a) Teologie şi iconomie

Sinoadele ecumenice mărturisesc, în esenţă, că fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de

veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin
întrupare s-a realizat unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omeneşti, adică o persoană
în două firi, persoana lui Iisus Hristos. Dar El a existat ca Fiul al lui Dumnezeu, deci ca
ipostas sau ca persoană dumnezeiască, dinainte de întrupare. Deci, Iisus e acelaşi ca persoană
cu Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, iar ipostasul Cuvântului dumnezeiesc nu s-a unit
cu un alt ipostas omenesc, ci Şi-a format prin întrupare o fire omenească, asumată şi încadrată
în Ipostasul Său cel veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi Ipostasul firii omeneşti. El este
Persoană sau existenţă asemănătoare existenţei noastre, prin faptul că Se face şi Persona firii
omeneşti, fără să înceteze a fi Persoana firii dumnezeieşti. Prin aceasta se arată că firea
omenească a fost creată capabilă să primească pe Dumnezeu Cuvântul ca ipostas.
Aceasta o învaţă Biserica, zicând: „Într-o singură persoană, Iisus Hristos este
Dumnezeu adevărat şi om adevărat” (Mărt. Ort. 1, 38). „Credem că Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, a luat asupra Lui, în propriul Lui ipostas, trup omenesc, conceput de duhul Sfânt
în pururea Fecioara Maria şi S- făcut om” (Mărt. Dositei, decr. 7).
Numai Dumnezeu fiind, mântuirea realizată în El, are putere şi valoare absolută; şi
numai om fiind, al doilea Adam, reprezentând omenirea, poate înfăţişa mântuirea ca operă a
omenirii.
Unirea ipostatică este modelul unirii morale a omului cu Dumnezeu.
Iisus este deopotrivă om pe pământ şi Hristos al slavei, şi inel de legătură între
„teologie” şi „iconomie”.1
El a coborât la oameni ca să Se înalţe întru slavă, ca să refacă comuniunea omului cu
Dumnezeu, aşa cum ne arată Sfântul Apostol Pavel: „Cu adevărat, mare este taina inefabilă a
întrupării, prin care Dumnezeu coboară la oameni, ca să Se nalţe întru slavă” (Timotei 3,
16).
b) Întruparea Cuvântului
Dumnezeu - Fiul S-a întrupat din Fecioara Maria, S-a făcut om desăvârşit pentru a
coborî la noi, oamenii, Se face om desăvârşit, om adevărat, de aceiaşi fiinţă cu ceilalţi oameni.
El este Mijlocitor între om şi Dumnezeu. Prin El omul primeşte arvuna mântuirii încă din
această lume.

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „Iisus Hristos Pantocrator”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 200.

1
 Sensul întrupării, ca o coborâre reală a lui Dumnezeu la om, pentru ca omul să se
înalţe la Dumnezeu, îl aflăm din cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: „Căci prin bunăvoinţa
lui Dumnezeu şi al Tatăl, Fiul Unul – Născut şi cuvântul lui Dumnezeu şi al Tatălui, Cel
deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, Cel Care
era dintru început cu Dumnezeu şi cu Tatăl şi era Dumnezeu şi există în chipul lui
Dumnezeu, Se pogoară aplecând cerurile, adică smerindu-se fără să smerească înălţimea Lui
cea nesmerită, Se pogoară spre robii Lui printr-o pogorâre de negrăit şi de necuprins. Căci
aceasta înseamnă pogorârea. Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, Se face om desăvârşit şi
săvârşeşte cea mai mare noutate de sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui
Dumnezeu”.2
c) Hristologia de sus şi cea de jos
În creştinismul contemporan se vorbeşte de două hristologii diferite, una de sus şi alta
de jos, ca şi cum nu am vorbi de o singură persoană a lui Iisus Hristos, ci de două persoane
diferite., una omenească şi alta dumnezeiască. Hristologia de sus se referă la Hristos Cel
înviat şi înălţat la cer de-a dreapta Tatălui, iar cea de jos, la un om simplu, cel mai desăvârşit
dintre toţi oamenii. Cel din cer nu mai coboară la oameni, pentru că Iisus n-a venit să-l
desăvârşească pe om, ci să-l umanizeze. Această părere este evident greşită, întrucât
Dumnezeu nu este egoist şi nici solitar, deci conform iubirii trinitare, coboară la om, Se
întrupează, îl învaţă cele necesare mântuirii sale, Se schimbă la faţă pe muntele Tabor, în
vederea transfigurării naturii umane, moare pentru el, înviază, Se înalţă la cer în mare slavă.
Creştinismul răsăritean nu cunoaşte o hristologie de jos şi o hristologie de sus, pentru
că Logosul întrupat este Dumnezeu şi om nedespărţit, Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca
omul să se îndumnezeiască
Biserica învaţă că unirea ipostatică începând chiar în momentul zămislirii
Mântuitorului, rămâne pentru totdeauna nedespărţită (Mărt. Ort. I, 38, 46 şi 56). Firea
omenească luată din Fecioară rămâne pentru veşnicie unită cu cea dumnezeiască. Unirea
ipostatică nu s-a desfăcut în timpul patimilor şi morţii, căci Domnul măririi a fost răstignit şi
împăcarea cu Dumnezeu s-a dobândit cu moartea Fiului Său, Care Şi-a vărsat sângele pentru
Biserică (Fapte 20, 28).
Despărţirea spaţială a sufletului de trup, prin moarte, nu strică unitatea persoanei în
Iisus Hristos, întrucât şi sufletul şi trupul păstrează, şi în moarte, legătura cu ipostasul lui
Dumnezeu Cuvântul, prin care erau unite.

2
Ibidem, p. 201.

2
3