Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
2016
CUPRINS
1.INFORMAŢII GENERALE.....................................................................................................5
2. SUPORTUL DE CURS............................................................................................................9
2
2.2.4.2 Alegerile...............................................................................................................31
2.2.4.3 Referendumul ....................................................................................................32
2.2.4.3.1 Referendumul naţional ......................................................................32
2.2.4.3.2 Referendumul local ............................................................................33
2.3 PARLAMENTUL .................................................................................................................35
2.3.1 Mandatul Parlamentar ............................................................................................35
2.3.1.1 Caracteristici............................................................................................35
2.3.1.2 Începerea și durata mandatului……………………………………....35
2.3.1.3 Protecţia mandatului parlamentar…………………………………...36
2.3.1.3.1 Incompatibilităţile…………………………………………....36
2.3.1.3.2 Imunitatea parlamentară .......................................................37
2.3.1.3.2.1 Procedura de ridicare a imunităţii parlamentare.38
2.3.1.3.3 Indemnizaţiile parlamentare .................................................38
2.3.1.4 Încetarea mandatului ………………………………………………….39
2.3.2 Organizarea Parlamentului .....................................................................................39
2.3.2.1 Structura bicamerală a Parlamentului României …………………..39
2.3.2.2 Organizarea internă a Parlamentului .................................................41
2.3.3 Funcţiile Parlamentului...........................................................................................43
2.3.3.1 Funcţia legislativă...................................................................................43
2.3.3.1.1 Procedura legislativă ordinară……………………………...44
2.3.3.1.2 Proceduri speciale....................................................................48
2.3.3.1.2.1 Procedura de urgenţă...............................................48
2.3.3.1.2.2 Procedura legilor constituţionale............................49
2.3.3.1.2.3 Procedura cu privire la legile din domeniul
justiţiei……………………………………………...50
2.3.3.1.2.4 Procedura cu privire la legile bugetare și de
modificare a bugetului)..........................................50
2.3.3.1.2.5 Procedura de ratificare a tratatelor
internaţionale............................................................51
2.3.3.1.2.6 Procedura cu privire la legile vizând statutul
senatorilor şi deputaţilor……….............................52
2.3.3.1.2.7 Angajarea răspunderii Guvernului ……………...52
2.3.3.1.2.8 Delegarea legislativă. Procedura de adoptare a
Ordonanţelor de Guvern…………………………53
2.3.3.1.2.9 Procedura Ordonanţelor de Urgenţă ale
Guvernului................................................................54
2.3.3.2 Funcţia de control ..................................................................................55
2.3.3.2.1 Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului
de încredere Guvernului ……………………………………………………………………..55
2.3.3.2.2 Moţiunea de cenzură…...........................................................56
2.3.3.2.3 Procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui ...... 57
2.3.3.2.4 Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui .………58
3
2.3.3.2.5 Interpelarea parlamentară ...................................................60
2.3.3.3 Funcţia de informare.............................................................................61
2.4 GUVERNUL.........................................................................................................................61
2.4.1 Rolul şi structura Guvernului................................................................................61
2.4.2 Durata mandatului ................................................................................................62
2.4.3 Primul-ministru............................................................................... ……………..62
2.4.4 Miniştrii ................................................................................ ……………………63
2.4.5 Exercitarea mandatului miniştrilor şi a primului-ministru...................................63
2.5 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI ............................................................................................64
2.5.1 Funcţiile Preşedintelui.............................................................................................64
2.5.1.1 Funcţia de reprezentare ........................................................................64
2.5.1.2 Funcţia de garant al statului ................................................................65
2.5.1.3 Funcţia de garant al Constituţiei..........................................................65
2.5.1.4 Funcţia de mediere.................................................................................65
2.5.2 Mandatul de Preşedinte al României.......................................................................65
2.5.3 Atribuţiile Preşedintelui României .........................................................................67
2.5.3.1 Atribuţii privind legiferarea.................................................................67
2.5.3.2 Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice….67
2.5.3.3 Atribuţii privind numirea sau sancționarea unor autorităţi
publice ………………………………………………………………….68
2.5.3.4 Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice… 69
2.5.3.5 Atribuţii în domeniul politicii externe ................................................70
2.5.3.6 Alte atribuţii ............................................................................................70
2.5.4 Incompatibilităţi şi imunităţi...................................................................................70
2.5.5 Încetarea mandatului...............................................................................................71
2.6 MINISTERUL PUBLIC. PROCURORII.............................................................................72
2.6.1 Organizare...............................................................................................................72
2.6.2 Atribuţii...................................................................................................................73
2.7 PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ………………………………………………………...74
2.7.1 Organizarea puterii judecătoreşti ...........................................................................74
2.7.2 Atribuţiile puterii judecătoreşti ..............................................................................77
2.8 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII..............................................................79
2.9 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ........................................................................................80
2.9.1 Rolul Curţii Constituţionale....................................................................................80
2.9.2 Organizarea Curţii Constituţionale.........................................................................80
2.9.3 Atribuţiile Curţii Constituţionale............................................................................81
2.9.4 Actele Curţii Constituţionale și efectele acestora.....................................................84
2.10 AVOCATUL POPORULUI……………………………………………………………....87
3. GHID DE AUTOEVALUARE............................................................... ………………….89
4
1. INFORMAŢII GENERALE
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:
Cursul îşi propune formarea abilităţilor de analiză critică a fenomenelor politice, prin
însuşirea unor concepte teoretice de bază referitoare la instituţiile politice şi
interacţiunile constituţionale dintre acestea. Studiul diferitelor abordări teoretice
exprimate în literatura de specialitate urmăreşte, pe lângă familiarizarea la nivel
conceptual, şi verificarea fezabilităţii diverselor teorii analizate prin raportarea lor la
cazuri practice. De asemenea, îşi propune identificarea sau posibila introducere a unor
noi mecanisme constituţionale care să determine eficientizarea relaţiilor instituţionale
din sfera sistemului politic românesc.
5
Disciplina se adresează viitorilor judecători (a), avocaţi (b), consilieri juridici (c),
specialişti în cadrul organismelor administrative locale sau naţionale (d), cărora le
permite însuşirea conceptelor fundamentale pentru asigurarea respectării drepturilor
fundamentale ale persoanei şi pentru organizarea instituţională a statului (de exemplu:
redactarea unor proiecte de lege; redactarea şi susţinerea unei excepţii de
neconstituţionalitate).
Cursul este structurat în jurul analizei următoarelor teme: noţiuni introductive de drept
constituțional, statul român şi instituţiile statului român.
Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără
constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii
faţă în faţă sunt facultative şi vor fi organizate în urma solicitării prealabile a
cursantului.
6
1.7 Calendarul cursului
7
Drept constituţional (I) – Examen
Timp de lucru: 40 de minute
8
2. SUPORTUL DE CURS
Instituţiile juridice înglobează acele norme juridice care reglementează o anumită grupă
unitară de relaţii sociale, cum ar fi raporturile sociale de proprietate, de căsătorie, sau de
cetăţenie. Tot prin noţiunea de ,,instituţii juridice” mai sunt desemnate şi anumite
structuri organizatorice care sunt constituite şi care funcţionează pe baza dreptului. De
exemplu: Parlamentul, Guvernul, Preşedintele României, etc.
Ramura de drept cuprinde o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice care sunt
legate între ele prin obiectul lor comun (un anumit complex de relaţii sociale pe care le
reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin
unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective, potrivit
intereselor din societatea în discuție.
Sistemul dreptului formează un sistem structurat în jurul unei distincţii clasice drept
public – drept privat.
9
În linii mari, dreptul public însumează acele norme juridice care reglementează
raporturile de putere, adică raporturile dintre guvernanţi, dintre aceştia şi guvernaţi,
precum şi raporturile dintre state. Prin esenţa lor, normele juridice de drept public sunt
reglementări imperative, de largă aplicare şi care vizează, aproape întotdeauna,
conduita tuturor cetăţenilor.
Ca exemple de norme care sunt acceptate ca fiind norme de drept public amintim
reglementările de drept penal, de drept administrativ sau cele din materia dreptului
financiar.
Dreptul privat cuprinde normele juridice care reglementează mai ales raporturile dintre
particulari. Normele de drept privat sunt, de regulă, norme juridice permisive (conferă
posibilitatea unei persoane determinate să îşi creeze singură anumite raporturi
obligaţionale). Astfel, spre deosebire de normele de drept public, reglementările de
drept privat vizează, de cele mai multe ori, doar anumite categorii de persoane, prin
urmare având o aplicabilitate mai restrânsă.
De exemplu, aparţin dreptului privat, normele de drept civil, de drept comercial, cele
din dreptul familiei, ş.a.
Obiectul dreptului constituţional este alcătuit din acele relaţii sociale care se nasc în
activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat şi care privesc bazele
puterii şi bazele organizării puterii. Bazele puterii sunt factorii economici şi sociali,
elemente exterioare statului, care generează şi determină puterea de stat în conţinutul
său. Bazele organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, elemente ce configurează
structura şi atribuţiile autorităţilor publice.
10
de urgenţă. Acestea sunt utilizate aproape întotdeauna, nu doar în situaţii de urgenţă
maximă şi extraordinară.
Cutuma este un obicei înrădăcinat în societate, care creează drepturi şi obligaţii, cu toate
că nu este înscris în lege. Pornind de la premisa că o constituţie scrisă, oricât de bine
întocmită ar fi, nu poate epuiza toate posibilele situaţii ce se pot ivi la nivel statal, există
o serie de practici care completează normele constituţionale, fără însă a fi contrare
acestora. Astfel de practici cutumiare, aplicate un timp îndelungat şi unanim
recunoscute, pot fi considerate izvoare ale dreptului constituţional. Spre exemplu,
actuala Constituţie a României face referire la cutumă, ca izvor de drept, în articolul 44
alin. 7, în care se stipulează că ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului (s.n.), revin proprietarului.”
d) Ordonanţele Guvernului, emise în baza art. 115 din Constituţie, sunt izvoare de drept
constituţional în măsura în care reglementează materii constituționale;
11
României consacră principiul priorităţii tratatelor internaţionale din domeniul
drepturilor omului asupra dreptului intern.
Cât priveşte rolul Constituţiei, mai precizăm că este singurul act preexistent statului din
punct de vedere conceptual, care indică proceduri valide de adoptare a normelor
juridice.
Caracterizarea statului român ca fiind național își are originea într-o concepție istorică în
conformitate cu care națiunea reprezintă fundamentul statului. În condițiile în care
există numeroase state a căror populație nu este compusă dintr-o națiune majoritară,
precum și națiuni împărțite în mai multe state, această caracteristică nu este definitorie
pentru un stat, mai ales din perspectivă juridică. Componenta umană a statului se
reflectă la nivel juridic doar prin noțiunea de cetățenie, pentru dobândirea căreia nu este
necesar a avea o anumită naționalitate. În același timp, concepția statului național nu
mai rezistă în fața realității actuale a globalizării și a migrației internaționale.
Prin aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO, România a cedat către aceste structuri
internaţionale o parte dintre atribuţiile ce-i reveneau ca stat suveran. De exemplu,
normele din materia dreptului concurenţei sunt reglementate la nivel european.
12
Caracterul unitar al statului român implică faptul că puterea publică suverană se
exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi sistem de organe de stat,
cu o legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu şi un singur sistem jurisdicţional.
Acest caracter nu exclude însă organizarea unei administraţii publice locale pe baza
principiilor descentralizării şi autonomiei administrative, în limitele stabilite de lege.
Astfel, în statul unitar puterea este unică, există un sigur centru de putere, spre
deosebire de statul federal în care puterea este divizată. Caracterul indivizibil decurge
din caracterul unitar şi presupune faptul că fiecare din cele trei componente ale statului
nu pot fi divizate, total sau parţial, pentru a fi cedate unui alt stat sau unei alte puteri.
Acest caracter al statului român este exprimat în alin. 3 al art. 1 din Constituţie şi
presupune, în esenţă, participarea poporului la guvernare. Practic, naţiunea ar trebui să
fie cea care exercită puterea. Din punct de vedere politic, România poate fi considerată
un stat democratic. Nu putem afirma acelaşi lucru dacă ne referim la această noţiune
din punct de vedere juridic, în condiţiile în care Guvernul nu este ales în funcţie de
popor și totuși exercită atribuțiile unui veritabil legiuitor prin utilizarea abuzivă a
ordonanţelor de urgenţă.
Statul de drept este o formă de organizare a statului, care presupune preeminenţa legii
asupra oricărei alte voințe individuale sau colective. Potrivit art. 16 alin. 2, ,,Nimeni nu
este mai presus de lege”. Astfel, un stat de drept trebuie să fie organizat în așa fel încât
13
să se poată asigura supremaţia legii în faţa arbitrariului sau în faţa dorinţelor nelegitime
ale unei persoane sau instituţii. Spre exemplu, posibilitatea de a da în judecată statul
demonstrează preeminența dreptului asupra statului.
Având în vedere unele principii din lucrările lui Aristotel, John Locke, în lucrarea sa
Essay on Civil Government (1690), a fost primul care a enunţat principiul separaţiei
puterilor, pornind de la ideea că nu trebuie acordate aceluiaşi individ sau grup de
14
indivizi toate puterile. Cea mai cunoscută versiune a teoriei separaţiei puterilor rămâne
legată de numele francezului Montesquieu şi de lucrarea sa L’Esprit des lois (1748):
încredinţarea întregii puteri aceluiaşi individ sau organ duce la abuz de putere în
detrimentul libertăţii individului: „Atunci când puterea legislativă şi puterea executivă
sunt reunite în aceeaşi persoană sau corp de aleşi, nu mai există libertate, deoarece se
poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat va face legi tiranice pentru a le
executa în mod tiranic.” De aceea, „pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de
putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”.
Montesquieu distinge cele trei puteri devenite astăzi clasice: puterea legislativă (sau
puterea de a face legi, de a le modifica şi abroga), puterea executivă (sau puterea de a
aplica legile) şi puterea judecătorească (sau puterea de a pedepsi infractorii sau de a
judeca litigiile între particulari). Pornind de aici, separaţia puterilor a dominat istoria
politică americană, începând cu 1776, cea franceză, începând cu 1789 şi, în general,
istoria politică a tuturor regimurilor democratice. Originile acestui principiu sunt
seculare, dar necesitatea lui este mereu actuală.
Principiul separaţiei puterilor în stat implică o împărţire a funcţiilor statului între mai
multe autorităţi astfel încât niciuna dintre aceste autorităţi să nu beneficieze de prea
multă putere şi niciuna să nu-şi poată exercita puterea fără concursul celorlalte. Mai
trebuie să precizăm că este normal faptul ca un partid politic să poată deţine puterea;
cu toate acestea, sistemul trebuie constituit în așa fel încât puterea executivă şi cea
legislativă să fie separate pentru a se evita o acumulare prea mare de putere. În
Constituţia din anul 1991 nu a existat niciun text care să facă referire în mod expres la
principiu separaţiei puterilor în stat. Consacrarea explicită a principiului a intervenit
odată cu revizuirea Constituţiei României din anul 2003. Astfel, art. 1 a fost completat
cu alin. 4, care statuează că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.
Astfel, potrivit regulii separaţiei puterilor în stat, există în principal trei funcţii ale
statului:
legislativă – constă în funcţia statului de a adopta norme juridice;
executivă – care constă în administrarea patrimoniului statului prin aplicarea
normelor juridice existente şi administrarea instituţiilor statului;
judecătorească/judiciară – se ocupă de rezolvarea litigiilor ivite în activitatea de
aplicare a legilor.
Corespunzător acestor funcţii s-au format cele trei puteri ale statului.
15
1. Puterea legislativă, identificată cel mai adesea cu Parlamentul. Acesta este denumit în
mod tradițional ca fiind „organul reprezentativ al poporului”, „adunarea
reprezentativă”, dar şi „puterea legislativă” sau „organul legislativ”. Parlamentul
adoptă norme juridice aplicabile în toată ţara şi care îmbracă, de regulă, forma legilor.
De asemenea, pe plan local există o putere legislativă locală, care va adopta normele
necesare la acest nivel, reprezentată de consilii locale și județene.
2. Puterea executivă care este deţinută de către Preşedinte şi de către Guvern. Organele
statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin emiterea de acte
administrative, care trebuie să fie conforme cu legea, sau prin efectuarea unor
operaţiuni prin care intervin în viaţa persoanelor pentru a le reglementa activitățile şi a
le presta diverse servicii. Astfel, funcția executivă are un caracter derivat față de funcţia
legislativă a statului. La nivel local, funcţia executivă este asigurată de către primari și
președinți de consiliu județean.
2.2.2.3 Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat în România
1. În 1995, Parlamentul a adoptat o lege potrivit căreia toate procesele aflate pe rolul
instanţelor de judecată și care aveau ca obiect litigiile referitoare la casele naţionalizate,
urmau să fie suspendate până la data la care Parlamentul va adopta o lege prin care să
reglementeze situaţiaîn discuție. Practic, prin această lege s-a dispus că soluţionarea
litigiilor respective va fi realizată de către Parlament, și nu de către instanţele
judecătoreşti. Din acest motiv, a fost sesizată Curtea Constituţională, care a constatat
neconstituţionalitatea acestor prevederi datorită faptului că Parlamentul a preluat o
atribuţie specifică instanţelor judecătoreşti, blocând activitatea judiciară cu privire la
categoria respectivă de litigii.
16
Parlament. Cu toate acestea în alin. 4 al art. 115 se stipulează că ,,Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa in cuprinsul acestora”. Or, în România, se
poate constata cu uşurinţă că acest text este utilizat în mod abuziv. Principiul separaţiei
puterilor în stat este încălcat în mod vădit deoarece Guvernul preia din atribuţiile
legislative ale Parlamentului. De exemplu, în Franţa nu s-a adoptat nicio ordonanţă de
urgenţă în ultimii 10 ani, în timp ce în România se adoptă în jur de 1500 de ordonanţe
pe an.
2.2.3.1 Teritoriul
a) Suprafaţa terestră care este cuprinsă între graniţele stabilite de tratatele la care
România este parte. Aceasta include solul şi subsolul până la adâncimea la care se poate
fora cu mijloacele existente. Solul, ca principal element al teritoriului, este alcătuit din
porţiunea de uscat aflată sub suveranitatea statului şi care oferă cadrul de desfăşurare
17
pentru activităţile umane. Subsolul este alcătuit din stratul inferior solului sau spaţiului
acvatic, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nici o îngrădire
juridică internaţională.
c) Spaţiul acvatic - este alcătuit din apele interioare (fluvii, râuri, lacuri şi canale, apele
porturilor, ale radelor şi ale băilor maritime) şi din marea teritorială. Apele maritime
interioare sunt alcătuite din acea porţiune din suprafaţa Marii Negre care este cuprinsă
între ţărm şi o linie imaginară care uneşte cele mai înaintate două puncte ale ţărmului.
Marea teritorială este suprafaţa Marii Negre situată până la distanța de 24 de mile
marine, calculată de la linia ţărmului. Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în
lăţime de cel mult 200 de mile marine, situată în prelungirea marii teritoriale, în care
statele riverane pot revendica drepturi de exploatare, conservare şi gestiune a resurselor
naturale sau îşi pot asuma un drept de jurisdicţie în soluţionarea litigiilor privind
construirea şi utilizarea unor instalaţii. Platoul continental cuprinde solul şi subsolul
marin, aflat dincolo de linia exterioară a mării teritoriale, până la o adâncime de 200
metri sau dincolo de această limită, până la punctul în care adâncimea apelor de
deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni. Zona contiguă este
fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării pe o anumită
distanţă şi în care statele riverane îşi pot rezerva dreptul de a exercita controlul în
vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii unor fapte ilegale.
Puterea publică se manifestă asupra teritoriului României, așa cum a fost acesta
delimitat mai sus. Jurisdicţia statului român este circumscrisă acestui spaţiu. Totodată,
România își exercită jurisdicția în afara teritoriului său asupra:
Există unele excepţii de la regula jurisdicţiei statului român asupra teritoriului său.
Astfel, România nu are jurisdicţie:
18
Potrivit alin. 1 al art. 3 din Constituţie, teritoriul României este inalienabil, ceea ce
înseamnă că este interzisă orice formă de înstrăinare a acestuia. Principiul
inalienabilităţii implică interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri de
natură să conducă la recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o
porţiune a teritoriului statului român, indiferent de forma pe care ar putea să o îmbrace
măsurile în discuție. Principiul inalienabilităţii teritoriului nu este incompatibil cu
recunoaşterea de către stat a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe
teritoriul României.
2.2.3.2 Populaţia
În sens constituţional, populaţia include toate persoanele fizice şi juridice asupra cărora
un stat îşi exercită jurisdicţia. Astfel, fac parte din populaţie următoarele categorii de
persoane:
cetăţenii români;
apatrizii care au domiciliul în România;
cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul României;
persoanele juridice înregistrate în România;
persoanele juridice înregistrate în străinătate care desfășoară activități în
România.
Cetăţenia reprezintă un raport juridic între o persoană fizică şi un stat, care constă în
faptul că statul îşi exercită jurisdicţia în mod plenar asupra acelei persoane. Cetățenia ca
raport juridic cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană
şi statul al cărei cetăţean este.
Constituţia;
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991;
Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenției Europene asupra Cetățeniei,
adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.
19
Analiza sistematică a acestor reglementări permite consacrarea anumitor principii care
guvernează întreaga materie a cetăţeniei:
a) Egalitatea cetăţenilor români – statul este acelaşi pentru toţi cetăţenii săi, imparţial şi
proteguitor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
20
e) Consacrarea unor obligaţii speciale ale cetăţenilor români:
Obligaţia de a contribui la bugetul ţării prin plata taxelor şi impozitelor;
Obligaţia de a apăra ţara;
Fidelitatea faţă de ţară.
Modurile de dobândire ale cetăţeniei române sunt expres şi limitativ prevăzute în Legea
nr. 21/1991. Aceasta se poate dobândi prin trei modalităţi: de drept (prin naștere), la
cerere sau prin adopție.
a) Din prevederile art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 21/1991 reiese faptul că persoana care
la momentul naşterii are cel puţin un părinte cetăţean român, indiferent de locul unde s-
a născut şi indiferent de cetăţenia celuilalt părinte, dobândeşte de drept cetăţenia
română.
Rezultă aşadar că în dreptul român se aplică principiul ius sangvinis, sistem bazat pe
legătura de sânge dintre părinţi şi copii, spre deosebire de principiul ius soli, potrivit
căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. Există situaţii
în care cele două principii ajung să se intersecteze, cum ar fi de pildă situaţia în care
copilul se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul ius soli, din doi părinţi
cetăţeni ai altor două state în care se aplică principiul ius sangvinis. Într-o atare situaţie,
copilul, la momentul naşterii, va avea triplă cetăţenie. Deopotrivă, se poate imagina
ipoteza în care un copil se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul ius
sanguinis, din doi părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică principiul ius soli. Într-o
astfel de situaţie, copilul născut va fi apatrid, cel puţin la momentul naşterii, dacă
părinţii nu efectuează formalităţile necesare pentru dobândirea unei cetăţenii.
b) Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă niciunul dintre
părinţi nu este cunoscut. Se consideră că şi în acest caz s-a făcut aplicarea principiului
ius sangvinis, prezumându-se că, din moment ce copilul a fost găsit pe teritoriul statului
român, cel puţin unul dintre părinţii săi este cetăţean român. Aceasta este o prezumţie
relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Dacă până la împlinirea
vârstei de 18 ani, copilului găsit i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, cetăţeni
străini, acesta va pierde cetăţenia română. Același lucru se va întâmpla şi în situaţia în
care copilului i se stabileşte filiaţia numai faţă de un părinte, cetăţean străin, iar celălalt
părinte rămâne necunoscut.
21
În această modalitate, cetăţenia română este acordată prin ordin al președintelui
Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru cetățenie,
la cererea unei persoane care nu a avut niciodată cetăţenia română (cetăţeni străini sau
persoane fără cetăţenie), dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a
născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului
român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un
cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei. Aceste termene se reduc
la jumătate în cazul personalităților recunoscute pe plan internaţional; în cazul
cetățenilor unui stat membru al UE; în cazul refugiaților; în cazul persoanelor
care investesc în România o sumă mai mare de 1 milion de euro. Dacă
solicitantul se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6
luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei
prevăzute anterior.
b) să fi împlinit vârsta de18 ani;
c) să dovedească, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul
român, respectiv să nu întreprindă sau să sprijine acţiuni împotriva ordinii de
drept sau a securităţii naţionale şi să declare că nici în trecut nu a întreprins
asemenea acţiuni;
d) să aibă asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în
condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
e) să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
f) să cunoască limba română şi să posede noţiuni elementare de cultură şi
civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
g) să cunoască prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie
are obligaţia de a emite un ordin de acordare a cetăţeniei române persoanei care o
solicită.
în cazul în care copilul este major, acesta își va păstra cetățenia pe care o avea la
acel moment;
dacă copilul este minor și ambii părinți devin cetățeni români, copilul va primi
automat cetățenia română;
dacă copilul este minor și doar un părinte devine cetățean român, ambii părinți
vor hotărî asupra cetățeniei copilului. În cazul unui dezacord între părinți,
cetățenia va fi stabilită de tribunalul de la domiciliul minorului. În acest din urmă
caz, dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, i se va cere consimțământul.
22
Redobândirea cetățeniei române
În art. 10 și 11 din Legea nr. 21/1991 sunt reglementate două moduri de redobândire a
cetățeniei române. Astfel, potrivit art. 10, cetăţenia română se poate acorda şi
persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la
gradul II inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea
domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod
corespunzător condiţiile prevăzute anterior de la pct. b) la pct. e). Conform art. 11,
persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive
neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi
descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda
cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în
ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute
anterior la pct. b), c) şi e).
Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română prin adopţie
dacă adoptatorii sunt cetăţeni români. Același efect se produce și în ipoteza în care
adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român. Dacă numai
unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă
de comun acord de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord,
instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei
minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta
de 14 ani este necesar şi consimţământul acestuia.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate
sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia
română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă
părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
23
titularul cererii are vârsta de 18 ani, la data depunerii cererii;
acesta are motive temeinice pentru a renunţa la cetăţenia română;
titularul cererii nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de
executat o pedeapsă penală;
acesta nu este urmărit pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din
ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare
pentru achitarea lor;
titularul cererii a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă
cetăţenie.
Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Cu toate
acestea, cetăţenia română poate fi retrasă persoanei care a dobândit cetățenia în celelalte
moduri prevăzute de lege, dacă:
Aceste cazuri vizează copiii minori, care de regulă urmează condiţia juridică a
părinţilor:
adopţia copilului minor, cetăţean român, de către un cetăţean străin. În acest caz,
minorul pierde cetăţenia română dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a
adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea
străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul;
24
stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce la pierderea
cetăţeniei române dacă părinţii sunt cetăţeni străini sau un părinte este cetăţean
străin, iar celălalt nu este cunoscut;
2.2.3.2.2 Străinii
Statul român îşi exercită jurisdicţia asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul
României. În cadrul regimului cetăţenilor străini se face o distincţie între două categorii
de cetăţeni: cetăţeni comunitari şi cetăţeni extracomunitari.
Astfel, cetăţenii extracomunitari pot intra în România doar pe baza unei vize, acordate în
mod discreţionar. Vizele sunt de 4 tipuri:
25
a) vize în regim simplificat – se acordă de către poliţia de frontieră cetăţenilor străini
care au cetăţenia unui stat cu care România are anumite acorduri speciale. Aceste vize
se acordă pentru 90 de zile şi pot fi prelungite de către Oficiul român pentru imigrări.
1. Azilanţii sunt acele persoane care se află ilegal pe teritoriul României şi a căror
expulzare către statul de origine le-ar pune în pericol anumite drepturi fundamentale.
Drepturi fundamentale care pot justifica acordarea azilului sunt: dreptul la viaţă,
dreptul de a nu fi supus torturii ori unor tratamente inumane sau degradante, dreptul
la viaţă de familie, în măsura în care aceasta nu se poate desfăşura în statul de origine.
Persoanele care beneficiază de azil, nu pot fi expulzate sau extrădate către statul de
origine, nici direct, nici indirect. Azilanţii au, cât timp se află pe teritoriul României,
toate drepturile cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a
dobândi terenuri.
2. Refugiaţii sunt persoane care fac parte dintr-un grup protejat de către ONU, în urma
unor catastrofe şi care, pentru perioade limitate de timp, sunt transferate în străinătate,
pentru a primi asistenţă umanitară. Pe perioada în care o persoană beneficiază de
statutul de refugiat, ea se află sub jurisdicţia limitată a României.
Toate categoriile de cetăţeni străini a căror şedere pe teritoriul României este ilegală, pot
fi supuşi procedurii de expulzare administrativă. Șederea unui străin pe teritoriul
României devine ilegală în următoarele cazuri:
26
Statul român nu are jurisdicţie asupra anumitor categorii de cetăţeni străini aflaţi pe
teritoriul său, care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Dintre aceştia enumerăm: şefii
de stat şi diplomaţii străini, aflaţi în România; personalul diplomatic şi al consulatelor
străine, precum şi angajaţii organizaţiilor internaţionale; militarii străini aflaţi în
misiune în România, cu acordul statului român. Toate aceste categorii de persoane intră
sub jurisdicţia României dacă încetează calitatea care le-a conferit această imunitate sau
dacă li se retrage imunitatea.
2.2.3.2.3 Apatrizii
Statul român îşi exercită jurisdicţia asupra apatrizilor (persoane fără cetăţenie), care au
domiciliul în România. Din punct de vedere juridic, aceștia sunt asimilaţi cetăţenilor
români. Apatrizilor cu domiciliul în străinătate li se aplică regimul juridic al străinilor.
România nu are jurisdicţie asupra anumitor categorii de persoane străine, cum sunt
statele, instituţiile publice străine şi organizaţiile internaţionale.
Alături de teritoriu şi de populaţie, puterea publică este cel de-al treilea element
constitutiv al statului. Puterea publică este denumită uneori „putere de stat”,
„autoritate publică” sau „autoritate de stat”.
Puterea publică constă în dreptul şi obligaţia unui stat de a adopta şi aplica norme
juridice şi de a administra teritoriul pe care se exercită puterea. Puterea publică nu este
nelimitată; ea se autolimitează în trei modalități:
1. Prin partajarea puterii cu anumite organizaţii sau instituții, indiferent dacă acestea
sunt etatice sau nu, cărora statul le cedează o parte strict delimitată din puterea sa. Vom
susţine enunţul de mai sus prin câteva exemple. Astfel, prin aderarea la Uniunea
27
Europeană, România a cedat o parte a competenței sale legislative organelor UE. De
asemenea, în cazul refuzului de a executa o hotărâre judecătorească, statul a ales ca
punerea forţată în aplicare a hotărârilor judecătorești să fie cedată executorilor
judecătorești și instanțelor de executare. Totodată, statul a cedat unele prerogative ce ţin
de puterea publică şi către autorităţile locale care au puterea de a decide asupra
problemelor de interes local ale unităților administrativ-teritoriale. Se poate astfel
observa că puterea publică îmbracă diverse forme (legiferare, aplicare a normelor
juridice, competențe decizionale etc) și este divizată între diverse instituții ale statului.
28
scopul de a contribui la asigurarea unei reale protecţii sociale a cetăţenilor atât în
mediul de muncă cât şi în afara acestuia.
Convenţia de la Haga asupra Răpirii Internaţionale de Copii din anul 1980, la care
România a aderat în anul 1992.
29
2.2.4 Exercitarea puterii de stat
Puterea de stat se exercită prin intermediul poporului, care participă la guvernare prin
organele sale reprezentative şi prin referendum. Aşadar, democraţia se bazează pe două
reguli fundamentale: reprezentativitatea – care implică alegerea unor mandatari ai
poprului în urma unui proces electoral – şi participarea directă, care se asigură prin
referendum.
2.2.4.1 Votul
Votul este instrumentul juridic prin care se învestesc cu prerogative legale anumite
persoane care alcătuiesc diverse autorităţi publice. Aşadar, prin exercitarea dreptului de
vot sunt aleşi membrii Camerei Deputaţilor şi ai Senatului, Preşedintele României,
precum şi autorităţile administraţiei publice locale – consiliile locale, consiliile județene
şi primarii. Potrivit art. 62 alin. (1) şi art. 81 alin. (1) din Constituţie, votul este:
30
Exercitarea dreptul de a fi ales depinde de întrunirea următoarelor condiţii:
2.2.4.2 Alegerile
Sistemul majoritar – este ales câștigător candidatul care a întrunit cel mai mare
număr de voturi.
Sistem caracterizat printr-un singur tur de scrutin – Câștigă candidatul cu cel mai
mare număr de voturi, indiferent de procentul obținut în cadrul primului și
singurului tur de scrutin. Spre deosebire de sistemul cu două tururi de scrutin,
nu este necesară o anumită majoritate obținută de un candidat în primul tur de
31
scrutin, pentru a nu se mai organiza cel de-al doilea tur de scrutin. Se
organizează un al doilea tur de scrutin doar în caz de număr egal de voturi.
Sistem caracterizat prin două tururi de scrutin – Regula este organizarea a două
tururi de scrutin. Prin excepție, în cazul în care un candidat obține 50%+1 din
voturi în primul tur de scrutin, nu se mai organizează un al doilea tur de
scrutin.
2.2.4.3 Referendumul
Aşa cum este definit potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, acesta constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi
de exprimare a voinţei suverane a poporului român.
Din punctul de vedere al parametrului teritorial la care este organizat, se distinge între
referendum naţional, respectiv local.
Potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 471 din 14 noiembrie 2013, referendumul
naţional sau local este valabil doar dacă la acesta participă cel puţin 30% din numărul
persoanelor înscrise în listele electorale permanente. A nu se confunda acest cvorum de
prezenţă la vot cu numărul de voturi valabil exprimate necesar de cel puțin 50%+1
pentru a se stabili rezultatul referendumului (ex.: pro sau contra revizuirii Constituţiei,
pro sau contra demiterii Preşedintelui etc.). În toate cazurile, răspunsul trebuie să fie
“Da” sau “Nu”, fără rezerve sau condiţii.
32
Constituţia prevede trei tipuri de referendum național: referendumul constituant,
referendumul pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României, referendumul consultativ.
33
lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale
comunelor, oraşelor şi judeţelor se înaintează Parlamentului spre adoptare numai
după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale
respective, prin referendum. În acest caz organizarea referendumului este
obligatorie. Rezultatul referendumului este determinat de majoritatea voturilor
valabil exprimate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale respective.
34
2.3 Parlamentul
Mandatul parlamentar este demnitatea publică rezultată din alegerea de către electorat
a anumitor persoane în scopul de a reprezenta națiunea în exercitarea atribuției de
legiferare. Mandatul parlamentar conţine diverse împuterniciri stabilite în Constituţie şi
în legi.
2.3.1.1 Caracteristici
35
în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea
acestora;
până la întrunirea legală a noului Parlament, pentru a se asigura astfel
continuitatea exercitării funcţiei parlamentare.
2.3.1.3.1 Incompatibilităţile
36
Incompatibilitățile reprezintă interdicții de a cumula anumite funcții în același timp.
Regulile privitoare la incompatibilităţile parlamentarilor au ca scop asigurarea
independenţei acestora și prevenirea unor posibile conflicte de interese cauzate de
funcțiile incompatibile. Astfel, parlamentarul care se află în stare de incompatibilitate
are obligația de a alege, într-un anumit termen, între funcția de parlamentar și funcțiile
incompatibile cu aceasta.
37
aibă o legătură directă cu exercitarea acestuia. Pentru faptele săvârșite în afara limitelor
mandatului, parlamentarul va răspunde juridic conform dreptului comun. De
asemenea, imunitatea are caracter permanent, deoarece parlamentarul nu poate fi tras
la răspundere juridică pentru actele/faptele săvârșite în exercitarea mandatului
parlamentar nici după terminarea acestuia.
38
Potrivit Legii nr. 96/2006, independenţa parlamentarilor trebuie să se manifeste și pe
plan financiar. În acest sens, parlamentarii beneficiază de un regim special de
indemnizare. Sistemul în discuție presupune un ansamblu de beneficii financiare:
indemnizația lunară;
indemnizația pentru limită de vârstă. Deputații și senatorii care îndeplinesc
condiţiile vârstei standard de pensionare au dreptul, la încetarea mandatului, la
indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou
mandat. Cuantumul indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzut se acordă în
limita a 3 mandate şi se calculează ca produs al numărului lunilor de mandat cu
0,55% din indemnizaţia brută lunară;
acordarea unui regim privilegiat de pensie;
acordarea unei sume de bani pentru desfăşurarea activităţii în circumscripţia în
care au fost aleşi;
acordarea unei sume de bani în vederea angajării unor consilieri personali.
Parlamentul României este bicameral, fiind compus din Camera Deputaţilor şi Senat.
39
Cele două Camere au prerogative similare, iar competența acestora este stabilită în
Constituție.
10. declararea mobilizării totale sau parţiale, precum şi a stării de război (art.65 alin.2
lit.c şi d);
11. numirea Avocatului Poporului şi prezentarea rapoartelor acestuia (art.65 alin.2 lit.i
şi art. 60);
12. punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare (art.96 alin.1);
40
13. suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care asigură
interimatul în exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte grave prin care
se încalcă prevederile Constituţiei (art.95 alin. 1şi art.99);
14. încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi, instituită de Preşedintele României (art.93 alin.1);
a. Biroul permanent;
b. Preşedintele Camerei;
c. Grupurile parlamentare;
d. Comisiile parlamentare;
a. Biroul Permanent
preşedinte;
41
4 vicepreşedinţi;
4 secretari;
4 chestori în Camera Deputaţilor şi 2 chestori în Senat.
În vederea alegerii preşedinţilor Camerelor, fiecare grup parlamentar poate face câte o
singură propunere. În cazul Camerei Deputaţilor, este declarat ales preşedinte
candidatul care a întrunit votul majorităţii deputaţilor. Dacă niciun candidat nu a
întrunit, după două tururi, votul majorităţii deputaţilor, se organizează noi tururi de
scrutin, în urma cărora va fi declarat preşedinte al Camerei candidatul care a obţinut
majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi, în condiţiile întrunirii cvorumului prevăzut
la art.67 din Constituţie.
În cazul Senatului, este declarat ales preşedinte candidatul care a întrunit, la primul tur
de scrutin, votul majorităţii senatorilor prezenţi. Dacă niciun candidat nu a întrunit
numărul de voturi necesar se organizează noi tururi de scrutin, la care participă primii 2
candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi candidaţii
care s-au clasat pe primul loc, la egalitate de voturi, ori primul clasat şi toţi candidaţii
care s-au clasat pe locul al doilea, cu un număr egal de voturi. Este declarat ales
preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor prezenţi.
b. Preşedintele Camerei
42
Preşedintele fiecărei Camere este şi preşedintele Biroului permanent. Acesta are, în
principiu, următoarele atribuţii:
c. Grupurile parlamentare
d. Comisiile parlamentare
Comisiile permanente sunt organe de lucru ale Camerelor, având în competența lor
diverse domenii. Acestea examinează proiecte de lege, propuneri legislative şi
amendamente în vederea elaborării de rapoarte sau avize cu privire la actele normative
respective. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii.
Legiferarea este cea mai importantă funcție a Parlamentului. Potrivit art. 67 din
Constituție, Parlamentul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității
membrilor. Funcția de legiferare se circumscrie doar adoptării legilor, având în vedere
că hotărârile (care includ Regulamentele Camerelor ca varietate a lor) reglementează
doar activitatea Parlamentului, iar moțiunile (simple și de cenzură) vizează numai
raporturile dintre Parlament și Guvern. Singurele acte normative care produc efecte în
raport de întreaga populație a României sunt legile. Potrivit art. 73 alin. 1 din
Constituție, acestea sunt de trei tipuri: legi constituționale (de revizuire a Constituției),
43
legi organice (cele care reglementează domeniile expres prevăzute în art. 73 alin. 3 din
Constituție) și legi ordinare (cele care reglementează alte domenii în afara celor care fac
obiectul legilor organice). Adoptarea legilor se realizează potrivit procedurilor
legislative stabilite de Constituție. În funcţie de natura actelor normative adoptate de
Parlament se poate distinge între procedura legislativă ordinară şi proceduri legislative
speciale.
44
2. Avizul Consiliului Legislativ. Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate
al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării,
unificării şi coordonării întregii legislaţii, el ţinând evidenţa oficială a legislaţiei
României (art. 79 din Constituție). Consiliul Legislativ prezintă anual Parlamentului un
raport asupra activităţii sale. Sub aspectul naturii sale, Consiliul Legislativ este o
autoritate administrativă autonomă şi nu face parte din puterea executivă, legislativă
sau judecătorească. Avizul Consiliului Legislativ asupra proiectelor de legi şi a
propunerilor legislative are ca obiect:
45
4. Votul în prima Cameră a Parlamentului asupra proiectului de lege. Anterior votului în
plenul Camerei, proiectul trebuie discutat în comisiile de specialitate ale acelei Camere.
Comisia care va analiza proiectul de lege va fi aleasă în funcţie de obiectul
reglementării. Biroul permanent trimite proiectul de lege sau propunerea legislativă
comisiei permanente competente. Comisia examinează proiectul de lege şi
amendamentele formulate de parlamentari în vederea elaborării rapoartelor şi avizelor
cerute de regulamentele Camerelor. După examinarea proiectului de lege, comisia
permanentă întocmeşte un raport prin care se propune motivat una din următoarele
soluţii:
În cursul procedurii din faţa comisiilor, dar şi ulterior, până la momentul supunerii la
vot a proiectului, orice parlamentar are dreptul să depună amendamente
(Amendamentele sunt propuneri de modificare a proiectului existent).
În cazul legilor constituționale, este necesară întrunirea unei majorități calificate de 2/3
din membrii fiecărei Camere. În măsura în care cele două Camere nu se pun de acord
asupra unei forme unice a proiectului de revizuire a Constituției, acesta urmează să fie
votat cu o majoritate calificată de 3/4 în ședința comună a Camerelor.
46
Legile organice se votează cu majoritate absolută (50% +1 din numărul total de membri ai
Camerei), iar legile ordinare se votează cu majoritate simplă (50% + 1 din numărul de
membri prezenți).
Potrivit art. 75 din Constituție, dacă prima Cameră sesizată nu se pronunță asupra
proiectului în termen de 45 de zile, acesta este considerat adoptat. Termenul este de 60
de zile în cazul adoptării de coduri sau a unor legi de complexitate deosebită.
Adoptarea tacită este aplicabilă doar în cazul primei Camere sesizate, nu și în cazul
Camerei decizionale. În măsura în care a intervenit adoptarea tacită, proiectul este
trimis Camerei decizionale, care se va pronunța definitiv asupra acestuia.
5. Proiectele de lege sau propunerile legislative adoptate de prima Cameră (expres sau tacit) se
trimit celeilalte Camere a Parlamentului, numită şi Cameră decizională. Procedura la
nivelul Camerei decizionale este similară cu procedura care se desfășoară în fața primei
Camere sesizate, cu două excepții. Astfel, la nivelul Camerei decizionale nu există
adoptare tacită deoarece ar fi absurd ca proiecte de legi să fie adoptate fără a fi votate în
vreuna dintre Camere. De asemenea, votul celei de-a doua Camere este decisiv, spre
deosebire de votul primei Camere care nu obligă Camera decizională în vreun fel.
47
Dacă, în schimb, Curtea Constituţională admite o obiecţie de neconstituționalitate, legea
se întoarce la prima Cameră sesizată, reluându-se procedura legislativă ordinară.
Parlamentul are obligația de a reexamina dispoziţiile respective pentru punerea lor de
acord cu decizia Curţii Constituţionale.
8. Promulgarea legii de către Preşedintele României. Promulgarea este actul prin care şeful
de stat autentifică textul legii, atestând regularitatea adoptării sale. Legea este trimisă
spre promulgare ulterior adoptării sale de Camera decizională. Preşedintele are la
dispoziţie un termen de cel mult 20 de zile de la primire pentru a promulga legea (art.
77 alin. 1 din Constituție). Înainte de a promulga legea, Președintele are posibilitatea de
a-și exercita două atribuții. În primul rând, acesta poate solicita Parlamentului
reexaminarea legii. Cererea de reexaminare trebuie motivată și poate avea la bază atât
critici asupra oportunității legii, cât și critici asupra constituționalității sale. Parlamentul
nu este obligat să modifice legea în sensul cerut de Președinte, dar are obligația de a
reexamina legea în procedura legislativă ordinară. Cererea de reexaminare poate fi
formulată o singură dată, iar Dacă Parlamentul adoptă a doua oară legea în aceeaşi
formă, Preşedintele este obligat să promulge legea în această variantă. În al doilea rând,
Președintele are posibilitatea de a formula o obiecție de neconstituționalitate în același
termen de 20 de zile și cu aceleași consecințe prezentate anterior. Termenul de
promulgare se reduce la 10 zile în ipoteza formulării unei cereri de reexaminare sau în
cazul respingerii unei obiecții de neconstituționalitate. Astfel, dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii
se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Termenul de 20 de zile în vederea promulgării este de decădere şi, în consecinţă, după
expirarea acestuia, Preşedintele nu mai poate solicita reexaminarea legii sau sesiza
Curtea Constituţională, legea intrând în vigoare în lipsa promulgării. Legile
constituţionale nu se promulgă de către Preşedintele Românei, acestea intră în vigoare
în urma aprobării lor prin referendum.
48
1. în cazul aprobării ordonanțelor de urgență;
2. în cazul procedurii întoarcerii legii;
3. în cazul proiectelor de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a
Uniunii Europene sau a Consiliului Europei;
4. în cazul proiectelor cu privire la care se decide de către Camera sesizată că este
necesară procedura de urgență.
Revizuirea Constituţiei este procedura în urmă căreia este modificată Constituția prin
intermediul unei legi constituționale. Categoria subiecților care au drept de inițiativă
legislativă în cazul revizuirii Constituției este diferită de categoria subiecților iniţiativei
legislative ordinare. Astfel, au dreptul de a propune revizuirea Constituţiei (art. 150 din
Constituție):
3. 500.000 de cetăţeni, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării,
iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Condiţionările geografice şi
numerice vizează asigurarea reprezentativităţii şi seriozităţii propunerii de revizuire a
Constituţiei. Curtea Constituţională verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni (art. 146 lit. j) din Constituție).
49
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30
de zile de la data adoptării propunerii de revizuire. (art. 151 alin. 3 din Constituție)
Referendumul pentru revizuirea Constituţiei este valabil dacă la acesta participă cel
puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Rezultatul
referendumului este pozitiv dacă au spus „DA” revizuirii Constituţiei cel puţin 50%+1
din numărul cetăţenilor participanţi la referendum.
Prin legi bugetare se înţelege legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor
sociale de stat. Procedura de adoptare a legilor bugetare prezintă următoarele
particularităţi:
3. Legile bugetare se dezbat şi adoptă în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul
a 50%+1 din numărul senatorilor şi deputaţilor prezenţi (majoritate simplă), pe baza
raportului comun al celor două comisii de buget şi finanţe din Parlament.
4. Legile bugetare au un termen special în care trebuie să fie adoptate, şi anume cu cel
puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar (mai exact până la sfârşitul
anului calendaristic). În cazul în care o lege nu se adoptă până la finele anului, legea
bugetară a anului trecut se va aplica şi pentru anul ulterior, până la adoptarea unei alte
legi a bugetului.
50
5. În principiu, sunt în vigoare doar pentru un an, cu excepţia situației în care nu s-a
reuşit adoptarea unei noi legi a bugetului până la sfârşitul anului, caz în care vor
produce efecte până la adoptarea noilor legi bugetare.
51
neconstituționalitatea tratatului înainte de ratificarea acestuia, tratatul nu poate fi
ratificat în aceeași formă decât după revizuirea Constituției.
Această procedură este compusă din următoarele etape (art. 114 din Constituţie):
1. Guvernul îşi angajează răspunderea politică în şedinţa comună a celor două Camere,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Practica a demonstrat că Guvernul nu a recurs niciodată la această procedură pentru a
promova un program sau o declarație de politică generală, ci doar pentru a reuși să
obțină adoptarea în bloc a unui pachet de legi necesar pentru a-și putea aplica
programul de guvernare. Astfel, dacă Guvernul este sigur de majoritatea care îl susține
în Parlament și dorește să obțină rapid intrarea în vigoare a unor legi, acesta recurge la
procedura angajării răspunderii ca procedură simplificată de legiferare. Cu privire la
interpretarea noțiunii de ,,proiect de lege”, Curtea Constituțională a stabilit că expresia
în discuție trebuie înțeleasă în sens larg, angajarea răspunderii putându-se face și cu
privire la două sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte.
2. A doua etapă a acestei proceduri presupune parcurgerea unui termen de trei zile de
la angajarea răspunderii Guvernului, în care parlamentarii au trei opțiuni:
52
Este important de precizat că în cadrul acestei proceduri Parlamentul nu se pronunță
activ asupra proiectului de lege prin vot. Acesta își exprimă voința asupra proiectului
de lege doar indirect prin intermediul moțiunii de cenzură. Nu se adoptă sau se
respinge un proiect de lege, ci se adoptă sau se respinge o moțiune de cenzură. Singura
posibilitate a Parlamentului de a interveni asupra conținutului proiectului este prin
intermediul formulării unor amendamente care necesită aprobarea Guvernului. Dacă
Guvernul nu acceptă respectivele amendamente, proiectul va rămâne în forma stabilită
inițial de acesta.
2. legea de abilitare trebuie să cuprindă data până la care Guvernul poate emite
ordonanţe;
53
După intrarea în vigoare a legii de abilitare, Guvernul poate adopta ordonanţe în
domeniile menţionate şi până la data specificată. Ordonanţele simple se publică în
Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării lor.
În măsura în care nu s-a cerut aprobarea ordonanței simple, aceasta își va continua
existența juridică sub forma de ordonanță a Guvernului. Dacă s-a cerut aprobarea de
către Parlament, acesta din urmă poate să o respingă, să o aprobe sau să o aprobe cu
modificări prin lege. Din momentul intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței
simple, aceasta va fi încorporată în lege, pierzându-și natura juridică de ordonanță
simplă.
Potrivit art. 115 alin. 4 din Constituţie, în situaţii extraordinare, Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea lor în
Monitorul Oficial al României. În acest caz, delegarea legislativă pentru emiterea unor
asemenea ordonanţe este acordată direct prin intermediul Constituţiei, spre deosebire
de situația ordonanțelor simple care pot fi emise doar în temeiul unei legi de abilitare.
54
Spre deosebire de ordonanțele simple, ordonanţele de urgenţă pot interveni şi în
domeniul legilor organice, însă ele nu pot interveni în domeniile prevăzute în art. 115
alin. 6 din Constituție. Astfel, ordonanțele de urgență nu pot interveni:
Ordonanţele de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea lor în
Monitorul Oficial al României. Rezultă astfel că în cazul ordonanțelor de urgență,
aprobarea ulterioară de către Parlament este obligatorie. Ordonanțele de urgență intră
în vigoare imediat după momentul publicării lor în Monitorul Oficial. Camerele, dacă
nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după
caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera
sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se
trimite celeilalte Camere, care decide de asemenea în procedură de urgenţă.
55
și Guvern. De asemenea, în ipoteza în care nu există un partid care să dețină majoritatea
absolută, alegerea Președintelui ar trebui să fie ghidată de necesitatea de a asigura o
coeziune între partide în același scop menționat anterior.
56
3. Pentru ca moţiunea să fie adoptată este necesar votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor (majoritate absolută). Se iau în considerare numai voturile exprimate în
favoarea moţiunii; absenteismul operează în favoarea Guvernului.
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Noțiunea de fapte grave prin care se încalcă
prevederile Constituției a fost definită de Curtea Constituțională astfel: ,,actele de
decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care
Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar
restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar
urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea
sau ar putea avea efecte similare”. Se poate observa din definiția anterioară că nu orice
faptă de încălcare a Constituției justifică recurgerea la procedura suspendării, ci doar
faptele care prezintă o gravitate ridicată în sensul celor arătate mai sus.
1. Formularea unei cereri de suspendare a Preşedintelui de către 1/3 din numărul total
al parlamentarilor. Cererea se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui;
57
raportului prezentat de trei judecători desemnaţi în acest scop, a propunerii de
suspendare şi a dovezilor existente. Caracterul consultativ al avizului semnifică faptul
că este obligatorie solicitarea acestuia, dar Parlamentul nu este obligat să decidă în
sensul avizului Curții Constituţionale.
Punerea sub acuzare a Preşedintelui României este o procedură care are drept
consecință angajarea răspunderii penale a Președintelui pentru comiterea infracțiunii de
înaltă trădare. Punerea sub acuzare presupune ridicarea imunităţii prezidenţiale şi
trimiterea în judecată a acestuia, propunerea trebuind să fie iniţiată de majoritatea
senatorilor şi deputaţilor.
58
Art. 394 – Trădarea: Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere
sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau
ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi
ostile împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Art. 396 - Trădarea prin ajutarea inamicului: Fapta cetăţeanului român care, în
timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor
armate române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care
pot servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor
armate române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a
aliaţilor săi, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
59
În cazul în care Președintele României comite una sau mai multe din faptele menționate
mai sus, acesta poate fi trimis în judecată doar după ridicarea imunității sale în cadrul
procedurii parlamentare a punerii sub acuzare.
Dacă propunerea este admisă, Preşedintele urmează să fie judecat pentru comiterea
acestei infracţiuni de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De la data punerii sub
acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. La data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Preşedintele este demis de drept. Dacă
Înalta Curte de Casație și Justiție pronunță o hotărâre de achitare, Președintele va reveni
în funcție.
Interpelarea este o veritabilă injoncţiune adresată Guvernului sau unuia dintre membrii
acestuia pentru a da explicaţii asupra politicii sale sau asupra atitudinii pe care înţelege
să o adopte în legătură cu o problemă specifică. Astfel, orice parlamentar poate să ceară
în scris, printr-o cerere depusă la preşedintele Camerei din care face parte, explicaţii din
partea unui membru al Guvernului în sensul arătat mai sus.
60
ori de câte ori se consideră necesar de către Camere sau în cadrul procedurii de
interpelare.
În acest sens, Parlamentul este informat de Guvern și de alte autorități ale statului în
următoarelemoduri:
2.4 Guvernul
În art. 102 alin. 3, Constituția prevede că Guvernul este alcătuit din prim-ministru,
miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.
61
Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care funcţionează în baza votului
de încredere acordat de către Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Guvernul are
rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic
şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile
promovării intereselor naţionale. Sintetizând, putem afirma că Guvernul are rolul de a
asigura administrarea statului din punct de vedere financiar şi instituţional.
Competența Guvernului este partajată cu alte organe care, însă, nu se află în subordinea
sa. Acestea sunt autorităţile administrației publice locale, care funcționează în baza
principiului descentralizării. Autoritățile administrației publice locale sunt:
1. Consiliul local care există în fiecare comună, oraş sau municipiu, fiind condus de
către un Primar.
Chiar dacă beneficiază de un buget local, acesta nu este suficient pentru ca autoritățile
locale să dispună de o independență totală faţă de bugetul de stat, ale cărui fonduri sunt
distribuite în teritoriu de către Guvern.
2.4.3 Primul-ministru
62
probleme, primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete
inter-ministeriale.
1. în caz de deces;
2. în caz de demisie;
3. în caz de imposibilitate de exercitare a funcţiei pe o perioadă mai lungă de 45 de zile.
Imposibilitatea poate fi de două feluri: a. de ordin medical; b. rezultată din suspendarea
din funcţie a primului ministru în două situaţii: i. în mod automat în momentul
trimiterii sale în judecată pentru comiterea unei infracţiuni; ii. în cazul suspendării sale
facultative de către Preşedinte la momentul începerii urmăririi penale împotriva
primului ministru.
4. în caz de condamnare pentru comiterea unei infracţiuni;
5. în caz de pierdere a drepturilor electorale;
6. în caz de incompatibilitate.
2.4.4 Miniştrii
1. demisie;
2. deces;
3. condamnare penală;
4. imposibilitate de exercitare a funcţiei pe o perioadă mai lungă de 45 de zile -
imposibilitatea poate fi de două feluri: a. de ordin medical; b. suspendarea din funcţie a
unui ministru în două situaţii: i. în mod automat în momentul trimiterii sale în judecată
pentru comiterea unei infracţiuni; ii. în ipoteza suspendării facultative dispuse de către
Preşedinte la momentul începerii urmăririi penale împotriva respectivului ministru.
5. în cazul revocării sale din funcție de către Președinte, la propunerea primului-
ministru (art. 85 alin. 2 din Constituție);
6. în caz de pierdere a drepturilor electorale;
7. în caz de incompatibilitate.
63
Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. Hotărârile şi
ordonanţele Guvernului se adoptă prin consens, în prezenţa majorităţii membrilor
acestuia. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru (art. 27 din Legea
nr. 90/2001). Această prevedere subliniază poziţia specială pe care primul-ministru o
are în cadrul Guvernului. Primul-ministru nu mai este „primul dintre egali”, ci este
liderul incontestabil al Guvernului.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele poate dispune suspendarea acestora din
funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Preşedintele României reprezintă statul român, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
Pe plan intern, Preşedintele este reprezentantul statului român, deoarece este ales prin
intermediul sufragiului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, aşadar acesta
beneficiază de o legitimitate democratică directă și egală cu cea a Parlamentului. Pe plan
extern (art. 91 din Constituție), Preşedintele este reprezentantul statului român în
raporturile cu alte state, având competența de a încheia acorduri, tratate internaţionale
şi convenţii cu alte state, în numele statului român, fiind cel care semnează tratatele
64
internaţionale înainte de ratificarea lor. De asemenea, Președintele acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României și aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
65
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
(art. 81 alin. 1 din Constituție). Scrutinul este uninominal, majoritar, cu două tururi: în
primul tur este declarat ales candidatul care a obţinut majoritatea absolută a voturilor
alegătorilor înscrişi pe listele electorale. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine
această majoritate în primul tur, la un interval de două săptămâni este organizat cel de-
al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi candidaţi din primul tur. În al doilea
tur, va câștiga candidatul care obține majoritatea voturilor valabil exprimate.
Mandatul Președintelui poate înceta și înainte de termen în caz de demisie, demitere din
funcţie prin referendum, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau în caz
de deces. În situaţiile în care mandatul încetează înainte de termen, intervine vacanţa
funcţiei prezidenţiale şi se instituie interimatul funcţiei de Preşedinte al României.
Interimatul se instituie şi în situaţia în care Preşedintele este suspendat din funcţie sau
se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, până când imposibilitatea
66
devine definitivă şi intervine vacanţa funcţiei sau până când Preşedintele îşi reia
atribuţiile, dacă rezultatul referendumului de demitere este negativ.
2. Astfel, Preşedintele are dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii de către
cele două Camere, pentru orice motive (de inoportunitate, de neconstituționalitate sau
privind nerespectarea normelor de tehnică legislativă). Dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii
se face în cel mult 10 zile de la primirea legii după reexaminare sau de la primirea
deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
67
3. Preşedintele poate participa la şedinţele Guvernului. Conform art. 87 din Constituţie,
Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii
publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. Şeful statului prezidează
şedinţele Guvernului la care participă. Preşedintelui României poate, aşadar, să
participe la şedinţele Guvernului fie din proprie iniţiativă, dar numai în cazurile în care
se dezbat probleme de interes naţional privind: politica externă, apărarea ţării şi
asigurarea ordinii publice, fie la invitaţia primului-ministru, ori de câte ori acesta
consideră necesară sau oportună prezenţa Preşedintelui la dezbaterile din cadrul
Guvernului. Când participă la şedinţele Guvernului, Preşedintele le prezidează, însă nu
are drept de vot şi, în consecinţă, nu semnează actele adoptate şi emise de Guvern cu
ocazia acestor dezbateri.
68
dacă rolul Preşedintelui de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru este
important, decisiv pentru învestirea Guvernului rămâne însă votul de încredere acordat
de Parlament în şedinţa comună a celor două Camere cu votul majorităţii absolute a
deputaţilor şi senatorilor. În același timp, Preşedintele desemnează un candidat la
funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament, ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în
Parlament. Astfel, desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru nu este o
prerogativă exercitată exclusiv de către Preşedinte, ci prin colaborarea acestuia cu
partidele politice parlamentare. În situaţia în care Preşedintele ar omite consultarea
partidului majoritar ori a unuia dintre partidele reprezentate în Parlament, el s-ar face
culpabil de fapte prin care încalcă grav prevederile Constituţiei, fiind pasibil de
suspendare din funcţie.
3. Preşedintele numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142 alin. 3 din
Constituție).
69
află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii (art. 92
alin. 3 din Constituție).
2. Preşedintele instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga
țară ori în unele unități administrativ teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea
măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu
sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.
2. Acordă graţierea individuală (art. 94 lit. d) din Constituție). Grațierea este o atribuție
discreționară a Președintelui ce constă în înlăturarea, în tot sau în parte, a executării
pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară. Potrivit art. 3
alin. 2 din Legea nr. 546/2002, decretul de grațiere individuală nu poate fi revocat.
Potrivit art. 84 alin. 1 din Constituţie, Preşedintele României nu poate fi membru al unui
partid politic pe perioada exercitării mandatului. Această prevedere urmăreşte să
asigure echidistanţa Preşedintelui, în calitatea sa de „mediator între puterile statului”,
iar pe de altă parte, este o măsură de protecţie a mandatului preşedinţial, care are drept
scop asigurarea independenţei sale în exercitarea prerogativelor. În același timp, pe
durata mandatului său, Președintele nu poate îndeplini nicio altă funcție publică sau
privată, incompatibilitatea acestuia fiind totală.
70
Potrivit art. 84 alin. 2, Preşedintele României se bucură de imunitate. Aceasta este de
două feluri:
2. în caz de deces;
4. prin demisie;
Dacă funcția de Președinte devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din
funcție sau dacă se află în imposibilitatea temporară de exercitare a funcției, interimatul
se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.
Președintele interimar poate exercita toate atribuțiile Președintelui, cu trei excepții:
71
2.6 Ministerul Public. Procurorii
Ministerul Public este compus din procurori constituiți în parchete, care funcționează pe
lângă instanțele de judecată. Ministerul Public nu este un ,,minister” în adevăratul sens
al cuvântului deoarece nu face parte din punct de vedere formal din Guvern. Ministerul
Public este doar denumirea instituției care reunește totalitatea parchetelor.
2.6.1 Organizare
Ministerul Public este alcătuit din parchete organizate într-o structură piramidală pe
lângă fiecare instanţă. În vârful structurii, se află Parchetul General de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe lângă acestea, mai funcţionează două parchete neafiliate,
Departamentul Naţional Anticorupţie (DNA) şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor
de Crimă Organizată şi Terorism ( DIICOT). Cele două direcții se ocupă doar de
investigarea infracțiunilor de corupție și a celor de crimă organizată și terorism și dețin
servicii teritoriale în anumite județe ale țării.
1. Principiul stabilităţii în funcţie. Procurorii pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau
promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie
în condiţiile prevăzute de lege.
2. Principiul controlului ierarhic. Acesta se manifestă în două forme: a) orice act al unui
procuror poate fi revocat de către procurorul-șef al parchetului din care face parte sau,
în măsura în care actul este al procurorului-șef, de către procurorul-șef al parchetului
superior aceluia din care face parte; b. procurorul-șef al unui parchet poate să ceară
procurorilor subordonați îndeplinirea anumitor acte, inclusiv începerea urmăririi
penale într-un anumit dosar.
72
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-
adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef
al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi
adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului
justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o
vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani,
cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.
2.6.2 Atribuţii
1. Atribuţii obligatorii:
a. de a realiza ancheta penală, fie în mod direct, fie prin supravegherea organelor de
poliţie, ori de câte ori există suspiciunea că s-a comis o infracţiune. În exercitarea acestei
atribuţii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile
date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală. Această activitate,
numită şi activitate de urmărire penală, se exercită din oficiu;
2. Atribuţii facultative:
73
2.7 Puterea judecătorească
În orice societate, între indivizii care o alcătuiesc sau între aceştia şi autorităţile publice
se pot ivi conflicte în cadrul cărora o parte pretinde în contradictoriu cu cealaltă că legea
sau un drept subiectiv al ei au fost încălcate şi, prin urmare, cere restabilirea ordinii
juridice tulburate. În rezolvarea acestor conflicte intervine puterea judecătorească.
3. Curţile de apel. Acestea au sediul stabilit de lege în localitatea de reşedinţă a unui judeţ
sau a municipiului Bucureşti şi îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând
mai multe tribunale. Curţile judecă în primă instanţă cauzele date direct prin lege în
competenţa lor, precum şi apelurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor
pronunţate în primă instanţă şi recursurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor
pronunţate în apel. La fel ca tribunalele, curţile de apel sunt compuse din mai multe
secţii.
4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În România există o singură Înaltă Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din:
preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 4 preşedinţi de secţii şi cel mult 80 de judecători. Ca
structură, Curtea este organizată în 4 secţii - Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia
penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă
proprie. Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face
numai prin concurs organizat ori de câte ori este necesar, în limita posturilor vacante,
de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii.
74
Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
sunt numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la
această instanţă cel puţin 2 ani.
Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. Astfel, în
activitatea de soluționare a litigiilor, aceștia nu sunt subordonați niciunei alte autorități
75
de stat. Preşedinții de instanţă şi cei de secţii au doar competenţe de ordin administrativ
în raporturile lor cu judecătorii acelei instanțe.
Incompatibilități și interdicții
Pe perioada mandatului, judecătorii sunt incompatibili cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcțiilor didactice din învățământul superior. De asemenea,
judecătorilor le este interzis sa facă parte din organizaţii cu scop politic ori economic.
Imunitatea judecătorilor
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de
până la 6 luni;
76
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un
alt parchet, situate în circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet
de pe lângă o curte de apel;
d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
e) excluderea din magistratură.
Soluționarea oricărui litigiu între două persoane, fizice sau juridice, care nu este
dat spre soluţionare în competenţa altui organ;
Verificarea respectării legii în anumite proceduri nelitigioase. De exemplu,
instanțele verifică respectarea procedurii în cazul divorțului pe cale amiabilă, în
cazul adopţiei, în cazul procedurii de înregistrare a unei societăţi comerciale etc.;
Există o categorie de hotărâri judecătorești care pot fi emise doar de Înalta Curte de
Casație și Justiție. Astfel, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de
apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti. Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de
14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost
77
soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi câte 2 judecători din cadrul
celorlalte secţii.
Totodată, pentru asigurarea unei bune înfăptuiri a actului de justiţie este necesar ca pe
lângă existența unor instanțe competente să soluționeze litigii, să existe și mecanisme
efective pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești. În acest sens, există un
întreg sistem de garantare a executării hotărârilor judecătoreşti, iar statul are obligaţia
de a executa în mod benevol hotărârile judecătoreşti pronunțate împotriva sa. De
asemenea, statul are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru executarea
hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva unor persoane fizice sau juridice. În
România, hotărârile judecătoreşti sunt de regulă puse în executare de către executorii
judecătoreşti, care pot fi sprijiniţi în activitatea lor de către alte organe ale statului
(poliţie, ministerul de finanţe, instanțe de executare etc.).
78
2.8 Consiliul Superior al Magistraturii
79
2.9 Curtea Constituţională
Conform art. 142 alin. 1 din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul
supremaţiei Constituţiei. Ierarhia logică a normelor juridice, în vârful căreia se află
Constituția României, impune existența unor mecanisme de verificare și sancționare a
actelor normative contrare Constituției. Procedurile care pot fi declanșate în fața Curții
Constituționale având ca obiect neconstituționalitatea unor acte normative constituie
unele dintre cele mai importante pârghii de garantare a supremației Constituției. Astfel,
după cum vom arăta în continuare, Curtea Constituțională nu este singurul organ
competent în materie de constituționalitate. Anumite acte normative pot fi verificate din
punct de vedere al constituționalității lor doar de către instanțele de judecată. Acestea
din urmă pot sancționa, de asemenea, actele normative cu forță juridică inferioară care
contravin actelor normative cu forță juridică superioară.
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt reînnoiţi cu o treime din 3 în 3 ani. Judecătorii îşi
aleg un preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Calitatea de judecător la Curtea
Constituţională este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior. Judecătorii CCR beneficiază de
imunitate în condițiile prevăzute de art. 61 și art. 66 din Legea nr. 47/1992. Imunitatea
de fond a acestora constă în faptul că nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru
opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. Imunitatea de procedură a
80
judecătorilor constă în faptul că nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu
aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui
României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de
judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.De la data
trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat de drept
din funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de
achitare, suspendarea încetează.
Atribuțiile CCR sunt enumerate în art. 146 din Constituție. Fiecare atribuție este
dezvoltată în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale. Astfel, Curtea:
81
5. soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice,
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
82
3. tratatele sau acordurile internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii Camerelor
Parlamentului, unui grup parlamentar, unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel
puţin 25 de senatori;
2. Controlul posterior de constituţionalitate (a posteriori), exercitat pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate.
Acesta are ca obiect legile şi ordonanţele Guvernului, după intrarea lor în vigoare.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa instanţelor judecătoreşti sau a
celor de arbitraj comercial (care vor sesiza Curtea Constituţională) ori poate fi ridicată
direct în faţa Curţii Constituţionale, dar numai de către Avocatul Poporului.
Totodată, este important de precizat care sunt condițiile de admisibilitate ale excepției
de neconstituționalitate. Aceasta nu poate fi trimisă direct Curții Constituționale de
83
către părțile din proces, ci trebuie să treacă printr-un filtru anterior de admisibilitate.
Instanța în fața căreia se desfășoară procesul are competența de a verifica întrunirea
unor condiții preliminare înainte de a concluziona că excepția este admisibilă și Curtea
Constituțională poate fi sesizată prin intermediul unei încheieri pentru a soluționa
excepția de neconstituționalitate.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, condițiile de admisibilitate sunt următoarele:
Dacă instanța de judecată constată că aceste condiții sunt îndeplinite, va sesiza CCR
printr-o încheiere. Procesele nu se suspendă pe durata soluționării excepției de
neconstituționalitate. În situația în care CCR constată neconstituționalitatea prevederii
în discuție după finalizarea procesului, partea din proces care a invocat excepția poate
reiniția procesul pe calea unei căi extraordinare de atac - revizuirea. Dacă instanța de
judecată constată că excepția nu respectă condițiile menționate anterior, va emite o
încheiere prin care va respinge excepția ca inadmisibilă. Încheierea de respingere poate
fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară în termen de 48 de ore de la
pronunțare. Recursul se judecă în trei zile.
84
constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României ;
verificarea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia;
verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni.
Deciziile CCR pot fi clasificate astfel: a) decizii prin care se constată constituționalitatea;
b) decizii prin care se constată neconstituționalitatea; c) decizii interpretative. Cu privire
la ultima categorie de decizii, trebuie menționat în primul rând că CCR nu are dreptul
de a modifica sau completa prevederile supuse controlului său pentru că, în caz contrar,
s-ar substitui legiuitorului și ar încălca principiul separației puterilor în stat. Cu toate
acestea, având în vedere că anumite prevederi aparent neconstituționale pot fi salvate
printr-o interpretare constituțională, CCR a dezvoltat cutuma de a crea interpretări
constituționale ale normelor supuse controlului prin intermediul deciziilor
interpretative.
Conform art. 147 alin. 2 din Constituţie, în cazul admiterii unei obiecții de
neconstituționalitate, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective
pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Art. 147 alin. 3 precizează care sunt efectele unei decizii CCR privind
constituționalitatea unui tratat internaţional:
dacă tratatul este considerat constituţional, acesta nu mai pot face obiectul unei
excepţii de constituţionalitate;
dacă tratatul este declarat neconstituţional, acesta nu mai poate fi ratificat.
Art. 147 alin. 1 din Constituție reglementează efectele deciziilor CCR cu privire la
constituționalitatea regulamentelor Camerelor, precum și a legilor/ordonanțelor în
vigoare, verificate pe calea excepției de neconstituționalitate.
85
Astfel, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,
constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei CCR dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui
termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
86
2.10 Avocatul Poporului
Acesta este numit în funcţie de către Senat şi Camera Deputaţilor, în şedinţă comună,
pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată.
demisie;
revocare din funcţie;
incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private;
imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin
examen medical de specialitate;
deces.
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor lor
(imunitate de fond).
87
verifică activitatea de rezolvare legală a petiţiilor primite şi solicită autorităţilor
sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor
şi libertăţilor persoanelor fizice, repunerea în drepturi a petiţionarului şi
repararea prejudiciilor;
poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor,
înainte de promulgarea acestora;
poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
legilor şi ordonanţelor.
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate.
Petiţiile adresate Avocatul Poporului trebuie să se facă în scris şi să indice numele şi
domiciliul persoanei fizice lezate în drepturile şi libertăţile acesteia, drepturile şi
libertăţile încălcate, precum şi autoritatea administrativă ori funcţionarul public în
cauză. Avocatul Poporului este obligat să prezinte în faţa celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conține
recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și
libertăților cetățenilor.
88
3 GHID DE AUTOEVALUARE
3. Prezentaţi două situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat în
România.
14. Cu ce funcţii este compatibil mandatul unui judecător? Daţi un exemplu în acest
sens.
15. Cine controlează constituţionalitatea unui act normativ şi care sunt formele de
realizare a unui astfel de control?
19. Care sunt categoriile de persoane sau instituţii care au drept de iniţiativă legislativă?
89