Referat la religie

Eutanasia din perspectiva biblica

Eutanasia poate fi definita ca fiind : (a) o moarte usoara si linistita, (b) mijloacele de a obtine o
moarte usoara si linistita si (c) actiunea de a produce o moarte usoara si linistita.
Pentru creştini (catolici, ortodocşi, etc) nu există nici o urmă de îndoială:
eutanasia este inacceptabilă, fiind vorba despre uciderea unei fiinţe umane. Un
creştin adevărat crede în Dumnezeu şi în momentul morţii5.
Tomas D’Aquino a fost printre primii care au condamnat sinuciderea şi
implicit eutanasia motivând că înfrânge dorinţa naturală de a trăi şi dăunează
celorlalţi6.
Referindu-se la eutanasia lenitivă -ortotanasie- Papa Pius XII, în
discursul său din 24.02.1957 susţinut în cadrul „Congresului Naţional al
Societaţii Italiene de Anesteziologie” a atras atenţia asupra faptului că : „dacă
administrarea narcoticelor ar produce două efecte distincte : alinarea durerilor şi
scurtarea vieţii, atunci (eutanasia-lenitivă, adică ortotanasia) este licită”.
Papa Ioan Paul al-II-lea, în lucrarea „Evangelium Vitae” parafrazând
Adunarea Consiliului Vatican II, arată că „ tot ce se opune vieţii, ca şi omorurile
de orice gen, genocidurile, avortul, eutanasia şi chiar suicidul voluntar (...)
dezonorează mai mult pe cine le practică decât pe cei care suferă această
injustiţie şi sunt întru-totul contrare respectului datorat Creatorului”.
Biserica Ortodoxă Rusă şi-a expus poziţia vizavi de eutanasie într-o
declaraţie specială în octombrie 2000. “Recunoscând valoarea vieţii fiecărui om,
(…) clerul ortodox consideră inadmisibile orice încercări de a legaliza eutanasia
(…), considerând-o o formă specială de omucidere (prin decizia medicilor sau
acordul rudelor), sau sinucidere (la rugămintea pacientului), sau combinarea a
uneia şi a alteia. Sf. Sinod este împotriva oricărei forme de eutanasie.”
Biserica Ortodoxă Română, a comunicat, în data de 07.06.2005, poziţia
Sfântului Sinod cu privire la problema eutanasiei, „considerând că eutanasia nu
poate avea justificare nici medicală, nici economică, iar medicul care face acest
lucru şi-a încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi
detestat de Biserică”.
"Viaţa omului este de la Dumnezeu şi tot ceea ce este comis împotriva
fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură împotriva voinţei divine, iar
omul are acest drept la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă
şi de a o apăra în orice împrejurare" arată Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române.

Viaţa în trup este viaţa persoanei, iar de viaţa persoanei umane nimeni nu
poate dispune după bunul său plac; persoana chiar în suferinţa, are o valoare
inestimabilă. Iar, suferinţa, când nu este consecinţă imediată sau indepărtată a
unor păcate, este o realitate îngăduită de Dumnezeu, ştiut fiind că „suferinţa
aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea, nădejde”. De aceea
Dumnezeu a poruncit: „Să nu ucizi!”. Persoana nu se epuizează în viaţa sa
biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiţia sa pământească, iar viaţa în
sensul biologic al cuvântului, este condiţia fundamentală în vederea pregătirii
persoanei umane pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Crestinişmul nu exclude suferinţa. Aceasta este o realitate pe care
Mântuitorul Hristos nu a negat-o, nu a suprimat-o, ci şi-a asumat-o. A fi creştin
înseamnă a participa la viaţa în Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din
viaţa Lui viaţa ta. Urmând, aşadar, lui Hristos, prin suferinţa ta, participi într-un
anume fel la suferinţa şi patimile lui Hristos. Mântuitorul Hristos nu şi-a asumat
suferinţa în mod inutil. Prin urmare nu exista suferinţă inutilă. În absurdul ei (în
mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav şi pentru cei din jur, rost pe care
însa nu îl putem descifra întodeauna. Aşa cum suferinţa lui Hristos a avut sens –
Învierea- şi suferinţa noastră are rostul ei: este o experienţă cu adevărat
răscumparătoare , când va fi raportată la Hristos.
Fie că este activă sau pasivă, eutanasia rămâne un act împotriva lui
Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen
de-al său pentru că, în ultimă instanţa, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea
lui Dumnezeu.
Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei
persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; aşadar, cel care
nu poate da cuiva viaţa nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care
Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să
aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al
morţii.
În cazul în care sfârşitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem
dreptul să îi grăbim acest sfârşit prin eutanasie. Iubirea de aproape nu constă în
curmarea vieţii cuiva din milă pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte
durerea pănă în clipa când se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie să
rămână rezultatul unui proces natural.
Datoria noastră şi în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieţii
până la capătul acesteia; ori omul trăieşte chiar şi atunci când se afla în stadiul
terminal al vieţii fizice.
 În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor
mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: în primul rând a celor
de natură spirituală, înţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine,
consilierea duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, a
mijloacelor de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin
asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paliative.
Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţă. Atunci când
survine în viaţa omului, cu sau fără suferinţă, aceasta trebuie privită ca mijloc de
unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împărăţia veşnică a
lui Dumnezeu „ unde nu este durere, nici intristare, nici suspin”.