea din închisoarea egoismului prin punerea la dispoziţia lui Dumnezeu, ca expresie a iubirii şi
adorării Lui; este deschiderea generoasă a propriului eu şi acceptarea în el a Eului divin de nesfârşită
generozitate.
Astfel, între aspectul de jertfă şi cel de sacrament al Euharistiei nu se poate face o separaţie strictă:
a oferi înseamnă totodata a primi. Aceasta se întâmplă în raportul nostru cu orice om. Dar momentul
prefacerii, în care se pune în relief în special aspectul de jertfă al Euharistiei, şi cel al împărtăşirii, în care

18
Pr. Dumitru Stăniloae, „Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni”, în Ortodoxia, an V (1953), nr. 1, p. 67.

12
se pune în relief îndeosebi aspectul ei de sacrament, se mai deosebesc şi prin aceea că momentul
prefacerii sau al jertfei actua-lizează jertfa lui Hristos pentru comunitate, corespunzător cu faptul că El s-a
jertfit pe Golgota pentru toată omenirea, pe când momentul împărtăşirii corespunde trebuinţei ca omul să
se decidă personal pentru însuşirea jertfei lui Hristos. În agneţul ce se preface e reprezentat duhul
comunităţii ca întreg. Desigur fiecare membru al ei foloseşte şi din această nouă înălţare a comunităţii în
Hristos. O Biserică vie e o sursă de viaţă pentru fiecare membru al ei. Dar mai este necesar şi ca omul să
se decidă ca atare printr-un act distinct al său, pentru ca să se folosească deplin de jertfa lui Hristos, prin
unirea personală cu El. Faptul că ,,miridele” pentru credincioşi ca persoane stau în jurul agneţului
prefăcut, fără să se fi prefăcut şi ele însele, dar se toarnă în potir, sau în Sângele lui Hristos în preajma
împărtăşirii mirenilor, sau după aceea, poate exprima tocmai această decizie personală a lor de a se uni cu
Hristos, manifestată prin împărtăşire, „Sfânta Euhariatie fiind Taina care încununează Botezul şi
Mirungerea şi prin care Hristos constituie Biserica drept Trup al Său, pe care o păstrează în unitatea ei
de comuniune.”19
Deosebirea între Jertfa euharistică şi cea de pe cruce poate fi sesizată pe mai multe planuri:
a) Pe cruce, Hristos S-a adus jertfă pe Sine în chip sângeros, murind; în Sfânta Euharistie tot
Hristos Se jertfeşte prin episcop sau preot, în chip nesângeros, în forma pâinii şi a vinului, fără să mai
moară;
b) Prin Jertfa Crucii Mântuitorul a adus lumii întregi mântuirea obiectivă, împăcând-o cu
Dumnezeu, restaurând-o şi înnoind-o în Dumnezeu. Jertfa euharistică se aduce cu scopul însuşirii
personale a roadelor răscumpărării, adică ale Crucii şi învierii din morţi a lui Hristos. Aici apar şi
diferenţele. În Jertfa Crucii, Hristos singur Se aduce jertfă Tatălui, cuprinzându-ne desigur şi pe noi, în
firea umană asumată, ca să reverse roadele răs-cumpărării asupra noastră a tuturor. În Jertfa euharistică,
odată cu Sine, Hristos ne aduce într-un fel jertfă şi pe noi Tatălui. Dar nu ne aduce ca pe nişte obiecte, ci
ca persoane, deci aducându-ne şi noi pe noi înşine. Aceasta trebuie să o facem noi printr-o viaţă trăită
pentru Dumnezeu şi o moarte faţă de patimi care ne leagă de lume sau care ne închid în noi înşine.
1. Jertfa noastră este făcută posibilă numai de jertfa lui Hristos. În Jertfa euharistică este o întâlnire
deplină între Hristos şi noi, o comunicare intimă în dispoziţia de jertfă şi în starea de jertfă a Lui şi a
noastră. Deci, pe de o parte ne oferim lui Dumnezeu, iar pe de alta Hristos ne ia şi ne încadrează în jertfa
Lui sau actualizează jertfa Lui pentru noi ca jertfă a noastră. Şi fiindcă nu există „separaţie individualistă

19
Pr. D. Popescu, , Iisus Hristos..., p. 336.

13
între jertfa mea şi cea a lui Hristos, tot aşa nu există separaţie între jertfa mea şi jertfa celorlalţi.” 20 Iată
aici şi explicaţia de ce Euharistia este a Bisericii, a comunităţii, din jertfa şi puterea lui Hristos însuşi în
Biserică. Jertfa Mântuitorului Hristos pe Cruce, patimile şi moartea Sa pentru păcatele noastre, sunt
evidenţiate într-un mod deosebit de Sfinţii Pătinţi şi imografii creştini, în ceea ce numim o teologie în
vresuri, şi anume, textele liturgice din cărţile nostre de cult: „Pe Tine, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi
cu o haină, pogorându-Te de pe Cruce Iosif, împreună cu Nicodim, şi văzându-Te mort, gol şi neîngropat,
cuprins fiind de jale plină de milă, tânguindu-se, zicea: Vai mie, prea dulce Iisuse! Pe Tine cu puţin mai-
nainte soarele văzându-Te răstignit pe Cruce, cu întuneric s-a înfăşurat şi pământul de frică s-a
cutremurat şi catapeteasma templului s-a sfâşiat; dar, iată, Te văd acum de voie supunându-Te morţii
pentru mine. Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu? Sau cum Te voi înfăşura cu giulgiuri? Cu ce mâini mă
voi atinge de trupul Tău cel neîntinat? Sau ce cântări voi cânta plecării Tale dintre noi, Îndurate? Măresc
Patimile Tale; cu cântări laud îngroparea Ta, împreună cu Învierea, grăind: Doamne, slavă Ţie!”21 ;
„Deşi ai gustat fiere, Cel ce eşti dulceaţa Bisericii, dar ne-ai izvorât nouă nestricăciune din coasta Ta; tu
eşti Dumnezeul nostru şi pe Tine Te slăvim.”22 ; „Mă închin Crucii tale, Iisuse, laud şi îngroparea,
cinstesc patimile şi piroanele mâinilor, suliţa şi Învierea Ta.”23În Sfânta Euharistie avem prezent, în mod
real, pe însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu Fiul-Întrupat, cu Trupul şi Sângele Său. Aceasta ni s-a
dat prin prefacerea darurilor de pâine şi vin, cu puterea Duhului Sfânt, la invocarea episcopului sau
preotului (epicleza). Pâinea şi vinul euharistic îşi păstrează chipul şi forma lor, de pâine şi vin, numai
pentru ochii şi simţurile noastre trupeşti şi pentru a ne putea împărtăşi de ele, primindu-le în lăuntrul
nostru, noi fiind fiinţe trupeşti.
Prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie este un adevăr confirmat de Sfânta Scriptură, de Sfânta
Tradiţie şi de practica Bisericii noastre Ortodoxe. Mântuitorul însuşi, promiţând oamenilor împărtăşirea
cu Trupul şi Sângele Său, îi asigura: ,,Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din
pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan
6, 51).

20
Pr. Ion Stoica, Preoţia, hirotonia şi succesiunea apostolică în lumina Teologiei Ortodoxe, Ed. Macarie, Târgovişte, 2005,
p. 156.
21
***, Penticostarul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, Duminica a treia după Paşti, a Sfintelor femei mironosiţe şi a Dreptului
Iosif, la Vecernia Mare, la Stihoavnă, alte Stihiri ale lui Alfavita, Slavă..., glasul al V-lea, pp. 90-91.
22
***, Penticostarul, Duminica a treia după Paşti, a Sfintelor femei mironosiţe şi a Dreptului Iosif, la Utrenie, Canoanele,
Canonul Mironosiţelor-alcătuire a lui Andrei Criteanul, Cântarea 1, Stihira a IV-a, glasul al IV-lea, p 94
23
***, Penticostarul, Duminica a treia după Paşti, a Sfintelor femei mironosiţe şi a Dreptului Iosif, la Utrenie, Canoanele,
Canonul Mironosiţelor-alcătuire a lui Andrei Criteanul, Cântarea a 3-a, Stihira a VI-a, glasul al IV-lea, p 95

14
 Împotriva iudeilor care, scandalizându-se auzind aceste cuvinte, ziceau: ,,Cum poate Acesta să ne
dea Trupul Lui să-l mâncăm?” (Ioan 6, 52), Mântuitorul ţine să le precizeze: ,,Adevărat, adevărat vă zic
vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel
ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi
bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 53-56).
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în termeni foarte precişi despre prezenţa reală a lui Hristos cu
Trupul şi cu Sângele Său, în Euharistia întemeiată de El şi poruncită spre săvârşire apostolilor Săi, precum
şi urmaşilor acestora: ,,Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu
sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Ca o
pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 16-17). Şi ceva
mai departe adaugă: ,,Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu
nevrednicie va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cercereteze însă omul pe sine şi aşa să
mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi
bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11, 27-29).
Cum are loc această prefacere a pâinii şi vinului, fără modificarea formelor lor exterioare de pâine
şi de vin, rămâne marea taină a credinţei noastre. Acest lucru îl spune şi Sfântul Ioan Damaschin: ,,Înseşi
pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Iar de întrebi de modul cum se face aceasta,
mulţumeşte-te să auzi că prin Duhul Sfânt, aşa precum tot prin Duhul Sfânt Şi-a format Domnul Sieşi şi
în Sine trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi mai mult nu ştim. Ştim numai că cuvântul lui Dum-
nezeu este adevărat şi lucrător şi atotputernic, iar cât despre mod, el este de nepătruns”.24
Doctrina catolică a căutat explicaţia acestei tainice prefaceri şi învaţă că sunt prefăcute
(transsubstanţiate) numai substanţa pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, rămânând
neschimbată forma de pâine şi de vin, adică „accidenţii substanţei pâinii şi a vinului.” 25 Iar această
transsubstanţiere a substanţei pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos are loc în momentul în care
episcopul sau preotul rosteşte cuvintele Mântuitorului de orânduire a Tainei: ,,Luaţi, mâncaţi, acesta este
Trupul Meu ... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii, celei noi...”
Astfel, unii teologi catolici vorbesc de trei trupuri ale lui Hristos după prefacerea euharistică:
trupul Lui personal, trupul Lui tainic sau comunitatea euharistică şi trupul euharistic. În realitate este
vorba doar de un singur trup, fiindcă trupul tainic este doar o prelungire a trupului personal, iar trupul
24
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 67.
25
Pr. Petre Comşa, Relaţia dintre Hristos şi Biserică în teologia ortodoxă şi catolică, Ed. Asa, Bucureşti, 2003, p. 71.

15
euharistic a însuşi trupul Cuvântului, care se oferă în continuare comunităţii bisericeşti, ca prelungire a
trupului Său tainic, „pentru ca, credincioşii împărtăşindu-se de ele şi de Duhul lui Hristos din ele, să poată
lăuda şi sluji lui Dumnezeu în continuare.” 26
În iubirea dintre oameni, fiecare dă şi cere pururea; în iubirea euharistică comu-nitatea numai cere
şi Hristos numai Se dă. Dar şi cererea e din puterea a ceea ce are deja şi este importantă în realizarea
iubirii şi în primirea ei. De aceea Euharistia nu poate avea loc decât în Biserică şi împărtăşirea de ea, la
fel.
Credinţa Bisericii în realitatea euharisticã, în prezenţa reală a Trupului şi Sângelui Domnului în
Sfânta Liturghie, este veche şi a fost mărturisită permanent şi consecvent de toată Biserica. Sfinţii Părinţi
ne dau mărturie în acest sens :
• Sf. Iustin Martirul: ,,Aducem în numele Lui jertfa pe care Domnul Iisus a poruncit să fie adusă,
jertfa pâinii şi a vinului în Euharistie” (Dialogul cu Trifon, cap. 4);
• Sf . Ciprian al Cartaginei: ,,Acolo unde este Euharistia, acolo este Biserica” (De ecclesiae
catholicae unitate, cap. 5);
• Sf. Ioan Gură de Aur: ,,De aceea (jertfa de pe Golgota) o aducem şi acum, care a fost adusă şi
nu s-a sfârşit” (Omilia 17 la Epistola Evrei);
• Sf. Ioan Damaschin: ,,Pâinea şi vinul nu sunt niciodată închipuirea Trupului şi Sângelui lui
Hristos, ci însuşi Trupul lui Hristos unit cu dumnezeirea…, pâinea şi vinul sunt prefăcute în Trupul şi
Sângele Domnului” (Dogmatica 4, 13);
Sfintele Taine sunt dumnezeieşti, adică înseamnă că sunt mai presus de fire, că ţin de Dumnezeu,
nu de om. Sau că Dumnezeu S-a revărsat în ceea ce vedem noi. Ce vedem noi? Pâine şi vin. Ce e acolo?
Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Lucrul acesta s-a realizat prin Dumnezeu, dar şi prin om: omul care
aduce pâinea şi vinul, omul care se roagă. Este partea omului, dar este şi partea Domnului. Este ca la
creşterea grâului: munceşte şi omul, binecuvintează şi Domnul. Nu poate omul să realizeze grâul, ci
acesta se realizează de la sine, prin puterea lui Dumnezeu, datorită şi muncii omului.
Aşa este şi la Sfânta Împărtăşanie. Trupul şi Sângele Domnului se realizează prin lucrarea omului
ca rugător, prin lucrarea omului ca muncitor. Pentru a avea pe masă pâinea care să se prefacă în
Euharistie, trebuie să munceşti. Nu o iei de undeva, ci o realizezi împreună cu Dumnezeu. Acestea
sunt ,,ale Tale dintru ale Tale”. Adică, pâinea şi vinul sunt dintru ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
ni le dă, şi I le aducem lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să ni le dea înapoi altfel decât I le-am dat noi
26
Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 70.

16
lui Dumnezeu. Ni le dă prefăcute în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unite cu sufletul
Său, unite cu dumnezeirea Sa.
Deci, ele sunt dumnezeişti, iar dacă sunt dumnezeieşti, sunt sfinte, adică sunt mai presus de ceruri.
Ele sunt luate cumva din comun, din obişnuit, şi puse separat pentru Dumnezeu, sunt atinse de Dumnezeu.
Binenţeles că, dacă sunt sfinte, sunt preacurate. Ele nu pot fi întinate, nu pot avea ceva din
întinăciune, ci numai din curăţie. Astfel ele sunt şi cereşti, cum cerească este Liturghia, cum cereşti sunt
Sfintele Slujbe, cum ceresc este locaşul în care se realizează toate acestea, biserica fiind cerul de pe
pământ.
Tainele sunt nemuritoare, adică ele nu se nimicesc, ci rămân continuu. Noi nu ne putem închipui,
de pildă, că împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine, ele se sfârşesc. Nici în înţelesul că ne-am împărtăşit cu El
şi de la o vreme nu mai este, şi nici în înţelesul că intrând în noi, acestea cumva dispar. Nu, ci
dumnezeieştile Taine rămân. Cum e Mântuitorul de veşnic, aşa rămân şi ele de veşnice, în noi sau în afară
de noi. Dacă suntem nevrednici, atunci nu rămân în noi, dar ele nu se pot nimici, nu se pot strica, ci rămân
în continuare în veşnicie. Deci fiecare Sfântă Liturghie are rezonanţă în veşnicie. Fiecare Sfântă Liturghie
este o slujbă care nu se sfârşeşte când se sfârşeşte, ci efectele ei rămân în veşnicie, în credincios sau în
afară de credincios.
Sfintele Taine sunt şi de viaţă făcătoare, adică Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos
din Sfânta Euharistie au darul de a aduce viaţa, de a înmulţi viaţa, de a da putere, asa cum hrana pe care o
mâncăm pentru existenţa noastră fizică are lucrarea ei şi fără ea nu se poate. Tot aşa şi Sfânta Împărtăşanie
are darul de a aduce în sufletul nostru puteri dătătoare de viaţă din viaţa Mântuitorului.
Sfintele Taine mai sunt şi înfricoşătoare, adică, aceste Taine ne dau o frică, ne copleşesc,
înfricoşându-ne, ci că sunt uimitoare, adică de necuprins, de nepătruns. Ne uimim în faţa lor, în faţa
Mântuitorului. De altfel, între cele şapte Sfinte Taine, Taina Euharistiei este cea mai mare taină. La fiecare
vedem ceva: apa, mirul, dar la Taina Euharistiei nu vedem ce vedem, vedem ce nu vedem. Adică, nu
vedem pâine şi vin, ci vedem Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Efectele împărtăşirii sunt:
• unirea reală cu Hristos, conform promisiunii Sale: ,,Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele
Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
• curăţirea de păcate şi progresul în viaţa spirituală, conform formulei de împărtăşire: ,,Se
împărtăşeşte robul lui Dumnezeu … spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci” (Liturghia Sf. Ioan Gură de
Aur).

17
 • făgăduinţa Învierii şi a vieţii de veci: ,,Cel ce va mânca din pâinea aceasta (Euharistie) nu va
muri în veci” (Ioan 6, 51).
Pentru cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie efectul este osânda, conform cuvintelor Sf. Ap.
Pavel: ,,Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce
mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11,
28-29).
Totuşi, nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. Este adevărat că noi
trebuie să căutăm, să ne străduim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm
vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar, Domnul Hristos
ne face vrednici, aşa cum frumos zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: ,,Eu sunt mic, tu fă-mă
mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”. Ca să putem intra în Împărăţia Cerurilor, prin dobândirea ei încă din
lumea aceasta, creştinii treebuie să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, dar să fie curaţi
sufleteşte precum pruncii, aşa cum ne îndeamnă Mântuitorul Hristos.

IV. Legătura dintre Sfânta Euharistie şi iubirea creştină

Euharistia este viaţa întru comuniune: nu o viaţă abstractă, ci însăşi condiţia vieţii pământeşti, care
este hrana; în cadrul Euharistiei, participarea la hrana zilnică este o participare la sacrificiul lui Hristos, la
omorârea pretenţiilor şi revendicărilor individuale, participare ce reînvie viaţa în minunea comuniunii.
Pâinea şi vinul Euharistiei sunt Trupul şi Sângele lui Hristos, realitatea naturii Sale divino-umane, adică
participarea la, şi comuniunea cu modul de existenţă.
Euharistia este recapitularea unui mod de existenţă care îşi află desăvârşirea socială în asceza
Bisericii. „Asceza eclesială urmăreşte aservirea dorinţei impersonale, individuale, primatul absolute al
relaţiei şi comuniunii personale.”27 Astfel, Biserica este comunitatea sfinţită prin şi în jertfa lui Hristos,
comunitatea însufleţită de iubirea jertfelnică. Biserica are, deci, două caracteristici: să stea în relaţie de
slujire cu Dumnezeu, adică să fie sfântă, şi să constituie o comunitate de iubire, prin jertfa euharistică a lui
Hristos.
Sfânta Liturghie este lucrarea dragostei neîntrerupte a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, prin
Jertfa continuă a Mântuitorului pe altarele sfintei noastre Biserici. Iubirea lui Hristos cheamă iubirea

27
Christos Yannaras, Libertatea moralei, trad. de Mihai Cantuniari, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp. 228-230.

18
noastră şi nu este împlinită decât sălăşluirea Lui în fiinţa noastră. ,,Cu dor am dorit să mănânc aceste
Paşti cu voi” (Luca 22, 15) a zis ucenicilor.
Şi acest dor divin ne cheamă şi pe noi la împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului. Liturghia este
asemenea unui loc minunat în care credincioşii intră în comuniune cu Dumnezeu. Aşa şi sufletul
creştinului „prin comuniunea cu Hristos cel euharistic, se curăţă de zgura păcatelor, se înnoieşte şi se
sfinţeşte.”28 Astfel, adunaţi în Hristos, noi ne însuşim iubirea Lui faţă de Tatăl, biruind egoismul nostru,
înfruntând afectele noastre şi ataşamentul faţă de lume, umplându-ne de „viaţa dumnezeiască în
comuniune cu Fiul şi cu Tatăl, simţindu-ne uniţi prin compătimire cu semenii noştri” 29, datorită puterii de
compătimire primită de la Fiul.
Jertfa este darul oferit de cineva lui Dumnezeu. Putem deosebi în acest termen mai multe nuanţe:
obiectul oferit, actul de oferire, persoana care-l oferă, Dumnezeu căruia I se oferă.
Obiectul oferit este orice bun din proprietatea cuiva. În Vechiul Testament, credincioşii ofereau
animale, roduri ale pământului şi ale muncii lor. Dar, în Vechiul Testament este exprimată clar ideea că
ceea ce se oferă reprezintă pe credinciosul care oferă, că el ar trebui să se dăruiască, dar se răscumpără de
această datorie prin obiectele oferite. Credinciosul dăruindu-le, dăruia ceva din existenţa sa în planul ei
pământesc. Totuşi prin aceste bunuri, credinciosul se dăruia pe sine într-un mod incomplet, nu depăşea
complet egoismul.
Actul de oferire era dominat de două idei: ideea de moarte şi ideea de sfinţire, de consacrare. Din
îmbinarea ideii de moarte şi a celei de sfinţire, rezulta faptul că, ceea ce se jertfeşte, murind pentru un
mod de viaţă inferior, renaşte pentru un mod de viaţă superior. Deci dacă sensul ascuns dar nerealizat al
jertfelor din Vechiul Testament era ca persoanele însele să se dăruiască, actul de jertfă adevărat ar fi
trebuit să constea într-o moarte care nu este o încetare de a exista, ci o sfinţire, o ridicare a lor pe un plan
superior de existenţă. Acest adevărat act de jertfă se va realiza numai în Hristos. În Hristos, îi aducem lui
Dumnezeu ca jertfă, buna mireasmă a virtuţilor. Aceasta este jertfa care place lui Dumnezeu. În acest sens
înţelegem cum starea de jertfă, ca mod nou de vieţuire, închinat lui Dumnezeu, poate dura continuu, cum
este cazul cu Hristos. Se poate spune că starea aceasta de jertfă este o viaţă nouă, neegoistă, însufleţită de
iubire.

28
†P.S.Vasile, Episcop al Oradiei, Cuvântări liturgice, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1974, pp. 94–95.
29
Arh. Vasile Miron, Semnificaţia şi importanţa religios-morală a cultului divin public ortodox, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2003, p. 203.

19
 În ceea ce priveşte persoana care oferă jertfa, s-a distins în general pe lângă persoana ce şi-a oferit
darul propriu şi o altă persoană prin care se oferea jertfa. Acela este preotul slujitor, care aduce jertfa
tuturor. Jertfa era adusă cu convingerea că ea se înălţa până la Dumnezeu.
Dar cea mai importantă jertfă, jertfa supremă, jertfa jertfelor, este cea adusă de Hristos, care este o
persoană umană, de o valoare infinită, doarece această persoană este în acelaşi timp o persoană divină.
Hristos este o jertfă personală, adică o jertfă de o valoare supremă în ea însăşi. El se aduce pe Sine însuşi
ca jertfă. El se aduce jertfă Tatălui şi rămâne aşa. Jertfa lui Hristos a fost desăvârşită şi după aspectul ei de
jertfă pentru comunitate. Hristos însă a adus o jertfă pentru toţi de o valoare şi de o putere de iradiere
incomensurabilă. Jertfa izvorăşte din iubire, ea fiind nedespărţită de arhieria universală a Lui, care are
puterea de a susţine pe toţi spre Tatăl.
Jertfa lui Hristos ajunge până la Tatăl pentru că e purtată de o iubire filială desăvârşită faţă de
Tatăl; dar cine iubeşte atât de mult pe Tatăl, iubeşte pe toţi fiii Tatălui şi de aceea iubirea Lui poate umple
pe toţi cei ce voiesc, de acest dinamism. Jertfa pentru toţi pe care Fiul lui Dumnezeu a adus-o şi care se
continuă ca stare de jertfă, trebuie să fie însuşită voluntar de credincioşi, trebuie asimilată de ei pentru a se
elibera din închisoarea egoistă, pentru a transpune în starea de dăruire, prin iubire, în aceeaşi stare de
jertfă, pentru a face şi viaţa lor să se servească tuturor, pentru a se împărtăşi de elanul generos al lui
Hristos. Viaţa noastră trebuie să se articuleze în viaţa lui Hristos, făcându-se asemenea celei a Lui.30
În cadrul Sfintei Liturghii, cea care realizează comuniunea în modul cel mai deplin este Sfânta
Euharistie. Euharistia poate uni cu adevărat pe creştini pentru că este mai mult decât o voinţă a lor de a
săvârşi în comun un act de comemorare sau de semnificaţie simbolică. Cine caută înţelegerea Euharistiei
prin iubirea care merge până la capăt află că în ea creştinii se întâlnesc în mod real unul cu altul, pentru că
se întâlnesc în ceva mai presus de acordul voinţei lor, adică se întâlnesc cu Hristos prezent în mod real cu
Trupul şi Sângele Lui comunicat lor. Ei îşi dau seama că Euharistia este centrul de iradiere a iubirii
unificatoare a lui Hristos în toţi cei ce se împărtăşesc de ea.
Comuniunea euharistică în Biserica Ortodoxă este cea mai adâncă formă de comuniune.
Comuniunea euharistică dă viaţă membrilor Bisericii şi fără ea, ca şi fără Biserică, nu există mântuire. Ca
taină a unirii cu Hristos, Sfânta Euharistie îi uneşte între ei pe toţi cei ce se împărtăşesc cu vrednicie din
acelaşi potir şi îi face pe aceştia să fie una, după cum Unul este Domnul nostru Iisus Hristos cu Care se
unesc aceştia.

30
cf. Pr. Dumitru Stăniloae, „Legătura între Euharistie şi iubirea creştină”, în Studii Teologice, an XVII (1965), nr.1-2, pp. 3-
17.

20
 „Comuniunea euharistică, sporeşte viaţa spirituală într-un dublu sens: ea comunică în această viaţă
trăirea perfecţiunii creştine şi, în mod special, taina vieţii veşnice. Euharistia este taina care realizează
comuniunea deplină a mădularelor în trupul lui Hristos, viaţa laolaltă în Biserică. În Euharistie, Biserica
se produce pe sine, o osmoză între cele două jertfe; comunitatea se înalţă continuu prin asimilarea ei în
trupul jertfit al lui Hristos. Sfinţii Părinţi văd comuniunea euharistică ca singurul mod de a ţine pe toţi
creştinii în unire. Trupul euharistic e unit nu numai prin dragoste, ci real, ontic.” 31 Prin participarea
creştinilor la Sfânta Liturghie, şi în speţă la Euharistie, ei se bucură de anumite roade pe plan comunitar.
Comuniunea cu Hristos prin Sfânta Euharistie trebuie să se manifeste prin realizarea unei comuniuni de
iubire şi credinţă cu ceilalţi creştini.
Aşadar, în Euharistie ne împărtăşim real de Hristos, prin chipurile pâinii şi vinului, prefăcute
substanţial de puterea copleşitoare a Duhului Sfânt din Trupul şi Sângele Domnului, în Însuşi Trupul şi
Sângele Lui. Prescura oferită de credincioşi şi devenită un bun al comunităţi, ne închipuie pe noi în
comun şi devine jertfă comună, reală, oferită de Arhiereul Hristos.
Precum murim nouă înşine, sau ne ridicăm la viaţa de sfinţenie, sau de iubire jertfelnică pentru
Dumnezeu şi comunitate, „prin jertfele ce le aducem noi prin preot, aşa este copleşit egoismul nostru
subiectiv prin pătrunderea noastră de jertfă comună a lui Hristos prin mijlocirea preotului, care ca oficiant
obiectiv al comunităţii, reprezintă pe Hristos. Şi în toate cele ce ni se dau, ni se comunică starea de curăţie
şi de iubire a lui Hristos”32, şi astfel, suntem înfăţişaţi de Hristos însuşi, sfinţiţi din sfinţenia Lui, o dată cu
Sine Tatălui.
Deci, iubirea lui Hristos se transmite nouă prin Euharistie, Hristos fiind astfel deplin în
comunitatea eclezială şi în fiecare membru al acestei comunităţii, iar comunitatea şi fiecare membru al
acesteia cresc în Hristos, care S-a situat în centrul ei şi în adâncul de taină al fiecărui mădular al ei.
„Trupul şi Sângele lui Hristos din Euharistie nu rămân statice în Biserică” 33, ci sunt hrana şi băutura cea
adevărată a Bisericii lui Hristos, iar prin împărtăşire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe
oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele însele, fiindcă cele mai tari biruiesc.
Referitor la pâinea şi vinul euharistic, Christos Yannaras zice: ,,În Euharistia Bisericii, Hristos
este pâinea şi vinul, este lumea în plinătatea ei existenţială, ca loc al unităţii personale a ziditului cu
neziditul – Trupul şi Sângele lui Hristos. Trupul şi sângele înseamnă viaţă, care se comunică şi se face

31
Drd. Gheorghe Ghişcă, „Ideea de comuniune în Ortodoxie”, în Ortodoxia, an XXI (1969), nr.3, pp. 413-414.
32
Pr. D. Stăniloae, „Legătura între Euharistie...” şi iubirea creştină, pp. 22-23.
33
***, Îndrumări Misionare, Ed. IBMBOR, pp 393-394.

21
împărtăşită, realizând Biserica drept unitate şi multitudine existenţială, ca manifestare personală a bunei
alcătuiri pline de iubire a lumii şi ca posibilitate de intrare în erosul comuniunii treimice.”34
În armonia duioasă a cântărilor şi în parfumul mângâietor al rugăciunii, credinciosul trăieşte
realitatea prezenţei divine şi preţuieşte valoarea lor prin faptul că este iubit de Dumnezeu şi poate să
iubească şi să ajute şi pe semenul său, căci pe Taborul euharistic nu se poate ajunge fără iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele. 35 Prezenţa lui Dumnezeu, a iubirii lui către noi, o simţim deci prin rugăciuni
dese şi fierbinţi, prin trezirea dragostei, primirea Sfintelor Taine, şi îndeosebi a Sfintei Euharistii, care cu
deosebire se numeşte Taina Dragostei36, Taina Tainelor, Darul lui Dumnezeu dat omului pentru mântuirea
şi desăvârşirea spirituală a acestuia.

V. Concluzii

În cadrul societăţii tehnocratice contemporane, a vorbi de dinamismul social al comunităţii

euharistice – episcopat sau parohie – pare cel puţin o utopie romantică ori o nostalgie poetică.
Dinamismul social al comunităţii euharistice îl găsim bine închegat în epoca Imperiului Bizantin, care
aplica în dimensiunile lumii locuite, liturghia dinamică şi activă a comuniunii euharistice: lumea locuită
oikoumènè capătă în Bizanţ profunzimea mistică şi sensul dinamic al cuvântului asompţiune (asumare).
Limitele acestei liturghii sunt inamovibile. Dar, „dinamismul social al comunităţii euharistice nu dispare
odată cu căderea Bizanţului. El este numai redus, trecând de la limitele lumii locuite (oikoumènè), la cele
ale vieţii sociale şi culturale a grecităţii aservite barbariei otomane.” 37 Acest dinamism social al
comunităţii euharistice poate fi înţeles doar în persepectiva ethosului local, în cadrul unei comunităţii bine
determinate, care se realizează în cele din urmă printr-o comuniune de iubire, care nu poate fi de cât
Biserica.
Biserica este comunitatea oamenilor beneficiari ai mântuirii în Iisus Hristos. De la origini, omul a
fost chemat să constituie o societate şi să se înmulţească, trăind în familiaritate cu Dumnezeu.
În Hristos, comuniunea cu Dumnezeu devine realitate; împărtăşind cu oamenii, în slăbiciune,
condiţia lor, Iisus Hristos le dăruieşte participarea la natura divină. Comuniunea dintre Sfinţii Apostoli se

34
Christos Yannaras, Persoană şi Eros, trad. de Zenaida Luca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 143.
35
Arh. Vasile Miron, „Semnificaţia şi importanţa...”, p. 83.
36
Dr. Emilian Voiutschi, Prelegeri academice din Teologia Morală Ortodoxă, vol. III, curs litografiat, Editor Valerian
Bocancea, Cernăuţi, 1913, p. 74.
37
C. Yannaras, Libertatea Moralei, pp. 231-234.

22
realizează în primul rând în frângerea pâinii; prigonirile îndurate împreună, ca şi participarea la
răspândirea Evangheliei, duc la unitatea inimilor.38
Atât cât credem în Biserică, care este comunitatea credincioşilor întru Domnul, adunaţi ca într-un
singur trup de Hristos Capul său şi însufleţiţi de Duhul cel unul al lui Dumnezeu, noi, ca mădulare ale
trupului Bisericii, trebuie să ne păzim şi să ne iubim unii pe alţii, ca pe noi înşine, ca pe sufletul şi trupul
nostru. Iubirea este semnul autentic prin care se recunosc ucenicii lui Hristos şi mădularele Bisericii lui
Hristos. Fără iubire nu există Biserică, şi nicidecum comunitate euharistică realizată prin comuniune de
iubire.
Părintele Galeriu spune cu privire la Biserică şi la Sfintele Taine că „Mântuitorul ne-a dăruit
Biserica pentru ca în ea să învăţăm taina iubirii Lui. Fiecare Taină, ierurgie, rugăciune, este o răstignire
şi înviere împreună cu El, este o împărtăşanie din Duhul Lui, din iubirea Lui, o anticipare a judecăţii Lui.
Ne botezăm în Hristos, ne pecetluim cu acelaşi Duh, ne hrănim cu Trupul şi Sângele Lui, ne răstignim
patimile şi ne spălăm în baia pocăinţei, pătimim şi ne purificăm, în Taina Sfântului Maslu, facem
cunoştinţă cu dragostea cea intimă, familiară, binecuvântată de Domnul nostru Iisus Hristos în Taina
Cununiei, în care învăţăm cum fiecare soţ trebuie să se jertfească, să se uite pe sine, pentru celălalt, şi în
sfârşit facem experienţa ultimului hotar din lumea aceasta, a iubirii lui Hristos, prin Taina preoţiei, când
slujitorul se face una cu Domnul său.”39
În concluzie, „Sfânta Împărtăşanie, ca Taină a Tainelor, este baza comunităţii creştine,
transformată în comuniune prin iubire, forţa unităţii şi a solidarităţii ei şi ancorarea credinciosului în
comunitatea – trup hristic.”40 Aspectul de jertfă şi de comuniune sunt inseparabile în structura Liturghiei
Ortodoxe: ,,Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi.”41 Întreaga
teologie liturgică și patristică insistă asupra faptului că prezenţa lui Hristos în Tainele Bisericii constituie
sursa vieţii şi unităţii spirituale, personale şi comunitare: ,,Iar pe noi, pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o
pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul, prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh.”42

Rezumat

38
***, Vocabular de Teologie Biblică, publicat de Xavier Leon-Dufour, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001,
p. 62, 301.
39
Pr. Constantin Galeriu, Iubirea dumnezeiască şi judecata din urmă, în Ortodoxia, an XI (1959), nr. 2, p. 183, 184, 185.
40
I.P.S. Nifon Mihăiţă, Misiologie Creştină, Ed. ASA, Târgovişte, 2002, p. 54.
41
***, Liturghierul, p. 139.
42
***, Liturghierul, p. 222.

23
 Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, este centrul cultului ortodox, care împlineşte
comunitatea credincioşilor, transformând-o în comuniune de iubire, de rugăciune, de mărturisire a
aceleiaşi învăţături, conform textului biblic „un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5).
Prin Euharistie se desăvârşeşte şi se susţine unitatea Bisericii, sau Biserica însăşi, în calitate de
Trup tainic al Domnului Hristos, fiind Dumnezeu al tuturor în stare de om, S-a adus jertfă pentru toţi, ca
pe toţi să-i adune în Sine în starea Sa de jertfă ce e străină de orice limitare individualistă. Sfânta
Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie este Taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se oferă oamenilor
creştini însuşi Trupul şi Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se
astfel, real şi nesângeros, jertfa cea de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos.
Prin Sfânta Liturghie şi Euharistie, Mântuitorul Hristos ni se înfăţişează nouă tuturor în starea de
jertfă în care se aduce Tatălui ca om în numele nostru, pentru noi oamenii şi pentru a noastră răscumpărare
şi sfinţire. Prin jertfa de la Golgota, El a ridicat din nou umanitatea în relaţia de dăruire către Dumnezeu -
Tatăl, după ce această umanitate slăbise legătura cu Tatăl prin păcat.
Este foarte greu, aproape imposibil, să pătrundem numai cu înţelegerea noastră, mărginită, Taina
Sfintei Euharistiei şi însemnătatea ei adâncă, ispăşitoare pentru viaţa noastră. Să nu uităm însă, că aşa cum
a fost schimbat la faţă trupul şi chipul Mântuitorului Hristos, în întregime, pe muntele Tabor de către
puterea lui dumnezeiască, aşa se preface în lumină la Sfânta Liturghie, pâinea şi vinul în substanţa lor,
devenind Trupul real şi Sângele adevărat a lui Hristos, prin puterea harului Său divin, fără ca noi să putem
a pătrunde cu mintea, în toată profunzimea ei măreţia acestei taine.
Comuniunea euharistică în Biserica Ortodoxă este cea mai adâncă formă de comuniune.
Comuniunea euharistică dă viaţă membrilor Bisericii şi fără ea, ca şi fără Biserică, nu există mântuire. Ca
taină a unirii cu Hristos, Sfânta Euharistie îi uneşte între ei pe toţi cei ce se împărtăşesc cu vrednicie din
acelaşi potir şi îi face pe aceştia să fie una, după cum Unul este Domnul nostru Iisus Hristos cu Care se
unesc aceştia.
Aşadar, Sfânta Euharistie redă în chip deplin ideea comuniunii desăvârşite de a exista între
creştinii din toate timpurile şi locurile. Ea alcătuieşte nu doar punctul culminant al vieţii creştinului
singular, ci şi punctul central al vieţii Bisericii, ca şi comunitate, care se realizează şi se împlineşte prin
Euharistie, Taină absolut necesară pentru mântuire.

24
25