Făcând din suferinţă un mijloc de mântuire nu înseamnă, totuşi, să

ajungem la concluzia că suferinţa e un bun în sine. În sine, suferinţa e, chiar din

punct de vedere creştin, un rău. Este o stare anormală a vieţii, un accident
nedorit şi care ar trebui să fie absent dintr-o lume ideală. Aşa cum e conceput în
creştinism, Raiul, viaţa ideală făgăduită drepţilor, nu cuprinde suferinţa.
Suferinţa trebuie să dispară, ca şi păcatul. Dar nu va dispărea şi nu trebuie să
dispară decât după ce va fi dispărut păcatul, a cărui consecinţă este. Şi cum
omenirea actuală este păcătoasă, suferinţa este o condiţie firească, care o poate
ajuta să biruie păcatul. Mântuitorul nu a creat suferinţa pentru a face din ea un
mijloc de mântuire, ci aflând-o în lume, i-a dat o nouă finalitate.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie să remarcăm că din ridicarea suferinţei
la rangul de sacrificiu meritoriu, de condiţie şi mijloc al desăvârşirii şi fericirii
nu avem dreptul să o căutăm cu dinadinsul, să o socotim ca o binecuvântare
pentru cei ce o suportă, să o producem, socotind că prin aceasta conlucrăm la
bine. Mântuitorul, deşi a suferit cele mai mari chinuri, S-a îndurat de atâţia
bolnavi, le-a alinat durerile şi i-a tămăduit. Datoria creştinului este, deci, să
lucreze mai întâi la alungarea păcatului din lume şi, apoi, la micşorarea şi
alinarea suferinţelor în aproapele său. Toate acestea, însă, numai cu condiţia ca
o suferinţă alinată să nu devină o primejdie pentru sufletul semenului, ci o
binefacere nu numai fizică, dar şi morală.
Creştinul care crede că trebuie să caute cu tot dinadinsul primejdia şi
suferinţa ca singurele mijloace de mântuire, nu şi-a înţeles datoria. Noi ne
mântuim prin sacrificiul Mântuitorului. Suferinţa nu trebuie evitată numai când
e condiţia necesară a unui bine. Dar un sacrificiu inutil, o suferinţă gratuită, nu
mai e un sacrificiu, pierderea întrecând peste măsură rezultatele. Orice suferinţă,
oricât de mare, trebuie îndurată dacă e condiţia desăvârşirii altora sau a
desăvârşirii personale, dacă e cerută de Dumnezeu ca un sacrificiu. În cazul
acesta, suferinţa e ca o binefacere. Când, însă, un bine se poate realiza şi fără
suferinţă, suferinţa trebuie ocolită, din pricina primejdiilor morale, pe care le
prezintă şi chiar pentru neajunsurile fizice. Cu atât mai mult ea trebuie alinată şi
tămăduită, când este suportată de semenii noştri. (...) În cazul când suferinţa se
abate asupra noastră, fără să o voim, dacă nu o putem înlătura, să o îndurăm cu
răbdarea lui Iov și să o folosim ca mijloc pentru desăvârşire.
Mântuitorul stăruie, însă, asupra legăturii dintre suferinţă şi desăvârşire şi
pentru că, în condiţia umană a existenţei, mântuirea se dobândeşte mai adesea şi
mai sigur prin sacrificiu.
 Asupra acestei relaţii, ca şi asupra tuturor celorlalte, creştinismul se
menţine pe calea de mijloc, care este şi calea cea adevărată. Fără noţiunea
păcatului, însă, fără credinţa într-o viaţă viitoare, problema suferinţei rămâne o
problemă nedezlegată. Toate filosofiile şi religiile care nesocotesc aceste
adevăruri, nu sunt în stare să o rezolve. Creştinismul singur are acest merit. De
aceea, singur creştinismul este îndreptăţit să afirme optimismul sănătos, pe care
noi l-am numi mai curând ameliorism, pentru a-1 deosebi de optimismul absolut
şi pentru a-1 face să cuprindă ideea unei colaborări necesare a omului la
lucrarea mântuirii.
Lucrarea de fată ne-a condus Ia o concluzie şi mai precisă şi anume, că
numai creştinismul ortodox merită pe deplin numele de „religia mântuirii”. (pp.
214-216)