Despre REFUZUL DE A NE PRIVI IN OGLINDA

CONSTIINTEI si de A NE ASUMA
RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul
iubirii de sine: jertfa
Publicat pe 20 Feb 2012 | Categorii: Ce este pacatul?, Despre
inselare, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca,Razboiul
nevazut | Print

Bolile duhovnicesti ale timpurilor noastre

Adancul vietii omenesti este determinat nu doar de conditile exterioare, fìzice si

economice, ci, mai intai de toate, de alegerea moral-personala a constiintei. Aici se

gaseste radacina ontologica a omului: omul este o persoana, ce cauta sa dobandeasca

adancul si scopul vietii.

(Sfantul Ioan (Maximovici)

Domnul nostru Iisus Hristos spune: “… Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Nu

am venit sa chem pe drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta” (Mc. 2, 17). Scriitorii crestini (de

exemplu, Cuviosul Maxim Marturisitorul) stabilesc o conexiune intre sanatate si faptele bune si

cunoasterea lui Dumnezeu, precum si intre boala si pacat si necunoasterea lui

Dumnezeu. Ava Evagrie sustine ca sanatatea sufletului se numeste nepatimire (biruinta asupra
patimilor). La fel, spune si SfantuI Mucenic Metodie al Patarelor: „Orice faradelege sufleteasca

este o boala… Adevarul este sanatate, iar minciuna boala”.

Fiecare din noi, chiar daca negam aceasta, intr-o anumita masura suntem contaminati de patimi.

Pe langa bolile somatice si psihice, exista si boli duhovnicesti. Simptomele lor formeaza o imagine

pestrita, uneori chiar contradictorie. Una din caracteristicile tragediei duhovnicesti se exprima prin

faptul ca omul sau nu e capabil sa dobandeasca, sau pierde sensul vietii.

In zilele noastre, multi oameni, fara sa excludem copiii si adolescentii, sufera din cauza

pierderii propriului „eu”, a sensului si a valorilor existentei lor. Sensul vietii devine stins

si primitiv, iar stimulul vietii inert si vestejit. Experienta harica a nevoitorilor

marturiseste ca fara legatura interioara cu Dumnezeu lipseste sentimentul plinatatii

existentiale, se surpa pilonii si scopurile vietii. Are loc unirea catastrofala a valorilor

duhovnicesti cu goana dupa bunurile materiale, pentru care oamenii accepta orice, chiar si crimele

monstruoase.

Problema pierderii sensului vietii se agraveaza tot mai mult in lumea contemporana, in care

omul de cele mai multe ori devine o rotita in marele mecanism al statului, isi pierde

libertatea. Modul de viata care nu corespunde planului lui Dumnezeu reprezinta o

existenta neautentica, ale carei urmari sunt tot felul de boli duhovnicesti. Vom analiza, pe

scurt, doar unele dintre ele, din perspectiva psihologiei si a medicinei crestine.

ADORMIREA CONSTIINTEI
 Dereglarea duhovniceasca este

rezultatul trist al pacatului primilor oameni, care a lasat o amprenta adanca. Adam si Eva

– si prin ei intreaga omenire – s-au ascuns (!) de Dumnezeu cel Atotvazator si Atotstiutor

in gradina Edenului (Fac. 3, 8), s-au abatut de la calea vietii si au urmat-o pe cea a

mortii.Asemenea unor copii rataciti, ei „s-au dus intr-o tara departata si acolo si-au risipit

averea, traind in desfranari” (Lc. 15, 13).

Cuviosul Iustin (Popovici) spune ca prin pacatul stramosesc

„oamenii au transferat centrul vietii lor din natura dumnezeiasca intr-o realitate

care este in afara lui Dumnezeu, din existenta in nefiinta, din viata in moarte; ei s-

au indepartat de Dumnezeu si s-au ratacit in indepartarea intunecata si stricata a

valorilor si a realitatilor fictive…”.

Vom mai adauga ca stramosii s-au pomenit in fata necesitatii de a raspunde de consecintele

alegerii lor. Si au hotarat „sa evite ceea ce nu putea fi evitat”: sa se ascunda de sentimentul de

responsabilitate si prin aceasta sa slabeasca conflictul din interior, nascut din

constientizarea de cele savarsite. Dar, fugind de responsabilitate, care este nedespartita

de libertatea launtrica, stramosii au cazut intr-o robie si mai mare.

 In urma caderii, Adam a inceput s-o vada pe Eva

nu ca pe o persoana apropiata si draga, ca pe jumatatea si ajutorul lui dupa porunca

dumnezeiasca, ci ca pe o persoana raspunzatoare pentru greselile lui. Sa luam seama la un

detaliu semnifìcativ din discursul lui Adam: „… Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea

mi-a dat din pom si am mancat” (Fac. 3, 12). In aceste cuvinte se intrezareste reprosul

adus lui Dumnezeu ca nu i-a dat jumatatea potrivita, ca a gresit in alegerea sa. Aceasta

alegere nu mai este „os din oasele mele si carne din carnea mea” (Fac. 2, 23), ci pronumele

personal „ea”.Adam vorbeste Creatorului sau despre Eva aproape cu dispret: „Iata aceea!” O

instrainare si o raceala uimitoare!

Putem doar sa ne dam seama ce fel de „dezvinovatire” ar fi adus Adam in cazul in care sotia lui ar

fi fost creata din „pamant”! Intre soti nu mai exista relatia „eu” – „tu”, ci „el” –

„ea”. Unitatea persoanelor lor este distrusa, pentru ca ea este posibila numai intre „eu” –

,,tu”, si nu intre „el” - „ea”. Adevarata iubire vorbeste intotdeauna la persoana

intai. Acest lucru se vede in pilda despre fìul ratacitor. In discutia cu tatal, fiul cel mai mare se

dezice de fratele mai mic si il numeste „acest fiu al tau” (Lc. 15, 29-32). Despre ce fel de

dragoste mai poate fi vorba aici?

In realitate, primul om ii tradeaza nu doar pe Dumnezeu si pe sotia sa, ci si pe el insusi, intrucat

Eva este jumatatea lui cea mai buna. Astfel, se infaptuieste o crima intreita. Tot asa

procedam si noi cu cei dragi noua. Sentimentul de noblete a slabit, conceptul de gentleman

a devenit o raritate. Astazi, intalnim, mai degraba, impartirea responsabilitatii si a averii. O

nedreptate evidenta, uneori, ia masca vulgaritatii si a depravarii de genul: „Tot raul vine de la

femeie”; „Gaina nu e pasare, nici femeia nu e om”; „Femeia este cel mai bun prieten al omului”.

Eva procedeaza la fel ca si barbatul ei. Ea arunca toata vina pe sarpe, pentru ca el a

mintit-o (Fac. 3, 13). Cu alte cuvinte, el mi-a furat libertatea, mi-a luat posibilitatea de a vedea

pacatul, m-a ademenit cu lingusirile lui. Cu toate ca sarpele nu a impus, ci doar a propus sa

fie incalcata porunca.

Fugind de responsabilitate, Adam si Eva au mers impotriva libertatii lor launtrice si impotriva

constiintei. Motivul principal a fost dorinta de a-si pastra nevinovatia, de a ascunde faptul savarsit,

neplacut si strigator. Se pare ca, pe langa dorinta de a ne evidentia si de a ne dezvinovati cu

pretul clevetirii altora, se ascunde frica de a recunoaste in noi ceea ce observam la

altii.Refuzul de a-l considera pe un om „prelungirea eului”, iar pe sine „prelungirea lui”

ne „elibereaza”, practic, de porunca evanghelica de a-l iubi pe aproapele ca pe noi insine.

Pana azi, oamenii se conduc dupa aceasta porunca, insa pe cai viclene si murdare. Una din ele

este un fel de anestezie, care se numeste adormirea constiintei. Pentru fiecare crestin

eliberarea launtrica de pacat si de responsabilitatea pentru el sunt doua lucruri dificile, uneori de

nesuportat. Ele cer nevointa, ele obliga la implinirea multor cerinte si de multe ori noi incercam sa

scapam de povara aceasta. Oamenii care nu s-au pocait, constient sau inconstient, pro-

povaduiesc o alta invatatura - libertatea pacatului. Le este mult mai usor sa traiasca sub

povara pacatului decat sub cea a libertatii si a raspunderii pentru pacat.

„Adevar zic tie, spune Marele Inchizitor in romanul Fratii Karamazov, ca nu cunoaste

sufletul omenesc alta grija mai chinuitoare decat aceea de a gasi cui sa-i

incredinteze mai degraba harul libertatii cu care aceasta nefericita faptura se naste

pe lume. Numai aceluia insa care va izbuti sa-i impace constiinta ii va fi dat sa puna

stapanire si pe libertatea lui”.

Asa cum ne invata Sfintii Parinti, Hristos numea constiinta „paras” (Mt. 5, 25-26). Ea se

impotriveste
voii noastre

si ii da in vileag pacatele. Sa ne amintim un fragment din Sfanta Evanghelie care relateaza

iertarea femeii desfranate. Fariseii au adus-o inaintea lui Hristos, pentru ca ispitindu-L sa-L poata

invinui de incalcarea legii lui Moise. Dar Iisus le-a raspuns:“Cel fara de pacat dintre voi sa

arunce cel dintai piatra asupra ei” (In. 8, 7). „Iar ei auzind aceasta, spune mai departe

Evanghelia, si mustrati fiind de cuget, ieseau unul cate unul…” (In. 8, 9). De la cine sa iasa?

Evanghelia nu precizeaza ce s-a intamplat in sufletele acelor oameni. Daca ei au ignorat mustrarile

constiintei, inseamna ca au plecat de la Hristos, iar prin aceasta si de la sine; daca s-au pocait,

atunci ei s-au apropiat duhovniceste de Hristos, au apucat drumul gasirii de sine. In orice caz,

Dumnezeu a dorit sa trezeasca in ei constiinta adormita, ca astfel, prin pocainta, sa se

intoarca la Dumnezeu.

Ava Dorotei definea constiinta ,,ca ceva dumnezeiesc, un fel de gand, care asemenea

scanteii cuprinde in sine si lumina, si caldura...”. Constiinta, asemenea unui compas interior,

ne ajuta sa delimitam binele de rau ca un barometru, indica vremea sufletelor noastre. Iar

Dumnezeu este martorul sentimentelor noastre si spectatorul inimilor noastre (ìntelepciunea lui

Solomon 1, 6). Dumnezeu „a pus ochiul sau peste inimile” noastre (Sirah 17, 7) si de aceea

este numit martor (1 Tes. 2, 5; 10). In calitate de voce a lui Dumnezeu, constiinta cere de

la noi sa luam hotarari si sa actionam. Biblia ne invata sa raspundem cu smerenie si

evlavie lui Dumnezeu (Rom. 14, 12) si oricui care ne cere socoteala despre nadejdea

noastra (1 Petru 3, 15).

Un personaj zgarcit al lui A. S. Puskin numeste constiinta „fiara cu gheare ascutite care raneste

inima, oaspete nepoftit, interlocutor plictisitor, creditor vulgar”. Un alt personaj puskinian, Boris

Godunov, recunoaste ca nimic, afara de constiinta, nu este in stare sa ne linisteasca de tristetile

lumesti. Insa daca va aparea fie si o singura pata pe ea: „Atunci va fi o nenorocire! ca o buba
sufletul va arde, iar inima se va umple de venin si in urechi va rasuna mustrarea… Sa

fug, dar unde?... Nenorocit e cel in care constiinta e murdara”. Cu aceste cuvinte, tarul isi

incheie monologul.

Aceleasi idei le intalnim si la renumitul psiholog austriac Victor Frankl: constiinta este „Tu”-ul

dumnezeiesc, „organul sensului”, forul in fata caruia suntem raspunzatori si prin care

Dumnezeu ne vorbeste. Dialogul cu ea nu este o simpla convorbire cu noi insine. A fi om

inseamna a fi fericit si a fi raspunzator.

Ca si atunci, in Eden, astazi adormirea constiintei se

face prin calea denaturarii adevaratei realitati. Noi toti,
copii ai protoparintilor nostri, „ne suparam pe
oglinda fiindca suntem urati”, asemenea personajului
din fabula lui Kralov. Indreptatiri sunt foarte
multe: „asa au fost imprejurarile”, „asa am fost
educat”, „nu am avut alta solutie” etc. Si subtilitatea
lor nu cunoaste margini. Reusim sa contrazicem chiar si
cele mai sfinte porniri ale sufletului.

Vom mentiona doar trei exemple:

1. „in timpurile noastre poruncile evanghelice sunt mai degraba un ideal moral indepartat decat

o indrumare concreta in viata de zi cu zi. De aceea, implinirea lor este ireala. Nici nu trebuie

sa ne mai gandim la aceasta”.

2. „Desi medicii nu-mi interzic, nu pot sa postesc: mi-e frica sa nu ma simt slabit”.

3. „M-as ruga si as merge la biserica cu cea mai mare placere, dar nu am timp. Caci trebuie sa

lucrez, sa mai fac ceva pe acasa, sa citesc ziare, sa privesc televizorul si, in sfarsit, sa ma

odihnesc! Biserica este un lucru bun, dar nu am timp pentru ea”.

Cand incercam sa convingem astfel de persoane, de multe ori, ele sunt de acord cu noi, dar oricum

nu incearca sa faca vreo schimbare. Argumentele lor acopera uneori alegerea constientizata

din interior: “Daca nu asculta de Moise si de proroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre

morti” (Lc. 16, 31).

Psihologii au descoperit ca oamenii primesc cu placere laude, atribuind succesul pe

seama eforturilor si capacitatilor lor. Iar insuccesului ii atribuie influentele factorilor

 exteriori:ghinionul, nerezolvarea unei probleme, imprejurarile nefavorabile, caracterul

colegului, nesinceritatea partenerului.

Clasicul american al psihologiei sociale David Myers sustine ca, uneori, temandu-se de insucces,

oamenii isi creeaza intentionat piedici, chipurile insurmontabile, isi pregatesc din

vreme„retragerea”: in ajunul unei discutii importante, se distreaza aproape toata noaptea, in loc

sa invete pentru un examen, pierd timpul in fata calculatorului etc. Se pare ca nu exista piedici

pe care sa nu le putem crea… pentru a ne indreptati.

Partinirea propriului „eu” se opune adevaratei smerenii, se aseamana cu mandria si se

manifesta in tendinta de a ne privi pe noi insine cu indulgenta. Cea mai mare parte din

oameni isi supraapreciaza comportamentul, infrumuseteaza sau isi amintesc doar

succesele, ca sa se ridice in fata propriilor ochi. Daca o fapta nedorita nu poate fi uitata sau

aplanata, se incearca, justificarea ei.

SfantuI Teofan Zavoratul scria despre aceasta in felul urmator: “Orice om se crede mult mai bun

decat este el de fapt”. Afara de anumite situatii care sunt foarte rare, noi spunem:„Ce rau

am facut?” Omul contrazice constiinta: „Nu am nici o vina!” si incearca sa gaseasca scuze.

Inclinatia in folosul propriului „eu” iese la suprafata atunci cand incepe sa se compare cu

cineva. Dar Apostolul Pavel ne invata sa nu ne comparam cu cei care se lauda singuri,„masurandu-se

si asemanandu-se pe ei cu ei insisi” (II Cor. 10, 12). „Cine este ca mine! Care suflet nu a simtit o

miscare asemanatoare?”, intreaba SfantuI Teofan.

De obicei, pe oamenii

pe care ii uram si care nu ne plac ii judecam mai aspru si ii iertam mai greu decat pe noi

insine. De fapt, in spatele acestor fapte se ascunde mandria fariseica:

„Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest

vames. Postesc de doua ori pe saptamana…” (Lc. 18, 11-12).

 Unora le-ar sta bine sa spuna: „Nu sunt ca acest… fariseu, eu postesc de… trei ori pe

saptamana…”

Noi slujim intereselor amorului propriu, considerand talentele sau faptele noastre rafinate si

impecabile. Cum afirma D. Mayers, multi considera propriile defecte drept norme, iar virtutile ca pe

ceva rar intalnit. Aceasta trasatura negativa se numeste efectul unicitatii false.

Pe langa acest efect, mai putem mentiona si efectul acordului fals. Ne linistim cu faptul ca toti

gresesc si exageram numarul celor care au gresit la fel ca noi sau chiar mai rau. De exemplu,

a ascunde de sine viciul fumatului, a nu lua in seama sfaturile medicilor si a slabi vigilenta constiintei

ajuta zicala: „Fumatul este daunator, dar nu exista nefumatori!” Daca asa stau lucrurile, atunci

responsabilitatea fata de sine o ai nu numai tu, ci si o anumita majoritate mitica.

Cauza alterarii sufletului este iubirea de sine. Ea face nevazatori ochii duhovnicesti ai inimii

si nu ne lasa sa ne vedem in lumina poruncilor lui Hristos. Adevarata Lumina „lumineaza pe tot

omul care vine in lume” (In. 1, 9). In intuneric ramane cel ce spune ca vede, fiind de fapt

orb (vezi In.9,41).

Omul orbeste duhovniceste treptat. La inceput, pacatul intuneca „inima nesocotita” si

nechibzuita cu noroiul si funinginea faptelor, a cuvintelor, a gandurilor si sentimentelor

pacatoase (Rom. 1, 21). Dupa aceea, o face insensibila pentru lumina adevarului si pen tru chemarea

adevarului (Mt. 13, 15). Si, in sfarsit, in inima invartosata „constiinta arsa” savarseste „cu

nesat toate faptele necuratiei” (I Tim. 4, 12; Efes. 4, 18-19).

Conform unor rezultate ale cercetarilor psihoterapeutice, orice modalitate de a evita asumarea

responsabilitatii dauneaza sanatatii psihice. Ca rasplata pentru incercarile de a „anestezia”

sau chiar de „a amputa” constiinta sunt dereglarea dispozitiei, incordarea interioara,

nelinistea, dusmania, confuzia, sentimentul de vina si disperarea de a nu mai dori sa fim noi

insine. Evitand asumarea responsabilitatii, oamenii devin mai sugestionabili, reactioneaza

mai putin adecvat la anumite situatii, pierd sensul vietii! Lor li se formeaza sentimentul

acut de neajutorare, de deznadejde si de pericol.

Desigur, cele spuse se refera la cei care constientizeaza cat de cat ca savarsesc o crima chiar

impotriva vointei lor. Un om care este insensibil duhovniceste sau egoist nu face altceva

decat sa se bucure cat „de bine” a reusit sa „se minta”.

Din acest motiv, Biblia nu inceteaza sa ne cheme sa ne pastram constiinta curata: „Pazeste-ti

inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata” (Pilde 4, 3); „Avand cuget
 curat…”(I Petru 3, 16). Sensibilitatea si agerimea constiintei sunt criteriile sigure ale

sanatatii duhovnicesti, iar nesimtirea ei este o boala grava a sufletului.

Ava Dorotei ne invata sa pastram constiinta curata fata de Dumnezeu, fata de aproapele si fata de

lucrurile care ne inconjoara. A pastra constiinta curata fata de Dumnezeu inseamna sa ne incercam

cat de mult Il iubim, Ii multumim si ne rugam Lui, cat de bine implinim poruncile Lui.Incercarea

constiintei fata de oameni ne permite sa intelegem masura iubirii noastre fata de ei.Pentru

aceasta va trebui sa raspundem sincer daca nu-i mahnim, daca nu-i smintim si daca

procedam cu ei intr-un fel in care nu ne-ar fi nici noua pe plac. Constiinciozitatea fata de

lucruri consta in a fi atenti si grijulii cu ele si in a le mentine in stare buna, a le folosi cu

intelepciune, fara a exagera.

Prin totalitatea relatiilor cu Dumnezeu, cu aproapele si cu obiectele care ne inconjoara se

arataatitudinea pe care o avem fata de noi insine: cat suntem de critici si daca ne iubim,

ce patima avem, daca ne ingrijim de mantuirea noastra etc.

Satana a spus: „Cojoc pentru cojoc! Ca tot ce are omul da pentru viata lui”. (Iov 2, 4) si, in parte,

are dreptate. El foloseste acest principiu ca pe o metoda sigura, aproape greu de

refuzat pentru a rusina si a adormi constiinta prin moarte. Dorinta simpla si fireasca de a

trai se izbeste de cerinta impunatoare a constiintei de a duce o viata sfanta. Putem rezista

acestei lupte duhovnicesti numai daca ne jertfim. Mii de mucenici care au patimit pentru

credinta au nesocotit averile lor, numele, situatia in societate, libertatea, sanatatea si, in

sfarsit, viata pentru a-L dobandi pe Hristos.

 Nu si-a pangarit constiinta nici noul

mucenic pentru Hristos, soldatul Evgheni Rodionov.Calaul lui, un terorist cecen, a povestit

urmatoarele: Pe 13 februarie 1996, un grup de militari rusi a ajuns in captivitate. Li s-a dat un

ultimatum: „Cine vrea sa ramana in viata sa-si scoata crucea de la gat si sa se declare

musulman”. Cand Evgheni a refuzat, cecenii l-au batut crunt, mai ales in plamani si

rinichi. Chinurile si batjocurile au durat trei luni.

Ca sa intelegem chinurile lui Evgheni, vom cita din marturiile unui crestin care, trecand prin

grozaviile Gulagului, a cartit impotriva lui Dumnezeu, nesuportand chinurile, dar dupa aceea s-a

cait:

„Cele mai grele nu sunt torturile. Ei te pot chinui azi pe tine, iar maine pe altcineva

si astfel vei avea timp ca sa-ti revii. Ei, ca niste diavoli, te urmaresc si vor cu orice

pret sa te faca sa minti sau sa-L hulesti pe Dumnezeu. Cand esti torturat, dupa o

ora-doua de chinuri, durerea se micsoreaza. Dar dupa lepadarea de Dumnezeu,

numai la gandul ca L-ai tradat, durerea nu trece. Durerea duhovniceasca este mult

mai chinuitoare decat cea trupeasca. Ce sa faca omul ca dupa aceasta sa nu-si iasa

din minti? Nu-i ramane decat sa se roage. Fara rugaciune nu poti supravietui”.
 Evgheni a fost decapitat pe 23 mai 1996. Pentru o suma mare de bani, cecenii i-au aratat mamei

mormantul lui Evgheni. Ea l-a recunoscut dupa crucea pe care fiul ei o purta. Uimitor ca cecenii nu

au indraznit sa scoata crucea nici macar de la un mort.

Insemnatatea gestului eroic al lui Evgheni Rodionov este ca el nu si-a incalcat constiinta,

nu s-a dezis de credinta lui si a mamei lui. El avea doar 19 ani si aparent un compromis

cu constiinta ar fi fost o solutie mult mai „rezonabila”. Credinciosii marturisesc ca o

rugaciune rostita catre mucenicul Evgheni aduce mult folos. Odihneste cu sfintii, Hristoase,

sufletul robului Tau, acolo unde nu este nici boala, nici durere, nici suspinare, ci viata

vesnica!

Dupa cum vedem, e greu sa nu ne pangarim constiinta. Uneori, reusim sa ne mintim si

sa-L mintim si pe Dumnezeu chiar la Taina Spovedaniei „Inima omului este mai vicleana

decat orice si foarte stricata! Cine o va cunoaste?” (Ier. 17, 9), se infricoseaza prorocul.Dar

Dumnezeu cunoaste tainele inimii, „ca sa rasplatesc fiecaruia dupa caile lui si dupa roada

faptelor lui” (Ier. 17. 10).

Asadar, mecanismele fugii de responsabilitate pentru faptele savarsite au luat nastere inca

in gradina Edenului. Intr-un fel sau altul, ele lucreaza in fiecare om. Cu ajutorul lor, noicautam sa

ne ferim de socuri si sa ne linistim constiinta, atunci cand incepe sa ne mustre. Daca simtim

ca nu avem dreptate, dar nu dorim sa recunoastem aceasta, incercam sa ne convingem ca

totul va fi bine. Dar, refuzand sa constientizam starea reala a lucrurilor si nedorind sa

patrundem in lumea noastra interioara, noi, de fapt, fugim de Dumnezeu si de noi insine.

Refuzand sa raspundem in fata lui Dumnezeu, noi ne pierdem inaintea Lui, pierdem contactul cu

adancurile sufletului nostru. Atunci, manati de iubirea de sine si ca sa nu ne mahnim de

uratenia noastra, preferam sa nu ne privim in oglinda poruncilor dumnezeiesti. Iar cand ea

insasi ne demasca, noi o respingem sau chiar o hulim, asemanandu-ne astfel cu

imparateasa geloasa din povestea lui Puskin: „Ah, sticla rea si ticaloasa! Minti numai ca sa-

mi faci necaz”.

Omul este subiectul responsabilitatii. El ramane acelasi atata timp cat raspunde de faptele lui in

fata constiintei, care este spectatorul si judecatorul nevazut (Rom. 2, 15; II Cor. 1, 12). Refuzul

fatis sau ascuns de a raspunde pentru faptele personale are rolul unui resort care

distruge duhovniceste o persoana“.

(Din: K.V. Zorin, De ce sufera copiii, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)