CONTROLUL SOCIAL sI DEVIANŢA

8.1. Ce este controlul social, forme si stiluri de manifestare

În fiecare societate, exista “o schema a vietii colective” : fiecare individ stie cum sa se comporte în anumite
situatii, stie ce asteapta ceilalti de la el si la ce reactii se poate astepta el de la ceilalti în urma actiunilor sale. Atunci când
apar comportamente neasteptate,  atipice, care nu se încadreaza în modelele recunoscute si acceptate social, ele vor fi
sanctionate. Sanctiunile reprezinta unul din elementele controlului social. În sensul sau cel mai general, controlul
social reprezinta ansamblul mijloacelor si mecanismelor socio-culturale care reglementeaza, orienteaza, modifica sau
influenteaza comportamentele indivizilor în societati, în vederea conformarii lor la sistemul valoric-normativ si mentinerii
echilibrului societatii ca sistem.

Am putea spune ca, initial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca raspunsuri la interogatiile
filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convietuirii oamenilor, a desfasurarii vietii sociale în conditiile în care oamenii
au atitudini egoiste unii fata de altii, sunt, asa cum sustinea Hobbes : “Homo, homini, lupus”. Mai târziu, E. Durkheim a
efectuat o analiza a moralitatii ca actiune “ a societatii în interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea
normelor. K. Marx indica constrângerea exercitata de institutii (mai ales de stat), ca factori de control social.

G.H. Mead abordeaza tema controlului social, explicând procesul interiorizarii normelor prin dezvoltarea Eului
subiectiv, prin constientizarea asteptarilor pe care altii le au fata de tine.

S. Freud construieste supraeul ca autoritate sociala interiorizata, care functioneaza ca si constiinta.  Iata, deci, ca
teoriile despre controlul social au aparut înainte ca notiunea de control social sa fie inventata si uilizata în sociologie.

Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de catre scoala americana a
“jurisprudentei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound,  L. Brandeis, O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale
prin care societatea îsi asigura – prin diferite mijloace – functionalitatea si stabilitatea. În conceptia lui E.A.
Ross 1 ordinea sociala nu este niciodata spontana sau instinctiva, fiind asigurata atât ca efect al presiunilor psihologice
directe, al sugestiilor si actiunilor de stimulare de c& 18218g620s #259;tre diverse forte sociale, cât si ca actiune dirijata
a institutiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina lui Ross, legea reprezinta cel mai specializat si cel mai
perfect mecanism de control în societate, este fundamentul ordinii sociale.

Reprezentantii scolii “jurisprudentei sociologice” au inclus în controlul social nu numai mijloacele si regulile
indisolubil legate de sanctionarea comportamentelor indezirabile, ci si pe cele care stimuleaza, promoveaza conduitele
dezirabile social, respectiv : obiceiurile, moravurile, uzantele, educatia, arta, etica etc. Acest fapt l-a determinat pe J.
Carbonnier sa considere ca acest concept este “o forma mai îndulcita a constrângerii sociale”. 2

În acelasi context, Szczepanski 3 sublinia faptul ca fiecare grup, colectivitate, societate

dezvolta o serie de masuri, sugestii, modalitati de convingere, sisteme de persuasiune si
presiune, interdictii, constrângeri, sanctiuni (ajungând pâna la constrângerea fizica), sisteme si
modalitati de manifestare a recunostintei, acordare de premii, distinctii prin care conduc
comportamentul indivizilor si grupului spre modele acceptate de valori si de actionare spre
realizarea conformismului membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului
social. Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat ca nu toate comportamentele si actiunile
indivizilor sunt supuse în aceeasi masura controlului social. Fiecare om detine o anumita sfera
particulara, are dreptul la o anumita zona “privata”, care limiteaza controlul social, care poate
fi mai mare sau mai mica, în functie de : a) tipul de societate (autoritara sau democrata,
traditionalista sau moderna etc.), b) coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât
controlul social ese mai puternic), c) caracterul institutiilor din care individizii fac parte (într-
o organizatie paramilitara, controlul social este extrem), d) pozitia indivizilor în grup (în
comparatie cu un om de rând, de exemplu, presedintele tarii este supus la un control social
mult mai mare).

Faptele necesare, indispensabile desfasurarii vietii colective, sunt mult mai controlate decât faptele care nu au
decât o importanta individuala. Astfel, societatea este mult mai interesata de modul în care un director de scoala
coordoneaza activitatile educative, decât de modul în care el îsi petrece sfârsitul de saptamâna. Cu cât o actiune se
refera mai mult la viata grupului, cu cât ea constituie o amenintare a grupului ca întreg cu atât mai mare va fi
represiunea asupra ei. De altfel, rostul controlului social, asa cum opineaza J. Cazeneuve 4, este “sa orienteze
comportamentul membrilor societatii într-un sens conform cu mentinerea acestei societati”. El include în sistemul
controlului social ansamblul proceselor de socializare si îndeosebi al presiunilor pe care le sufera fiecare om din partea
altor membri ai societatii.
 Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner 5, “reglarea
comportamentelor membrilor societatii are loc în cea mai mare masura, prin intermediul asa
numitor “folkways” (cutume sau traditii populare) si “mores” (moravuri)”. Principala conditie
a vietii sociale – subliniaza autorul citat – este adaptarea omului la mediu, adaptare ce da
nastere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinte, convingeri si moravuri comune.
În calitatea pe care o au “folkways” contribuie la solidaritatea sociala, au un caracter reglativ
si imperativ pentru comportamente. Ele reprezinta pentru grupul social cam ceea ce reprezinta
deprinderile pentru individi. Atât “folkways” cât si “mores” constituie mijloace informale de
control social ce se perpetueaza de la o generatie la alta prin intermediul socializarii.

R.E. Park si E. W. Burgess, în lucrarea “Inroduction to the Science of Sociology” (1921) distingeau existenta a
trei modalitati sau forme de exercitare a controlului social în societate :

- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individului spontana, la
comportamentul unei multimi sub presiunea ei) ;

- opinia publica (ce joaca rolul de autoritate sociala neinstitutionalizata) ;

- institutiile si reglementarile juridice (care functioneaza ca autoritati imperative institutionalizate) .

Conform teoriei functionalist-structuraliste (T. Parsons),  regulile sociale indica individului normele sociale
permise de societate pentru diferite situatii, dupa care îsi orienteaza activitatea si alege din alternativele posibile pe
aceea pe care o considera cea mai buna. Parsons accentueaza asupra ideii ca supunerea fata de norme nu se
datoreaza unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat internalizarii valorilor
sociale.

Interpretarile pe care sociologii le dau astazi controlului social pot fi grupate în doua mari categorii : a) interpretari
restrictive, care pun accentul pe caracterul institutionalizat si coercitiv al controlului social si b) interpretari normative,
care trateaza controlul social sistemic, ca ansamblu de actiuni umane îndreptate catre “definirea deviantei si stimularea
reactiilor sociale în prevenirea si respingerea ei “6.

Allan V. Horowitz 7 remarca faptul ca în functie de diferite norme utilizate de catre

diferitele subculturi, definitiile deviantei nu implica în mod obligatoriu consensul normativ.
Homosexualitatea, de pilda, sustine sociologul american, poate fi, pe rând, considerata ca
indiciu alimoralitatii, al bolii sau al unui stil libertin de viata. Variatele stiluri si forme de
control social sunt încorporate în relatii sociale concrete si corespund contextelor sociale în
care opereaza (Horowitz).

În opinia lui Sorin M. Radulescu, principalele criterii de clasificare a formelor de control social sunt :

a)            dupa instantele din care emana, controlul social exercitat de institutii cu caracter statal (tribunale,
închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri sociale(familie , scoala , grupuri de vecinatate, asociatii, organizatii
etc.) sau de catre anumiti indivizi ce au o anumita autoritate în grup (capul familiei, preotul, seful ierarhic etc.) ;

b)           dupa modul în care este exercitat controlul social, este organizat formal, realizat de institutii specializate
si spontan (informal), realizat prin traditii, obiceiuri, prin opinia publica etc. ;

c)            dupa directia actiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit), îmbracând forma aprobarilor,
amenintarilor, sanctiunilor etc. si indirect (implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul
propagandei sau publictatii etc.;

d)           dupa mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prin intermediul aprobarilor,
recompenselor, indicatiilor, sugestiilor etc. si controlul social coercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sanctiuni punitive, interdictii
etc.;
 e)            dupa mecanismele de reglare normativa la care apeleaza, controlul  social are caracter psihosocial
(sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social propriu-zis (institutii sau organisme cu caracter
statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) si cultural (obiceiuri, moravuri, conventii, traditii etc.)

f)            dupa metodele (tipurile de sanctiuni) adoptate în rapot cu conduitele deviante, putem vorbi despre
controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune), conciliator (negocieri, întelegeri mutuale) si
terapeutic (resocializare).

Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sanctiuni adoptate în raport cu comportamentul
durabil), Horowitz 8 prefigureaza existenta mai multor “stiluri” de control social : penal, al carui obiectiv principal consta în
a “produce durere sau alte consecinte neplacute celor care au comis acte blamabile” ; compensator, care implica
obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru  prejudiciile si daunele suferite (accentul cade pe
reinstaurarea starii normale perturbata de actul deviant) ; conciliator, care faciliteaza descoperirea unor solutii prin
negocierea mutuala între partile implicate, fara antrenarea sanctiunilor coercitive ; terapeutice, care are ca principal
obiectiv modificarea personalitatii indivizilor devianti prin manipularea unor sisteme simbolice ce-si propun sa-i readuca
la “normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt tratati ca victime ale unei boli, care nu poate fi controlata de ei
însisi, motiv pentru care sunt supusidiagnosticului si tratamentului medical.

8.2.         Criterii de definire a fenomenului deviantei

Ideea ca pentru a întelege societatea trebuie sa întelegem si fenomenele deviantei care apar în interiorul ei,
câstiga tot mai multi partizani. Comportamentul deviant, începând cu deceniul patru, devine un concept cheie în
sociologie, cu timpul constituindu-se o noua ramura a sociologiei : sociologia deviantei.

Temele traditionale ale sociologiei deviantei, care-i contureaza de fapt obiectul de studiu sunt : infractionalitatea,
problema violentei, alcoolismul, pornografia, prostitutia, consumul de droguri, homosexualitatea, lesbianismul,
invaliditatea, sinuciderile, tulburarile si bolile psihice.9

Definitia sociologica a deviantei a fost elaborata cu precadere de doi autori : Sellin si Merton. Cel dintâi definea
devianta ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra normelor de conduita sau ale ordinii institutionale. În aceeasi
termeni defineste si Merton fenomenul deviantei. Acesta este ansamblul comportamentelor care ameninta echilibrul
sistemului sau, cu alte cuvinte, ansamblul comportamentelor disfunctionale. Dictionarul de sociologie, coordonat de C.
Zamfir si L. Vlasceanu, precizeaza ca devianta este un act de conduita care violeaza normele scrise sau nescrise ale
societatii sau ale unui grup. Ea se refera la tipul de comportament care se opune celui conformist, conventional si
include nu numai încalcarile legii (infractiuni, delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de convietuire. Un evantai
larg de conduite pot fi incluse în categoria fenomenelor deviante : de la conduitele bizare, excentrice, la cele imorale
(indecenta, obscenitatea) si pâna la cele cu caracter antisocial. Putem spune ca, desi cele mai multe comportamente
deviante presupun încalcarea normelor juridice, o parte dintre ele nu sunt periculoase pentru societate (sunt “infractiuni
fara victime”). Pentru clarificarea conceptului, o prima distinctie se cuvine a fi sesizata : între fenomenul deviantei si cel
al anormalitatii. Pe de o parte, avem de-a face cu un concept sociologic (cel de devianta), pe de alta, cu unul
psihopatologic (cel de anormalitate). Cel de pe urma caracterizeaza incapacitatea individului (validata medical ) de
adaptare la exigentele vietii sociale si de exercitare adecvata a rolurilor sociale.

Conform paradigmei “actionaliste” (a teoriei actiunii umane), care pare cea mai potrivita pentru abordarea
problematicii sociologiei deviantei 10, devianta reprezinta un fenomen normal în sens durkheimian. Fiind un tip de actiune
umana, ea este sustinuta fie de actionalitate, fie de irationalitate si depinde de perceptia membrilor societatii asupra
actiunii si ordinii sociale. În acest sens, A.K. Cohen remarca faptul ca “nu poate exista o societate de sfinti întrucât
procesul de redefinire sociala opereaza continuu, pentru  a asigura ca toate pozitiile pe o scala mergând de a imoralitate
la virtute vor fi mereu completate si ca întotdeauna, unele vor fi mai sacre decât altele”. 11

În legatura cu definitiile deviantei, mai înainte propuse, ar mai fi necesare câteva observatii clarificatoare.

Devianta este o notiune relativa din cel putin doua motive : a. pentru ca sistemul normativ difera de la o societate
la alta si ceea ce într-o societate reprezinta o încalcare a normei, într-o alta reprezinta dimpotriva, un comportament
conformist si b. pentru ca “legea reprezinta un important factor de schimbare sociala care poate induce modificari în
receptarea contextului normativ al unei societati si se poate transforma chiar ea sub impactul unor schimbari sociale”.
Din aceasta cauza, chiar în sânul aceleiasi societati, anumite conduite considerate la un moment dat ca infractionale,
ulterior sunt apreciate fie ca simple abateri morale, care ies de sub incidenta legii, fie chiar conforme cu sistemul
valorico-normativ. Un exemplu concludent pentru primul caz este urmatorul : exista societati musulmane care permit
poligamia sau consumul de droguri, interzicând însa consumul de alcool sau carne de porc, fapte ce-si pierd
valabilitatea în celelalte societati sau, mai mult decât atât, sunt apreciate în sens contrar. Pentru cel de al doilea caz,
putem gasi numeroase exemple chiar si în realitatea româneasca : daca în epoca dictaturii comuniste demonstratiile
stradale împotriva politicii guvernamentale erau incriminate de lege, astazi legile permit astfel de actiuni ; daca în urma
cu 50 de ani cuplurile consensuale, celibatul erau considerate ca deviante (din punct de vedere moral), astazi exista o
mult mai mare toleranta fata de aceste forme alternative la casatorie.
 O alta observatie care trebuie facuta vis a vis de definirea deviantei este ca nu orice act care se abate de la
norma trebuie apreciat ca deviant. Inovatiile se înscriu în acest caz : desi ies din tiparele normei, ar fi absurd sa le
apreciem ca deviante. Pe de alta parte, daca este sa luam în calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor dintr-o
societate si pe de alta parte, creativitatea conduitelor umane, am putea spune ca orice individ uman, într-un anumit
moment al vietii sale încalca norma devenind deviant.

Toate aceste observatii constituie argumente ce sustin caracterul relativ si echivoc al notiunii de devianta, atâta vreme
cât ceea ce este considerat deviant într-o societate sau într-o epoca este dezincriminat într-o alta societate si într-o alta
epoca.

În sociologia deviantei, se face si delimitarea dintre devianta pozitiva si devianta negativa. Prima este

echivalenta cu schimbarea sociala si se refera la acele actiuni deviante care pun sub semnul întrebarii fundamentele
ordinii sociale existente, pecetluind afirmarea unor noi tendinte de organizare sociala, descoperirea unor noi mijloace de
realizare a scopurilor sociale etc. Nesupunerea civila ar putea fi o astfel de forma de devianta pozitiva?

Devianta negativa este echivalenta cu nerespectarea sistemului axiologic-normativ, ea se concretizeaza în

actiuni care depasesc limitele socialmente acceptabile de toleranta. Aceasta delimitare reliefeaza faptul ca devianta are
nu numai un caracter distructiv, ci si unul constructiv. Ea se manifesta constructiv în urmatoarele trei situatii : 12 a) când
ofera o “supapa de siguranta” membrilor societatii prin prevenirea acumularii excesive de tensiuni, nemultumiri, conflicte
care ar putea pune în pericol ordinea sociala ; b) când mobilizeaza resursele colectivitatii, contribuind la afirmarea si
întarirea valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim); c) când stimuleaza schimbarea sociala prin punerea sub semnul
întrebarii a legitimitatii normelor, redefinirea sistemului normativ, modificarea rolului mijloacelor de control social.

În finalul acestei analize, sa zabovim putin asupra diferentelor care exista între fenomenul de devianta si cel
de anomie. Trebuie spus, în primul rând, ca devianta nu este echivalenta cu absenta normelor, cu anomia, cu
dezorganizarea asociala. Termenul de anomie vine din grecesul a nomos (fara lege) si semnifica o stare de dereglare a
unui sistem sau subsistem social datorita dezintegrarii normelor ce reglementeaza comportamentul indivizilor si asigura
ordinea sociala.

Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim care l-a folosit mai
întâi în lucrarea sa “La Division du travail social” (1893) pentru a desemna una din cauzele
proastei functionari a diviziunii muncii si, mai târziu (1897) în lucrarea “Le suicide”, pentru a
desemna un anumit tip de sinucidere în cadrul celor posibile (sinucideri “egoiste”, “altruiste”,
“anomice” si “fataliste”).

Anomia este o stare sociala caracterizata prin “suspendarea temporara a functionalitatii vechilor reglementari”,
prin tendinte antinormative cel putin în prima ei faza, de negare a oricarui fel de normativitate întrucât este perceputa
coercitiva în mod exclusiv.

Revolutiile, rasturnând vechea ordine sociala, constituie situatii anomice tipice pentru ca provoaca dezorientare
normativa, confuzie în sistemul reperelor care ar trebui sa orienteze conduitele. Analizând “marile tragedii” ale Revolutiei
ruse, P. Sorokin 13 constata ca starile anomice generate de revolutii sunt urmate, cu necesitate, de tendinte de “pervertire
a comportamntului uman”, cu alte cuvinte, de tendinte deviante. Revolutiile, sustine sociologul american, antreneaza
aparitia urmatoarelor comportamente individuale si sociale :

- disparitia vechilor obiceiuri si dezvoltarea altora noi într-o scurta perioada de timp, si nu în câteva decenii, asa
cum s-ar fi întâmplat în conditii obisnuite ;

- adoptarea rapida a unor noi forme de gândire si conduita în domeniul religios, moral, estetic, politic, profesional
etc.;

- “biologizarea individului, transformarea sa într-o fiinta primitiva care reactioneaza numai la stimuli
neconditionati”;

- “eliberarea” indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau legale declarate a fi de natura prejudicianta
pentru libertatea individului ;

- transformarea actelor de crima si tâlharie în actiuni motivate în numele “luptei pentru libertate, fraternitate si
egalitate” ;

- amplificarea reactiilor verbale si scrise ale publicului (înmultirea mittingurilor, a discursurilor în public, a
articolelor de presa, a pamfletelor etc.);
 - înmultirea infractiunilor având ca obiect proprietatea ;

- cresterea numarului de divorturi, a delictelor sexuale si a altor tipuri de delicte ce afecteaza morala publica ;

-  pervertirea conduitei de munca, dezvoltarea parazitismului, tendinta de a dobândi

bunuri fara depunerea nici unui efort util ;

- modificarea raporturilor de autoritate si subordonare, care caracterizau vechea ordine sociala, negarea
ierarhiilor si a autoritatii legii.

Accentuând asupra caracterului socant al schimbarilor induse de revolutii în sistemul normativ, în

comportamentul unor largi categorii de populatii, P. Sorokin arata ca :”Sclavii care pâna ieri erau supusi fata de stapânii
lor, pierd orice sens al obiedientei, arestându-i si asasinându-i (…) Un individ pasnic si inimos devine un asasin crud si
sângeros. În  cursul câtorva zile sau saptamîni, un monarhist devine republican, un individualist, socialist ; o persoana
credinciosa, un ateu … “.14

Revenind la marile teorii despre anomie, constatam ca, dupa Durkheim, R.K.Merton este cel car îsi aduce o
substantiala contributie, conceptia lui bucurându-se de un imens succes pâna în anii ’70. Versiunea lui Merton se
concentreaza asupra organizarii si reglarii sociale în analiza aparitiei si frecventei comportamentului deviant. Dupa anii
’70, influenta teoriei lui Merton a pierdut din forta pe care o avusese, producându-se o deplasare a conceptului de
anomie din domeniul organizarii sociale, în cel al integrarii sociale, concomitent cu centrarea tot mai serioasa pe individ.
Dupa aceasta data, s-a mai produs o schimbare notabila a sensului, anomia devenind sinonima cu alte notiuni, ca de
exemplu : frustrare, alienare, stare de insecuritate, izolare psihica etc.

8.3.         Diferite teorii despre devianta

S-a încercat sa se raspunda la întrebarea :”de ce oamenii se angajeaza în comportamente deviante?” de pe

pozitiile mai multor stiinte : ale biologiei, psihologiei si sociologiei.

Vom prezenta succint continutul explicatiilor biologice si psihologice, urmând sa zabovim mai mult asupra teoriilor
sociologice privind fenomenul deviantei.

În epocile premoderne, mult timp s-a crezut ca oamenii actioneaza  irational, deviant pentru ca sunt posedati de
“spiritele rele”. Se încerca gasirea cauzelor comportamentului deviant în fortele supranaturale. În secolul XIX,
descoperirile biologice au facut ca aceasta explicatie sa cedeze în favoarea alteia în acord cu noile cunostinte în
biologie.

Cea mai cunoscuta explicatie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care si-a desfasurat activitatea în
închisorile italiene. Din diferite masuratori fizice pe care le-a realizat asupra detinutilor, el a constatat ca acestia aveau
trasaturi fizice distincte : frunte îngusta, pometi proeminenti, urechi mari si labartate, si mult par pe corp. Adoptând
perspectiva evolutionista, el a sustinut ca deviantii, mai precis criminalii, sunt “atarici”, respectiv subdezvoltati din punct
de vedere biologic.

Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combatut teoria lui Lombroso, sustinând ca nu exista
diferente fizice esentiale între criminali si necriminali. Ulterior s-a revenit asupra ideii ca persoanele criminale constituie
un tip fizic distinct.15 Astfel, Sheldon (1949) sustine ca tipul anatomic mezomorf (musculos si atletic) este mai pobabil sa
devina criminal decât tipul ectomorf (înalt, slab, fragil) sau endomorf (scund si gras). Tot cam pe aceleasi pozitii se
situeaza si sotii Gluck(1950), desi ei sustin ca legatura dintre criminalitate si caracteristicile fizice este o legatura
indirecta, intermediata. În viziunea lor, mezomorfii au un anumit tip de personalitate (insensibili fata de ceilalti, ei pot
reactiona la frustrare cu comportament agresiv).

Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetari

recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana care are un model
cromozomial, care contine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai înclinata spre
comportamente violente. S-a constatat ca modelul (x y z) este mai raspândit printre barbatii
criminali decât printre cei care nu au savârsit crime. Concluzia lui N. Goodman este ca
numarul subiectilor studiati a fost prea mic – în cazul respectiv – pentru a putea stabili cu
certitudine existenta unei legaturi între comportamenteul criminal si prezenta unui cromozom
masculin suplimentar. În sprijinul punctului de vedere mai sus enuntat, sunt citate studiile
realizate de Wilson si Herrnstein (1995), care sustin ca factorii biologici au un efect
nesemnificativ asupra comportamentului criminal si ca “mediul social este cel care joaca un
rol important în stimularea sau inhibarea oricarei influente pe care caracteristicile biologice o
pot avea asupra unui astfel de comportament”.16

8. 4. Teorii sociologice ale deviantei

Sociologii furnizeaza mai multe paradigme explicative în legatura cu fenomenul deviantei. Ele difera în functie de
punctele de vedere, conceptiile, teoriile cu privire la cauzele deviantei.

        Astfel, scoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne ofera o interpretare bazata pe modelul “patologiei sociale”
si “dezorganizarii sociale”, în cadrul careia devianta este înteleasa ca abatere de la norma de conduita presupusa a
fi universal valabila. Cauza abaterii o reprezinta perturbarile “patologice” ale întregul organism social, care se
manifesta cu mai multa putere în cursul proceselor de modernizare, industrializare, urbanizare.

        O alta teorie intitulata “teoria asocierii diferentiale” sau a “transmiterii culturale” (E. Sutherland, 1940) sustine ca
devianta (criminalitatea) este învatata în cursul socializarii si este transmisa mai departe la fel ca si conformitatea.
Interactiunea individului cu valorile si normele grupurilor deviante, însusirea normelor regulilor, simbolurilor acestor
grupuri de catre individ îl va determina sa adopte comportamente deviante. Angajarea în acte deviante depinde de
gradul de influenta pe care grupul deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul îl petrece în acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptarii unei subculturi deviante. Contintul procesului socializarii sta la
baza diferentei între comportamntul deviant si cel nedeviant. Se constata însa ca, desi toti oamenii vin în contact cu
valori si norme antisociale, nu toti vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interactiunii
individului cu grupul deviant, trebuie sa mai luam în calcul si alti factori importanti cum ar fi : vârsta individului, frecventa
si intensitatea contactului.

        Conform teoriei functionaliste (T. Parsons) devianta este un esec al solidaritatii sociale. Ea creeaza

disfunctii în relatiile dintre rolurile sociale ale indivizilor, facându-i sa reactioneze ostil fata de normele si
valorile societatii sau sa le ignore. Devianta perturba întreg echilibrul stabilit între functiile si structurile
sistemului social, deoarece ea desemneaza situatia în care indivizii refuza sau sunt incapabili sa-si exercite
rolurile sociale.

        Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea cheie de la care pleaca fondatorii acestei
teorii este urmatoarea : “De ce, chiar si în zonele cu o rata înalta a criminalitatii, unii tineri nu ajung
delincventi?”

Cauzele deviantei – sustin gânditorii mai sus numiti – rezida în lipsa unui control intern efectuat de individ,
precum si în lipsa unui control extern adecvat efectuat de catre societate. Controlul intern îl ajuta pe individ sa se
“izoleze” de subcultura delincventa din mediul înconjurator.

Devianta apare si atunci când legaturile dintre individ si societate sunt slabe, când controlul social informal
lipseste si dimpotriva, atunci când legaturile indivizilor cu societatea si controlul social informal sunt puternice, fenomenul
deviantei este absent.

În 1969, Hirschi a lansat ideea ca legaturile puternice dintre indivizi si societate se definesc în principal prin
urmatoarele caracteristici : atasament, angajament, implicare.

Atasamentul se refera la faptul ca aflati în relatii cu alti oameni importanti pentru ei, indivizii vor actiona în mod
responsabil, luând în consideratie si opiniile, sentimentele, preocuparile semenilor lor ; raportul dintre indivizi si
comunitate este puternic.

Angajamentul se refera la faptul ca atunci când actorii sociali sunt angajati în anumite relatii ( de familie,
profesionale) sunt multumite de statutele sociale pe care se afla, ei sunt mai interesati de mentinerea sistemului decât
de schimbarea lui si tind sa se conformeze valorilor si normelor societatii si sa-si tempereze eventualele înclinatii
deviante.

În aceste conditii, nu e de mirare ca sloganul mobilizator al partizanilor schimbarii sociale din America anilor ’60
era 17 :”nu aveti încredere în nimeni peste 30 de ani”.

Implicarea se refera la faptul ca oamenii care sunt antrenati în activitati nedeviante relationeaza cu oameni
nedevianti, cu oameni care respecta sistemul normativ împartasind cu ei aceleasi credinte, opinii, reguli sunt mai
rezistenti, mai refractari chiar fata de actiunile deviante.
 Reprezentantii acestei teorii sustin ca devianta este o conditie “naturala” a indivizilor, de aceea nu trebuie
explicata. Ceea ce trebuie explicat nu este devianta, ci controlul social, conformismul care rezulta din mecanimsele
controlului social.

Teoriei controlului social i se reproseaza incapacitatea de a explica actiunile deviante întreprise de oameni cu
statut superior, aparent “respectabil” si care sunt bine integrati în comunitatile lor, asa cum ar fi crima gulerelor albe.

O alta dificultate a teoriei consta în faptul ca nu explica comportamentul celor integrati în subculturi deviante, ale
caror legaturi sociale puternice si sistem normativ sunt condamnate de majoritatea societatii. În concluzie, problema nu
este numai integrarea în comunitate ci si natura sistemului de valori si norme ale respectivei comunitati.

Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstante cauza, iar în altele efectul
comportamentului deviant.

Cauza deviantei este explicata de alti sociologi prin asa numita tensiune structurala. Se
înscriu aici interpretarile care se bazeaza pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Asa cum
aratam mai înainte, devianta este un rezultat al perioadelor de schimbare sociala care perturba
câmpul valorico-normativ, dezorienteaza conduitele indivizilor determinându-i sa adopte
comportamente adaptative deviante.

Merton (1938) sustine ca devianta este produsul nepotrivirii, conflictului dintre scopurile sociale (sustinute
cultural) si mijloacele legitime, institutionale, oferite de societate în vederea atingerii acelor scopuri.

Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adopta mijloace ilicite, dar mult mai eficiente de realizare a scopurilor
propuse. Nu toti indivizii detin succes profesional sau financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate
a succesului cum este numita SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educatie,
de specializare într-un anumit domeniu este putin probabil sa se bucure de “succese”, fapt ce induce un oarecare
sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalitati deviante de adaptare. În conceptia lui Merton,
adaptarea devianta poate îmbraca patru forme principale : 18 inovatia, ritualismul, marginalizarea si rebeliunea.

Inovatia, ca forma de adaptare devianta, se refera la situatia în care individul accepta scopurile culturale
standard dar nu si mijloacele standard (promovate de societate) pentru atingerea acestor scopuri. Un caz concret este
atunci când ne folosim de informatii “confidentiale” (obtinute pe cai oculte) pentru a obtine profit în afaceri.

Ritualismul se refera la situatiile în care indivizii nu accepta sau se fac ca nu înteleg scopurile sociale dar care
actioneaza totusi în conformitate cu cerintele societatii : este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea
corecta a formularelor decât de rezolvarea solicitarilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea
exagerata a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineste acea situatie în care individul a abandonat atât scopurile cât si

mijloacele standard. El elimina contradictia dintre atingerea scopurilor si lipsa mijloacelor,
respingându-le si pe unele si pe celelalte si retragându-se din mecanismul social, abandonând
societatea.

Dupa Merton, acesta este cazul cersetorilor, alcoolicilor, drogatilor, bolnavilor mentali. Marginalizarea este o
forma de alienare pasiva.

Rebeliunea (alienare activa) este un mod de adaptare prin care persoana, nereusind sa accepte scopurile si
mijloacele sociale, le înlocuieste cu alte scopuri si mijloace. Este cazul militantului pentru drepturi civile, al
revolutionarului, protestatarului etc.

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa deviantei nu se afla în individ, ci în structura sociala.

Devianta este explicata si din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk,

Walton, Spitzer, Young etc.) Aceasta teorie îsi gaseste radacinile în conceptia marxista cu
privire la caracteristicile orânduirii capitaliste si anume : dominanta proprietatii private asupra
mijloacelor de productie, repartitia inegala a resurselor, goana dupa profit, competitia acerba
între agentii economici. Devianta este, deci, un produs al inegalitatii sociale si al competitiei
nemiloase care determina grupurile sociale defavorizate sa adopte mijloace deviante de
supravietuire. Acest tip de societate permite agentilor de control social sa înfaptuiasca
discriminari în privinta înregistrarii si sanctionarii comportamentelor deviante. În acest
sens, Quinney (1974, 1980) afirma ca proprietarii mijloacelor de productie (capitalistii)
controleaza sistemul legal, fapt ce le permite sa defineasca drept devianta orice actiune care
le-ar ameninta privilegiile si proprietatile. În aceleasi coordonate se înscrie si conceptia
lui Spitzer (1980), care subliniaza faptul ca autoritatea capitalistilor asupra sistemului legal le
permite utilizarea lui pentru apararea propiilor lor interese si pentru mentinerea sub control a
celor care ameninta functionarea societatii capitaliste. El sustine ca proprietarii joaca un rol
cheie în a-i defini devianti din punct de vedere social pe cei care nu vor sa desfasoare
activitatile necesare functionarii mecanismului capitalist sau care nu manifesata respectul
cuvenit fata de autoritati, fata de ordinea ierarhica capitalista.

Teoria conflictului, ca si teoria tensiunii structurale, muta sursa deviantei dinspre individ spre structura sociala.
Limitele ei deriva chiar din unele presupozitii fundamentale pe care se întemeiaza. Astfel, ea considera ca bogatii sunt
atotputernici si ca sunt liberi sa defineasca dupa bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.

“Aceasta teorie 19 ignora consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care restrânng libertatea de
actiune a capitalistilor”, ignora faptul ca “exista legaturi împotriva trusturilor care împiedica anumite companii sa
controleze evenimentele dupa bunul lor plac”, precum si faptul ca chiar în tarile socialiste care limiteaza cel mai mult
inegalitatile sociale, exista manifestari ale fenomenului de devianta.

Teoria etichetarii este un nou model explicativ al deviantei. Cum apare aceasta teorie? Stanton Wheeler,
profesor cercetator în sociologia deviantei (SUA), într-un interviu cu Mihail Cernea 20 sesiza ca în primele patru decenii
ale secolului, interesul cercetatorilor deviantei era polarizat în jurul efortului de a raspunde la doua întrebari :1) cum
putem explica variatiile (dupa aria geografica, zona oraselor, legislatia în vigoare, dupa diferitele categorii sociale etc.) în
rata criminalitatii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la comportament delincvent sau la crima?
Iata, deci, continua autorul mai sus mentionat, ca în aceasta perioada cercetatorii nu-si puneau întrebarea : de ce acest
comportament este considerat deviant sau criminal. Dupa cel de al doilea razboi mondial, situatia se schimba
fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologica a deviantei, termenul de devianta este utilizat cu o frecventa
crescânda, este elaborat conceputl de “labelling”(etichetare).

Tot acum Frank Tannenbaum si Edwin Lemert au subliniat importanta problemelor pe care le ridica denumirea unei
conduite date drept delincventa, crima sau devianta. A proceda astfel, sustin cei doi autori, înseamna a eticheta sau
stigmatiza respectiva persoana si a-i îngreuna revenirea la un mod de viata obisnuit. Una din cele mai clare abordari a
acestei teorii a realizat-o Howard Becker, care, în lucrarea “The Outsiders”, facea urmatoarea insertiune explicativa :
“însasi grupurile sociale constituie devianta, aplicând aceste reguli la anumiti indivizi si etichetându-i drept marginali”.

Rationamentul pe care el îl dezvolta în aceasta lucrare porneste de la întrebarea “ce anume face dintr-un act, un
act criminal”. Pe scurt, raspunsul ar fi urmatorul : nu ceva care este imanent actului însusi face dintr-un act un act
criminal, ci etichetarea oficiala. Initial, el a ajuns la acest raspuns, constatând ca în legislatia americana, existau atât
lucruri inofensive cât si lucruri periculoase care, dupa împrejurari, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori ca
acceptabile. La rândul sau, Stanton Wheeler constat ca majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu, propaganda
înselatoare a unor produse, “violarea reglementarilor antitrust în lumea afacerilor) la început primesc sanctiuni foarte
blânde : i se solicita persoanei sa renunte la a le mai comite si abia în ultima instanta se acorda o modesta sanctiune
penala (cel mult 1 an închisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu pâna la 15 ani
închisoare în unele state din SUA. Putem spune ca, în conformitate cu aceasta teorie, devianta nu are realitate în sine,
ci numai prin procesul sau de definire, de “etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu
este în mod inerent sau în mod automat deviant. Diversele societati (si în cadrul acestora diversele grupuri) eticheteaza
diferite actiuni ca deviante.

Ceea ce este important pentru aceasta teorie nu este actul de devianta propriu-zis (“devianta primara”), ci devianta
secundara, etichetarea publica ca deviant si, ca urmare, acceptarea identitatii deviante de catre persoana care a
savârsit actul. Aceasta acceptare poate fi considerata ca un stigmat care schimba fundamental constiinta de sine a
respectivei persoane si duce la o “cariera devianta” (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei conteaza
(pentru ca toti sunt “devianti” într-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a violat norma.

Cercetarile sociologice care au succedat aceasta teorie au scos în evidenta câteva dintre limitele ei. În 1980,
Gove constata ca unii delincventi se angajeaza în infractiuni diverse, cu toate ca nu au fost prinsi niciodata si deci nu au
fost expusi deviantei secundare, respectiv etichetarii si stigmatizarii. Pe de alta parte, pentru anumite categorii de
oameni, faptul de a fi etichetati este mai degraba un stimulent pentru a-si schimba comportamentul decât pentru a
persevera în comiterea de infractiuni. De asemenea, asa cum sesiza M. Cernea, în orice societate unii comit prejudicii
corporale altora, se încalca dreptul la proprietate, nu se respecta contractele etc. Ori, abordarea acestor actiuni ca
simple activitati de etichetare “ar fi o greseala si o trivializare”.
 8.5. Statistica criminalistica

Frecventa cu care se produc actele delincvente difera nu numai de la o tara la alta, ci chiar si în interiorul
aceleiasi societati, de la o regiune la alta (ea este mai ridicata în regiunile metropolitane decât în cele urbane mici,
suburbane sau rurale). Cercetarile sociologice evidentiaza faputl ca SUA are cea mai ridicata rata a criminalitatii
comparativ cu celelalte societati industrializate ale lumii. Ca explicatie a acestui fapt, cercetatorii sugereaza urmatorii
câtiva factori : centrarea pe succesul individual, mari inegalitati economico-sociale, rata înalta a mobilitatii sociale si
geografice (care reduce controlul social).

În continuare, vom face câteva aprecieri referoitoare la statisticia criminalitatii în SUA.

Relativ la aceasta problema, Norman Goodman, în “Introducere în sociologie” a tinut sa

faca în primul rând urmatoarea constatare : exista mai multe crime decât sunt înregistrate
statistic. Departamentul de justitie al SUA estimeaza ca ar putea fi de 3 ori mai multe crime
decât se raporteaza (multe crime nu sunt înregistrate pentru ca victimele nu sunt identificate
sau nu figureaza în rapoartele birocratiei).Studiile în domeniu asociaza delincventa cu vârsta,
genul, clasa sociala si rasa.

În privinta vârstei, se constata ca cei mai multi criminali sunt adolescenti sau putin peste 20 de ani, sunt deci
tineri si foarte tineri. Acest grup de vârsta rerezinta peste 40% din crimele violente si aproximativ 50% din toate delictele
împotriva proprietatii. Pe de alta parte, este mai probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidari, fraude, reclame false,
manipulare a actiunilor si a obligatiunilor, înselare la pret, poluarea mediului, vânzarea clandestina de alimente
daunatoare sau de droguri etc.) sa fie comise de cei care sunt mai în vârsta.

Asociind delictele cu genul studiile arata ca barbatii comit de 4 ori mai multe delicte împotriva proprietatii decât
femeile si cam de 9 ori mai multe acte violente.

Unele delicte sunt tipic masculine (violul) si altele tipic feminine (prostitutia).

Se observa ca agentii care aplica legea sunt mai reticenti în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta
barbatii. Când prejudecatile legate de gen vor fi tot mai rar întâlnite si pe masura ce drepturile femeilor si barbatilor devin
egale (Alder si Alder, 1979)s-ar putea ca diferenta în ratele crimelor sa scada.

Corelarea deviantei cu clasa sociala evidentiaza faptul ca un procent mai mare de delincventi apartin clasei de
jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. În acelasi timp, mai multe victime provin din clasa de jos decât din celelalte.
si nu în ultimul rând, probabilitatea de a fi arestati si condamanti e mai mare pentru reprezentantii clasei de jos.

Infractionalitatea este strâns legata si de factorul rasa. Asa, spre exemplu, frecventa cu care africanii-americani
sunt arestati este mai mare decât procentul din populatia totala pe care acestia îl reprezinta. În 1996, când ei
reprezentau 12% din populatie, ei formau cam 28% din arestarile pentru delicte grave, 33% pentru delicte împotriva
proprietatii, 45% delicte împotriva persoanei (FBI, 1987).

Statistica privind starea infractionalatii în România evidentiaza existenta unei situatii relativ mai putin alarmante decât
cea existenta în SUA. Comparativ însa cu situatia existenta în uma cu 10 ani, lucrurile nu sunt deloc îmbucuratoare :
daca în 1989 au fost depistati 55.737 infractori, în 1999 numarul acestora a crescut de peste 4 ori, ajungând la 239.346.

Desi numarul infractorilor minori în 1999 nu reprezinta mai mult de 7% din numarul total al faptelor penale în tara,
în raport cu anul 1989 el a crescut aproape de 8 ori (de la 2868 la 16.119). În topul delincventei juvenile cele mai multe
infractiuni sunt cele de furt (17 059) si tâlharie (761) ; uremaza apoi vatamarile corporale (273), violurile (110), prostitutia
(87), omorurile (24).

Cea mai mare parte a micilor infractori au vârste cuprinse între 14 si 17 ani ; aproape 40% din minorii delincventi
sunt elevi în clasa a V-VIIIa si aproape 50% din fetele care se prostitueaza.

În privinta sexului, datele statistice arata ca majoritatea infractiunilor sunt comise de baieti (peste 90%).

În privinta mediului de rezidenta observam ca si în România delincventa juvenila este mai frecventa în mediul
urban decât în cel rural : 71% din furturi si 71% din tâlharii, 63% din omoruri si 57% din loviturile generatoare de moarte
sunt savârsite de minori în orase.
Consumul de alcool joaca un rol important în determinarea generarii infractiunilor. El sta la baza cazurilor de lovituri
cauzatoare de moarte (88%) si a cazurilor de viol (55%). Mai mult de 1/3 din omorurile comise de minori s-au produs
sub influenta alcoolului.

Note:

1              G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y., Thomas and Growell Company,
1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia deviantei, Ed. st. si encicl., Buc., 1985,
p. 56.

2              Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin
Voicu, op. cit., p. 57.

3              J. Szczepanski, Introd. în sociologie.

4              J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, p. 118.

5              D. Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.

6              Sorin M. Radulescu, Homo Sociologicus, p. 272.

7              Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y., 1990, apud S. M. Radulescu, op. cit., p. 272.

8              Allan V. Horowitz, op. cit., p. 11, apud S. M. Radulescu, op. cit., p. 273-274.

9              Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behaviour, N.Y., Montreal, London, 1979, apud. S. M.

Radulescu, op. cit., p. 19.

10            Sorin M. Radulescu, Homo Sociologicus, sansa, Buc., 1994, p. 34.

11            Albert K. Cohen, The Elasticity of Evil : Changes in the Social Definition, apud. S. Radulescu, op. cit., p. 34.

12            C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie, p. 168.

13            P. A. Sorokin, The Sociology of Revolution, N.Y., 1967, apud Sorin M. Radulescu, op. cit., p. 35-36.

14            Ibid.

15            N. Goodman, op. cit., p. 144-145.

16            Ibid.

17            N. Goodmann, op. cit., p. 147.

18            N. Goodman, op. cit., p. 149.

19            N. Goodman, op. cit., p. 150.

20                  M. Cernea, op. cit., p. 69.