Sunteți pe pagina 1din 89

UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUŢIONAL. INSTITUŢII ŞI PROCEDURI

- SYLLABUS PENTRU STUDENŢII DE LA ID

2016

CUPRINS

1.INFORMAŢII GENERALE

 

5

1.1

DATE DE IDENTIFICARE A CURSULUI

5

1.2

CONDIŢIONĂRI ŞI CUNOŞTINŢE PRERECHIZITE

5

1.3

DESCRIEREA CURSULUI

5

1.4

ORGANIZAREA TEMELOR ÎN CADRUL CURSULUI

6

1.5

FORMATUL ŞI TIPUL ACTIVITĂŢILOR IMPLICATE DE CURS

6

1.6

MATERIALE BIBLIOGRAFICE OBLIGATORII

6

1.7

CALENDARUL CURSULUI

7

1.8

POLITICA DE EVALUARE ŞI NOTARE

7

1.9

ELEMENTE DE DEONTOLOGIE ACADEMICĂ

8

1.10 STUDENŢI CU DIZABILITĂŢI

8

1.11 STRATEGII DE STUDIU RECOMANDATE

8

2. SUPORTUL DE CURS

9

2.1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

9

2.1.1

Sistemul dreptului

9

2.1.2

Dreptul constituţional – ramură a dreptului public

9

2.1.3

Norme juridice de drept constituţional

11

2.2

STATUL ROMÂN

 

12

2.2.1 Caracterele şi principiile de funcţionare

…………………

12

2.2.2 Principiul separaţiei puterilor în stat

……………

14

 

2.2.2.1

Scurt Istoric

14

2.2.2.2

Aplicarea principiului

15

2.2.2.3

Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat în România……………………………………………………………

16

 

2.2.3

Componentele Statului

 

17

 

2.2.3.1

Teritoriul

17

2.2.3.2

Populaţia

19

 

2.2.3.2.1 Cetăţenii români

19

2.2.3.2.1.1 Dobândirea cetăţeniei române

21

2.2.3.2.1.2 Pierderea cetăţeniei române

23

2.2.3.2.2 Străinii

25

2.2.3.2.3 Apatrizii

27

2.2.3.2.4 Persoanele juridice

27

 

2.2.3.3

Puterea publică

27

 

2.2.4

Exercitarea puterii de stat

 

30

2.2.4.1 Votul

 

30

2

2.2.4.2

Alegerile

31

2.2.4.3

Referendumul

32

2.2.4.3.1 Referendumul naţional

32

2.2.4.3.2 Referendumul local

33

2.3 PARLAMENTUL

35

2.3.1 Mandatul Parlamentar

35

 

2.3.1.1

Caracteristici

35

2.3.1.2

Începerea și durata mandatului…………………………………… 35

2.3.1.3

Protecţia mandatului parlamentar………………………………… 36

 

2.3.1.3.1 Incompatibilităţile………………………………………… 36

2.3.1.3.2 Imunitatea parlamentară

37

2.3.1.3.2.1

Procedura de ridicare a imunităţii parlamentare.38

2.3.1.3.3

Indemnizaţiile parlamentare

38

 

2.3.1.4

Încetarea mandatului ………………………………………………….39

2.3.2 Organizarea Parlamentului

39

2.3.2.1 Structura bicamerală a Parlamentului României …………………

39

2.3.2.2 Organizarea internă a Parlamentului

41

2.3.3 Funcţiile Parlamentului

43

2.3.3.1 Funcţia legislativă

43

2.3.3.1.1 Procedura legislativă ordinară…………………………… 44

2.3.3.1.2 Proceduri speciale

48

2.3.3.1.2.1 Procedura de urgenţă

48

2.3.3.1.2.2 Procedura legilor constituţionale

49

2.3.3.1.2.3 Procedura cu privire la legile din domeniul justiţiei…………………………………………… 50

2.3.3.1.2.4 Procedura cu privire la legile bugetare și de modificare a bugetului)

2.3.3.1.2.5 Procedura de ratificare a tratatelor internaţionale

2.3.3.1.2.6 Procedura cu privire la legile vizând statutul senatorilor şi deputaţilor………

50

51

52

2.3.3.1.2.7 Angajarea răspunderii Guvernului …………… 52

2.3.3.1.2.8 Delegarea legislativă. Procedura de adoptare a

Ordonanţelor de Guvern…………………………53

2.3.3.1.2.9 Procedura Ordonanţelor de Urgenţă ale Guvernului

54

2.3.3.2 Funcţia de control

55

2.3.3.2.1 Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului

de încredere Guvernului …………………………………………………………………… 55

2.3.3.2.2

Moţiunea de cenzură…

56

2.3.3.2.3

Procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui

57

2.3.3.2.4

Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui .………58

3

2.3.3.2.5 Interpelarea parlamentară

60

 

2.3.3.3

Funcţia de informare

61

2.4

GUVERNUL

61

 

2.4.1

Rolul şi structura Guvernului

 

61

2.4.2

Durata mandatului

62

2.4.3

Primul-ministru

……………

62

2.4.4

Miniştrii

……………………63

2.4.5

Exercitarea mandatului miniştrilor şi a primului-ministru

 

63

2.5

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

64

 

2.5.1

Funcţiile Preşedintelui

64

 

2.5.1.1 Funcţia de reprezentare

64

2.5.1.2 Funcţia de garant al statului

65

2.5.1.3 Funcţia de garant al Constituţiei

65

2.5.1.4 Funcţia de mediere

65

 

2.5.2

Mandatul de Preşedinte al României

65

2.5.3

Atribuţiile Preşedintelui României

67

 

2.5.3.1 Atribuţii privind legiferarea

67

2.5.3.2 Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice….67

2.5.3.3 Atribuţii privind numirea sau sancționarea unor autorităţi

 
 

publice ………………………………………………………………….68

 

2.5.3.4 Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice… 69

2.5.3.5 Atribuţii în domeniul politicii externe

 

70

2.5.3.6 Alte atribuţii

70

 

2.5.4

Incompatibilităţi şi imunităţi

70

2.5.5

Încetarea mandatului

71

2.6

MINISTERUL PUBLIC. PROCURORII

72

 

2.6.1

Organizare

72

2.6.2

Atribuţii

73

2.7

PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ………………………………………………………

74

 

2.7.1

Organizarea puterii judecătoreşti

 

74

2.7.2

Atribuţiile puterii judecătoreşti

77

2.8

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

79

2.9

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

80

 

2.9.1 Rolul Curţii Constituţionale

80

2.9.2 Organizarea Curţii Constituţionale

80

2.9.3 Atribuţiile Curţii Constituţionale

81

2.9.4 Actele Curţii Constituţionale și efectele acestora

84

2.10 AVOCATUL POPORULUI……………………………………………………………

87

3. GHID DE AUTOEVALUARE

4

………………….89

1. INFORMAŢII GENERALE

1.1 Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Radu Chiriţă Birou: Cabinet 117, et. 1, Facultatea de Drept, Str. Avram Iancu nr. 11, Cluj-Napoca Telefon: 0264 595504 Fax: 0264 595504 E-mail: radu.chirita@asdcdo.ro

1.2 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Drept constituțional. Instituții și proceduri Anul I, Semestrul I Tipul cursului: obligatoriu Tutore: Anamaria Bota, Cristina Tomuleț E-mail: anamaria_florea03@yahoo.com cristina_tomulet_law@yahoo.com

Pentru această disciplină nu există cursuri a căror parcurgere şi promovare să condiţioneze înscrierea la cursul de faţă. De asemenea, dat fiind că acest curs este programat în primul semestru de studii universitare, nu se poate recomanda parcurgerea anterioară a unui alt curs.

1.3 Descrierea cursului

Cursul îşi propune formarea abilităţilor de analiză critică a fenomenelor politice, prin însuşirea unor concepte teoretice de bază referitoare la instituţiile politice şi interacţiunile constituţionale dintre acestea. Studiul diferitelor abordări teoretice exprimate în literatura de specialitate urmăreşte, pe lângă familiarizarea la nivel conceptual, şi verificarea fezabilităţii diverselor teorii analizate prin raportarea lor la cazuri practice. De asemenea, îşi propune identificarea sau posibila introducere a unor noi mecanisme constituţionale care să determine eficientizarea relaţiilor instituţionale din sfera sistemului politic românesc.

Obiectivele cursului sunt familiarizarea studenţilor cu terminologia şi conceptele de bază specifice din sfera instituţiilor politice şi procedurilor constituţionale; analiza şi dezbaterea critică a modului de organizare şi funcţionare a puterilor publice în sistemul constituţional românesc: puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească; dezvoltarea abilităţilor de operare cu aparatul metodologic specific în analiza instituţiilor politice şi administrative din România.

5

Disciplina se adresează viitorilor judecători (a), avocaţi (b), consilieri juridici (c), specialişti în cadrul organismelor administrative locale sau naţionale (d), cărora le permite însuşirea conceptelor fundamentale pentru asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale persoanei şi pentru organizarea instituţională a statului (de exemplu:

redactarea unor proiecte de lege; redactarea şi susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate).

1.4 Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat în jurul analizei următoarelor teme: noţiuni introductive de drept constituțional, statul român şi instituţiile statului român.

Pentru aceste teme se poate utiliza ca şi bibliografie recomandată lucrarea dlui. I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, precum şi M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

1.5 Formatul şi tipul activităţilor specifice cursului

Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii faţă în faţă sunt facultative şi vor fi organizate în urma solicitării prealabile a cursantului.

1.6 Materiale bibliografice obligatorii

I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006 (lucrarea tratează în întregime toate temele propuse pentru studiu şi a fundamentat elaborarea acestui syllabus).

6

1.7 Calendarul cursului

Luna

Tema

Termen

Capitole

   

Bibliografie

predare/Locația

 

obligatorie

O

       

C

I.

Deleanu, Instituţii şi

T

proceduri constituţionale, ediţia a

O

Introducere.

M

Teoria generală a

II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006

B

statului

şi

a

R

constituţiei.

   

I

E

 

N

       

O

I.

Deleanu, Instituţii şi

I

Principiul separaţiei puterilor în

proceduri constituţionale, ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006

E

stat în jurisprudenţa Curţii

31.11.2016

M

Constituţionale

Secretariat ID

B

R

 

I

E

D

       

E

M.

Constantinescu, A.

C

Puterea legislativă în sistemul constituţional român

Iorgovan, I. Muraru,

E

S.

Tănăsescu,

M

Constituţia României revizuită – comentarii şi

explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

B

R

 

I

E

 

I

     

M.

Constantinescu, A.

A

Iorgovan, I. Muraru,

N

Efectele respingerii

10.01.2017

Secretariat ID

S.

Tănăsescu,

U

ordonanţelor de urgenţă

Constituţia României revizuită – comentarii şi

explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

A

 

R

I

E

 

1.8 Politica de evaluare şi notare

La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise, presupunând tratarea a cinci subiecte teoretice. Punctajul alocat fiecărui subiect este indicat în mod vizibil pe foaia de examen.

Mai jos, poate fi consultat un exemplu:

7

Drept constituţional (I) Examen Timp de lucru: 40 de minute

La corectare, se acordă un punct din oficiu.

1. Avantajele sistemului electoral uninominal 2 puncte

2. Procedura de adoptare a legii organice 2 puncte

3. Moţiunile de cenzură – 2 puncte

4. Prezentați patru caracteristici ale statului român. 1 punct

5. Enumerați cele patru ipoteze în care poate fi retrasă cetățenia română. – 2 puncte

1.9 Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului (a), ca şi recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de instrumente sau materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare, precum casca bluetooth, de exemplu) (b) sau completarea examenului de către o persoană neautorizată (c) constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen. Ulterior, exmatricularea studentului va fi pusă în atenţia Consiliului profesoral al facultăţii.

1.10 Studenţi cu dizabilităţi

Studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să contacteze titularul de curs la adresele menţionate mai sus (inclusiv prin e-mail, la adresa radu@raduchirita.ro), pentru a identifica eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse egale acestora.

1.11 Strategii de studiu recomandate

Materia este structurată pe 4 capitole, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un semestru). Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 3 ore de studiu / săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă de studiu include 5 etape (I. Lectura de familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III. Memorarea datelor esenţiale; IV. Recapitularea extinsă; V. Recapitularea schemei logice a modulului).

8

2. SUPORTUL DE CURS

2.1 Noţiuni introductive

Dreptul constituţional este o ramură de drept formată din norme juridice ce reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Noţiunea de drept constituţional nu se confundă cu aceea de constituţie. Constituţia reprezintă elementul central al dreptului constituţional, dar nu reprezintă întregul; mai mult, în unele state există drept constituţional chiar şi în cazul în care nu există o constituţie. Dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării puterii de stat, reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului, precum şi cele dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale ale acestora din urmă.

2.1.1 Sistemul dreptului

Sistemul dreptului cuprinde un ansamblu de norme juridice, ordonat şi structurat, alcătuit din instituţii juridice şi ramuri de drept ce se află în interacţiune sistemică.

Norma juridică, în calitatea ei de element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Instituţiile juridice înglobează acele norme juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, cum ar fi raporturile sociale de proprietate, de căsătorie, sau de cetăţenie. Tot prin noţiunea de ,,instituţii juridice” mai sunt desemnate şi anumite structuri organizatorice care sunt constituite şi care funcţionează pe baza dreptului. De exemplu: Parlamentul, Guvernul, Preşedintele României, etc.

Ramura de drept cuprinde o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice care sunt legate între ele prin obiectul lor comun (un anumit complex de relaţii sociale pe care le reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective, potrivit intereselor din societatea în discuție.

2.1.2 Dreptul constituţional – ramură a dreptului public

Sistemul dreptului formează un sistem structurat în jurul unei distincţii clasice drept public drept privat.

9

În linii mari, dreptul public însumează acele norme juridice care reglementează raporturile de putere, adică raporturile dintre guvernanţi, dintre aceştia şi guvernaţi, precum şi raporturile dintre state. Prin esenţa lor, normele juridice de drept public sunt reglementări imperative, de largă aplicare şi care vizează, aproape întotdeauna, conduita tuturor cetăţenilor.

Ca exemple de norme care sunt acceptate ca fiind norme de drept public amintim reglementările de drept penal, de drept administrativ sau cele din materia dreptului financiar.

Dreptul privat cuprinde normele juridice care reglementează mai ales raporturile dintre particulari. Normele de drept privat sunt, de regulă, norme juridice permisive (conferă posibilitatea unei persoane determinate să îşi creeze singură anumite raporturi obligaţionale). Astfel, spre deosebire de normele de drept public, reglementările de drept privat vizează, de cele mai multe ori, doar anumite categorii de persoane, prin urmare având o aplicabilitate mai restrânsă.

De exemplu, aparţin dreptului privat, normele de drept civil, de drept comercial, cele din dreptul familiei, ş.a.

Ca ramură de drept, dreptul constituţional este parte integrantă a dreptului public, în consecinţă este constituit din norme juridice imperative, iar raporturile de drept constituţional sunt raporturi de subordonare. Totodată, în doctrină se arată că dreptul constituţional este factor structurant în sistemul de drept, deoarece guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri de drept.

Obiectul dreptului constituţional este alcătuit din acele relaţii sociale care se nasc în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii. Bazele puterii sunt factorii economici şi sociali, elemente exterioare statului, care generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Bazele organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, elemente ce configurează structura şi atribuţiile autorităţilor publice.

Privit astfel, dreptul constituţional oferă mijloacele necesare pentru a nu se produce abuzuri de putere; acesta limitează exercitarea puterii. De pildă, în perioada regimului comunist nu exista o limitare a puterii politice, întreaga putere fiind deţinută şi exercitată de stat în mod nelimitat. Astfel, în cadrul schimbării bruște de regim din anul 1989, poporul și-a manifestat reticența faţă de nomele stricte, accentul urmând să cadă pe descentralizarea puterii în stat prin aplicarea teoriei separaţiei puterilor în stat. Cu toate acestea, datorită incoerenţei cu care a fost aplicată această teorie, s-a ajuns ca puterea executivă să fie principalul legiuitor şi administrator în stat, aceasta datorită faptului că Guvernul profită de posibilitatea de legiferare prin intermediul ordonanţelor

10

de urgenţă. Acestea sunt utilizate aproape întotdeauna, nu doar în situaţii de urgenţă maximă şi extraordinară.

2.1.3 Norme juridice de drept constituţional

Normele de drept constituţional reglementează relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Aceste norme sunt cuprinse în Constituţie şi în celelalte surse formale ale dreptului constituţional. Dintre sursele dreptului constituţional, vom face mai întâi referire la cutumă.

Cutuma este un obicei înrădăcinat în societate, care creează drepturi şi obligaţii, cu toate că nu este înscris în lege. Pornind de la premisa că o constituţie scrisă, oricât de bine întocmită ar fi, nu poate epuiza toate posibilele situaţii ce se pot ivi la nivel statal, există o serie de practici care completează normele constituţionale, fără însă a fi contrare acestora. Astfel de practici cutumiare, aplicate un timp îndelungat şi unanim recunoscute, pot fi considerate izvoare ale dreptului constituţional. Spre exemplu, actuala Constituţie a României face referire la cutumă, ca izvor de drept, în articolul 44 alin. 7, în care se stipulează că ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului (s.n.), revin proprietarului.”

Alte surse formale ale dreptului constituţional român sunt :

a) Constituţia României, legea fundamentală, care este în totalitate izvor al dreptului

constituţional. Aceeași valoare de izvor de drept constituțional o au şi legile de revizuire a Constituției;

b) Legea, înţeleasă ca act juridic al Parlamentului, este izvor de drept constituţional în

măsura în care reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Exemple: legea cetăţeniei, legile privind

partidele politice, legile electorale etc.;

c) Regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul

Senatului, Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului;

d) Ordonanţele Guvernului, emise în baza art. 115 din Constituţie, sunt izvoare de drept

constituţional în măsura în care reglementează materii constituționale;

e) Tratatele internaţionale, pentru a fi izvoare al dreptului constituţional, trebuie să fie

ratificate de Parlament (art. 11 din Constituţie). De asemenea, pentru a avea această calitate, tratatele internaţionale trebuie să fie de aplicaţie directă şi să reglementeze

raporturi specifice dreptului constituţional. Totodată, în articolul 20, Constituţia

11

României consacră principiul priorităţii tratatelor internaţionale din domeniul drepturilor omului asupra dreptului intern.

Cât priveşte rolul Constituţiei, mai precizăm că este singurul act preexistent statului din punct de vedere conceptual, care indică proceduri valide de adoptare a normelor juridice.

2.2 Statul român

2.2.1 Caractere şi principii de funcţionare

România este Stat Naţional

Caracterizarea statului român ca fiind național își are originea într-o concepție istorică în conformitate cu care națiunea reprezintă fundamentul statului. În condițiile în care există numeroase state a căror populație nu este compusă dintr-o națiune majoritară, precum și națiuni împărțite în mai multe state, această caracteristică nu este definitorie pentru un stat, mai ales din perspectivă juridică. Componenta umană a statului se reflectă la nivel juridic doar prin noțiunea de cetățenie, pentru dobândirea căreia nu este necesar a avea o anumită naționalitate. În același timp, concepția statului național nu mai rezistă în fața realității actuale a globalizării și a migrației internaționale.

România este Stat Suveran şi Independent

Suveranitatea şi independenţa statului reflectă supremaţia puterii de stat pe plan intern şi independenţa acesteia faţă de alte puteri pe plan extern. Suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în virtutea căreia aceasta are vocaţia de a decide, fără nicio imixtiune, în toate chestiunile interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum si a principiilor şi celorlalte norme ale dreptului internaţional. Astfel, suveranitatea presupune două componente: supremaţia şi independenţa. Supremaţia se referă la latura internă a puterii de stat, ea exprimă faptul că puterea de stat este superioară oricărei alte puteri în interiorul statului, că ea nu se subordonează niciunei alte autorităţi. Independenţa puterii se referă la relaţia statului cu alte state şi exprimă necondiţionarea acestuia faţă de alte puteri şi faptul că îşi stabileşte singur politica sa internă şi externă.

Prin aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO, România a cedat către aceste structuri internaţionale o parte dintre atribuţiile ce-i reveneau ca stat suveran. De exemplu, normele din materia dreptului concurenţei sunt reglementate la nivel european.

România este Stat Unitar şi Indivizibil

12

Caracterul unitar al statului român implică faptul că puterea publică suverană se exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi sistem de organe de stat, cu o legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu şi un singur sistem jurisdicţional. Acest caracter nu exclude însă organizarea unei administraţii publice locale pe baza principiilor descentralizării şi autonomiei administrative, în limitele stabilite de lege. Astfel, în statul unitar puterea este unică, există un sigur centru de putere, spre deosebire de statul federal în care puterea este divizată. Caracterul indivizibil decurge din caracterul unitar şi presupune faptul că fiecare din cele trei componente ale statului nu pot fi divizate, total sau parţial, pentru a fi cedate unui alt stat sau unei alte puteri.

România este Stat Democratic

Acest caracter al statului român este exprimat în alin. 3 al art. 1 din Constituţie şi presupune, în esenţă, participarea poporului la guvernare. Practic, naţiunea ar trebui să fie cea care exercită puterea. Din punct de vedere politic, România poate fi considerată un stat democratic. Nu putem afirma acelaşi lucru dacă ne referim la această noţiune din punct de vedere juridic, în condiţiile în care Guvernul nu este ales în funcţie de popor și totuși exercită atribuțiile unui veritabil legiuitor prin utilizarea abuzivă a ordonanţelor de urgenţă.

România este Stat Pluralist

Art. 8 din Constituţie conduce la obligaţia statului de a permite înfiinţarea de partide politice, de a permite desfăşurarea activităţii acestora şi de a le permite să participe la viaţa publică, ca o „condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale”(alin.1). Aceasta înseamnă că, la nivel de principiu, doar în situaţii absolut excepţionale şi din motive excepţionale se poate respinge cererea de înfiinţare a unui partid sau se poate dizolva un partid deja înfiinţat. Aceste circumstanţe excepţionale se referă la situaţia în care partidul respectiv, fie apelează la mijloace vădit nelegale pentru atingerea scopurilor sale, fie are valori complet incompatibile cu cele ale unui stat democratic. Partidele politice sunt privite ca intermediari între stat şi societate, chemate să contribuie la definirea, prin convingere, a voinţei politice a cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot, cu respectarea suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei (alin. 2). Acest principiu a fost consacrat prin Constituţia României adoptată în anul 1991. Până atunci, în România exista un singur partid - partidul unic (este vorba despre Partidul Comunist Român, până în anul 1990, iar între anii 1990 şi 1991, Frontul Salvării Naţionale).

România este stat de drept

Statul de drept este o formă de organizare a statului, care presupune preeminenţa legii asupra oricărei alte voințe individuale sau colective. Potrivit art. 16 alin. 2, ,,Nimeni nu este mai presus de lege”. Astfel, un stat de drept trebuie să fie organizat în așa fel încât

13

să se poată asigura supremaţia legii în faţa arbitrariului sau în faţa dorinţelor nelegitime ale unei persoane sau instituţii. Spre exemplu, posibilitatea de a da în judecată statul demonstrează preeminența dreptului asupra statului.

Consecinţe ale principiului statului de drept:

Orice litigiu (formă de conflict juridic) se rezolvă în mod obligatoriu de o instanţă de judecată independentă și imparțială. În consecinţă, la nivel de principiu, nicio instanţă de judecată nu poate refuza judecarea unui litigiu.

Statul este obligat să desfăşoare toate activităţile rezonabile pentru a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti, chiar și atunci când sunt pronunţate împotriva sa. (ex.: posibilitatea unei persoane de a obține poprirea unor venituri ale statului în scopul recuperării unei sume de bani care îi este datorată de către stat).

Într-un stat de drept, este obligatoriu să se poată controla calitatea legilor (ex.:

prin ridicarea unei excepții de neconstituționalitate).

Caracterul republican al statului român

Articolul 1 alin.2 din Constituţie proclamă că ,,forma de guvernământ a statului român este republica”. Republica desemnează acel regim politic în care puterea este un ,,lucru public” (res publica), ceea ce înseamnă că cei care exercită puterea, nu o fac în virtutea unui drept propriu (divin, ereditar). Spre deosebire de republică, în cazul monarhiei, statul este condus de o persoană care are putere de conducere pe viaţă şi, de regulă, îşi poate alege succesorul.

Consecinţele

faptului

că

România

este

republică,

începând

cu

anul

1991,

sunt

următoarele:

Preşedintele poate deţine cel mult 2 mandate a câte 5 ani;

Este interzis ca un şef de stat să-şi păstreze funcţia pe viaţă sau să-şi aleagă succesorul;

Preşedintele este ales în urma unei proceduri care respectă principiul pluralist şi voinţa poporului. Din 1991 până în prezent, preşedinţii au alternat la putere, ceea ce demonstrează realitatea caracterului republican al statului român.

2.2.2 Principiul separaţiei puterilor în stat

2.2.2.1 Scurt Istoric

Având în vedere unele principii din lucrările lui Aristotel, John Locke, în lucrarea sa Essay on Civil Government (1690), a fost primul care a enunţat principiul separaţiei puterilor, pornind de la ideea că nu trebuie acordate aceluiaşi individ sau grup de

14

indivizi toate puterile. Cea mai cunoscută versiune a teoriei separaţiei puterilor rămâne legată de numele francezului Montesquieu şi de lucrarea sa L’Esprit des lois (1748):

încredinţarea întregii puteri aceluiaşi individ sau organ duce la abuz de putere în detrimentul libertăţii individului: „Atunci când puterea legislativă şi puterea executivă sunt reunite în aceeaşi persoană sau corp de aleşi, nu mai există libertate, deoarece se poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat va face legi tiranice pentru a le executa în mod tiranic.” De aceea, „pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”.

Montesquieu distinge cele trei puteri devenite astăzi clasice: puterea legislativă (sau puterea de a face legi, de a le modifica şi abroga), puterea executivă (sau puterea de a aplica legile) şi puterea judecătorească (sau puterea de a pedepsi infractorii sau de a judeca litigiile între particulari). Pornind de aici, separaţia puterilor a dominat istoria politică americană, începând cu 1776, cea franceză, începând cu 1789 şi, în general, istoria politică a tuturor regimurilor democratice. Originile acestui principiu sunt seculare, dar necesitatea lui este mereu actuală.

2.2.2.2 Aplicarea Principiului

Principiul separaţiei puterilor în stat implică o împărţire a funcţiilor statului între mai multe autorităţi astfel încât niciuna dintre aceste autorităţi să nu beneficieze de prea multă putere şi niciuna să nu-şi poată exercita puterea fără concursul celorlalte. Mai trebuie să precizăm că este normal faptul ca un partid politic să poată deţine puterea; cu toate acestea, sistemul trebuie constituit în așa fel încât puterea executivă şi cea legislativă să fie separate pentru a se evita o acumulare prea mare de putere. În Constituţia din anul 1991 nu a existat niciun text care să facă referire în mod expres la principiu separaţiei puterilor în stat. Consacrarea explicită a principiului a intervenit odată cu revizuirea Constituţiei României din anul 2003. Astfel, art. 1 a fost completat cu alin. 4, care statuează că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Astfel, potrivit regulii separaţiei puterilor în stat, există în principal trei funcţii ale statului:

legislativă – constă în funcţia statului de a adopta norme juridice;

executivă – care constă în administrarea patrimoniului statului prin aplicarea normelor juridice existente şi administrarea instituţiilor statului;

judecătorească/judiciară – se ocupă de rezolvarea litigiilor ivite în activitatea de aplicare a legilor.

Corespunzător acestor funcţii s-au format cele trei puteri ale statului.

15

1.

Puterea legislativă, identificată cel mai adesea cu Parlamentul. Acesta este denumit în

mod tradițional ca fiind „organul reprezentativ al poporului”, „adunarea reprezentativă”, dar şi „puterea legislativă” sau „organul legislativ”. Parlamentul adoptă norme juridice aplicabile în toată ţara şi care îmbracă, de regulă, forma legilor. De asemenea, pe plan local există o putere legislativă locală, care va adopta normele necesare la acest nivel, reprezentată de consilii locale și județene.

2. Puterea executivă care este deţinută de către Preşedinte şi de către Guvern. Organele

statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin emiterea de acte administrative, care trebuie să fie conforme cu legea, sau prin efectuarea unor operaţiuni prin care intervin în viaţa persoanelor pentru a le reglementa activitățile şi a le presta diverse servicii. Astfel, funcția executivă are un caracter derivat față de funcţia legislativă a statului. La nivel local, funcţia executivă este asigurată de către primari și președinți de consiliu județean.

3. Puterea judecătorească se exercită prin intermediul instanţelor de judecată. Acestea

soluţionează prin intermediul hotărârilor judecătoreşti conflictele juridice apărute între

persoane sau între acestea şi stat.

În actuala configuraţie constituţională, existenţa unei instituţii de control a separaţiei puterilor în stat este obligatorie. În statul român, această instituţie este reprezentată de Curtea Constituţională, iar la nivel local controlul este asigurat de puterea judecătorească. Remarcăm faptul că, la nivel central, jurisdicţia constituţională este situată în afara celor trei puteri ale statului. De asemenea, mai există și alte instituții care nu aparțin de una dintre cele trei puteri, având caracter autonom. Printre acestea se numără: Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Curtea de Conturi, Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Economic și Social.

2.2.2.3 Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat în România

1. În 1995, Parlamentul a adoptat o lege potrivit căreia toate procesele aflate pe rolul

instanţelor de judecată și care aveau ca obiect litigiile referitoare la casele naţionalizate, urmau să fie suspendate până la data la care Parlamentul va adopta o lege prin care să

reglementeze situaţiaîn discuție. Practic, prin această lege s-a dispus că soluţionarea litigiilor respective va fi realizată de către Parlament, și nu de către instanţele judecătoreşti. Din acest motiv, a fost sesizată Curtea Constituţională, care a constatat neconstituţionalitatea acestor prevederi datorită faptului că Parlamentul a preluat o atribuţie specifică instanţelor judecătoreşti, blocând activitatea judiciară cu privire la categoria respectivă de litigii.

2. Este îndeobşte cunoscut faptul că Guvernul ,,legiferează” frecvent prin intermediul

ordonanţelor de urgenţă. Într-adevăr, Constituţia, prin art. 115, prevede posibilitatea adoptării unor ordonanţe de urgenţă, care ulterior trebuie să fie aprobate de către

16

Parlament. Cu toate acestea în alin. 4 al art. 115 se stipulează că ,,Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa in cuprinsul acestora”. Or, în România, se poate constata cu uşurinţă că acest text este utilizat în mod abuziv. Principiul separaţiei puterilor în stat este încălcat în mod vădit deoarece Guvernul preia din atribuţiile legislative ale Parlamentului. De exemplu, în Franţa nu s-a adoptat nicio ordonanţă de urgenţă în ultimii 10 ani, în timp ce în România se adoptă în jur de 1500 de ordonanţe pe an.

3. O altă problemă o reprezintă tendinţa de legiferare a anumitor instanţe. Practic, acestea creează o ,,lege”, care nu a fost adoptată de Parlament, prin relaţionarea şi interpretarea neconformă a unor dispoziţii legale. Dacă avem în vedere cazul imobilelor naţionalizate, la care am făcut referire mai sus, vom constata faptul că imixtiunea s-a produs şi în sens invers, adică puterea judecătorească a intervenit în sfera puterii legiuitoare. Astfel, punându-se în discuţie problema reparării în natură a daunelor suferite de persoanele ale căror imobile au fost naţionalizate, deşi aceasta trebuia să fie soluționată prin lege, instanţele au dispus ele însele repararea acestor daune, în absența unei legi.

2.2.3 Componentele Statului

Noţiunea de stat, în sens larg, implică existenţa cumulativă a trei componente principale: teritoriul, puterea de stat şi populaţia. Puterea publică pentru a putea fi considerată putere de stat, trebuie să fie recunoscută ca atare de către celelalte state şi trebuie să fie, în principiu, nelimitată. Ea trebuie să se poată manifesta în toate domeniile. În același timp, este necesar să existe un teritoriu asupra căruia să se manifeste. Nu în ultimul rând, puterea publică nu poate fi separată de populația care se află sub guvernarea sa.

2.2.3.1 Teritoriul

Potrivit doctrinei de specialitate, teritoriul este dimensiunea materială a statului. Dacă pot exista teritorii fără stat (Antarctica, pentru raţiuni ştiinţifice, spaţiul extra-atmosferic şi corpurile celeste care, în virtutea tratatelor internaţionale, nu pot face obiectul aproprierii de către state), totuşi, un stat nu poate exista fără un teritoriu determinat. Teritoriile pot prezenta diverse particularităţi care au repercusiuni directe sau indirecte asupra structurii statale. Constituţia României, în art. 3, face referire la teritoriu, ca element constitutiv al statului, care include următoarele elemente:

a) Suprafaţa terestră care este cuprinsă între graniţele stabilite de tratatele la care România este parte. Aceasta include solul şi subsolul până la adâncimea la care se poate fora cu mijloacele existente. Solul, ca principal element al teritoriului, este alcătuit din porţiunea de uscat aflată sub suveranitatea statului şi care oferă cadrul de desfăşurare

17

pentru activităţile umane. Subsolul este alcătuit din stratul inferior solului sau spaţiului acvatic, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nici o îngrădire juridică internaţională.

b) Spaţiul aerian - este reprezentat de coloana de aer de deasupra suprafeţei terestre până la limita stratosferei.

c) Spaţiul acvatic - este alcătuit din apele interioare (fluvii, râuri, lacuri şi canale, apele porturilor, ale radelor şi ale băilor maritime) şi din marea teritorială. Apele maritime interioare sunt alcătuite din acea porţiune din suprafaţa Marii Negre care este cuprinsă între ţărm şi o linie imaginară care uneşte cele mai înaintate două puncte ale ţărmului. Marea teritorială este suprafaţa Marii Negre situată până la distanța de 24 de mile marine, calculată de la linia ţărmului. Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în lăţime de cel mult 200 de mile marine, situată în prelungirea marii teritoriale, în care statele riverane pot revendica drepturi de exploatare, conservare şi gestiune a resurselor naturale sau îşi pot asuma un drept de jurisdicţie în soluţionarea litigiilor privind construirea şi utilizarea unor instalaţii. Platoul continental cuprinde solul şi subsolul marin, aflat dincolo de linia exterioară a mării teritoriale, până la o adâncime de 200 metri sau dincolo de această limită, până la punctul în care adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni. Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării pe o anumită distanţă şi în care statele riverane îşi pot rezerva dreptul de a exercita controlul în vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii unor fapte ilegale.

Puterea publică se manifestă asupra teritoriului României, așa cum a fost acesta delimitat mai sus. Jurisdicţia statului român este circumscrisă acestui spaţiu. Totodată, România își exercită jurisdicția în afara teritoriului său asupra:

navelor și aeronavelor sub pavilion românesc, aflate în tranzit pe un alt teritoriu;

teritoriului ambasadelor și consulatelor sale din străinătate;

actelor comise de cetățeni români aflați în străinătate;

teritoriilor străine aflate sub controlul său de fapt;

bazelor militare aflate în străinătate, cu acordul statului pe care se află.

Există unele excepţii de la regula jurisdicţiei statului român asupra teritoriului său. Astfel, România nu are jurisdicţie:

asupra sediilor consulatelor şi ambasadelor străine;

asupra aeronavelor militare sau comerciale sub pavilion străin care tranzitează teritoriul României;

asupra bazelor militare străine aflate pe teritoriul României.

18

Potrivit alin. 1 al art. 3 din Constituţie, teritoriul României este inalienabil, ceea ce înseamnă că este interzisă orice formă de înstrăinare a acestuia. Principiul inalienabilităţii implică interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri de natură să conducă la recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului român, indiferent de forma pe care ar putea să o îmbrace măsurile în discuție. Principiul inalienabilităţii teritoriului nu este incompatibil cu recunoaşterea de către stat a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe teritoriul României.

Cât priveşte delimitarea teritoriului, potrivit Constituției, aceasta se realizează prin intermediul frontierelor. Frontierele de stat se stabilesc prin lege organică şi prin convenţii internaţionale. Potrivit art. 3 alin. 3 din Constituţie, ,,teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”. Prin intermediul acestei prevederi, sunt reglementate formele de organizare ale unităţilor administrativ-teritoriale.

2.2.3.2 Populaţia

În sens constituţional, populaţia include toate persoanele fizice şi juridice asupra cărora un stat îşi exercită jurisdicţia. Astfel, fac parte din populaţie următoarele categorii de persoane:

cetăţenii români;

apatrizii care au domiciliul în România;

cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul României;

persoanele juridice înregistrate în România;

persoanele juridice înregistrate în străinătate care desfășoară activități în România.

2.2.3.2.1 Cetăţenii români

Cetăţenia reprezintă un raport juridic între o persoană fizică şi un stat, care constă în faptul că statul îşi exercită jurisdicţia în mod plenar asupra acelei persoane. Cetățenia ca raport juridic cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărei cetăţean este.

În sistemul normativ românesc, izvoarele juridice ale cetăţeniei sunt:

Constituţia;

Legea cetăţeniei române nr. 21/1991;

Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenției Europene asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.

19

Analiza sistematică a acestor reglementări permite consacrarea anumitor principii care guvernează întreaga materie a cetăţeniei:

a) Egalitatea cetăţenilor români statul este acelaşi pentru toţi cetăţenii săi, imparţial şi

proteguitor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

b) Cetăţenia română nu poate fi retrasă acelora care au dobândit-o prin naştere.

c) Căsătoria nu produce nici un efect asupra cetăţeniei, aceasta neputându-se dobândi

sau pierde prin căsătorie. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

d) Consacrarea unor drepturi speciale acordate numai cetăţenilor români:

Dreptul de vot (art. 36 din Constituţie), respectiv dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului. Conform Constituţiei din 2003, cetăţenii Uniunii Europene care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea organică au dreptul de a alege şi de a fi aleşi, dar numai în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale;

Dreptul de a fi admis în orice funcţii publice, civile şi militare;

Dreptul de a nu fi expulzaţi sau extrădaţi din România. Expulzarea este un act unilateral al statului prin care o persoană este obligată să părăsească teritoriul unei ţări în urma comiterii unor fapte de natură penală sau din cauza caracterului ilegal al șederii lor pe teritoriul acelei țări. Expulzarea este de 2 tipuri: expulzare administrativă, care se dispune de către poliţie, în cazul persoanelor care se află ilegal pe teritoriul României, respectiv, expulzare judiciară, care se dispune de instanţa de judecată, cu privire la persoane care au comis infracţiuni pe teritoriul României. Extrădarea reprezintă predarea unei persoane către un alt stat în vederea judecării sale pentru o infracţiune de competenţa acelui stat sau în vederea executării unei pedepse penale pronunţate în acel stat. Conform Constituţiei revizuite din 2003, prin excepţie, şi cetăţeanul român poate fi extrădat către un stat membru al Uniunii Europene dacă se află în una din următoarele situaţii: a comis infracţiunea pe teritoriul acelui stat; are domiciliul în acel stat; statul în cauză se obligă să permită executarea pedepsei în România; persoana are dublă cetăţenie.

Dreptul la protecţie diplomatică în străinătate;

Dreptul de a dobândi terenuri în România. Până la revizuirea Constituţiei din 2003, doar cetăţenii români aveau dreptul de a dobândi terenuri în România, însă după revizuire a fost acordat acest drept şi cetăţenilor străini, însă doar în anumite situații și în condițiile restrictive ale legii organice.

20

e) Consacrarea unor obligaţii speciale ale cetăţenilor români:

Obligaţia de a contribui la bugetul ţării prin plata taxelor şi impozitelor;

Obligaţia de a apăra ţara;

Fidelitatea faţă de ţară.

2.2.3.2.1.1 Dobândirea cetăţeniei române

Modurile de dobândire ale cetăţeniei române sunt expres şi limitativ prevăzute în Legea nr. 21/1991. Aceasta se poate dobândi prin trei modalităţi: de drept (prin naștere), la cerere sau prin adopție.

1.

Dobândirea de drept (prin naștere)

a)

Din prevederile art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 21/1991 reiese faptul că persoana care

la

momentul naşterii are cel puţin un părinte cetăţean român, indiferent de locul unde s-

a

născut şi indiferent de cetăţenia celuilalt părinte, dobândeşte de drept cetăţenia

română.

Rezultă aşadar că în dreptul român se aplică principiul ius sangvinis, sistem bazat pe legătura de sânge dintre părinţi şi copii, spre deosebire de principiul ius soli, potrivit căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. Există situaţii în care cele două principii ajung să se intersecteze, cum ar fi de pildă situaţia în care copilul se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul ius soli, din doi părinţi cetăţeni ai altor două state în care se aplică principiul ius sangvinis. Într-o atare situaţie, copilul, la momentul naşterii, va avea triplă cetăţenie. Deopotrivă, se poate imagina ipoteza în care un copil se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul ius sanguinis, din doi părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică principiul ius soli. Într-o astfel de situaţie, copilul născut va fi apatrid, cel puţin la momentul naşterii, dacă părinţii nu efectuează formalităţile necesare pentru dobândirea unei cetăţenii.

b) Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă niciunul dintre

părinţi nu este cunoscut. Se consideră că şi în acest caz s-a făcut aplicarea principiului ius sangvinis, prezumându-se că, din moment ce copilul a fost găsit pe teritoriul statului român, cel puţin unul dintre părinţii săi este cetăţean român. Aceasta este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani, copilului găsit i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, cetăţeni străini, acesta va pierde cetăţenia română. Același lucru se va întâmpla şi în situaţia în care copilului i se stabileşte filiaţia numai faţă de un părinte, cetăţean străin, iar celălalt părinte rămâne necunoscut.

2. Dobândirea cetăţeniei române la cerere

21

În această modalitate, cetăţenia română este acordată prin ordin al președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru cetățenie, la cererea unei persoane care nu a avut niciodată cetăţenia română (cetăţeni străini sau persoane fără cetăţenie), dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a

născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei. Aceste termene se reduc la jumătate în cazul personalităților recunoscute pe plan internaţional; în cazul cetățenilor unui stat membru al UE; în cazul refugiaților; în cazul persoanelor care investesc în România o sumă mai mare de 1 milion de euro. Dacă solicitantul se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei prevăzute anterior.

b) să fi împlinit vârsta de18 ani;

c) să dovedească, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul

român, respectiv să nu întreprindă sau să sprijine acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi să declare că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni; d) să aibă asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;

e) să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost condamnat în ţară sau în

străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

f) să cunoască limba română şi să posede noţiuni elementare de cultură şi

civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;

g) să cunoască prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie are obligaţia de a emite un ordin de acordare a cetăţeniei române persoanei care o solicită.

În cazul dobândirii cetățeniei române la cerere de către un cetățean străin, cetățenia copiilor acestuia va suferi sau nu modificări potrivit regulilor de mai jos:

în cazul în care copilul este major, acesta își va păstra cetățenia pe care o avea la acel moment;

dacă copilul este minor și ambii părinți devin cetățeni români, copilul va primi automat cetățenia română;

dacă copilul este minor și doar un părinte devine cetățean român, ambii părinți vor hotărî asupra cetățeniei copilului. În cazul unui dezacord între părinți, cetățenia va fi stabilită de tribunalul de la domiciliul minorului. În acest din urmă caz, dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, i se va cere consimțământul.

22

Redobândirea cetățeniei române

În art. 10 și 11 din Legea nr. 21/1991 sunt reglementate două moduri de redobândire a cetățeniei române. Astfel, potrivit art. 10, cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condiţiile prevăzute anterior de la pct. b) la pct. e). Conform art. 11, persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute anterior la pct. b), c) şi e).

3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română prin adopţie dacă adoptatorii sunt cetăţeni români. Același efect se produce și în ipoteza în care adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român. Dacă numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă de comun acord de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar şi consimţământul acestuia.

În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

2.2.3.2.1.2 Pierderea cetăţeniei române

Modurile de pierdere a cetăţeniei române reglementate în Legea nr. 21/1991 sunt:

a) Pierderea cetăţeniei române la cerere

Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română se face de către președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie prin ordin, pe baza raportului Comisiei pentru cetățenie, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

23

titularul cererii are vârsta de 18 ani, la data depunerii cererii;

acesta are motive temeinice pentru a renunţa la cetăţenia română;

titularul cererii nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;

acesta nu este urmărit pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;

titularul cererii a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.

b) Pierderea cetăţeniei române prin retragere