Capitolul I

Consideraţii introductive
Secţiunea I
Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti
penale definitive- fază a procesului penal

În primul rând este necesar a sublinia că procesul penal, constând dintr-o activitate
judiciară complexă, cu funcţiuni şi o finalitate bine determinate, presupune - în mod necesar -
o activitate ordonată şi eficientă în concordanţă cu o precisă şi adecvată reglementare legală 1.
Pentru finalizarea sa, ca activitate judiciară complexă, este necesară o desfăşurare ordonată în
concordanţă cu regulile de desfăşurare care sunt strict reglementate de normele dreptului
procesual penal. Această caracteristică a impus o sistematizare a desfăşurării procesului penal
pe faze bine determinate.
Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia în derularea cărora se
desfăşoară - în formele stabilite de lege - anumite activităţi, succesiv şi coordonat, având
un obiect particular şi care se finalizează cu soluţii proprii.
Dispoziţii exprese referitoare la aceste faze întâlnim în trei din titlurile părţii speciale a
Codului de procedură penală, şi anume:
 Titlul I cuprinde reglementări privind urmărirea penală (art. 200-
286 C. pr. pen.),
 Titlul II consacră prevederi referitoare la judecată (art. 287-4142 C.
pr. pen.),
 Titlul III include dispoziţii privind executarea hotărârilor penale
(art. 415-464 C. pr. pen.)2.
Astfel, în fiecare fază procesuală sunt rezolvate probleme de a căror soluţie depinde
trecerea dosarului penal în faza următoare3.

1 Ion Neagu, „Drept procesual penal. Partea generală (Tratat)”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2006;
Mihai Apetrei, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, p. 121 şi urm; Ion Neagu, Anastasiu
Crişu, Codul de procedură penală, Ediţia 2003, Coduri Adnotate, Editura All Beck, Bucureşti; Vasile
Păvăleanu „Drept procesual penal. Partea specială”, Editura Lumina Lex, 2002; Tulbure, A. M. Tatu, Tratat
de drept procesual penal, Editura All Beck, 2001.
2 Pe lângă aceste trei titluri, în partea specială a Codului de procedură penală este prevăzut şi Titlul IV, care
cuprinde reglementări privind anumite proceduri speciale (art. 465-522 C. pr. pen.). Dispoziţiile din acest titlu nu
privesc structura şi sistematizarea procesului penal şi nici desfăşurarea obişnuită a acestui proces, ci anumite
proceduri derogatorii de la normele obişnuite sau diferite proceduri pentru soluţionarea unor situaţii speciale.
3 Mihai Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, Vol. II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p.
21.

5
 În a treia fază a procesului penal - punerea în executare a hotărârilor penale
rămase definitive - se realizează prin aducerea la îndeplinire, de către organele
competente, a dispoziţiilor din hotărârea instanţei rămasă definitivă. În acest caz pot fi
fixate două limite: una iniţială, determinată de hotărârea rămasă definitivă şi una finală care
este determinată diferenţiat în funcţie de felul pedepsei, proces verbal sau recipisă de
achitare4.
Observăm din aspectele expuse că realizarea legilor penale nu se obţine numai prin
soluţionarea pe cale jurisdicţională a conflictului născut din călcarea legii, ci reclamă şi o
efectivă aplicare a sancţiunilor şi dispoziţiilor pe care judecata le-a pronunţat prin hotărârea
care a pus capăt definitiv acestui conflict.
Punerea în executare a hotărârii constituie o fază distinctă a procesului penal,
pentru că obiectul său este deosebit în raport de cel pe care şi-l propune urmărirea
penală şi judecata. De asemenea, diferite sunt raporturile juridice procesuale de executare
faţă de cele care se instituie în cursul urmăririi sau judecăţii. Ca argument de text şi de
sistematizare poate fi invocat sistemul părţii speciale a codului, care după ce reglementează
urmărirea şi judecata în primele două titluri, dispune asupra executării în Titlul III (art. 415-
464 C. pr. pen.), deci într-o diviziune separată, ceea ce învederează concepţia legiuitorului de
a considera această activitate judiciară cu totul distinctă de celelalte faze ale procesului penal.
Faza procesuală a punerii în executare se plasează după rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti penale şi potrivit art. 419 C. pr. pen. debutează prin primele activităţi
judiciare pe care le întreprinde la instanţa de executare judecătorul delegat cu efectuarea
punerii în executare5.
Limita ultimă a acestei faze se epuizează odată cu începerea executării efective a
sancţiunilor sau a dispoziţiilor cuprinse în hotărâre. Executarea propriu-zisă nu aparţine
procesului penal, în mod just deosebindu-se în literatura de specialitate executarea pedepsei
de punere în executare6. Aceeaşi concluzie rezultă şi din faptul că în cursul executării are loc
o aşa-numită individualizare administrativă a pedepselor, care depăşeşte limitele dreptului
penal şi cu atât mai mult cele ale procesului penal, deşi mijloacele de realizare pot avea
caracter judiciar sau mixt.
În afara dispoziţiilor generale (art. 415-419 C. pr. pen.) şi comune (art. 460-464 C. pr.
pen.), normele cuprinse în Titlul III al părţii speciale din cod pot fi grupate în două mari

4 Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea
specială, vol. II., Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 5.
5 Procesul se află în faza punerii în executare şi când după rămânerea definitivă a hotărârii, condamnatul
introduce o cerere de amânare a executării pedepsei închisorii (art. 453), Chiar dacă judecătorul delegat nu a
întreprins în cauză încă nici un act concret de punere în executare.
6 A se vedea I. Oancea, Unele consideraţii cu privire la dreptul penitenciar, A.U.B., Ştiinţe juridice, 1971,
p. 41 şi urm.

6
categorii, după cum ele reglementează activităţi de punere în executare a hotărârilor definitive
(art. 420-446 C. pr. pen.) sau procedurii judiciare privind executarea (art. 447-459 C. pr.
pen.). Distincţia este importantă pentru că numai normele din prima categorie constituie
dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal.
Pot fi considerate ca făcând parte din ultima fază a procesului activităţile de punere în
executare a pedepselor principale şi complimentare şi a măsurilor de siguranţă, activităţile de
punere în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale, a dispoziţiilor prin
care s-au aplicat sancţiunile prevăzute de art. 18 C. pen., a dispoziţiilor civile din hotărâre,
activităţile de punere în executare a amenzilor judiciare şi a cheltuielilor judiciare.
Dimpotrivă, celelalte norme cuprinse în acelaşi titlu, nu reglementează activităţi din
cadrul procesului penal, ci proceduri judiciare prin care se rezolvă diverse cereri sau incidente
survenite în cursul executării (întreruperea executării pedepsei, modificări de pedeapsă în caz
de concurs de infracţiuni sau recidivă, liberări condiţionate, revocarea sau anularea executării
pedepsei la locul de muncă, contestaţii la executare etc.)7.
Autonomia fazei punerii în executare a hotărârilor penale este marcată şi prin prezenţa
în cadrul raporturilor juridice procesuale a anumitor subiecţi care nu pot fi întâlniţi în raportul
de executare8. Subiectul prezent în orice raport juridic de punere în executare este instanţa de
executare (art. 418 C. pr. pen.), în timp ce în raportul juridic de executare instanţa nu apare ca
subiect decât în măsura în care rezolvă unele incidente privind executarea sancţiunilor
penale9.
Faza punerii în executare a hotărârilor penale se caracterizează şi prin aceea că
este alcătuită din acte procesuale şi acte procedurale proprii, care nu pot fi întâlnite în
celelalte faze ale procesului penai şi nici în cadrul executării propriu-zise a sancţiunii penale.
Pot fi considerate acte specifice acestei faze a procesului penal: emiterea ordinului de arestare
şi deţinere în vederea executării pedepsei închisorii; dispoziţiile pe care instanţa le dă prin
judecătorul delegat cu privire la punerea în executare a pedepsei închisorii cu obligarea la
muncă corecţională etc.
Sunt acte procedurale proprii fazei procesului penal: emiterea mandatelor de
executare a pedepsei închisorii, emitere unor copii de pe dispozitivul hotărârii penale ce se
pune în executare etc.

7 A se vedea A. Boureanu, Exercitarea funcţiilor procesuale în cauza penală, în Revista de drept Penal, nr.
1/1999, p. 101 şi urm.
8 În literatura juridică se vorbeşte despre raportul juridic de executare a pedepsei şi a celorlalte sancţiuni de
drept penal. A se vedea în acest sens, I. Oancea. Drept execuţional penal, Editura All, Bucureşti, 1992, p. 8; D.
Pavel, Consideraţii în legătură cu raportul de drept penal, în S.C.J., nr. 9/1966, p. 44 şi urm.; I. Oancea, Drept
penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1965, p. 362 şi urm.
9 Pentru aceste aspecte a se vedea Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti,
2002, p. 784.

7
 §. 1. Limitele fazei de executare a hotărârilor penale definitive
Este necesar a se face o primă separare a situaţiilor potrivit cu modul general de
soluţionare a cauzelor, după cum hotărârea definitivă condamnă sau absolvă pe inculpat.

A. Hotărârea de condamnare
Temeiul juridic al punerii în executare a pedepsei închisorii îl constituie hotărârea
judecătorească definitivă de condamnare. Această concluzie se degajă din dispoziţiile Codului
de procedură penală care arată că hotărârile instanţelor penale devin executorii la data
când au rămas definitive (art. 415 C. pr. pen).
Astfel, o importanţă deosebită pentru punerea în executare a hotărârilor penale o
constituie cunoaşterea momentului la care acestea rămân definitive, deoarece numai după
acest moment organele competente pun în executare, din oficiu, dispoziţiile cuprinse în
hotărâre şi tot după acest moment pot fi invocate efectele negative ale autorităţii lucrului
judecat10. Legea prevede distinct momentele la care rămân definitive hotărârile judecătoreşti.
Hotărârile primei instanţe rămân definitive (art. 416 C. pr. pen.):
 la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici
recursului;
 la data expirării termenului de apel:
 când nu s-a declarat apel în termen;
 când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului.
 la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel.
 la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse
apelului sau dacă apelul a fost respins:
 când nu s-a declarat recurs în termen;
 când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului.
 la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la,
dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.

 la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat îm-
potriva hotărârilor menţionate.
Hotărârile instanţei de apel rămân definitive - art. 4161 din C. proc. pen.: la data

10 I. Florean, „Importanţa pe care o prezintă stabilirea datei rămânerii definitive a hotărârilor

judecătoreşti”, în Revista Dreptul nr. 3/1997, p. 66 şi urm.

8
expirării termenului de recurs (când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu
s-a declarat recurs în termen; când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate a fost
retras înăuntrul termenului); la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii
menţionate, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; la data pronunţării
hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate.
Hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă - art. 417 C. proc. pen: la data
pronunţării acesteia când: recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de
recurs, fără rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea
recursului; cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.
Faţă de cele prezentate, reţinem că dispozitivul hotărârii privind latura penală a
procesului trebuie adus la îndeplinire în mod obligatoriu. Punerea în executare a pedepsei
trebuie declanşată după ce hotărârea a devenit executorie şi trebuie să se desfăşoare în mod
neîntrerupt până la executarea pedepsei penale.
Hotărârea de condamnare are totdeauna efect erga omnes în ce priveşte inculpatul.
De exemplu, dacă ulterior condamnării inculpatului - altă persoană vătămată prin aceeaşi
infracţiune, care nu a fost parte în proces, ar cere despăgubiri pe calea unui proces civil,
inculpatul nu s-ar putea apăra invocând inexistenţa faptei sau nevinovăţia sa, întrucât cele
definitiv stabilite în această privinţă sunt în egală măsură valabile pentru toată lumea. Pârâtul
(fostul inculpat) poate supune discuţiei numai existenţa pagubei cauzate reclamantului şi
întinderea prejudiciului.
Limitele autorităţii de lucru judecat pe care o are hotărârea de condamnare a
inculpatului nu pot fi extinse la alte persoane împotriva cărora s-ar exercita acţiunea penală
pentru aceeaşi faptă. De exemplu, nu se poate respinge, invocându-se autoritatea de lucru
judecat, apărarea cuiva care ar vrea să probeze că în legătură cu fapte ce i se impută şi pentru
care un alt inculpat a fost definitiv condamnat, nu ar putea exista în privinţa sa cazuri de
înlăturare a caracterului penal al faptei (legitimă apărare, constrângere fizică sau morală, caz
fortuit, beţie etc.).

B. Hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal

Hotărârea de achitare sau încetare a procesului penal poate avea efecte mai extinse
sau restrânse după cum soluţionarea cauzei s-a întemeiat mai mult pe împrejurările legate de
faptă (motivaţie in rem) sau persoane (motivaţie in personam).
Hotărârea care absolvă pe inculpat pe considerente determinate de o motivaţie in rem
are efecte mai largi, producând consecinţe faţă de toată lumea. De exemplu, dacă într-o cauză
s-a stabilit că o faptă nu există sau că ea nu este prevăzută de legea penală, inculpatul poate

9
invoca hotărârea împotriva oricărei părţi vătămate ce s-ar plânge ulterior pentru aceeaşi faptă.
Tot astfel, excepţia poate fi invocată de orice persoană care mai târziu ar fi acţionată în
calitate de coautor sau complice la acea infracţiune.
Dacă hotărârea de absolvire este motivată de considerente in personam (de exemplu,
inculpatul nu a comis fapta, este iresponsabil etc.), efectele sunt diferenţiate, după cum
excepţia este invocată de inculpatul judecat sau de alte persoane. Autoritatea de lucru judecat
invocată de inculpat este opozabilă erga omnes, acesta neputând fi acţionat pentru fapta
respectivă de nimeni. Dimpotrivă, hotărârea de absolvire a inculpatului motivată in personam
nu se răsfrânge asupra altor persoane, care pot fi acţionate ca autori, complici sau instigatori la
aceeaşi faptă.

§. 2. Principiile şi trăsăturile fazei de punere în executare a hotărârilor penale

Punerea în executare a hotărârilor penale constituind o parte a procesului penal aplică
în mod corespunzător toate principiile fundamentale ale acestuia. La fel ca urmărirea penală şi
judecata, care cunosc trăsături caracteristice proprii, faza de punere în executare îşi
manifestă specificitatea în existenţa unor reguli cu caracter de principiu aplicabile
numai în cadrul acestei părţi din procesul penal.
În literatura de specialitate s-au conturat câteva asemenea trăsături caracteristice dintre
care amintim11:
 lipsa acţiunii penale ca suport juridic al activităţii judiciare;
 obligativitatea;
 executabilitatea;
 jurisdicţionalitatea;
 continuitatea.

A. Lipsa acţiunii penale ca suport juridic ai activităţii judiciare

Conflictul de drept penal naşte dreptul la acţiune, acesta fiind temeiul juridic în baza
căruia cauza este dedusă în faţa organului jurisdicţional. De aceea, acţiunea penală acoperă
obligatoriu o porţiune mai mare sau mai mică din faza de urmărire penală şi judecata în
întregul său.
Acţiunea penală este mijlocul legal prin care se realizează în justiţie tragerea la
răspundere penală şi pedepsirea inculpatului. În acest sens este şi art. 9 din Codul de
procedură penală care prevede expres că: „acţiunea penală are ca obiect tragerea la
răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni”.
11 A se vedea pe larg, Nicolae Volonciu, op. cit., p. 376 şi urm; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op.
cit., p. 785.

10
 Prin soluţionarea cauzei penale conflictul de drept penal este rezolvat şi se stinge atât
raportul procesual principal corespunzător, cât şi acţiunea penală12 ca mijloc juridic de
deducere a conflictului în faţa justiţiei. În locul acţiunii penale de substituire acţiunea de
executare (actio executoria), iar în locul raportului procesual principal se formează un nou
raport principal, raportul procesual de executare, având iniţial o natură juridică procesuală
(până la începerea executării efective) şi ulterior o natură extraprocesuală (numai eventual
judiciară în măsura în care în cursul executării se aplică vreuna din procedurile reglementate
în art. 447-464 C. pr. pen.).

B. Obligativitatea
Trăsătura este o consecinţă directă a regulii de bază a oficialităţii din art. 2 C. pr.
pen. şi constă în aceea că cele prevăzute în dispozitivul hotărârii trebuie aduse la îndeplinire
în mod obligatoriu de către instanţa de executare. În materie de executare disponibilitatea
nu se manifestă sub nici o formă, hotărârea penală nepunându-se niciodată în executare la
cerere şi necunoscând procedura investirii cu formulă executorie, aşa cum aceasta există în
cazul unor hotărâri civile.

C. Executabilitatea
Este un efect al pronunţării de către instanţa de judecată a unei soluţii şi are un
caracter absolut în cazul hotărârilor definitive, ca o consecinţă a autorităţii de lucru
judecat. Caracteristica se manifestă ori de câte ori nu este paralizată de o suspendare legală
sau judiciară‚ care ca excepţie operează numai în cazurile anume prevăzute de lege.
Suspendarea executării unor hotărâri definitive poate apare în următoarele
cazuri:
 soluţionarea repunerii în termen (art. 364 alin. 2 C. pr. pen.);
 soluţionarea contestaţiei în anulare (art. 390 C. pr. pen.);
 admiterea în principiu a cererii de revizuire şi judecarea din nou a cauzei (art. 404
alin. 1 C. pr. pen.);

D. Jurisdicţionalitatea
Acest caracter decurge din faptul că subiectul dominant al procesului penal în faza

12 Ion Neagu, „Drept procesual penal. Partea generală (Tratat)”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2006;
Mihai Apetrei, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, p. 121 şi urm; Ion Neagu, Anastasiu
Crişu, Codul de procedură penală, Ediţia 2003, Coduri Adnotate, Editura All Beck, Bucureşti; Vasile
Păvăleanu „Drept procesual penal. Partea specială”, Editura Lumina Lex, 2002; Tulbure, A. M. Tatu, Tratat
de drept procesual penal, Editura All Beck, 2001.

11
de punere în executare rămâne instanţa. Iniţierea activităţilor de punere în executare şi
desfăşurarea întregii faze se realizează sub conducerea instanţei de executare care acţionează
fie prin intermediul judecătorului delegat cu executarea, fie ca organ de jurisdicţie legal
constituit într-un complet de judecată. Potrivit art. 419 alin. 2 C. pr. pen., judecătorul
delegat poate sesiza instanţa de executare ori de câte ori în cursul punerii în executare se
iveşte vreo nelămurire sau împiedicare.
Caracterul jurisdicţional se menţine, chiar după stingerea procesului penal în urma
începerii executării, în cadrul tuturor procedurilor judiciare prin care instanţa de executare
rezolvă cererile şi incidentele legate de executare.

E. Continuitatea
Punerea în executare odată declanşată trebuie să se desfăşoare în mod neîntrerupt până
la începerea executării pentru a exista garanţii că cele hotărâte şi dispuse de instanţă au fost
aduse la îndeplinire. Acest caracter de continuitate se manifestă chiar dincolo de limitele
procesului penal constituind o trăsătură şi a executării propriu-zise, care trebuie să se
desfăşoare până la efectiva şi deplina realizare a dispozitivului hotărârii.
Numai motive obiective şi importante, prevăzute de lege expres şi limitativ, permit ca
executarea să fie amânată sau întreruptă determinând cu caracter de excepţie şi de obicei
pentru o perioadă nu prea îndelungată, o înlăturare accidentală a continuităţii.

12
 Secţiunea a II-a
Autoritatea competentă să pună în executare hotărârile judecătoreşti definitive

§. 1. Instanţa de executare
În lumina dispoziţiilor legale în vigoare, hotărârile judecătoreşti penale pot fi puse
în executare numai de către instanţele de judecată (art. 418 C. pr. pen.).
În vederea punerii în executare a hotărârii, instanţa cooperează cu alte organe
competente (organele Poliţiei, Parchetului etc.), dar subiectul oficial care rezolvă toate
incidentele privind executarea este instanţa.
În acest sens, art. 418 C. pr. pen. prevede că hotărârea instanţei penale rămasă
definitivă la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs se pune în
executare de către prima instanţă de judecată. Acesta înseamnă că oricare dintre instanţele
judecătoreşti poate fi instanţă de executare, deoarece toate au competenţa funcţională de a
judeca în primă instanţă.
Excepţie constituie acele puţine cauze în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
judecă în primă instanţă, pentru că potrivit art. 418 alin. 2 C. pr. pen., acest organ nu pune
în executare hotărârile sale. Hotărârile pronunţate în primă instanţă de Curtea de Justiţie se
pun în executare13, după caz de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau tribunalul militar
teritorial cu sediul în Bucureşti.
Potrivit art. 418 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr.
356/2006, când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei ierarhic superioare, acesta trimite
instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în
ziua pronunţării hotărârii de către instanţa ierarhic superioară.
Există situaţii când o hotărâre se pune în executare fără a fi definitivă.
Dispoziţiile art. 418 C. pr. pen., amintite mai sus, sunt aplicabile şi în cazul acestor hotărâri.
Hotărârile nedefinitive trebuie însă să fie executorii, cu excepţia celor privind măsurile
preventive care se pun în executare de către instanţa care le-a dispus art. 418 alin. 4 din
Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 356/2006.
Instanţele iau în cursul urmăririi sau judecăţii numeroase dispoziţii ce trebuie
executate şi care nu se referă la raportul juridic procesual principal neavând nimic comun cu

13 C.S.J., decizia nr. 29/14.05.1997, în Buletinul jurisprudenţei C.S.J., pe anul 1997, Editura Argessis, 1998,
p. 320.

13
aspectele fazei de punere în executare. Aceste hotărâri se execută chiar de instanţa care le-a
pronunţat (şi nu obligatoriu de cea care a judecat în primă instanţă) datorită naturii lor
specifice. Se pot da ca exemplu în acest sens: hotărârea de declinare a competenţei, hotărârea
de admitere a recursului şi dispunerea rejudecării cauzei, încheierea de soluţionare a abţinerii
sau recuzării, hotărârea de restituire a dosarului la procuror etc..
Ca organ care pune în executare hotărârile penale, instanţa iniţiază punerea în
executare, îndeplinindu-şi atribuţiile în complet de judecată pe cale graţioasă, incidenţele de
executare rezolvându-le pe cale contencioasă.

§. 2. Judecătorul delegat
În vederea punerii în executare a hotărârii, instanţa delegă pe unul din judecătorii
săi pentru efectuarea punerii în executare (art. 419 alin. 1C. pr. pen.).
Judecătorul delegat îndeplineşte procedura de punere în executare a hotărârii definitive
rezolvând nelămuririle sau împiedicările ivite. Dacă se ridică probleme pe care judecătorul
delegat consideră că nu le poate rezolva singur, acesta sesizează instanţa de executare, care va
proceda potrivit art. 460 C. pr. pen.14, aplicabil în general în orice procedură de executare.
Pentru a putea duce la îndeplinire obligaţia urmăririi întregii activităţi de punere în
executare, judecătorul delegat ţine (prin serviciul executării penale de la instanţă) o evidenţă
strictă asupra tuturor hotărârilor puse şi aflate în executare. Pe baza acestei evidenţe,
judecătorul va examina dacă nu există situaţii care împiedică sau nu mai fac necesară punerea
în executare (de exemplu, moartea condamnatului, amnistierea infracţiunii pentru care s-a
pronunţat condamnarea, depunerea recipisei de plată a amenzii penale sau judiciare ori a
cheltuielilor judiciare avansate de stat etc.).

14 În art. 460 C. pr. pen. este reglementată procedura de rezolvare a incidentelor ivite pe parcursul punerii în
executare sau pe parcursul executării hotărârilor penale.

14
 Secţiunea a III-a
Momentul în care hotărârile
judecătoreşti penale rămân definitive

§. 1. Aspecte generale
Trebuie să precizăm că pentru punerea în executare a hotărârilor penale o importanţă
deosebită o constituie cunoaşterea momentului la care acestea rămân definitive, deoarece
numai după acest moment organele competente pun în executare, din oficiu dispoziţiile
cuprinse în hotărâre şi tot după acest moment pot fi invocate efectele negative ale autorităţii
lucrului judecat15.
Ceea ce trebuie să mai precizăm este faptul că art. 415 alin. 1 C. pr. pen. fixează
regula că hotărârile penale devin executorii la data când au rămas definitive, de unde
rezultă că dispoziţiile unei hotărâri pot fi puse în executare numai dacă sunt definitive.
Executabilitatea este o trăsătură situată după rămânerea definitivă a hotărârilor.
Hotărârile pronunţate în primă instanţă sunt susceptibile în general de apelare sau recurare,
efectul suspensiv al căii de atac ordinare care este general, absolut şi constant împiedicând în
majoritatea situaţiilor punerea în executare a dispoziţiilor din hotărâre.
Necesităţile procedurii judiciare determină în anumite situaţii ca apelul sau recursul să
nu fie suspensiv de executare. În asemenea cazuri, cele hotărâte de instanţă vor fi puse în
executare, chiar dacă împotriva hotărârii s-a declarat apel sau recurs.
Apelul nu este suspensiv de executare când calea de atac este folosită peste termen în
condiţiile art. 365 C. pr. pen. De asemenea, legea deşi admite atacarea cu recurs a numeroase
încheieri, cele dispuse de instanţe prin hotărârile respective se vor executa de îndată, deşi
împotrivă s-a folosit o cale de atac ordinară16.
Legea de procedură penală nu a permis punerea în executare a hotărârilor pronunţate
în primă instanţă cu privire la fondul cauzei, aspect principal şi central al pricinii în privinţa
căreia executarea rămâne totdeauna suspendată până la epuizarea posibilităţilor de trecere a
cauzei prin gradele de jurisdicţie.
În schimb cu privire la alte aspecte, în mod obişnuit numai adiacente raportului
procesual principal, cele statuate de prima instanţa pot fi, şi uneori trebuie puse în executare,
15 A se vedea în acest sens I. Florean, Importanţa pe care o prezintă stabilirea datei rămânerii definitive a
hotărârilor judecătoreşti, în Revista Dreptul nr. 3/1997, p. 66 şi urm.
16 Astfel de situaţii apar când se declară recurs împotriva încheierilor prevăzute în Codul de procedură penală
la articolele: 141 alin. 2, 159 alin. 7, 162 alin. 6, 168 alin. 2, 303 alin. 3 C. pr. pen.

15
chiar dacă hotărârea nu este definitivă.
Întrucât pentru punerea în executarea hotărârilor condiţia esenţială este ca acestea să
fie definitive, prezintă mare însemnătate a se şti cu exactitate momentul la care o anumită
hotărâre poate fi considerată ca atare. Fixarea în timp a momentului la care rămân definitive
hotărârile instanţelor penale este dată în art. 416 şi 417 C. pr. pen.

§. 2. Hotărârile primei instanţe rămân definitive

Hotărârea primei instanţe dobândeşte autoritate de lucru judecat la momente
destul de diferenţiate în funcţie de diverse situaţii. Legea deosebeşte şase momente (date)
deosebite la care hotărârea primei instanţe devine definitivă şi anume17:
 la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului;
 la data expirării termenului de apel;
 când nu s-a declarat apel în termen;
 când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului.
 la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de
apel;
 la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau
dacă apelul a fost respins;
 când nu s-a declarat recurs în termen;
 când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului.
 la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor în cazul hotărârilor
nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins, dacă aceasta s-a produs după
expirarea termenului de recurs;
 la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva
hotărârilor în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins.
a. Hotărârea primei instanţe rămâne definitivă în momentul pronunţării când nu
este supusă apelului sau recursului. De exemplu, dacă instanţa îşi declină competenţa,
hotărârea acesteia este definitivă din momentul pronunţării, întrucât art. 42 alin. ultim C. pr.
pen. nu permite atacarea acestei sentinţe prin nici o cale de atac (apel sau recurs).
În trecut, o modalitate frecventă de manifestare a unor acte de clemenţă se realiza prin
legi sau decrete de graţiere. Pentru a evita neajunsurile izvorâte din intervenţia acestor
graţieri, ulterior pronunţării hotărârii de către prima instanţă, se permitea părţilor să-şi retragă
calea de atac sau să declare în termenul corespunzător că nu folosesc instituţia respectivă
pentru a beneficia de graţiere. Prin dispoziţia fostei legi hotărârea era considerată definitivă la

17 A se vedea pe larg I. Neagu, Drept procesual civil. Tratat, op. cit., p. 788.

16
data pronunţării în primă instanţei şi deci fiind anterioară graţierii, condamnatul beneficia de
actul de clemenţa
b. Hotărârea primei instanţe devine definitivă la data expirării termenului de
apel când nu s-a declarat apel în termen. Curgerea sterilă a termenului de apel face ca la
epuizarea lui, hotărârea să fie considerată definitivă.
Aceeaşi dată şi pentru aceleaşi raţiuni este valabilă şi în ipoteza când deşi s-a declarat
iniţial apel, acesta a fost retras înăuntrul termenului. Din moment ce până la epuizarea
termenului nu s-a exprimat o altă manifestare de voinţă, trebuie admis că hotărârea s-a
acceptat aşa cum este şi nefiind atacată poate fi considerată definitivă la expirarea termenului
de apel.
c. Dacă retragerea apelului are loc după expirarea termenului de apel, hotărârea
se consideră definitivă când apare această manifestare de voinţă. Într-o asemenea situaţie,
hotărârea rămâne definitivă la data retragerii apelului, întrucât retragerea fiind irevocabilă nu
mai permite declanşarea unei noi căi de atac.
d. Hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de
recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins, când singura
cale de atac contra hotărârii atacate este recursul şi aceasta nu s-a declarat în cadrul
termenului prevăzut de lege.
Aceeaşi dată se ia ca termen de rămânere definitivă a hotărârii şi când s-a introdus
recurs împotriva celor dispuse de prima instanţă, dar calea de atac declarată a fost retrasă
înăuntrul termenului de recurs.
e. Hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data retragerii recursului
declarat împotriva hotărârilor nesupuse apelului sau cu apelul respins, dacă retragerea a
avut loc după expirarea termenului de recurs.
f. Hotărârile primei instanţe în cazurile când acestea nu pot fi decât recurate
rămân definitive la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs, de câte ori aceasta respinge
calea de atac.
Hotărârea rămâne definitivă la datele arătate, numai dacă cu privire la aceeaşi latură a
cauzei sau la aceeaşi faptă, ipotezele avute în vedere sunt îndeplinite faţă de toate părţile care
au dreptul să facă apeluri sau recursuri. Astfel, hotărârea rămâne definitivă diferenţiat, la
momente diferite, în funcţie de ipotezele concrete survenite18.

18 De exemplu, dacă doi inculpaţi îşi retrag apelul unul înăuntrul termenului de apel celălalt după expirarea
acestuia, pentru primul hotărârea este definitivă în momentul epuizării termenului de apel, iar pentru al doilea la
data retragerii apelului.

17
 §. 3. Hotărârile instanţei de apel rămân definitive
Hotărârea instanţei de apel19 rămâne definitivă potrivit art. 4161 C. pr. pen. la
trei date diferite şi anume:
 la data expirării termenului de recurs:
 când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat
recurs în termen;
 când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a., a fost retras
înăuntrul termenului.
 la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii menţionate la lit a, dacă
aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;
 la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva
hotărârii menţionate la lit. a.

§. 4. Hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă

Spre deosebire de hotărârea primei instanţe şi a instanţei de apel, care devin definitive
la momente diferite, hotărârea instanţei de recurs capătă autoritate de lucru judecat într-un
singur moment şi anume la data pronunţării acesteia.
Pentru ca hotărârea instanţei de recurs să devină definitivă la data pronunţării, pricina
trebuie să se afle în una din următoarele ipoteze:
 recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără
rejudecare;
 cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs după admiterea recursului;
 recursul a fost respins, dar hotărârea cuprinde obligarea la plata cheltuielilor
judiciare20.
În orice altă ipoteză hotărârea instanţei de recurs nu este executorie şi deci momentul
rămânerii definitive trebuie căutat în dispoziţiile amintite. De exemplu, instanţa de recurs a
admis recursul şi a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată
(art. 38515 pct. 2 lit. c). În orice caz hotărârea instanţei la care s-a trimis poate deveni
definitivă în oricare din momentele fixate de lege pentru hotărârile pronunţate în primă
instanţă sau apel (art. 416 sau 4161)21.

19 A se vedea Gh. Mateuţ, Calea ordinară de atac a apelului în procedura penală română, în Revista
Dreptul, nr. 2/1994.
20 Este vorba despre cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului şi care se adaugă celor fixate de
prima instanţă, eventual de instanţa de apel.
21 Pentru aceste aspecte a se vedea N. Volonciu, op. cit., p. 388.

18
 Secţiunea IV

Punerea în executare a pedepselor.

Aspecte cu caracter general

§. 1. Noţiunea pedepsei
Pedeapsa este o formă de constrângere juridică specifică dreptului penal şi reprezintă o
consecinţă a încălcării normei juridice penale22. Deşi este o măsură de constrângere, pedeapsa
se deosebeşte substanţial şi funcţional de celelalte forme de constrângere juridică 23, aşa cum
vom vedea în cele ce urmează.
Astfel, chiar dacă pedeapsa face parte şi ea din sfera sancţiunilor de drept penal, se
deosebeşte profund, prin conţinutul ei preponderent represiv, de celelalte sancţiuni de drept
penal.
Lupta împotriva infracţiunilor nu ar putea fi eficientă dacă sancţiunile de drept penal s-
ar limita numai la pedepse, deoarece, adeseori, faptele prevăzute de legea penală scot la iveală
unele realităţi umane care, dacă nu sunt combătute, pot determina săvârşirea altor fapte
prevăzute de legea penală.
Aceste realităţi, considerate „stări de pericol”, sunt distincte de pericolul social pe
care-l reprezintă faptele prevăzute de legea penală şi nu pot fi combătute prin pedepse. Astfel,
între pedepse şi măsurile de siguranţă există unele deosebiri pe care le vom sublinia mai jos:
 scopul pedepsei este acela de a influenţa asupra mentalităţii şi
comportamentului făptuitorului pe când scopul măsurilor de siguranţă este
acela de a înlătura o stare de pericol pe care o prezintă făptuitorul ca urmare
a unor deficienţe în starea psiho-fizică a acestuia ori a modului periculos în
care exercită o anumită activitate, funcţie sau profesie, sau din pericolul pe
care-l reprezintă prezenţa sa în anumite locuri sau ca urmare a deţinerii unor
lucruri, substanţe sau dispozitive, dacă în toate aceste cazuri există pericolul
comiterii unor fapte antisociale24;

22 Traian Dima, „Drept penal. Partea generală” ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007; C. Bulai,
A. Filipas, C. Mitrache, „Instituţii de Drept Penal”, Editura Trei, Bucureşti, 2006; A. Boroi, Gh. Nistoreanu,
“Drept penal. Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005; C. Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept
penal român. Parte generală”, Universul Juridic, Bucureşti, 2004. V. Dobrinoiu, W. Brânză, “Drept penal.
Partea generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; Şt. Daneş, V. Papadopol, “Individualizarea judiciară
a pedepselor”, Editura Juridică, Bucureşti, 2004.
23 A se vedea Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina lex, Bucureşti, 1997, p.
213.
24 Pentru aceste aspecte V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea
generală, Vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 274.

19
  aplicarea pedepsei se face, pe lângă alte criterii, în raport cu gradul de
vinovăţie, pe când măsura de siguranţă se ia ţinând seama de starea de
pericol social al inculpatului, indiferent de vinovăţia acestuia;
 durata pedepsei este fixată de hotărârea de condamnare, pe când durata
măsurii de siguranţă este nedeterminată; ea durând, de regulă, până la
înlăturarea pericolului25;
 pedepsele sunt prevăzute pentru fiecare infracţiune în parte, pe când
măsurile de siguranţă sunt prevăzute numai în partea generală a codului
penal26;
 pedepsele se aplică în mod inevitabil tuturor celor ce au săvârşit infracţiuni,
pe când măsurile de siguranţă se aplică doar faţă de făptuitorii care prezintă
pericol de a mai săvârşi alte fapte prevăzute de legea penală;
 pedepsele au caracter retributiv, măsurile de siguranţă nu au acest caracter
deoarece ele urmăresc doar apărarea societăţii şi protejarea făptuitorului
însuşi;
 prin aplicarea pedepsei se realizează o prevenţie generală, prin aplicarea
măsurilor de siguranţă se realizează o prevenţie specială;
 pedepsele atrag anumite consecinţe juridice şi morale după executarea lor
(starea de recidivă etc.); măsurile de siguranţă nu atrag nici o consecinţă
juridică după ce starea de pericol a trecut;
 executarea pedepselor se prescrie, pe când executarea măsurilor de siguranţă
nu se prescrie, întrucât oricât ar fi de lung termenul de la luarea unei măsuri
de siguranţă, dacă făptuitorul prezintă o stare de pericol, măsura de siguranţă
trebuie executată.
Tot astfel, problema folosirii mijloacelor de constrângere juridică de natură penală faţă
de minori a format şi continuă să formeze una dintre importantele preocupări ale ştiinţei
dreptului penal. Actualitatea acestei problematici este întreţinută de realitatea fenomenului
infracţional în rândul minorilor.
Legea penală din toate timpurile nu a rămas indiferentă la aceste realităţi şi nu a privit
niciodată sub acelaşi unghi activităţile infracţionale săvârşite de minori ca şi pe cele săvârşite
de majori. Minorilor li s-a aplicat un tratament mai uşor din totdeauna dar legiuirile de
altădată nu aveau în vedere aplicarea unor măsuri de reeducare a acestora, ci doar le aplicau
pedepse mai uşoare în comparaţie cu pedepsele aplicate majorilor pentru aceeaşi infracţiune.

25 În acest sens, Ghe. Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Academia de Poliţie
Al. I. Cuza, Bucureşti, 1991, p. 69.
26 A se vedea V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice …Vol. II, op. cit., p. 275.

20
 Faptele săvârşite de minori raportate la vârsta şi experienţa de viaţă a acestora,
prezintă un grad de pericol social mai redus decât acela al faptelor săvârşite de majori27.
Deosebirea majoră este faptul că măsurile educative se aplică exclusiv minorilor. Spre
deosebire de pedepse care au în principal un caracter represiv-retributiv, măsurile educative
au un caracter principal educativ. Deşi unele măsuri educative (mai ales cele privative de
libertate) au şi un caracter coercitiv fiindcă restrâng libertatea minorului, în esenţa lor aceste
măsuri exercită o funcţie preponderent educativă.
În modul de sancţionare al minorului Codul penal28 prevede un sistem de sancţionare
mixt alcătuit din pedepse şi măsuri educative.29 De regulă, se acordă prioritate măsurilor
educative, iar dintre acestea, măsurilor educative privative de libertate. Măsurile educative
mai severe şi pedepsele se aplică numai dacă măsurile educative luate nu au dus la nici un
rezultat30.
În doctrina veche, pedeapsa era considerată întotdeauna ca un rău, ca o suferinţă prin
care societatea reacţiona împotriva faptelor neconvenabile grupului social31. Astfel, Carrara
scria că pedeapsa este „răul pe care în conformitate cu legile statului, magistratul îl aplică
acelora ce sunt, cu formele cuvenite, recunoscuţi vinovaţi de o infracţiune” 32. Mommsen arăta
că pedeapsa este „răul pe care-l aplică statul celui care a înfrânt prescripţiunea sa”, iar G.
Vidal preciza că pedeapsa este „răul făcut în numele societăţii şi în executarea unei
condamnări judecătoreşti autorilor unei infracţiuni, culpabile şi responsabile de această
infracţiune”33.
O definiţie celebră este dată de Grotius: „pedeapsa este o suferinţă rea pentru o
acţiune rea”. Această definiţie nu este, totuşi, completă, deoarece, cu toate că, evidenţiază
caracterul de rău, de suferinţă al pedepsei, nu evidenţiază caracterul social şi legal al acesteia,
deoarece un rău poate fi produs autorului faptei şi de victima agresiunii, care se răzbună
contra lui, ipoteză în care nu se poate vorbi de pedeapsă, ci de o simplă răzbunare.
În literatura de specialitate pedeapsa este definită ca fiind: „o sancţiune juridică care
constă într-o măsură de constrângere şi reeducare, prevăzută de lege, ce se aplică

27 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice …Vol. II, op. cit., p. 70.

28 Codul penal, cu modificările aduse prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea Codului penal, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006; Valentin Mirişan, „Drept penal. Partea generală”, ediţia a II-a, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007.
29 În acest sens a se vedea pe larg C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti,
1997, p. 570.
30 Gh. Diaconu, Pedeapsa în dreptul penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. p. 44.
31 A se vedea I. Târnoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Vol. III, Curierul judiciar, Bucureşti,
1924, p. 12.
32 În acest sens Gh. Diaconu, op. cit., p. 82.
33 G. Vidal, Cours de droit criminal et de science penitenciare, Paris, 1935, p. 556, citat de Gh. Diaconu,
op. cit., p. 82.

21
infractorului, de către instanţa de judecată, în scopul prevenirii de infracţiuni”34. De
asemenea se consideră că „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de
reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanţa judecătoreasă infractorului în scopul
prevenirii săvârşirii de infracţiuni”35.
Sau „o sancţiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere şi
reeducare prevăzută de lege pentru săvârşirea unei infracţiuni şi se aplică de către instanţa
judecătorească infractorului, în scopul prevenirii de noi infracţiuni”36. În aceeaşi ordine de
idei se apreciază că pedeapsa este „o sancţiune specifică dreptului penal, sancţiune pe care
judecătorul o aplică celui care nesocoteşte o normă de drept penal”37.
Până la intrarea în vigoare a actualului cod penal (1969) în legislaţia penală română,
pedeapsa ca mijloc de constrângere statală nu era definită; codurile penale române moderne
din 1864 şi 1936 nu conţineau asemenea prevederi38.
Definirea pedepsei în legea penală română îşi are sediul în art. 52 alin. 1 din
Codul penal39, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 278/200640, unde se arată că
„pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare al condamnatului.
Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”41.
Astfel, putem trage concluzia că pedeapsa este o măsură de constrângere (ca esenţă) şi
un mijloc de reeducare, finalitatea reeducativă realizându-se prin constrângere, adică prin
mijloace specifice dreptului penal42. Constrângerea şi reeducarea nu se situează pe acelaşi
plan deoarece reeducarea nu are o existenţă autonomă ci este condiţionată de exercitarea
constrângerii. Pedeapsa înseamnă o reeducare prin constrângere43.
§. 2. Caracteristicile pedepsei

34 I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1971, p. 313.

35 C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 283; Vasile
Dobrinoiu şi colab., Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 272.
36 M. Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 232.
37 Constantin Stegăroiu, Drept penal. Partea generală, Cluj, 1958, p. 253.
38 Titlul III, intitulat („Pedepse”) din codul penal din 1937 începea cu art. 21 privind stabilirea criteriilor
generale de individualizare a pedepselor, iar apoi în articolul următor (art. 22) erau menţionate pedepsele
principale.
39 Şi în prezent Codul penal român este una din puţinele legi penale care dă o definiţie legală pedepsei, cele
mai multe legislaţii trecând direct la enumerarea diferitelor categorii de pedepse (de exemplu, Codul penal
francez, Codul penal spaniol).
40 Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie 2006.
41 A. Boroi, „Drept penal. Partea specială” (conform Legii nr. 278/2006), Editura All Beck, Bucureşti,
2006.
42 A se vedea V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, Vol. II,
Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 12.
43 Nicolae Anghel Nicolae, „Drept penal. Partea generală”, Vol. II, Editura „Titu Maiorescu”, Bucureşti,
2005; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, „Instituţii de Drept Penal”, Editura Trei, Bucureşti, 2006, p. 182 şi
urm; C. Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Parte generală”, Universul Juridic, Bucureşti,
2004, p. 158 şi urm.; C. Mitrache, „Drept penal român. Partea generală”, Casa de editură şi presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti, 1997, p. 145 şi urm.

22
 Din definiţia ce s-a dat pedepsei rezultă trăsăturile specifice ale acesteia, după cum
urmează:
 pedeapsa este o măsură de constrângere
Pedeapsa, prin caracterul ei punitiv, atrage asupra aceluia care comite o faptă
antisocială, un rău, o suferinţă, ca răsplată a faptei lui condamnabile. Aşa cum a fost subliniat
în literatura juridică, răul şi suferinţa decurg din privaţiunile la care este supus condamnatul
(privaţiuni de drepturi, de bunuri, de libertate, iar în unele legislaţii chiar de viaţă)44.
Pedeapsa este privită ca un ultim mijloc prin care societatea încearcă a-i aduce pe
calea cea bună pe cei ce comit infracţiuni.
 pedeapsa este un ultim mijloc de reeducare45
Pe lângă măsura de constrângere care se desprinde din trăsătura analizată mai sus,
pedeapsa este şi o măsură de reeducare.
Prin pedeapsă se urmăreşte îndreptarea individului pedepsit astfel că, prin pedeapsă
infractorul trebuie ajutat să înţeleagă că legile trebuie respectate46. Niciodată infractorul nu
poate fi considerat ca fiind nerecuperabil şi astfel el va participa la procesul educativ, iar
pedeapsa este mijlocul de realizare efectiv.
 pedeapsa este mijloc de constrângere statală
Cum se poate constata din această trăsătură a pedepsei, numai statul prin organele sale
specializate are dreptul de a aplica pedeapsa în numele societăţii, numai dacă se stabileşte
răspunderea penală a infractorului.
 pedeapsa este prevăzută de lege
Ca entitate juridică, pedeapsa este o creaţie a dreptului pozitiv şi ea există doar atunci
când legea o creează, conform principiului „nulla poena sine lege”47.
Această cerinţă şi caracteristică a pedepsei este consacrată de legea română pentru că
în codul penal se arată sistemul pedepselor, precum şi pedeapsa pentru fiecare infracţiune în
parte48.
 pedeapsa se aplică infractorului
Pedeapsa are caracter personal şi astfel ea se aplică doar celui ce a săvârşit
infracţiunea, adică persoanei care a comis fapta condamnabilă în calitatea de autor, complice
ori instigator.
 pedeapsa se aplică de instanţele penale

44 Pentru aceste aspecte C. Bulai, op. cit., p. 283.

45 A se vedea Doru Pavel, Pedeapsa în lupta contra infracţionalismului. Atribute şi rol”, în Revista de
Drept Penal, nr. 1/1994, p. 34.
46 T. Dima, Drept penal. Partea generală, Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 70.
47 A se vedea V. Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 577.
48 În acest sens I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971,
p. 315.

23
 Potrivit acestei trăsături, pedeapsa se aplică de către stat prin intermediul instanţelor de
judecată competente49. Astfel, pentru a respecta principiul separării puterii în stat, nici un alt
organ al statului nu are dreptul să aplice pedepse; ele vor fi aplicate doar de către instanţele
penale50.
 pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni
Prin această trăsătură, pedeapsa realizează împiedicarea făptuitorului să mai comită
alte fapte prevăzute de legea penală, determinându-l să-şi schimbe atitudinea faţă de valorile
sociale ocrotite de lege. Totodată, infractorul va fi atenţionat cu privire la consecinţele pe care
le va avea de suportat dacă pe viitor va mai arăta indolenţă şi lipsă de respect faţă de lege prin
comiterea de noi infracţiuni.
În toate legislaţiile pedeapsa apare ca o consecinţă a nerespectării preceptului
cuprins în norma juridică de drept penal, constând, însă, dintr-un rău, dintr-o suferinţă
provocată celui pedepsit51. Acesta înseamnă că pedeapsa determină o schimbare în rău a
situaţiei celui condamnat (suprimarea vieţii, a libertăţii, restrângerea drepturilor, a
posibilităţilor financiare, alterarea imaginii personale şi a bunului renume).
Concepţiile moderne asupra pedepsei readuc în actualitate ideile retributive
asupra sancţiunilor penale. De această dată, retribuţia nu mai apare ca o răzbunare a
societăţii împotriva infractorului, ci ca o cântărire egală a faptei şi vinovăţiei acestuia, pe de o
parte şi pedeapsă, pe de altă parte. Ori de câte ori se comite o infracţiune, statul este dator să
intervină şi să aplice pedeapsa deoarece, altfel, se subminează încrederea şi respectul datorat
acestuia de către cetăţeni. Astfel, pedeapsa care trebuie aplicată obligatoriu de către stat în
numele societăţii nu trebuie să cauzeze suferinţe mai mari decât acelea care se desprind din
conţinutul ei (restrângerea libertăţii, drepturilor, patrimoniului). Pedeapsa nu trebuie să-l
supună pe cel condamnat la noi umilinţe şi suferinţe fizice, altele decât cele ce decurg implicit
din aplicarea ei.
În concluzie, putem afirma că pedeapsa cuprinde în esenţa ei o suferinţă, un rău52 ce
trebuie suportat de cel ce a nesocotit norma juridică de drept penal pentru ca pe viitor să-şi
schimbe atitudinea faţă de valorile sociale ocrotite de lege. Pedeapsa este un mijloc prin care
societatea se fereşte de infracţiuni şi reacţionează contra celor care le-au săvârşit53.
§. 3. Scopul pedepsei
49 Pentru aceste aspecte T. Dima, op. cit., p. 72.
50 C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1997 -
Pedeapsa se aplică doar de instanţele judecătoreşti, dar trebuie precizat că dintre toate instanţele judecătoreşti,
doar instanţele penale pot aplica pedepse penale deoarece celelalte instanţe judecătoreşti nu se pot amesteca în
treburile instanţelor penale.
51 G. Antoniu, Contribuţii la studiul esenţei, scopului şi funcţiilor pedepsei, în Revista de Drept Penal nr.
2/1998, p. 9.
52 A se vedea în acest sens Gh. Diaconu, op. cit., p. 91-94.
53 Doru Pavel, Pedeapsa în lupta contra infracţionalismului. Atribute şi rol, R.D.P., nr. 1/1994, p. 33.

24
 Ca orice acţiune umană, care presupune existenţa unui scop şi reacţiunea represivă are
o anumită finalitate.
În concepţia clasică penală bazată pe ideea de retribuţie, pedeapsa nu avea alt scop
decât răsplătirea răului prin suferinţă. Nu exista nici o preocupare de a influenţa comportarea
viitoare a făptuitorului sau influenţarea celor din jurul acestuia. Numai indirect şi în afara
preocupării penale se admitea că pedeapsa va servi, probabil, şi colectivităţii din care cel
pedepsit făcea parte54.
În concepţia pozitivistă scopul pedepsei era punerea la adăpost a societăţii contra unor
noi atacuri din partea infractorului.
În viziunea modernă pedeapsa nu poate avea alt scop în sine decât acela de a impune
respectul legii destinatarilor acesteia (prevenţia generală) cât şi constrângerea şi reeducarea
infractorului prin aplicarea ei (prevenţia specială).

1. Prevenţia generală
Prevenţia generală presupune influenţarea colectivităţii prin ameninţarea cu pedeapsa
prevăzută în norma penală.
„Ante delictum”, prevenţia generală se realizează prin simpla descriere a faptei
incriminate şi prevederea pedepsei în norma de incriminare.
„Post delictum”, prevenţia generală se realizează în două momente distincte:
momentul aplicării pedepsei de către instanţa de judecată şi momentul executării pedepsei.
Atât într-un caz cât şi în celălalt, pedeapsa influenţează nu numai conduita celor
obligaţi să suporte consecinţele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cât şi comportarea
celor care din exemplul condamnatului, trag învăţăminte pentru propria lor conduită55. Ideea
că pedeapsa aplicată şi executată are influenţă asupra comportamentului celorlalţi indivizi nu
trebuie dusă la extrem; cel sancţionat nu trebuie să devină instrumentul de reeducare al
celorlalţi deoarece ar însemna că el nu este pedepsit pentru ceea ce a făcut ci pentru a
înspăimânta pe ceilalţi.

2. Prevenţia specială
Scopul direct al pedepsei aplicate este prevenţia specială, adică, prevenirea săvârşirii
de infracţiuni din partea celui condamnat. Pentru a îndeplini acest scop, pedeapsa trebuie
să fie justă, retributivă şi, de asemenea, educativă pentru cel condamnat56. La acest rezultat
trebuie să contribuie şi modul uman de executare al pedepsei, fără însă a exclude o anumită

54 A se vedea Gh. Diaconu, op. cit., p. 95.

55 Pentru detalii a se vedea pe larg I. Tanoviceanu, op. cit., p. 205.
56 Gh. Diaconu, op. cit., p. 102.

25
suferinţă inerentă pedepsei. Odată cu executarea, în majoritatea cazurilor, se produce
reeducarea infractorului prin formarea unor deprinderi compatibile cu regulile elementare de
convieţuire socială.

§. 4. Funcţiile pedepsei
Funcţiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia şi drept
urmare au fost denumite uneori, scopuri imediate ale pedepsei57, ele reprezentând calea sau
mijlocul prin care pedeapsa realizează practic acest scop: între funcţie şi finalitate existând un
raport de la mijloc la scop58. În literatura juridică de specialitate s-a arătat că funcţiile
pedepsei sunt în număr de patru:
 funcţia de constrângere;
 funcţia de reeducare;
 funcţia de exemplaritate;
 funcţia de izolare.

A. Funcţia de constrângere
Această funcţie este unanim recunoscută, consacrată în art. 52 Cod penal, „pedeapsa
este o măsură de constrângere”. Constrângerea propriu-zisă se realizează prin intervenţia
forţată a statului, prin organele sale competente, în viaţa infractorului, restrângându-i acestuia
drepturile şi impunându-i anumite restricţii care prin aplicarea lor îi produc un rău celui ce a
comis infracţiunea59.
Astfel, în cazul aplicării unei pedepse privative de libertate, cel condamnat este
pus în faţa unor restricţii de ordin moral şi fizic (izolare de societate, menţinerea sub pază
şi supraveghere etc.)60.
Cu toate că pedeapsa impune restricţii de ordin moral şi fizic totuşi, ea nu trebuie să
provoace suferinţe fizice mai mari decât cele ce izvorăsc din pedeapsă sau înjosirea
condamnatului, pentru că scopul pedepsei este acela de a reprima şi a educa infractorul şi nu
acela de a-l persecuta fizic şi umili pe acesta.

B. Funcţia de reeducare
Această funcţie constă în consecinţele pe care pedeapsa le exercită asupra conştiinţei
condamnatului pe parcursul executării pedepsei. Considerându-se că orice persoană se

57 În acest sens G. Antoniu, Sancţiunea penală - concept şi orientări, în R.R.D., nr. 10/1981 p. 8.
58 I. Oancea, Drept penal, partea generală, op. cit., p. 318.
59 V. Dongoroz şi colab., op. cit., Vol. II, p. 8.
60 T. Dima, op. cit., Vol. II, p. 73.

26
poate îndrepta şi reeduca, pedeapsa încetează de a mai fi doar o măsură de
constrângere, de a mai fi doar o pură retribuţie (rău pentru rău); astfel pedeapsa dobândeşte
noi valenţe prin menirea ei de a determina înlăturarea deprinderilor antisociale ale
condamnatului61.
De asemenea, prin pedepsele neprivative de libertate, legiuitorul îi oferă
condamnatului posibilitatea de a se autoreeduca în libertate oferind astfel garanţia că funcţia
de reeducare a pedepsei se va realiza complet62.

C. Funcţia de exemplaritate
Funcţia de exemplaritate constă în influenţa pe care o are pedeapsa aplicată
condamnatului asupra altor persoane care văzând consecinţele pe care le suportă infractorul
datorită faptelor sale antisociale, vor reflecta asupra propriei comportări viitoare, abţinându-se
de la săvârşirea de infracţiuni63.
Trebuie subliniat că pentru a-şi atinge menirea pedeapsa primită de infractor
trebuie să fie justă, fără să fie mai severă decât este necesar deoarece atunci funcţia ei de
exemplaritate nu-şi mai atinge scopul.

D. Funcţia de izolare
Funcţia de izolare constă în îndepărtarea infractorului din societate datorită
faptelor sale antisociale, pe un timp determinat în cazul pedepsei închisorii sau îndepărtării
lui pe timp nedeterminat în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă. Funcţia de izolare serveşte
atât pentru realizarea prevenţiei speciale, dar şi a prevenţiei generale prin influenţarea
pozitivă, psihologică a membrilor societăţii spre a-i determina să se abţină de la comiterea de
infracţiuni.
Ceea ce trebuie să mai subliniem este că pedepsele principale sunt acele pedepse care
au cel mai important rol în sancţionarea infractorului, care sunt prevăzute în lege pentru orice
infracţiune, care se pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse complementare şi de alte
sancţiuni de drept penal (de exemplu măsuri de siguranţă)64.

§. 5. Felurile pedepselor
Prin sistemul pedepselor se înţelege, cadrul general al pedepselor, adică indicarea
categoriilor de pedepse, a felurilor din fiecare categorie, a limitelor generale ale fiecărei

61 C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1999,
p. 147.
62 A se vedea T. Dima, op. cit., Vol. II, p. 73.
63 În acest sens C. Bulai, op. cit., p. 288.
64 C. Mitrache, op. cit., p. 149.

27
pedepse, precum şi a scării sau ierarhiei pedepselor.
Sistemul pedepselor în legislaţia noastră este prevăzut în partea generală a
Codului Penal, el cuprinzând enumerarea într-o anumită ordine a tuturor pedepselor ce se pot
aplica cât şi indicarea limitelor generale a acestora65.
În Codul penal, legiuitorul a adoptat un sistem simplu, cu un număr relativ redus de
pedepse dar suficient de variat în ceea ce priveşte natura şi severitatea lor. Astfel, în prezent,
Codul penal cuprinde două pedepse privative de libertate (detenţiunea pe viaţă şi închisoarea),
o pedeapsă pecuniară (amenda) o singură pedeapsă privativă de drepturi cu conţinut relativ
determinat şi pedeapsa degradării militare care, totuşi, este în esenţă o varietate a pedepselor
privative de drepturi.
Pedepsele sunt principale, complementare şi accesorii.
Pedepsele principale în dreptul penal român sunt prevăzute expres în art. 53
C.p., astfel cum a fost modificat prin dispoziţiile Legii nr. 278/2006.
1. Pedepsele principale sunt următoarele:
 detenţiunea pe viaţă;
 închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
 amenda de la 100 lei la 50.000. lei:
Pedepsele principale din legislaţia română, în ordinea gravităţii lor, sunt: detenţiunea pe
viaţă, închisoarea şi amenda.
2. Pedepsele complementare:
 interzicerea unor drepturi la unu la 10 ani;
 degradarea militară.
3. Pedeapsa accesorie:
Aceasta constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
După cum se poate observa, toate pedepsele prevăzute de art. 53 Cod penal cu
excepţia detenţiunii pe viaţă şi a degradării militare sunt pedepse cu durată relativ
determinată. Determinarea absolută a pedepselor relativ determinate o face instanţa de
judecată cu ocazia stabilirii pedepsei pentru o anumită infracţiune.
Analiştii au arătat că sistemul pedepselor prevăzut în legislaţia noastră „poate asigura
perfect realizarea finalităţii şi a scopului pedepselor, adică reeducarea şi îndreptarea
infractorilor şi prevenţia specială şi generală, întrucât pedepsele pot fi dozate cu uşurinţă de

65 Nicolae Anghel Nicolae, „Dreptul executării sancţiunilor de drept penal şi a măsurilor preventive”,
Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2006; Ioan Chiş, Dragoş Răzvan Niţă, „Fundamente de
drept execuţional penal”, Editura A.N.I., Bucureşti, 2005, p. 122; Ana Bălan, Emilian Stănişor, Marinela
Mincă, “Penologie”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 16 şi urm.; Gheorghe Florian, „Fenomenologie
penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 9 şi urm.; Ion Oancea, „Drept execuţional penal”,
Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 12; Petrache Zidaru, „Drept penitenciar. Tratamentul penitenciar.
Regimul penitenciar. Practica penitenciară”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 126 şi urm.

28
către instanţe, care au posibilitatea de a le individualiza în aşa fel încât să funcţioneze cu
maximum de eficienţă în vederea realizării scopului urmărit prin aplicarea pedepselor”66.
Trebuie să reţinem în finalul acestor considerente că în Codul penal, la Titlul III -
„Pedepsele”, Capitolul III – „Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice”, înaintea
Secţiunii I s-a introdus prin Legea nr. 278/2006 o nouă secţiune, Secţiunea „Regimul de
executare a pedepselor principale privative de libertate”, respectiv articolele 533 şi 534 care
se referă „Reguli generale ale executării pedepselor principale privative de libertate”.

66 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice …, op. cit., Vol. II, p. 20.

29
 Capitolul II
Punerea în executare şi executarea pedepselor
privative de libertate
Secţiunea I
Aspecte generale

§. 1. Cadrul juridic şi felurile pedepselor principale

Potrivit art. 53 C. pen., pedepsele sunt:
 principale;
 complimentare;
 accesorii; acestea datorită naturii lor, nu trebuie puse în executare, condamnarea la
pedeapsa închisorii atrăgând de drept interzicerea tuturor drepturilor care formează
conţinutul pedepsei
În consecinţă, Codul de procedură penală nu a reglementat decât punerea în
executare a pedepselor principale (art. 420-425) şi punerea în executare a pedepselor
complimentare (art. 426-428).
În conformitate cu sistemul sancţiunilor preconizat de legea penală sunt pedepse
principale (art. 53 C. pen.):
 detenţiunea pe viaţă;
 închisoarea;
 amenda
Decretul-Lege nr. 6/1990 publicat în M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990 a abrogat expres
art. 54 C. pen. abolind pedeapsa cu moartea, pe care a înlocuit-o cu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă. Corespunzător acestor reglementări, Codul de procedură penală cuprinde dispoziţii
privitoare la punerea în executare a celor trei pedepse în Secţiunea I, Capitolul II din Titlul III
al Părţii speciale, intitulat „Punerea în executare a pedepselor principale”.
Pedepsele complimentare sunt67:
 interzicerea unor drepturi la 1 la 10 ani;
 degradarea militară.

67 Art. 53 pct. 2. C pen.

30
 §. 2 Sistemul pedepselor

A. Pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă

Aşa cum am arătat, prin Decretul-Lege din 7 ianuarie 1990, pedeapsa cu moartea a
fost abolită în legislaţia română şi înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În
preambulul Decretului-Lege nr. 6/1990 se motivează abolirea pedepsei cu moartea prin
interesul de a se sublinia caracterul profund umanist al regimului politic instaurat în România
după revoluţia din decembrie 1989. Acest act era necesar de altfel şi în vederea integrării
României în structurile Europei Occidentale.
Convenţia apărării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de
Consiliul Europei la 4 noiembrie 195068 prevede, în Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei
cu moartea, adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, obligaţia statelor semnatare de a aboli
pedeapsa cu moartea în sistemele lor de drept penal. Dispoziţia art. 1 din Protocolul nr. 6 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede că: „pedeapsa cu moartea este abolită.
Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat”.
În 1997 doar 44 de ţări au abolit total pedeapsa cu moartea pentru toate crimele, în 16
state este abolită numai pentru crimele de drept comun; 21 de ţări au abolit-o în practică ( în
Spania s-a menţinut pedeapsa cu moartea pentru crime de înaltă trădare militară).
Concomitent cu abolirea pedepsei cu moartea în sistemul nostru penal şi înlocuirea
acestuia cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, au fost abrogate prin acelaşi Decret-Lege nr. 6/1990
şi art. 54 şi 5569 din Codul penal care, printre altele, arătau că pedeapsa cu moartea este o
„măsură excepţională”. Aceasta înseamnă că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este o măsură
excepţională, ci doar o pedeapsă principală70.
Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală şi reprezintă cea mai severă
pedeapsă din legislaţia penală actuală din România care constă în lipsirea de libertate a
condamnatului pentru tot restul vieţii lui. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este privativă de
libertate, dar nu cu caracter temporar cum este închisoarea, ci cu caracter perpetuu.
Detenţia pe viaţă îşi găseşte temei juridic în Codul penal în art. 53, art. 54, art.
55, art. 55¹, art. 55².

68 Ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30 din 18 decembrie 1994.

69 În art. 54 şi 55 din Codul penal (abrogate) existau prevederi speciale de aplicare a pedepsei cu moartea
(pedeapsa cu moartea nu era aplicabilă persoanelor care la data săvârşirii infracţiunii nu împliniseră 18 ani, ori
erau femei gravide ori aveau un copil în vârstă de până la 3 ani). Cum aceste prevederi au fost abrogate fără a se
fi înlocuit cu alte prevederi speciale pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă înseamnă că excepţiile respective nu se
aplică detenţiunii pe viaţă.
70 A se vedea A. Boroi, Drept penal, partea generală, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 288; T. Dima, op.
cit., vol. II, p. 82; A. Ungureanu, Drept penal român, partea generală, Editura Lumina Lex, 1995, p. 274.

31
 B. Pedeapsa principală a închisorii
Legiuitorul actual a reţinut din multiplele pedepse privative de libertate, existente în
Codul penal anterior, doar pedeapsa închisorii.
În legislaţia penală română pedeapsa închisorii reprezintă principalul pivot al
sistemului represiv, deoarece ea îndeplineşte cel mai bine atât funcţia de constrângere, cât şi
cea de reeducare. Faptul că pedeapsa închisorii este baza sistemului nostru represiv, pilonul
central al sistemului sancţionator român, este relevat şi de frecventa ei aplicare.
Pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate a condamnatului prin
scoaterea din mediul normal de viaţă şi plasarea lui într-un mediu închis în care este
supus unui regim de viaţă şi muncă impus.
Pedeapsa închisorii: „este o pedeapsă ce se poate grada, ce se poate divide sau
adapta diferitelor fapte şi făptuitori; este o pedeapsă compatibilă cu conştiinţa juridică şi
morală a societăţii noastre, în sensul că nu aduce o batjocorire şi înjosire a demnităţii de om
a condamnatului, aşa cum s-ar întâmpla, de exemplu, cu pedeapsa legării la stâlpul infamiei;
este o pedeapsă reparabilă, în sensul că, în caz de eroare judiciară, se poate reveni şi se
poate retrage”71.
Având la bază aceste aspecte putem releva trei caracteristici ale pedepsei închisorii:
este adaptabilă, putând fi cu uşurinţă individualizată, este remisibilă şi în parte reparabilă.
Pedeapsa închisorii constă - în ceea ce priveşte conţinutul său - în izolarea de societate
a celui condamnat, în privarea acestuia de libertate, în separarea lui de familie, în scoaterea lui
din mediul şi condiţiile materiale în care a trăit, în supunerea lui unui regim de viaţă sever, dar
uman, pe un anumit termen, determinat în hotărârea definitivă de condamnare, termen care în
nici un caz nu poate depăşi maximul general stabilit de scara pedepselor72.
Izolarea de societate nu epuizează însă conţinutul pedepsei privative de libertate, în
acest conţinut intrând şi regimul în care se execută această izolare şi prin care se urmăreşte
îndreptarea şi reeducarea celui condamnat, schimbarea atitudinii acestuia în conştiinţa sa faţă
de valorile sociale.
Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de la 15 zile la 30 de ani, iar limitele
speciale ale acesteia nu depăşesc 25 de ani. Pedeapsa cu închisoarea este prevăzută, cu câteva
mici excepţii, singură sau alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a amenzii.
Trebuie să reţinem totodată şi dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 275 din 4 iulie 2006
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal73 care stabileşte condiţiile care guvernează regulile care se aplică în cadrul

71 În acest sens a se vedea Oancea, op. cit., p. 335.

72 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, Vol. II, op. cit., p. 32.
73 Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare

32
penitenciarelor din ţara noastră, stabilind, în acelaşi timp şi modul în care urmează a fi
executate pedepsele privative de libertate74.
Prin Legea nr. 275/2006 se realizează o reformă a sistemului de executare a pedepselor,
noua reglementare fiind superioară celei anterioare, ea reprezentând un instrument modern şi
eficace în lupta împotriva infracţiunilor.
În acelaşi timp, adoptarea Legii nr. 275/2006 privind executare a pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a permis
armonizarea şi coordonarea principiilor de prevenţie generală şi specială,
personalizarea regimului executării pedepselor, asigurarea unui regim penitenciar
progresiv şi a unui raport optim între sancţiunea penală şi reinserţia socială.
La elaborarea Legii nr. 275/2006, s-a avut în vedere principii precum: introducerea
unitară a practicilor europene privind regimul de detenţie;asigurarea unui mediu instituţional
sigur şi non-conflictual; crearea de facilităţi pentru deţinuţi, care să asigure reabilitarea socio-
comportamentală a acestora.
Legislaţia noastră stabileşte principii importante ce trebuie respectate în cadrul
executării pedepselor privative de libertate. În acest sens, noul act normativ în materie -
Legea nr. 275/2006 - stabileşte încă din primele articole principii unanim implementate în
sistemele de drept democratice cu privire la executarea pedepselor, astfel:
 art. 1 - „Legalitatea executării pedepselor” din Legea nr. 275/2006,
executarea pedepselor se realizează în conformitate cu dispoziţiile
Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale acestei legi;
 tot astfel, analizând conţinutul art. 2 din lege observăm că pedepsele se
execută numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive de
condamnare;
 art. 3 arată, în aceeaşi manieră de aliniere la standardele internaţionale cu
privire la tratamentul persoanelor condamnate, că pedepsele se execută
în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane;
 art. 4 reglementează interzicerea supunerii la tortură, tratamente
inumane sau degradante ori la alte rele tratamente. Astfel, se interzice
supunerea oricărei persoane aflate în executarea unei pedepse la tortură, la
tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente;
 art. 5 din lege prevede că în timpul executării pedepselor este interzisă

în cursul procesului penal, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 20 iulie 2006.
74 Ioan Chiş, Dragoş Răzvan Niţă, „Drept execuţional penal”, Editura A.N.I., Bucureşti, 2005; Petrache
Zidaru, “Drept execuţional penal. Tratamentul penitenciar. Regimul penitenciar. Practica penitenciară „,
Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 16 şi urm.

33
 orice formă de discriminare pe temei de rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de orientare sexuală, de opinie,
de apartenenţă politică, de avere, de origine socială sau alte temeiuri75.
Dispoziţiile Legii nr. 275/2006 sunt completate de Hotărârea nr. 1897 din 21
decembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/200676
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal77.
Nu în ultimul rând subliniem că în sistemul nostru de drept Constituţia României
conţine o serie de prevederi care au aplicabilitate şi în domeniul executării pedepselor, ca de
exemplu: art. 16 - cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
discriminări; art. 20 - dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor
fi interpretate şi aplicate în concordantă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte şi legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale; art. 22 - nimeni nu poate fi supus torturii şi nici
unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant; pedeapsa cu moartea este
interzisă; art. 23 - până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată; art. 29 - nu constituie muncă forţată munca unei
persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau liberare
condiţionată; art. 49 - exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru desfăşurarea instrucţiei penale.
Prin consacrarea şi garantarea acestor drepturi, Constituţia ţării noastre se integrează
în coordonatele atenţiei mereu crescânde de care se bucură ideea afirmării personalităţii
umane şi a recunoaşterii drepturilor sale fundamentale în cadrul evoluţiei sociale şi politice a
lumii întregi.

75 Încălcarea acestor prevederi lor se pedepseşte potrivit legii penale.

76 Hotărârea stabileşte modul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
77 Hotărârea nr. 1897 din 21 decembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.
275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a
fost publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 16 ianuarie 2007

34
 Secţiunea a II-a
Punerea în executare şi executarea pedepsei
detenţiunii pe viaţă şi a închisorii

§. 1. Atribuţiile instanţei de executare

Potrivit art. 420 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr.
356/2006, pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin
emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat
al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după
caz, în ziua primirii extrasului prevăzut în art. 418 alin. 3 şi se întocmeşte în trei exemplare.
Mandatul de executare constituie actul procedural prin intermediul căruia se pune în
executare actul procesual care este ordinul de punere în executare78.
Conţinutul mandatului de executare este dat în art. 420 C. pr. pen. şi cuprinde79:
 denumirea instanţei de executare;
 data emiterii;
 datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70 C. pr. pen.80;
 numărul şi data hotărârii care se execută;
 denumirea instanţei care a pronunţat-o;
 pedeapsa pronunţată;
 textul de lege aplicat;
 timpul reţinerii şi arestării preventive deduse din pedeapsă;
 menţiunea dacă cel condamnat este recidivist;
 ordinul de arestare şi de deţinere;
 semnătura judecătorului delegat;
 ştampila instanţei de executare
Dacă executarea pedepsei urmează a se face într-o închisoare militară, aceasta se
menţionează de asemenea în mandat81.
Unul dintre cele trei exemplare ale mandatului de executare rămâne la instanţă
ataşându-se dosarului cauzei, pentru a se şti că hotărârea a fost pusă în executare. Celelalte
două exemplare se trimit după caz:
 organului de poliţie când condamnatul s-a judecat în stare de libertate;
78 A se vedea I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op. cit., p. 790.
79 Pentru aceste aspecte a se vedea pe larg N. Volonciu, op. cit., . 391.
80 Mandatul de executare trebuie să conţină date privind: numele şi prenumele celui condamnat, porecla, data
şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia,
adresa, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei personale a condamnatului.
81 Executarea pedepsei într-o unitate militară se face în condiţiile art. 62 C. pen.

35
  comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat;
 comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat (art. 421
C. pr. pen.).
Potrivit art. 420 alin. 2 din Codul de procedură penală în cazul în care cel
condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei
închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un ordin prin
care interzice condamnatului să părăsească ţara. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi
cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana
condamnatului prevăzute în art. 70, pedeapsa pronunţată împotriva acestuia, numărul şi data
hotărârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de
executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării,
semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.

§. 2. Atribuţiile altor organe care cooperează la punerea în executare a pedepsei

închisorii
Alături de instanţa de executare, unele atribuţii privind punerea în executare a
pedepsei închisorii revin82 (art. 421 modificat prin Legea nr. 356/2006 ):
 organelor de poliţie;
 comandantului locului de deţinere;
 comandantului unităţii militare
Potrivit art. 421 alin. 3 din Codul de procedură penală în cazul în care cel condamnat
se află în stare de libertate, organele de executare au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de
lege în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de
interzicere a părăsirii ţării, în ziua primirii acestora.

a. Condamnatul fiind liber, organul de poliţie procedează la arestarea acestuia pe

baza mandatului de executare (art. 422 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr.
356/2006).
Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului (constituind o garanţie care
permite folosirea în caz de necesitate a contestaţiei la executare - de exemplu, în mandatul de
executare s-a dedus greşit din pedeapsă un termen de arestare preventivă mai mic decât cel
real) şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt
exemplar al mandatului, de executare.
Potrivit alin. 11 al art. 422 din Codul de procedură penală introdus prin Legea nr.

82 A se vedea I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op. cit., p. 791 şi urm.

36
356/2006, în vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri
definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia.
Dispoziţiile art. 161 Cod procedură penală83 sunt aplicabile în mod corespunzător,
obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie.
În completare, art. 422 alin. 3 C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 356/2006
prevede că dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de
poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire,
precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe
procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a
emis mandatul. Dispoziţiile art. 184 alin. (31) Cod procedură penală se aplică în mod
corespunzător. Astfel, acest text de lege prevede că dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se
supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta.
Persoana supusă executării poate ridica obiecţii cu privire la identitate, susţinând
că nu este cel la care mandatul se referă. În acest caz, organul de poliţie procedează ca
atunci când se ridică obiecţii similare la executarea unui mandat de arestare preventivă,
aplicând corespunzător dispoziţiile art. 153 C. pr. pen.
b. Când condamnatul s-a judecat în stare de arest sau se află arestat în momentul
punerii în executare a hotărârii, activitatea operativă de teren efectuată de organul de poliţie
pentru arestarea şi conducerea la locul de deţinere nu mai este necesară. În astfel de situaţii,
cele două exemplare ale mandatului se trimit comandantului locului de deţinere unde se
află cel arestat. Înmânarea către condamnat al unui exemplar al mandatului este obligatorie şi
în acest caz, făcându-se de comandantul locului de deţinere.
c. Condamnatul fiind militar, mandatele se trimit comandantului unităţii militare
unde condamnatul face serviciul militar. Comandantul unităţii militare înaintează un
exemplar al mandatului condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de
executare a pedepsei, însoţit de celălalt exemplar al mandatului84.
În toate cele trei ipoteze, comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-
verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei.
Pentru ca cercul procedural să se încheie tot la organul care a început punerea în

83 Art. 161 din Codul de procedură penală se referă la „Măsurile de ocrotire în caz de reţinere sau de
arestare preventivă”. Potrivit acestui text, dacă în grija condamnatului se află un minor, o persoană pusă sub
interdicţie sau căreia i s-a instituit o curatelă, ori o persoană care datorită bolii, vârstei sau altei cauze are nevoie
de ajutor, organul de poliţie care execută mandatul are obligaţia aplicării corespunzătoare a art. 161 C. pr. pen.,
încunoştinţând autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire.
84 A se vedea art. 422 alin. 4 C. pr. pen.

37
executare, există obligaţia locului de deţinere să înainteze la instanţa de executare o copie de
pe procesul-verbal de începere a executării pedepsei cu închisoarea. Acest act atestă punerea
efectivă în aplicare a hotărârii de condamnare.

§. 3. Amânarea executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă85

A. Concept şi caracterizare
Având în vedere că amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
se face în vederea înlăturării unor consecinţe grave, care s-ar produce prin executarea
imediată a unei asemenea pedepse, legea prevede că titulari ai cererii de amânare pe toţi cei
interesaţi în admiterea unei asemenea cereri.
În vederea îndeplinirii scopului procesului penal şi pentru a asigura eficienţa pedepsei
aplicate se impune executarea de îndată a hotărârilor penale definitive, însă în situaţii cu totul
deosebite poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă,
care constituie o excepţie de la regula punerii neîntârziate în executare a hotărârilor de
condamnare.
În ceea ce priveşte amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă,
legea prevede expres cazurile în care poate fi amânată executarea pedepsei închisorii,
instanţa competentă să acorde amânarea fiind în drept să aprecieze, în funcţie de condiţiile
concrete ale cauzei, dacă acordă sau nu amânarea solicitată.
Posibilitatea pe care legea a acordat-o instanţelor de a amâna executarea pedepsei
reflectă umanismul dreptului nostru, majoritatea situaţiilor avute în vedere demonstrând grija
legii faţă de om, chiar în condiţiile în care acesta este condamnat.
Amânarea executării pedepsei cu închisoarea nu reprezintă o înlăturare a
acesteia, ci numai amânarea termenului de la care pedeapsa urmează a începe.
Din contextul prezentat rezultă că amânarea nu poate fi dispusă, decât în acele
cazuri în care executarea efectivă a pedepsei nu a început. Când condamnatul este arestat
în vederea executării în cursul soluţionării cererii de amânare, solicitarea se transformă în
cererea de întrerupere a executării pedepsei şi competenţa se transferă de la instanţa de
executare la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.
În aceeaşi ordine de idei, potrivit art. 453 alin. final C. pr. pen., amânarea executării
pedepsei se aplică şi celui condamnat la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă.

85 A se vedea pe larg A. Şt. Tulbure, Amânarea şi întreruperea executării pedepsei, în R.D.P., nr. 2/2000;
Tot astfel, a se vedea T. Vasiliu, Unele aspecte din practica judiciară privind libertatea condiţionată şi
amânarea executării pedepsei închisorii, în R.R.D., nr. 6/1970, p. 5; D. Lupaşcu, Amânarea executării
pedepselor închisorii şi a detenţiunii pe viaţă, precum şi a măsurii educative a internării minorului într-un
centru de reeducare, în Revista Juridica, nr. 4/2000, p. 147 şi urm.

38
 B. Cazurile în care poate fi dispusă amânarea

Cazurile în care executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi

amânată sunt prevăzute de art. 453 C. pr. pen. astfel:
 când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă
de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa, iar instanţa
apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă pericol concret
pentru ordinea publică. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când
starea de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel încât pedeapsa să poată fi
pusă în executare (art. 453 lit. a C. pr. pen., modificat prin Ordonanţa de
urgenţă nr. 60/2006).
Expertiza medico-legală este necesară pentru a se stabili dacă o boală invocată poate fi
tratată sau nu în reţeaua sanitară a locurilor de deţinere. Amânarea executării pedepsei se
acordă până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa86.
Efectuarea unei expertize medicale este obligatorie în cazul unei cereri de amânare a
executării pedepsei întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. a şi, în consecinţă, admiterea
sau respingerea unei asemenea cereri nu poate avea loc numai pe baza unor certificate
medicale aflate la dosarul cauzei.
Legea nu face distincţie între boli curabile şi boli incurabile, fiind suficient să se
constate că în condiţiile detenţiei, boala ar expune sănătatea condamnatului la urmări grave.
Dispoziţiile art. 453 lit. a C. pr. pen. sunt de strictă interpretare 87, însă după cum se
consideră în literatura de specialitate, urmează să înţelegem că dispoziţiile art. 453 lit. a C. pr.
pen, sunt aplicabile şi măsurii educative a trimiterii minorului într-o şcoală de muncă şi
reeducare.
Dacă cel condamnat solicită în perioada de amânare prelungirea măsurii şi instanţa o
admite înainte ca amânarea acordată iniţial să fi expirat, durata prelungirii aprobate trebuie
calculată de la data când amânarea dispusă anterior urmează să expire şi nu de la data
pronunţării prin care s-a încuviinţat prelungirea.
 când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În acest

86 În practica judiciară s-a dovedit, în mod constant, că poate fi dispusă amânarea executării pedepsei
închisorii numai în cazurile în care boala este constatată printr-o expertiză medicală şi nu poate fi tratată în
reţeaua sanitară din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor - C.S.J., secţia penală, decizia nr. 968/1995, în
C.S.J., Buletinul Jurisprudenţei pe anul 1995, Editura Proema, Baia Mare, 1996, p. 253; Curtea de Apel Ploieşti,
secţia penală decizia nr. 123/A/1996, în C.A.R, Culegere de practică judiciară semestrul II, 1996, Ploieşti, 1997,
p. 70 şi urm. etc.
87 În practica judiciară s-a hotărât că nu poate fi amânată executarea măsurii educative privind trimiterea
minorului într-o şcoală de muncă şi reeducare.

39
 caz executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat
amânarea (453 alin. 1 lit. a Cod procedură penală).
Aşadar, al doilea caz prevăzut de lege privind amânarea executării pedepsei închisorii
se referă la femeia condamnată care este gravidă sau are un copil mai mic de un an (art. 453
alin. 1 lit. b C. pr. pen.), aceste dispoziţii fiind aplicabile şi în cazul femeii gravide faţă de care
s-a dispus măsura trimiterii într-o şcoală de muncă şi reeducare.
Pentru acest caz, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a
determinat amânarea, iar în cazul femeii gravide, executarea pedepsei închisorii, cu
executarea prin muncă, poate fi amânată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la
concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere.
În ceea ce priveşte momentul până la care poate fi dispusă amânarea în cazul în care
condamnata are un copil mai mic de un an, în literatura juridică şi în practica judiciară au fost
exprimate opinii diferite88.
Astfel, într-o opinie exprimată în practica judiciară şi în literatura de specialitate89 se
susţine că, dat fiind caracterul de excepţie al amânării executării pedepsei închisorii, instanţa,
admiţând cererea de amânare a pedepsei în cazul prevăzut de art. 453 lit. b C. pr. pen., poate
dispune amânarea pe o durată de timp mai scurtă decât cea prevăzută de lege - până la
încetarea cauzei care a determinat amânarea - acesta fiind un termen limită maxim, nu un
termen obligatoriu. Pentru argumentarea acestei opinii se artă că, dispunând amânarea
executării pedepsei pe termene mai scurte, se poate verifica dacă mai subzistă cauza care
justifică măsura luată.
Pe de altă parte, într-o opinie contrară, aducându-se ca argument principal termenii
imperativi ai legii (art. 453 alin. 1 lit. b C. pr. pen.), în care se arată că „executarea pedepsei
se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea”, se susţine că amânarea
executării pedepsei în cazul în care condamnata are un copil mai mic de un an se dispune până
la încetarea cauzei care determină amânarea, adică până la împlinirea vârstei de un an90.
Dintre cele două opinii, în literatura de specialitate 91, aceasta cea din urmă opinie este
considerată temeinică, deoarece legiuitorul a prevăzut amânarea executării pedepsei
închisorii, pentru ca femeia condamnată să poată îngriji copilul până la vârsta de un an. Or, în
cazul în care instanţa nu ar dispune amânarea până la împlinirea de către copil a vârstei de un
an, ar fi prejudiciate, în primul rând, interesele acestuia şi s-ar contraveni însăşi raţiunii

88 Pentru aceste aspecte a se vedea pe larg Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op. cit., p. 794.
89 A se vedea I. Rutaş, Notă în RRD nr. 2/1973, p. 148 şi urm cit. de Ion Neagu, Drept procesual penal.
Tratat, op. cit., p. 794.
90 A se vedea V. Papadopol, M. Popovici, Notă în R 1, p. 35.
91 În acest sens, Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op. cit., p. 794 şi urm.

40
dispoziţiei art. 453 alin. 1 lit. b C. pr. pen92.
 când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar
avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care
lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o
singură dată (453 alin. 1 lit. c, C. pr. pen.).
Aşadar, cel de-al treilea caz în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei este
prevăzut de art. 453 alin. 1 lit. c, C. pr. pen., în care se arată că, în situaţia în care, din cauza
unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru
condamnat, familie sau unitatea la care lucrează, poate fi amânată executarea pedepsei cel
mult trei luni şi numai o singură dată93.
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă poate fi dispusă,
potrivit art. 453 lit. c C. pr. pen., când executarea imediată ar avea consecinţe grave pentru
unitatea la care lucrează cel condamnat, dar această condiţie nu este îndeplinită atunci când,
dată fiind natura funcţiei pe care o avea condamnatul şi atribuţiile pe care ea le implică,
înlocuirea condamnatului se poate face fără ca interesele generale şi bunul mers al unităţii
unde lucrează să fie afectate prin executarea imediată a pedepsei.
Din contră, în cazul în care unitatea are absolută nevoie de serviciile condamnatului
până la pregătirea unei alte persoane care să-l înlocuiască, cererea de amânare a executării
pedepsei este întemeiată.
În acest caz, executarea poate fi amânată doar o singură dată şi pentru o perioadă
de timp de cel puţin trei luni. Este inadmisibilă repetarea cererii pe acest considerent, chiar
dacă prima amânare nu s-a dat până la epuizarea limitei maxime de 3 luni stabilite de lege.
Motivul de amânare are în vedere nu numai considerente de ordin umanitar privind
persoana condamnatului şi familia acestuia, ci interese de ordin general privind bunul mers al
activităţii din unitatea în care condamnatul desfăşoară munca. Împrejurarea că persoana
condamnată a mai obţinut odată amânarea pentru unul din cazurile prevăzute de art. 453 lit. b
C. pr. pen. nu constituie un impediment în acordarea amânării în temeiul art. 453 lit. c, dacă
sunt dovedite cerinţele impuse de această ultimă normă94.

92 Această soluţie apare din ce în ce mai frecvent şi în practica judiciară mai recentă – T.M. Bucureşti, secţia
I penală, decizia nr. 20/1990, în Culegere de practică judiciară a TMB pe anul 1990, Casa de Editură şi Presă
Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 157.
93 CSJ, secţia penală decizia nr. 597/1993, în revista Dreptul nr. 3/1997, p. 116.
94 Faptul că soţia condamnatului, mamă a doi copii minori este neîncadrată în muncă din motive medicale şi
aproape de timpul când urmează să nască, poate constitui situaţie care ar putea avea consecinţe grave pentru
familia condamnatului. Dimpotrivă, în practică s-a decis că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 453 lit. c, în situaţia
în care soţia condamnatului este încadrată în muncă şi câştigă corespunzător pentru a se întreţine atât pe ea cât şi
copiii minori - Trib. Jud. Timiş, decizia penală nr. 1313/1978, în Repertoriu de practică judiciară vol. II, p. 23.
Practica a considerat tot o situaţie specială şi a acordat amânarea când condamnatul elev al unei şcoli
profesionale mai avea 3 luni până la terminarea studiilor, spre a nu se împiedica încheierea situaţiei şcolare şi
terminarea ciclului de învăţământ - Trib. Jud. Caraş-Severin, decizia penală nr. 720/1984, în RRD nr. 10/1985, p.

41
 C. Procedura amânării

1. Titularii cererii de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe

viaţă
Întrucât amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă se face în
vederea înlăturării unor consecinţe grave, care s-ar produce prin executarea imediată a unei
asemenea pedepse, legea prevede ca titulari ai cererii de amânare pe toţi cei interesaţi în
admiterea unei asemenea cereri. În acest sens, potrivit art. 453 alin. 2, pot face cererea de
amânare a executării pedepsei închisorii:
 procurorul;
 condamnatul;
 reprezentantul legal al condamnatului.
În cazul prevăzut de art. 453 alin. 1 lit. c, cererea poate fi făcută şi de conducerea
unităţii în care lucrează condamnatul.
În aceeaşi ordine de idei, potrivit art. 453 alin. 2, cererea de amânare a executării
pedepsei pentru motivul prevăzut de art. 453 alin. 1 lit. c poate fi făcută nu numai de unitatea
în care lucrează condamnatul, ci şi de către acesta ori de familia sa, ceea ce înseamnă că
respingerea unei asemenea cereri cu motivarea că a fost făcută de o persoană fără calitate este
contrară dispoziţiilor art. 453 alin 295.
Trebuie să subliniem că aceste reguli se aplică şi în cazul celui condamnat la
executarea pedepsei la locul de muncă. Astfel, în situaţia prevăzută la art. 453 lit. b
executarea pedepsei poate fi amânată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la
concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere.
Potrivit art. 453 alin. 21 Cod procedură penală, introdus prin Legea nr. 356/2006,
cererea poate fi retrasă de cel care a formulat-o. În completare, legiuitorul a stabilit prin art.
453 alin. 22 Cod procedură penală, introdus prin Legea nr. 356/2006 că în primele două
cazuri în care are loc amânarea executării pedepsei, hotărârile prin care se dispune amânarea
executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării.
Faţă de aspectele amintite trebuie să subliniem că prin Decizia nr. XIX/2005 cu privire

73.
95 Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. 2 coroborat cu art. 362 alin. final, tatăl nu poate solicita amânarea
executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă aplicate fiului său major; dacă o asemenea cerere a fost
introdusă de tatăl celui condamnat, ea nu trebuie respinsă ca fiind făcută de o persoană fără calitate, ci instanţa
urmează să-l întrebe pe condamnat, o dată cu citarea sa, dacă înţelege să-şi însuşească sau nu cererea, iar în cazul
când acesta şi-o însuşeşte, să procedeze la judecarea ei - T.S., s.p., d. nr. 2115 din 1977, în R.R.D., nr. 3/1978, p.
64 şi urm.

42
la data de la care amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte96, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii, a stabilit că: „amânarea
executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii”97.
Totodată, subliniem că prin Decizia nr. XXXIV/200698, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a admis recursul în interesul legii stabilind că: „Instanţa învestită cu soluţionarea
cererilor de amânare ori întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă,
de revizuire şi contestaţie la executare, în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de
această manifestare de voinţă”.

2. Instanţa competentă
Instanţa competentă a se pronunţa asupra acordării amânării executării pedepsei
este instanţa de executare99. În lipsa unei prevederi legale exprese, practica judiciară a
statuat că în caz de amânare completul se compune în acelaşi fel ca la judecarea în primă
instanţă a cauzei.
Potrivit art. 454 alin. 11 din Codul de procedură penală, introdus prin Ordonanţa
nr. 60/2006, instanţa de executare comunică hotărârea prin care s-a dispus amânarea
executării pedepsei, în ziua în care aceasta devine definitivă, secţiei de poliţie în a cărei rază
teritorială locuieşte condamnatul, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să
elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării
respectării obligaţiilor impuse. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz,
ridică provizoriu paşaportul pe durata amânării.
În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa revocă amânarea şi dispune
punerea în executare a pedepsei privative de libertate. Organul de poliţie desemnat cu
supravegherea de către instanţă verifică periodic respectarea obligaţiilor de către condamnat,
iar în cazul în care constată încălcări ale acestora sesizează, de îndată, instanţa de executare -
art. 454 alin. 12 din Codul penal, introdus prin Ordonanţa nr. 60/2006.
Ca urmare a modificărilor legislative în materie, în Codul de procedură penală a fost
introdus art. 4531 prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 60/2006, care stabileşte „Obligaţiile
condamnatului în cazul amânării executării”. Potrivit acestui text de lege, pe durata
amânării executării pedepsei, condamnatul va respecta următoarele obligaţii:

96 Publicată în Monitorul Oficial nr. 284 din 29 martie 2006.

97 Această decizie este anterioară modificărilor aduse Codului prin Legea nr. 356/2006, nefiind avute îh
vedere dispoziţiile nou introduse la art. 453, respectiv alin. (22). Prin urmare, soluţia rămâne valabilă numai
pentru cazul de amânare prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c).
98 Publicată în Monitorul Oficial nr. 368 din 30 mai 2007.
99 C.S.J., s.p., d. nr. 1 847/1 996. în C.S.J., Buletinul Jurisprudenţei pe anul 1996, Editura Proema, Baia
Mare, 1997, p. 217.

43
  să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de
instanţă;
 să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau la organul de
poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de
supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
 să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus
amânarea;
 să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de
arme.
Pe durata amânării executării pedepsei, instanţa poate impune condamnatului să
respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
 să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
 să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice
alte locuri stabilite de instanţă
 să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana
împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite
de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect;
 să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;
 să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;
 să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în
exercitarea căreia a săvârşit fapta100
Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea termenului ia
măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri
pentru aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu s-a stabilit un termen, judecătorul delegat al
instanţei de executare este obligat să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a
determinat amânarea executării pedepsei, iar când constată că aceasta a încetat, să ia măsuri
pentru emiterea mandatului de executare sau, după caz, pentru aducerea lui la îndeplinire
(art. 454 alin. 2 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 356/2006).
În vederea rezolvării cererii de amânare, instanţa procedează potrivit art. 460 C. pr.
pen., dispunând citarea părţilor şi luând măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu în
cazurile prevăzute de art. 171 C. pr. pen.
Condamnatul arestat este la judecată (art. 460 alin. 2 Cod procedură penală).
Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se pronunţă prin sentinţă asupra cererii
de amânare a executării pedepsei închisorii (art. 460 alin. 4).
100 A se vedea şi art. III din O.U.G. nr. 60/2006, potrivit căruia: „Dispoziţiile din Codul de procedură penală
privind obligaţia de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere intră în vigoare la 1 iulie 2007”.

44
 §. 4. Întreruperea executării pedepsei

A. Concept şi caracterizare
Spre deosebire de amânare care se acordă înainte de începerea executării pedepsei,
întreruperea intervine în cursul executării.
Trebuie să distingem că întreruperea executării pedepsei nu poate fi confundată cu
liberarea condiţionată, deoarece întreruperea executării presupune reluarea executării după o
anumită perioadă de întrerupere, în timp ce în cazul liberării condiţionate pedeapsa se
consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei
pedepsei cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune (art. 61 din C.p.)101.
Întreruperea executării pedepsei nu poate fi confundată nici cu suspendarea
executării pedepsei ce poate fi dispusă în cadrul căilor extraordinare de atac când, în anumite
situaţii, în mod practic, suspendarea executării pedepsei presupune întreruperea executării în
cazul în care aceasta a început; în aceste cazuri, suspendarea executării pedepsei este
întemeiată pe presupusa nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii atacate.

B. Cazurile în care poate fi dispusă întreruperea

Cazurile pentru care se poate dispune întreruperea executării pedepselor privative de
libertate sunt aceleaşi pe care art. 453 Cod procedură penală le prevede pentru amânare.
Întreruperea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi cerută când, pe baza
unei expertize medicale, se constată că cel ce execută pedeapsa suferă de o boală care îl pune
în imposibilitatea de a continua executarea pedepsei.
Potrivit dispoziţiilor art. 455 şi cele ale art. 453 alin. 1 lit. a, rezultă că întreruperea
pedepsei închisorii sau detenţiei pe viaţă poate fi dispusă numai când se constată, pe baza
unei expertize medicale, că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în
imposibilitatea de a executa pedepse, ceea ce înseamnă că verificarea bolii trebuie să fie
făcută pe calea unei expertize medicale, instanţa neputând soluţiona cererea de întrerupere a
executării pedepsei pe baza unui referat întocmit de medicul penitenciarului, sau pe baza unei
constatări medico-legale102.
În cazul în care condamnatul este bolnav, întreruperea executării pedepsei se face până

101 Şi în cazul liberării condiţionate este posibil să fie reluată executarea pedepsei, dar numai în cazul
revocării liberării condiţionate, revocare care poate fi dispusă când cel liberat a comis din nou o infracţiune, dar
nici în această ipoteză liberarea condiţionată nu poate fi confundată cu întreruperea executării pedepsei.
102 Pentru a se putea dispune întreruperea executării pedepsei, în expertiză trebuie să se precizeze că boala nu
poate fi tratată în reţeaua sanitară a Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi îl pune pe condamnat în
imposibilitatea de a executa pedeapsa - C.S.J., s.p., d. nr. 2028/2000, în Revista Dreptul, nr. 5/2001; C.S.J., s.p.,
d. nr. 1571/2001, în Revista Dreptul nr. 5/ 2001.

45
la o dată când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea relua executarea pedepsei.
Întreruperea se poate dispune pe un termen limitat, iar nu definitiv103.
Cel de-al doilea caz în care poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei este cel în
care condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an, caz în care sunt valabile
aspectele precizate la amânarea executării pedepsei.
Ultimul caz de întrerupere a executării pedepsei priveşte situaţia în care, din cauza
unor împrejurări speciale, continuarea executării pedepsei ar avea consecinţe grave
pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.
În acest sens, s-a decis104 că nu este justificată întreruperea executării pedepsei pe
motivul că cel condamnat urmează să susţină un examen de diplomă sau în vederea prestării
unor servicii în baza unui contract încheiat cu un agent economic, după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.

C. Procedura întreruperii

1. Titularii cererii
Persoanele îndreptăţite a introduce cererea de întrerupere sunt, ca şi în cazul
amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă:
 procurorul;
 condamnatul;
 reprezentantul legal al condamnatului;
 apărătorul;
 soţul condamnatului.

2. Instanţa competentă.
Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este:
 instanţa de executare;
 instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere;
 sau după caz unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare
în grad instanţei de executare (art. 456 Cod procedură penală).
Pentru determinarea competenţei de soluţionare a unei cereri de întrerupere trebuie
avut în vedere locul de deţinere în care se găseşte petiţionarul condamnat în momentul

103 În cazul în care întreruperea executării pedepsei se dispune pe motivul că cel condamnat este bolnav,
dacă în actul de expertiză medico-legală se menţionează termenul în care se poate efectua tratamentul medical în
reţeaua Ministerului Sănătăţii, instanţa poate dispune întreruperea executării pedepsei pe termenul menţionat în
expertiză.
104 Trib. Jud. Braşov, d. p. nr. 787 din 1969, în R.R.D., nr. 1/1970, p. 167.

46
introducerii cererii şi nu locul de deţinere (sau succesiv chiar mai multe asemenea locuri),
unde ulterior a fost eventual transferat.
Dacă o persoană condamnată de o instanţă militară cere întreruperea executării
pedepsei competenţa de a soluţiona cererea revine tribunalului militar teritorial ca instanţă de
executare, ori judecătoriei, respectiv tribunalului în raza cărora se află locul de deţinere ca
instanţe corespunzătoare în grad celor de executare.
Preşedintele instanţei dispune citarea persoanelor interesate şi ia măsuri pentru
desemnarea din oficiu a unui apărător în cazurile prevăzute de art. 171. Condamnatul
arestat este adus la judecată, iar participarea procurorului este obligatorie. După
concluziile procurorului şi ascultarea părţilor, instanţa admite sau respinge cererea de
întrerupere a executării, pronunţându-se prin sentinţă.
În cazul în care cererea de întrerupere a executării pedepsei este rezolvată de altă
instanţă decât cea de executare, soluţia se comunică instanţei de executare (art. 460 alin.
final). Instanţa competentă poate să admită sau să respingă cererea de întrerupere a
executării pedepsei.
Instanţa competentă să soluţioneze întreruperea executării pedepsei este
competentă să dispună şi asupra prelungirii acesteia.
Instanţa care a acordat întreruperea comunică măsura locului de deţinere sau, după
caz, unităţii unde condamnatul execută pedeapsa şi poliţiei. Întreruperea se comunică de
asemenea, instanţei de executare când amânarea a fost dispusă de instanţa corespunzătoare de
la locul de deţinere sau de la locul unde se află unitatea în care se prestează munca (art. 457).
Evidenţa întreruperilor acordate este ţinută de instanţa de executare,
administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.
La expirarea termenului de întrerupere condamnatul trebuie să se prezinte singur la
locul de executare. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat nu se prezintă
la locul de detenţie, administraţia acestuia trimite de îndată, în vederea executării, o copie de
pe mandatul de executare organului poliţiei, menţionând şi cât a mai rămas de executat din
durata pedepsei.
Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat să execute pedeapsa la
locul de muncă nu se prezintă la unitate, conducerea acesteia comunică de îndată împrejurarea
instanţei de executare.
Administraţia locului de deţinere sau unitatea trebuie să comunice instanţei de
executare şi data la care a reînceput executarea pedepsei. Împrejurarea reînceperii executării
trebuie exact cunoscută pentru ţinerea corectă a evidenţelor şi pentru a da curs astfel
dispoziţiei care arată că timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea

47
pedepsei. Timpul cât executare a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.

§. 5. Revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a

suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei îşi are originea în sistemul

anglo-american al probaţiunii („probation system”)105. În concepţia americană probaţiunea
înseamnă punerea şi menţinerea inculpatului sub supravegherea comunităţii, prin intermediul
unui delegat autorizat. Pe durata probaţiunii inculpatul este supus unor reguli şi condiţii care
trebuie îndeplinite pentru ca acesta să rămână în comunitate.
În practica common law instituţia suspendării judiciare (judicial reprieve) permitea
instanţelor să amâne pedeapsa, permiţând condamnatului să dovedească că îşi poate îndrepta
comportamentul în societate.
În dreptul francez s-a adus o inovaţie prin crearea unei instituţii de sinteză între
suspendarea pronunţării condamnării (probaţiunea) şi suspendarea executării pedepsei. Este
aşa-numita suspendare cu punere la încercare (sursis avec mise a l’épreuve), care constă în
suspendarea executării pedepsei, cu condiţia ca beneficiarul ei să se supună supravegherii şi
îndrumării unui agent de probaţiune. Aceste persoane fac parte dintr-un comitet instituit pe
lângă fiecare tribunal şi sunt recrutate dintre funcţionarii penitenciarelor, asistenţii sociali,
nefiind însă exclus să se apeleze şi la serviciile altor persoane, care se oferă benevol106.

În dreptul nostru, potrivit art. 81 din Codul penal, instanţa de judecată poate
dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt
întrunite anumite condiţii, astfel:
 a. pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda;
 b. infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, mai mult de
6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în
art. 38 C. pen.;

105 Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este cunoscută în literatura juridică şi în
diferitele legislaţii penale sub denumiri diferite, ca: sistem de probă (probation systeme), suspendarea executării
pedepsei (le sursis simple), suspendarea executării pedepsei cu supunere la probă (le sursis avec mise à
l’épreuvre), condamnare condiţionată, pedeapsă condiţionată, suspendarea condiţionată a executării pedepsei etc.
106 Diferitele modalităţi de suspendare condiţionată a executării pedepsei existente în dreptul penal pot fi
grupate în trei sisteme: sistemul de încercare fără pronunţarea pedepsei (probation systeme) sau sistemul anglo-
saxon; suspendarea executării pedepsei pronunţate fără supunerea la probă; şi sistemul mixt, care constă în
suspendarea executării pedepsei pronunţate şi supunerea condamnatului la probă.

48
  c. să se aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs
de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite
condiţiile de la art. 81 alin. 1 lit. b şi c C. pen.. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei
trebuie motivată.
Condiţiile prevăzute în art. 861 din C. pen. pentru aplicarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere sunt107:
 pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani;
 infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1
an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreuna dintre situaţiile prevăzute în
art. 38 C. pen.;
 se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său
după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment
pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi
infracţiuni.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată şi în cazul
concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani şi sunt
întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.

De la data acordării suspendării condiţionate a executării pedepsei ori a suspendării

executării pedepsei sub supraveghere legea instituie un termen de încercare în care
persoana condamnată trebuie să dea dovadă de un anumit comportament care justifică
suspendarea executării pedepsei.
Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o
infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui
termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a
pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.
Instanţa competentă să dispună revocarea suspendării condiţionate a executării
pedepsei este cea care judecă ori a judecat în prima instanţă infracţiunea ce ar putea atrage
revocarea sau anularea. Sesizarea instanţei competente se poate face din oficiu sau de către
procuror.
În cazul în care cel condamnat cu suspendarea executării pedepsei, până la expirarea
termenului de încercare, nu îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, sesizarea instanţei în vederea revocării suspendării condiţionate a executării
107 A se vedea pe larg Gheorghe Dumitru, Suspendarea executării pedepsei sun supraveghere, în Revista
Dreptul nr. 8/1996, p. 83 şi urm.

49
pedepsei poate fi făcută de procuror sau de partea interesată.
Spre deosebire de revocare, anularea suspendării condiţionate a executării pedepse
ori a suspendării executării pedepsei sub supraveghere intervine în cazul în care se
descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii
prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitiva a acesteia, pentru care i s-a
aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirare termenului de încercare108.
Procedura de anulare a suspendării condiţionate a executării pedepsei ori a
suspendării executării pedepsei sub supraveghere este aceeaşi ca şi în cazul revocării
suspendării condiţionate a executării pedepsei.

§. 6. Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Potrivit art. 55 alin. 2 C. pen., în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă a împlinit 60 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte
cu închisoarea pe timp de 25 de ani.
Procedura punerii în executare a înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă se
desfăşoară potrivit dispoziţiilor art. 448 C. pr. pen., în care se prevede că înlocuirea pedepsei
detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori
a celui condamnat de către109 instanţa de executare sau de către instanţa corespunzătoare în a
cărei rază teritorială se află locul de deţinere, dacă cel condamnat se află în stare de deţinere.
Punerea în executare a hotărârii de înlocuire rămasă definitivă se face conform
dispoziţiilor art. 420-423 C. pr. pen., aplicabile la punerea în executare a pedepsei închisorii
sau a detenţiunii pe viaţă.

§. 7. Înlăturarea pedepselor. Intervenirea unei legi penale noi

Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a
măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi
(art. 12 C. pen.).
După rămânerea definitivă a hotărârii este posibil ca legea să nu mai prevadă ca
infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea. În acest caz, instanţa ia măsuri
pentru aducerea la îndeplinire a art. 12 C. pen., înlăturând toate consecinţele penale ale

108 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, decizia nr. 521/1995, nepublicată; Ion Neagu, Drept procesual
penal. Tratat, op. cit., p. 816.
109 A se vedea Carmen Silvia Paraschiv, op. cit., p. 662.

50
condamnării.
Competenţa înlăturării pedepsei revine instanţei de executare, iar dacă cel
condamnat se află în executarea pedepsei, instanţei corespunzătoare în grad, în a cărei rază
teritorială se află locul de deţinere sau unde se execută pedeapsa la locul de muncă (art. 458
Cod procedură penală).
Aplicarea dispoziţiilor privitoare la înlăturarea pedepsei se realizează din oficiu,
instanţa putând fi însă sesizată şi prin cererea procurorului sau a condamnatului.

§. 8. Modificarea pedepsei
Poate interveni ca urmare a înscrierii în legea nouă a unei pedepse mai uşoare
decât cea avută în vedere de către legea veche şi care este fie în curs de executare, fie
urmează a se executa. Art. 14 şi 15 C. pen., prevăd pentru asemenea situaţii condiţiile în care
se poate reduce pedeapsa anterior pronunţată.
Aplicarea normelor penale mai favorabile prevăzute de legea nouă se realizează
obligatoriu sau facultativ, după cum pedeapsa aflată în curs de executare depăşeşte sau nu
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.
Aplicarea dispoziţiilor privitoare la modificarea pedepselor se realizează din oficiu,
precum şi la cererea procurorului sau comandantului. De aceea, când o rudă apropiată a celui
definitiv condamnat cere modificarea pedepsei în condiţiile art. 14 C. pen., pentru că a
intervenit o lege mai blândă, instanţa nu poate respinge cererea pe motivul că persoana
solicitantă nu figurează printre subiecţii prevăzuţi de lege ca putând introduce cererea, ci
instanţa urmează din oficiu să examineze şi să decidă în legătură cu modificarea pedepsei.

§. 9. Aplicarea amnistiei şi graţierii

Aplicarea amnistiei, când aceasta intervine după rămânerea definitivă a hotărârii,

precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la instanţa de executare, iar
dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei de către un judecător, de la instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută
pedeapsa la locul de muncă (art. 459 C. pr. pen.).
Reglementarea a avut în vedere numai cazul intervenţiei amnistiei după rămânerea
definitivă a hotărârii, întrucât actul de clemenţă intervenit anterior acestui moment se rezolvă
potrivit art. 10 lit. g şi art. 11 Cod penal, ducând la încetarea urmăririi sau a procesului penal.
Dacă amnistia intervine în timpul soluţionării căii de atac, instanţa nu poate respinge
recursul cu motivarea că actul de clemenţă urmează a se constata şi aplica de biroul de

51
executări penale, pentru că judecătorul delegat aplică amnistia potrivit art. 459 C. pr. pen.
numai când aceasta intervine după rămânerea definitivă a hotărârii.
Constatarea pe cale judecătorească a amnistiei, intervenită după rămânerea definitivă a
hotărârii şi executarea pedepsei este inadmisibilă. Din dispoziţiile legale privind cazierul
judiciar rezultă că îndrituirea de a constata că o infracţiune a fost amnistiată aparţine
organelor de poliţie. Împotriva comunicării copiei pe fişa de cazier judiciar, dacă dispoziţiile
legii de amnistie nu au fost corect aplicate, se poate face contestaţie la instanţele judecătoreşti.

52
 Secţiunea a III-a

Atribuţiile judecătorului delegat cu supravegherea executării pedepselor

§. 1. Consideraţii generale privind instituţia judecătorului delegat

cu supravegherea executării pedepselor privative de libertate

Reglementată în legislaţia noastră după modelul legislaţiei spaniole, instituţia

judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate reprezintă un progres
real în domeniul dreptului execuţional penal prin aceea că, se asigură, se garantează
respectarea legalităţii şi se preîntâmpină săvârşirea unor abuzuri faţă de persoanele private de
libertate de către administraţia locului de deţinere.
Fără a fi perceput ca un avocat al persoanelor private de libertate, judecătorul delegat
pentru executarea pedepselor privative de libertate nu este nici un super director al
penitenciarului, ci un personaj independent care, prin autoritatea sa, veghează la respectarea
legalităţii pe durata executării pedepsei privative de libertate.
Din practica redusă în domeniu se desprind unele neajunsuri ale reglementării legale,
neajunsuri ce vizează în special următoarele aspecte:
Dacă în legislaţiile altor state europene, cum este cea spaniolă, judecătorul însărcinat cu
supravegherea executării pedepselor privative de libertate exercită această însărcinare ca
profesie distinctă, legiuitorul român a optat pentru soluţia delegării unui judecător de la
instanţa de executare pe o perioadă de un an.
Sub acest aspect, apreciem că s-ar impune ca durata delegării să fie mai mare, perioada
de numai un an fiind prea mică pentru acumularea unei experienţe suficiente în vederea
desfăşurării unei activităţi de bună calitate, problematica ridicată de executarea pedepselor
privative de libertate fiind una destul de variată.
Deşi Legea nr. 275/2006 nu stabileşte locul unde se află biroul judecătorului delegat,
având în vedere atribuţiile ce-i revin, este lesne de înţeles că sediul biroului trebuie să fie în
cadrul unităţii penitenciare, ceea ce este de natură a afecta independenţa acestuia, persoanele
private de libertate fiind tentate a-l percepe ca fiind cel puţin apropiat administraţiei.
Spre deosebire, în sistemul spaniol la care am făcut referire, biroul judecătorului de
supraveghere este situat în afara locului de deţinere.
De asemeni, legiuitorul nu a prevăzut care este personalul auxiliar care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul biroului judecătorului delegat, de unde provine acesta, astfel încât în
practică există situaţii în care judecătorul delegat pentru executarea pedepselor este ajutat fie

53
de un grefier de la instanţa de la care provine, fie de un angajat al penitenciarului, în acest din
urmă caz fiind posibile unele îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
În ceea ce priveşte atribuţiile ce revin judecătorului delegat pentru executarea
pedepselor privative de libertate, este necesară precizarea mai exactă a acestora şi a procedurii
de urmat în fiecare caz în parte, reglementarea actuală fiind în unele situaţii deficitară.
Spre exemplu, potrivit disp. art. 38 al. 2 din Legea nr. 275/2007, „împotriva măsurilor
privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute în prezentul capitol, luate de către admini-
straţia penitenciarului, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot face
plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în termen
de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată”.
În acelaşi articol este reglementată procedura de soluţionare a plângerii, precum şi
soluţiile pe care le poate adopta judecătorul delegat.
La fel se întâmplă şi în cazul stabilirii ori schimbării regimului de executare a
pedepselor şi în cel al aplicării sancţiunilor disciplinare.
În practică însă, persoana privată de libertate se adresează cu plângere judecătorului
delegat şi în alte situaţii, cum ar fi cea în care reclamă faptul că deşi, după aprecierea sa, sunt
îndeplinite condiţiile pentru a fi recompensată, administraţia penitenciarului a apreciat că nu
se impune acest beneficiu, cea în care reclamă transferarea nejustificată în alt penitenciar, ori
cea în care nu a mai fost selecţionată pentru a participa la diferite activităţi.
Faţă de disp. art. 38 al. 2 din Legea nr. 275/2006, s-ar putea ajunge la concluzia că astfel
de plângeri nu sunt de competenţa judecătorului delegat, nefiind vorba de drepturi din cele
reglementate în capitolul IV, ori, potrivit disp. art. 6 al. 1 din aceeaşi lege, „executarea
pedepselor se desfăşoară sub supravegherea, controlul şi autoritatea judecătorului delegat ”,
ceea ce presupune că orice măsură dispusă de administraţie poate fi verificată din punct de
vedere al respectării dispoziţiilor legale de către judecătorul delegat.
În asemenea cazuri, textul de lege nu prevede care este procedura, care sunt soluţiile pe
care le are la îndemână judecătorul delegat atunci când constată, de exemplu, că s-a dispus
transferarea unei persoane condamnate în alte condiţii decât cele legale.
Un alt aspect este cel referitor la faptul că legiuitorul nu a prevăzut decât pentru
persoana privată de libertate posibilitatea de a formula contestaţie le instanţa de judecată
împotriva încheierii judecătorului delegat, nu şi pentru administraţia penitenciarului deşi,
există situaţii în care, prin soluţia adoptată de către judecătorul delegat, se poate aduce
atingere intereselor unităţii de deţinere.
În sfârşit, potrivit disp. art. 74 al. 7 din Legea nr. 275/2006, în cadrul procedurii
disciplinare, „plângerea formulată conform al 1 şi contestaţia introdusă potrivit al. 5 nu

54
suspendă executarea sancţiunilor disciplinare, cu excepţia celei prevăzute în art. 71 al. 1 lit. f”.
Apreciem că se impune modificarea textului în sensul de a se consacra caracterul
suspensiv de executare al plângerii şi contestaţiei formulate de persoana condamnată cu
privire la toate sancţiunile disciplinare pentru că altfel, soluţionarea căii de atac după
eventuala executare a sancţiunii disciplinare este lipsită de efect.

§.2.Consideraţii generale privind executarea pedepselor privative de libertate

Potrivit disp. art. 53 al. 1 C. P, pedepsele principale aplicate persoanei fizice sunt:
- detenţiunea pe viaţă;
- închisoarea de la 15 zile la 30 ani ;
- amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
Executarea pedepsei privative de libertate are loc cu respectarea unor principii cum
sunt : executarea pedepsei numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive,
respectarea demnităţii umane în executarea pedepsei, interzicerea supunerii la tortură, la
tratamente inumane sau degradante ori la alte tratamente, precum şi interzicerea
discriminării în executarea pedepselor.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi pedeapsa închisorii se execută în penitenciare, unităţi
înfiinţate prin hotărâre a Guvernului care au personalitate juridică şi care sunt subordonate
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Pedeapsa privativă de libertate, ca pedeapsă prevăzută de lege şi aplicată de instanţa de
judecată, este o măsură complexă, ce ridică o serie întreagă de probleme în efortul de punere
în executare, în condiţiile unei normalităţi sociale şi de politică penală.
Prin natura ei, pedeapsa închisorii durează în timp (zile, luni, ani), iar pe toată această
durată ea trebuie observată, supravegheată şi coordonată, respectiv planificată.
Executarea pedepsei închisorii se realizează într-o instituţie specială şi complexă -
penitenciarul, instituţie care are o anumită structură organizatorică, de la baza materială – cu
problemele de pază şi securitate, cu problema personalului şi a particularităţilor acestuia –
până la problemele vieţii de zi cu zi ale deţinutului în penitenciar.
Există, de asemenea, o serie întreagă de probleme personale (de sănătate, educaţie, de
muncă, necesităţi, etc.) extrem de dificile ale celor care execută pedeapsa în penitenciar, care
se constituie totodată în adevărate drepturi ale acestora, cu obligativitatea corelativă a
administraţiei penitenciarului de a le asigura exercitarea.
Executarea pedepselor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispoziţiile
Codului Penal, ale Codului de Procedură Penală şi ale Legii nr. 275 din 4 iulie 2006 privind

55
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
sub supravegherea, controlul şi autoritatea judecătorului delegat , aşa cum prevăd disp. art.
6 din legea anterior menţionată.
Desemnat anual de preşedintele Curţii de Apel, judecătorul delegat pentru executarea
pedepselor privative de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în
executarea pedepselor şi exercită celelalte atribuţii stabilite prin dispoziţiile Legii nr.
275/2006 (art. 6 al.3).
În lucrarea de faţă ne propunem să abordăm problematica atribuţiilor judecătorului
delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, aşa cum sunt reglementate de
dispoziţiile Legii nr. 275/2006, respectiv:
- atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate privind stabilirea regimului de executare a pedepsei;
- atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate privind schimbarea regimului de executare a pedepsei;
- atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate privind respectarea drepturilor persoanelor condamnate;
- atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate în aplicarea sancţiunilor disciplinare;
- atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate privind refuzul de hrană şi imobilizarea persoanelor condamnate;
- atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate privind liberarea condiţionată a persoanelor condamnate.

§. 3.Atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative

de libertate privind stabilirea regimului de executare a pedepsei

Executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv,

condamnaţii având posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul în condiţiile
stabilite prin Legea nr. 275/2006.
Potrivit disp. art. 53 al. 3 C. p, pedepsele privative de libertate se execută în unul din
următoarele regimuri:
- regimul de maximă siguranţă;
- regimul închis;
- regimul semideschis;
- regimul deschis.

56
 Aceste regimuri se diferenţiază în raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a
persoanelor condamnate, modul de desfăşurare a activităţilor şi condiţiile de detenţie.
Regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabileşte (art. 25 din Legea
275/2006), la primirea persoanei condamnate în primul penitenciar în care aceasta urmează să
execute pedeapsa, de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, a cărei alcătuire este stabilită de art. 14 din Legea nr.
275/2006, respectiv: directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi
regim penitenciar, medicul penitenciarului, şeful serviciului socio-educativ şi un consilier din
cadrul serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, în a cărui
circumscripţie teritorială se află penitenciarul, desemnat anual de directorul serviciului,
psihologul şi educatorul implicaţi în programul de reintegrare socială a persoanei condamnate.
Stabilirea regimului de detenţie se face strict în funcţie de cuantumul pedepsei pe care
o execută persoana condamnată, oferindu-se posibilitatea încadrării acesteia, în mod
excepţional, în regimul imediat inferior ca grad de severitate dacă natura şi modul de săvârşire
a infracţiunii, precum şi persoana condamnatului, o impun (art. 20 – 24 din Legea nr.
275/2006).
Împotriva modului de stabilire a regimului de executare persoana condamnată poate
formula plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în
termen de 3 zile de la data când a luat cunoştinţă de regimul de executare a pedepsei stabilit.
Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, după ascultarea
persoanei condamnate, soluţionează plângerea în termen de 15 zile de la data primirii
acesteia şi pronunţă, prin încheiere motivată, una dintre următoarele soluţii:
a) admite plângerea şi dispune modificarea regimului de executare stabilit de comisia
pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate;
b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată.
Sub acest aspect, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate
verifică dacă regimul de executare a fost legal stabilit avându-se în vedere durata pedepsei de
executat şi dacă, raportat la persoana condamnatului şi gravitatea infracţiunii comise, se
impune includerea acestuia în regimul imediat inferior ca grad de severitate.
Încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate se
comunică persoanei condamnate în termen de două zile de la data pronunţării acesteia.
Împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate persoana condamnată poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei
circumscripţie se află penitenciarul, în termen de trei zile de la comunicarea încheierii.

57
 §. 4. Atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate privind schimbarea regimului de executare a pedepsei

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt bazate pe sistemele

progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condiţiile
prevăzute de art. 26 din Legea nr. 275/2006.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de
către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, la cererea
persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate.
Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate are obligaţia ca, o dată la 6 luni, să analizeze conduita persoanei condamnate şi
eforturile depuse de aceasta pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la
cunoştinţa persoanei condamnate, sub semnătură.
În cazul în care comisia apreciază că se impune schimbarea regimului de executare,
sesizează judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.
Aşa cum prevăd disp. art. 26 al. 2 din Legea nr. 275/2006, schimbarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate
se poate dispune dacă persoana condamnată a avut o bună conduită şi a făcut eforturi serioase
pentru reintegrare socială, în special în cadrul activităţilor educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale,
precum şi în cadrul muncii prestate.
Dacă persoana condamnată a comis o infracţiune sau o abatere disciplinară gravă, care o
fac incompatibilă cu regimul în care execută pedeapsa privativă de libertate, şi dacă, prin
conduita sa, afectează grav convieţuirea normală în penitenciar sau siguranţa acestuia, se
poate dispune schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-
unul mai sever, potrivit disp. art. 26 al. 3 din aceeaşi lege.
Dacă pentru schimbarea regimului de executare într-un regim cu grad inferior de
severitate, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate poate fi
sesizat numai după executarea unei perioade de 6 luni într-un anumit regim, aşa cum prevăd
disp. art. 91 al. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, în vederea schimbării
regimului de executare într-unul mai sever, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor
privative de libertate poate fi sesizat înainte de împlinirea termenului de 6 luni, dacă
persoana privată de libertate a comis o infracţiune sau o abatere disciplinară gravă care o fac
incompatibilă cu regimul în care execută pedeapsa şi dacă, prin conduita sa, afectează grav

58
convieţuirea normală în penitenciar sau siguranţa acestuia.
Analizând cererea persoanei condamnate sau sesizarea comisiei de individualizare a
regimului de executare a pedepselor privative de libertate, pentru schimbarea regimului de
executare a pedepsei, judecătorul delegat are în vedere vârsta persoanei condamnate, durata
pedepsei privative de libertate, conduita persoanei condamnate, inclusiv în perioadele de
detenţie anterioare, gradul de risc pentru siguranţa locului de deţinere, pentru celelalte
persoane condamnate private de libertate şi pentru personal, abilităţile necesare includerii în
diferite programe de educaţie şi intervenţie psihosocială, disponibilitatea de a presta muncă şi
de a urma cursuri de calificare, precum şi starea de sănătate, criterii prev. de art. 88 al. 1 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006.
Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate dispune prin
încheiere motivată, cu privire la schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate, în termen de 15 zile de la primirea cererii sau sesizării, numai după ascultarea
persoanei condamnate, la locul de deţinere, după depunerea raportului întocmit de comisia
pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în care se
consemnează aspectele privind conduita persoanei condamnate în perioada de detenţie.
Când judecătorul delegat constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru schimbarea
regimului de executare a pedepselor privative de libertate, prin încheierea de respingere
fixează termenul după expirarea căruia cererea sau sesizarea va putea fi reînnoită, termen
care nu poate fi mai mare de 6 luni (art. 26. al. 6 din Legea nr. 275/2006).
Încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate se
comunică persoanei condamnate în termen de două zile de la data pronunţării acesteia.
Împotriva încheierii, persoana condamnată poate formula contestaţie la judecătoria în a
cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.

§. 5. Competenţa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de

libertate în respectarea drepturilor persoanelor condamnate

Element important al raportului de drept execuţional penal, drepturile condamnaţilor

aflaţi în executarea pedepsei se constituie în tot atâtea obligaţii corelative ale administraţiei
penitenciarelor.
Potrivit disp. art. 39 al. 1 din Legea nr. 275/2006, respectarea drepturilor persoanelor
aflate în executarea pedepselor privative de libertate este asigurată de judecătorul delegat
pentru executarea pedepselor privative de libertate.
În acelaşi sens, potrivit disp. art. 39 al. 2 din aceeaşi lege, reprezentanţii organizaţiilor

59
neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei drepturilor omului pot
vizita penitenciarele şi pot lua contact cu persoanele aflate în executarea pedepselor privative
de libertate, cu acordul directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu
poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege (art. 38 alin
1 din Legea nr. 275/2006).
Reglementate în capitolul IV al Legii nr. 275/2006, drepturile persoanelor aflate în
executarea pedepselor privative de libertate vizează:
- libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase (art. 40);
- dreptul la informaţie (art. 41);
- dreptul la consultarea documentelor de interes personal (art. 42);
- dreptul de petiţionare (art. 44);
- dreptul la corespondenţă (art. 45);
- dreptul la convorbiri telefonice (art. 47);
- dreptul la plimbare zilnică şi dreptul de a primi vizite (art. 48);
- dreptul de a primi bunuri (art. 49);
- dreptul la asistenţă medicală (art. 50);
- dreptul la asistenţă diplomatică (art. 53);
- dreptul la încheierea unei căsătorii (art. 54);
De asemeni, aşa cum rezultă din capitolul VI „Condiţii de deţinere”, persoanele private
de libertate au şi alte drepturi, precum:
- dreptul la echipament şi cazarmament, în funcţie de anotimp şi în conformitate cu
normele sanitare în vigoare (art. 82) ;
- asigurarea condiţiilor de igienă individuală şi colectivă (art. 83);
- persoanelor private de libertate li se asigură, de 3 ori pe zi, o hrană variată,
corespunzătoare cantitativ şi calitativ regulilor de dietă, conform stării de sănătate sau naturii
muncii prestate, după caz (art. 86) ;
Potrivit disp. art. 164 al. 6 din Legea nr. 275/2006, persoanele private de libertate au
dreptul la remunerarea muncii prestate în raport de natura activităţii, calitatea produselor
executate şi randamentul obţinut.
În exercitarea activităţilor la locul de muncă, persoanelor private de libertate li se
asigură de către beneficiarii muncii prestate măsurile de protecţie a muncii, echipamentul
adecvat şi alimentaţia de protecţie, în aceleaşi condiţii în care se asigură pentru angajaţii
proprii.
Art. 38 al. 2 din Legea nr. 275/2006 statuează că, împotriva măsurilor privitoare la

60
exercitarea drepturilor prevăzute în prezentul capitol, luate de către administraţia
penitenciarului, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot face plângere la
judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în termen de 10 zile de
la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.
Pentru soluţionarea plângerii, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative
de libertate ascultă, în mod obligatoriu, persoana condamnată, orice altă persoană – inclusiv
cele din administraţia unităţii de deţinere.
Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate soluţionează
plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 10 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una
dintre următoarele soluţii:
a) admite plângerea şi dispune anularea, revocarea sau modificarea măsurii luate de
către administraţia penitenciarului;
b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată (art. 38 al. 5).
Încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate se
comunică persoanei condamnate în termen de două zile de la data pronunţării acesteia şi poate
fi atacată de persoana condamnată cu contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se
află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.

§. 6. Competenţa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de

libertate în cadrul procedurii disciplinare

În cap. 7, secţiunea a 2 a Legii nr. 275/2006, „Abateri şi sancţiuni disciplinare”, sunt

enumerate faptele a căror comitere constituie abateri disciplinari, precum şi sancţiunile
disciplinare care pot fi aplicate în cazul săvârşirii acestor fapte.
Potrivit disp. art. 71 din Legea nr. 275/2006, sancţiunile care pot fi aplicate în cazul
săvârşirii de abateri disciplinare sunt :
a) avertismentul;
b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive, pe
o perioadă de cel mult o lună;
c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună;
d) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor
necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult două luni;
e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni;
f) izolarea pentru maximum 10 zile.
Limitele sancţiunilor disciplinare se reduc la jumătate în cazul minorilor.

61
 Procedura disciplinară este reglementată de art. 72 şi 73 din Legea nr. 275/2006 şi în
cazul în care aceasta se finalizează prin aplicarea unei sancţiuni, persoana condamnată poate
formula plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate,
în termen de 3 zile de la comunicarea hotărârii comisiei de disciplină.
Pentru soluţionarea plângerii, judecătorul delegat ascultă, în mod obligatoriu persoana
condamnată, la locul de deţinere, precum şi orice alte persoane în vederea aflării adevărului.
Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate soluţionează
plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 3 zile de la primirea acesteia, pronunţând una
dintre următoarele soluţii:
a) admite plângerea şi dispune anularea, revocarea sau modificarea sancţiunii
disciplinare aplicate de comisia de disciplină din penitenciar;
b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată.
Legea este lacunară în ceea ce priveşte situaţiile în care se dispune fie anularea, fie
revocarea, fie modificarea sancţiunii aplicate.
Prin coroborare cu dispoziţiile Codului de Procedură Penală, apreciem că anularea
intervine atunci când nu este respectată procedura disciplinară (constituirea nelegală a
comisiei, nerespectarea termenelor impuse de lege, încălcarea dreptului la apărare prin
neaudierea persoanei condamnate); revocarea sancţiunii se dispune în situaţia în care din
actele şi lucrările dosarului rezultă că fapta nu constituie abatere disciplinară, nu există, sau nu
a fost comisă de cel cercetat, iar modificarea operează în situaţia în care sancţiunea nu a fost
corect individualizată.
Împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate persoana condamnată poate formula contestaţie la judecătoria în a cărei
circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Plângerea formulată la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate şi contestaţia introdusă la judecătorie, nu suspendă executarea sancţiunilor
disciplinare, cu excepţia celei prevăzute în art. 71 al. 1 lit. f - izolarea.

§. 7. Atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor

privative de libertate în cazul refuzului de hrană şi imobilizării persoanei private de
libertate

62
 Potrivit disp. art. 36 al. 1 din Legea nr. 275/2006, în situaţia în care o persoană privată
de libertate refuză să primească hrana, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor
privative de libertate, la sesizarea directorului penitenciarului, are obligaţia să audieze de
îndată persoana condamnată şi să îi solicite o declaraţie scrisă pentru a cunoaşte motivele
care au determinat luarea acestei hotărâri. Dacă cel în cauză refuză să dea declaraţie, aceasta
se consemnează într-un proces verbal întocmit de judecătorul delegat pentru executarea
pedepselor privative de libertate.
După ascultarea condamnatului, judecătorul delegat dispune a se lua faţă de acesta
măsurile legale care se impun sau face propuneri în acest sens directorului unităţii de deţinere.
La rândul său, directorul penitenciarului ia măsuri pentru ca persoana condamnată care
refuză să primească hrana să fie transferată în infirmerie, unde este ţinută sub atenta
supraveghere a personalului medical care asigură persoanei condamnate asistenţă medicală
corespunzătoare astfel încât viaţa sa să nu fie pusă în pericol.
Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate audiază
persoana condamnată şi la ieşirea din refuzul de hrană, iar atunci când, urmare a
investigaţiilor şi determinărilor clinice de specialitate, medicul constată că persoana aflată în
refuz de hrană s-a alimentat, chiar dacă persoana condamnată nu recunoaşte că s-a hrănit, în
baza informării scrise a medicului, întocmeşte un proces verbal prin care constată încetată
starea de refuz de hrană (art. 214 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006).
Pentru a împiedica evadarea sau actele violente ale deţinuţilor, pentru a întrerupe
acţiunile de vătămare corporală a altei persoane sau a sa ori distrugerea de bunuri, persoanele
condamnate pot fi temporar imobilizate, aşa cum prevăd disp. art. 37 din Legea nr. 275/2006.
Utilizarea mijloacelor de constrângere trebuie să fie proporţională cu starea de pericol,
să se aplice numai pe perioada necesară şi doar atunci când nu există o altă modalitate de
înlăturare a pericolului şi nu trebuie să aibă caracterul unei sancţiuni.
Utilizarea mijloacelor de imobilizare trebuie autorizată în prealabil de către directorul
penitenciarului, cu excepţia cazurilor în care urgenţa nu permite acest lucru.
Atât utilizarea, cât şi încetarea utilizării oricărui mijloc de constrângere se comunică de
îndată judecătorului delegat cu executarea pedepselor privative de libertate, arătându-se în
detaliu faptele care au determinat luarea măsurii. (art. 37 al. 5).
Pentru această situaţie textul prevede ca judecătorul delegat pentru executarea
pedepselor privative de libertate să fie informat, fără a impune acestuia anumite obligaţii ca şi
în cazul refuzului de hrană.
Suntem de părere că şi în acest caz, judecătorul delegat ar trebui să audieze persoana
condamnată în legătură cu motivele care au determinat-o la un asemenea comportament şi să

63
recomande administraţiei locului de deţinere măsuri pentru înlăturarea acestora

§. 8. Liberarea condiţionată - atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea

pedepselor privative de libertate

În condiţiile reglementate de disp. art. 59 C. p, persoana condamnată care este

stăruitoare în muncă, disciplinată şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama de
antecedentele sale penale, poate fi liberată condiţionat.
Liberarea condiţionată se acordă la cererea persoanei condamnate sau la propunerea
comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate,
după procedura reglementată prin disp. art. 450 C. p. p.
Judecătorul delegat are calitatea de preşedinte al comisiei pentru individualizarea
regimului de executare a pedepsei (art. 77 al. 1 din Legea nr. 275/2006).
Analizând situaţia persoanei condamnate în vederea liberării condiţionate, comisia are în
vedere fracţiunea de pedeapsă executată efectiv sau considerată ca executată ca urmare a
muncii prestate, conduita condamnatului, eforturile sale pentru reintegrarea socială, în special
în cadrul activităţilor educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă
socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, de responsabilităţile încredinţate, de
recompensele acordate, de sancţiunile disciplinare aplicate şi de antecedentele sale penale.
Atunci când comisia constată că sunt îndeplinite toate condiţiile, înaintează judecătoriei
procesul verbal cu propunerea de liberare condiţionată, ataşând toate documentele care au stat
la baza concluziilor sale.
Pentru situaţia în care comisia concluzionează că persoana condamnată nu îndeplineşte
condiţiile pentru a fi liberată condiţionat, în procesul verbal întocmit stabileşte un nou termen
– care nu poate fi mai mare de 1 an – după expirarea căruia situaţia sa va fi reexaminată.
Totodată, persoana condamnată primeşte o copie a procesului verbal şi este informată că se
poate adresa direct instanţei cu cererea de liberare condiţionată.
În vederea soluţionării cererii de liberare condiţionată a persoanei condamnate sau a
propunerii formulate de comisie, instanţa poate consulta dosarul individual al persoanei
condamnate.

64
 Secţiunea a IV-a

Rezolvarea incidentelor privind executarea pedepselor

§. 1. Procedura de judecată
Autoritatea competentă de a pune în executare condamnarea penală, constând atât în
acte simple de punere în executare a pedepsei - atribut al judecătorului delegat - cât şi în
desfăşurarea unor adevărate activităţi jurisdicţionale, este instanţa de executare, cea care a
soluţionat cauza în primă instanţă.
Există, de asemenea, ipoteze normative în care competenţa de a soluţiona cazurile de
modificări de pedepse ori cazurile în care se solicită întreruperea pedepsei sau cazurile în care
se solicită liberarea condiţionată, încetarea executării pedepsei la locul de muncă aparţine
unor instanţe altele decât instanţa de executare, cum ar fi instanţa în a cărei rază teritorială se
află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa la locul de muncă110.
Cu referire la procedura care trebuie urmată în această fază, în măsura în care nu sunt
contrare dispoziţiilor privind punerea în executare, se aplică, în mod corespunzător, toate
dispoziţiile referitoare la judecată.
Astfel, preşedintele instanţei dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu în cazurile de asistenţă juridică obligatorie. Condamnatul
arestat este adus la judecată numai când i s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa
consideră necesară prezenţa lui. Participarea procurorului este obligatorie.
Instanţa se pronunţă prin sentinţă, după punerea concluziilor de către procuror şi
ascultarea părţilor. În ipoteza în care instanţa competentă este alta decât cea de executare,
acesteia îi revine obligaţia de a comunica soluţia adoptată instanţei de executare.

§. 2. Contestaţia la executare

A. Noţiune şi caracterizare
În legislaţia procesual penală mai veche contestaţia la executare era considerată o cale
de atac extraordinară şi reglementată ca atare, împreună cu contestaţia contra hotărârii
(actuala contestaţie în anulare).
Contestaţia la executare este un procedeu jurisdicţional de rezolvare a plângerilor
îndreptate împotriva actelor do executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la

110 A se vedea pe larg Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 658.

65
incidentele de executare care necesită intervenţia organelor jurisdicţionale111.
Codul actual a aşezat instituţia la locul potrivit, luând-o din capitolul căilor de atac şi
inserând-o în titlul referitor la executarea hotărârilor penale.
Deşi îndreptată contra executării şi nu hotărârii, contestaţia nu poate fi folosită decât în
cazul executării unor hotărâri judecătoreşti. Contestaţia împotriva ordonanţei procurorului
prin care s-a dispus confiscarea unor corpuri delicte este inadmisibilă, cat timp nu a fost
sesizată instanţa cu judecarea infracţiunii în legătura cu care organele de urmărire penală au
dispus măsura.
Este inadmisibilă contestaţia la executare prin care se tinde a se soluţiona o problemă
de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecat, cum ar fi, spre exemplu: cuantumul pagubei
produse prin infracţiune, reaplicarea de către instanţa a unui decret de amnistie sau graţiere
adoptat anterior judecăţii în prima instanţă112 înlăturarea din cuprinsul hotărârii de
condamnare a stării de recidiva cu consecinţele ce decurg din aceasta sub aspectul pedepsei.

B. Cazurile în care se poate face contestaţie la executare

Art. 461 prevede următoarele patru cazuri în care se poate face contestaţia la
executare:
 s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă (art. 461 alin. 1 lit. a
Cod procedură penală)
Pot fi puse în executare numai hotărârile care au autoritate de lucru judecat potrivit cu
dispoziţiile art. 416. La această regulă fac excepţie hotărârile care sunt executorii potrivit
legii, chiar fiind nedefinitive (de exemplu hotărârea prin care s-a confirmat măsura internării
medicale - art. 182 alin. 6).
Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. Aşadar,
hotărârile penale nedefinitive (cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege) nu pot fi puse
în executare. Între momentele la care hotărârile penale rămân definitive este şi acela al
expirării termenului de apel sau de recurs, după caz. În vederea exercitării apelului sau
recursului în termenul prevăzut de lege, instanţele de judecată au obligaţia să comunice, în
anumite situaţii, părţilor interesate copii de pe dispozitivul hotărârii, termenul de apel sau
recurs curgând în asemenea cazuri de la data comunicării hotărârii.
 executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în
hotărârea de condamnare (art. 461 alin. 1 lit. b Cod procedură penală).

111 Pentru aceste aspecte a se vedea Nicolae Volonciu, op. cit., p. 431.
112 A se vedea M. Cârcel, Notă la decizia penală nr. 1583/1999 a Curţii de apel Bucureşti, s. a II-a p., în
Culegere de practică judiciară penală pe anul 1999, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 263.

66
 Acest motiv de contestaţie poate apare ca urmare a unei asemănări sau insuficiente
preciziuni în legătură cu datele de identitate privitoare la persoana condamnatului. De
exemplu, în cazul unor nume foarte comune şi domicilii identice, este posibil ca organul de
poliţie care executa mandatul de executare să aresteze din eroare altă persoană decât cea la
care s-a referit hotărârea. Persoana greşit supusă executării are posibilitatea prealabilă de a
ridica potrivit art. 423 C. pr. pen. obiecţii în legătură cu identitatea; exercitarea contestaţiei are
loc numai dacă aceste obligaţii nu sunt rezolvate corespunzător.
 se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo
împiedicare la executare (art. 461 alin. 1 lit. c Cod procedură penală).
Nelămuririle ce pot să se ivească cu ocazia punerii în executare a hotărârilor penale se
pot datora, în cele mai multe situaţii, redactării greşite a dispozitivului hotărârii. Astfel, în
hotărâre pot fi întâlnite erori materiale, fie s-a făcut greşit calculul privitor la computarea
reţinerii şi arestării preventive.
În legătura cu „împiedicările la executare”, subliniem faptul că ele trebuie să se
datoreze unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate
continua executarea hotărârii113.
Nu poate constitui o „împiedicare la executare” şi deci nu poate fi invocată ca temei
al unei contestaţii la executare starea sănătăţii condamnatului114.
 se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori
de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării
(art. 461 alin. 1 lit. d Cod procedură penală).
Contestaţia la executare este inadmisibilă dacă amnistia sau graţierea a intervenit
anterior judecăţii sau în cursul acesteia. Această soluţie se impune, deoarece amnistia sau
graţierea, care a intervenit anterior judecăţii sau în cursul acesteia, trebuie avută în vedere de
instanţă la pronunţarea hotărârii115.
Ca „incidente la executare” se pot considera şi situaţiile ce intervin după graţierea
condiţionată şi totală a pedepsei116.

113 În acest sens, se poate face contestaţie la executare, spre exemplu, în cazul în care Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie dispune, potrivit art. 411, suspendarea executării hotărârii
judecătoreşti înainte de introducerea recursului în anulare. De asemenea, persoana interesată poate face
contestaţie la executare în baza art. 461 lit. c în situaţia în care procurorul a dispus suspendarea executării
hotărârii in cazul revizuirii (art. 400).
114 O asemenea împrejurare poate constitui un motiv de întrerupere a executării pedepsei - T.S., s.p., d. nr.
2892 din 1974, în R.R.D., nr. 8/1975, p. 70; C.A.B., S.I p., d. nr. 491/1997, în C.A.B., Culegere de practică
judiciară penală pe anul 1997, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p. 238 şi urm.
115 Pentru aceste aspecte a se vedea Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op. cit., p. 835.
116 În acest sens, a fost admisă contestaţia la executare introdusă de condamnat, în baza art. 461 lit. d, prin
care se solicită computarea reţinerii ci arestării preventive din pedeapsa aplicată, chiar dacă în cursul judecării
cauzei a intervenit un decret de graţiere condiţionată prin care a fost graţiată în întregime pedeapsa. Raţiunea
admiterii contestaţiei la executare într-o asemenea ipoteză a constat în aceea că, în situaţia în care cel graţiat
condiţionat ar fi săvârşit o infracţiune intenţionată şi s-ar fi dispus revocarea graţierii, făptuitorul ar fi fost pus în

67
 C. Competenţa
Contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare sau instanţa
corespunzătoare în raza căreia se află locul de deţinere. Această regulă are o excepţie pentru
cazul invocării motivului de contestaţie prevăzut de art. 461 lit. c. Întrucât în situaţia
respectivă survine o nelămurire în legătură cu hotărârea ce se execută, singurul organ capabil
să clarifice sensul exact al color dispuse este instanţa care a pronunţat hotărârea, motiv pentru
care contestaţia se introduce la această instanţă.
Când infracţiunea pentru care a fost condamnat contestatorul s-a judecat de instanţa
care la data soluţionării contestaţiei nu mai este competentă să judece cauza în primă instanţă,
competenţa revine acelei judecătorii sau tribunal care, potrivit noii legi, are dreptul să judece
pricina, sau organului corespunzător în a căror rază teritorială se află locul de deţinere.
Scăderea din pedeapsă a duratei arestării preventive constituind un incident de
executare şi nu o situaţie de nelămurire cu privire la hotărâre determină introducerea
contestaţiei la instanţa din raza locului de deţinere şi nu la instanţa care a pronunţat hotărârea.
Când cel condamnat se găseşte în stare de deţinere într-un penitenciar aflat în raza
teritorială a unei anumite instanţe, competenţa a soluţiona contestaţia este numai această
instanţă, chiar dacă acelaşi loc de deţinere deserveşte şi instanţa de executare. În asemenea
situaţii, raza teritorială a unei instanţe nu poate fi determinată de împrejurarea că este
deservită de un anumit loc de deţinere.
Competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare prin care s-a formulat de cel
condamnat o cerere de încetare a executării pedepsei la locul de muncă aparţine instanţei de
executare, în situaţia în care inculpatul nu a început executarea muncii, dar a îndeplinit
condiţiile puse de lege în timpul arestării preventive lucrând în anumite condiţii mai mult de
două treimi din durata pedepsei.
Dacă se invocă graţierea măsurii internării minorului într-o unitate specială de
reeducare, competenţa soluţionării contestaţiei revine instanţei în a cărei rază teritorială se află
sediul unităţii speciale, în cazul când minorul a început executarea măsurii.

D. Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare

Instanţa competentă să rezolve contestaţia la executare procedează potrivit regulilor
stabilite pentru judecarea cauzelor în primă instanţă (art. 462 coroborat cu art. 460 alin. 5 Cod
procedură penală).
În vederea rezolvării contestaţiei, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia

situaţia să execute, pe lângă pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, şi pedeapsa a cărei graţiere a fost
revocată, care, în exemplul dat, ar fi fost mai mare decât cea aplicată, deoarece ar fi conţinut şi timpul reţinerii şi
al arestării preventive, care nu a fost scăzut.

68
măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul în care i s-ar putea agrava
situaţia sau când instanţa consideră necesară prezenţa acestuia. Daca într-o contestaţie la
executare s-ar putea agrava situaţia condamnatului arestat, lipsa acestuia de la judecată nu
poate fi suplinită prin desemnarea unui apărător din oficiu117.
În cazul în care se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de
stingere ori modificare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării, dacă
din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde
soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de către instanţa competentă să judece
contestaţia - art. 462 alin. 2 C. pr. pen.
Participarea procurorului la rezolvarea contestaţiei la executare este obligatorie.
În şedinţa de judecată, instanţa ascultă mai întâi concluziile procurorului, apoi părţile
interesate. Contestaţia la executare este admisă sau respinsă printr-o sentinţă. În cazul în care
judecarea contestaţiei are loc la o altă instanţă decât cea de executare, soluţia se comunica
instanţei de executare.

Capitolul III
Aspecte de drept comparat

117 A se vedea Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op. cit., p. 837.

69
 În orice sistem juridic, dacă au fost epuizate căile ordinare de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti penale ori dacă au expirat termenele legale de exercitare a acestor căi
de atac, hotărârea penală dobândeşte autoritate de lucru judecat. Ea devine titlu executor,
putând fi pusă în executare.
În ceea ce priveşte organele chemate să procedeze la punerea în executare a hotărârilor
penale şi să rezolve diverse incidente ivite pe parcursul executării, precum şi procedura la care
trebuie să se conformeze, legislaţiile câtorva state europene pun în evidentă atât aspecte
comune, cât şi aspecte diferenţiale, ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Secţiune I
Punerea în executare în dreptul italian

Legislaţia actuală prevede ca organe având competente în activitatea de executare

penală118:
 judecătorul de execuţie;
 Ministerul Public;
 tribunalul si magistratul de supraveghere.

§. 1. Judecătorul de execuţie
Codul de procedură penală italian prevede detaliat regulile după care se stabileşte
competenţa judecătorului de execuţie. Acesta prezintă speţa parchetului, la cererea
procurorului, interesatului sau a apărătorului, şi asigură însoţirea de o ordonanţă119.
În contextul competenţei generale de cunoaştere a executării, judecătorul de execuţie
intervine în cazurile în care apar probleme de existentă sau de validitate a titlului executoriu,
decizând, eventual, şi asupra cererii de repunere în termen, conform legii.
Dacă există o pluralitate de condamnări pentru unul şi acelaşi fapt împotriva aceleiaşi
persoane, se va declara executorie sentinţa cea mai favorabilă; în acest sens, ia măsurile
necesare judecătorul de execuţie, după o procedură specială, stabilind pedeapsa care urmează
a fi executată.
Aceeaşi procedură este aplicabilă şi în caz de pluralitate de ordonanţe de eliberare
anticipată emise în favoarea aceluiaşi deţinut, pentru aceeaşi perioadă de detenţie, numai că,

118 A. Nappi, Guida al Codice di Procedura Penale, Quinta edizione, Giuffre editore, p. 665; A. A. Dalia,
M. Ferraioli, Corso di diritto processuale penale, CEDAM, 1 992, p. 607 şi urm.
119 Pentru aceste aspecte a se vedea pe larg Dan Lupaşcu, Punerea în executare a pedepselor principale,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 19 şi urm.

70
în acest caz, competenţa aparţine tribunalului de supraveghere care a emis ordonanţa devenită
irevocabilă.
Dacă pentru acelaşi fapt există o sentinţă de condamnare şi una de eliberare,
judecătorul dispune execuţia acesteia din urmă, cu excepţia cazului când este vorba de
eliberare prin stingerea delictului, intervenită după data la care a devenit irevocabilă sentinţa
de condamnare.
Legea prevede că, în cazul mai multor sentinţe sau hotărâri penale irevocabile
pronunţate în proceduri distincte împotriva aceleiaşi persoane, condamnatul sau procurorul
pot să solicite judecătorului de execuţie aplicarea „convergenţei formale” sau a „delictului
continuat”, sub condiţia să nu fi fost exclusă această situaţie de judecătorul de instrucţie.
La primirea cererii, judecătorul de execuţie stabileşte pedeapsa, în aşa fel încât să nu
depăşească suma celor stabilite pentru fiecare sentinţă sau fiecare hotărâre şi, atunci când
judecătorul de instrucţie le-a respins pe motiv că depăşesc recunoaşterea convergenţei formale
sau a continuării, judecătorul de execuţie poate acorda suspendarea condiţionată a pedepsei
sau nemenţionarea condamnării, adoptând orice altă măsură în consecinţă.
Codul de procedură penală italian prevede că, în cazul mai multor sentinţe de aplicare
a pedepsei la cererea părţilor, sentinţe pronunţate în proceduri distincte împotriva aceleiaşi
persoane, aceasta din urmă şi procurorul pot solicita judecătorului de execuţie aplicarea
situaţiei „convergenţei formale” sau a „infracţiunii continuate”, atunci când cad de acord
asupra entităţii sancţiunii substitutive sau a pedepsei, sub condiţia ca aceasta din urmă să nu
depăşească în total doi ani de detenţie sau de arest, fie numai aceştia, fie împreună cu
pedeapsa pecuniară.
Legislaţia italiană stabileşte expres că, „în cazul abrogării sau declarării
nelegitimităţii constituţionale a normei incriminatoare, judecătorul de execuţie revocă
sentinţa de condamnare sau hotărârea penală, declarând că faptul nu este prevăzut de lege
ca infracţiune (delict) şi adoptă măsurile în consecinţă”. Totodată, judecătorul de execuţie
este abilitat să stabilească, în acelaşi mod, când este considerată abrogată sau declarată
nelegitimă o normă incriminatoare pentru aplicarea căreia a fost pronunţată sentinţa de
eliberare sau de neîncepere a urmăririi penale prin stingerea infracţiunii sau prin absenţa
imputabilităţii. În ambele cazuri, judecătorul de execuţie este legat de definirea şi calificarea
juridică a faptului, ambele conţinute în sentinţa irevocabilă, chiar dacă trebuie să interpreteze
hotărârea judecătorească, pentru a verifica aplicabilitatea normei procedurale incidente.
Din inventarul competenţelor judecătorului de execuţie, menţionăm:
 aplicarea amnistiei sau a suspendării, atunci când judecătorul de instrucţie care, deşi
nu a prevăzut-o, nu a exclus posibilitatea aplicării;

71
  revocarea măsurilor de suspendare condiţionată a pedepsei, de nemenţionare a
condamnării si de acordare condiţionată a graţierii, amnistiei sau suspendării;
 declararea falsităţii unui act sau a unui document care, deşi dovedită, nu a fost
declarată în sentinţa referitoare la esenţa procesului;
 ipoteza persoanei condamnate din eroare de nume;
 declaraţia de stingere a infracţiunii sau a pedepsei, aplicarea pedepselor
secundare, confiscarea, respectiv restituirea bunurilor sechestrate;
 primirea cererii de tratative a imputatului.
Procedura tip se desfăşoară la parchet, cu participarea obligatorie a apărătorului şi
procurorului; părţilor şi apărătorilor le va fi trimisă înştiinţarea cu cel puţin 10 zile înainte de
audiere, sub sancţiunea nulităţii.
Interesatul este ascultat personal, dacă solicită acest lucru; nu i se face însă nici o
comunicare care să-l informeze despre acest drept.
În practica judiciară italiană s-a stabilit că, atunci când judecătorul, după audierea
preliminară (de tratative), a dobândit documente necuprinse în actele procedurii, nu poate
ajunge la soluţia pronunţării decât în urma fixării unei noi audieri, cu respectivele comunicări
si notificări, astfel încât părţile să poată examina noua documentaţie şi să poată prezenta
concluzii.
Hotărârea judecătorului este atacabilă cu recurs în casaţie, cale de atac care nu
suspendă executarea, cu excepţia cazului în care judecătorul care a emis ordonanţa hotărăşte
altfel.
Legislaţia italiană prevede şi o procedură mai puţin formală (procedura de plano),
aplicabilă în cazurile expres prevăzute.
În această procedură, decizia este atacabilă înaintea aceluiaşi judecător (cel care a
adoptat-o), prin intermediul unei opoziţii, care trebuie formulată în 15 zile de la comunicarea
sau notificarea ordonanţei.
Ordonanţa prin care se soluţionează opoziţia poate fi atacată cu recurs la casaţie. Cu
excepţia situaţiilor când se rezolvă probleme tangenţiale sau temporare, ordonanţele
judecătorului de execuţie devin irevocabile odată depăşit termenul de atacare. O nouă cerere
bazată pe aceleaşi elemente este inadmisibilă.

§. 2. Ministerul Public120
Noul Cod de procedură penală a accentuat jurisdicţionalizarea procedurii de executare,
atribuind, totuşi, în continuare, procurorului sarcina de a supraveghea din oficiu executarea
120 Potrivit art. 112 din Constituţia Republicii Italiene, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1948, „Procurorul
Republicii are obligaţia de a exercita acţiunea penală”.

72
procedurilor jurisdicţionale, cu excepţia cazurilor în care trebuie să prezinte solicitările sale
judecătorului competent. În legătură cu această activitate, procurorul are următoarele atribuţii:
 să adopte ordinea de executare a sentinţelor de condamnare la pedepse
privative de libertate, calculând, în scopul stabilirii pedepsei de executat,
arestul preventiv şi pedepsele ispăşite fără titlu, ca o măsură ce poate fi
revocată chiar de procuror, excepţia cazului când asupra acestei măsuri s-a
pronunţat judecătorul de execuţie;
 să supravegheze execuţia aplicării provizorii a măsurilor de securitate,
comunicând în copie măsura respectivă la autoritatea de securitate publică
şi, atunci când este cazul, emiţând ordin de execuţie pentru predarea sau
eliberarea celui interesat;
 să solicite magistratului de supraveghere conversia pedepselor pecuniare,
chiar şi substitutive, atunci când s-a stabilit imposibilitatea încasării,
conform legii;
 să transmită magistratului de supraveghere extrasul sentinţelor de
condamnare pentru execuţia pedepselor substitutive pentru semidetenţie şi
libertate supravegheată;
 să transmită judecătorului civil extrasul sentinţei de condamnare la
pedepsele secundare prevăzute de art. 32 si 34 din Codul penal;
 să transmită organelor de poliţie şi altor organe competente extrasele
sentinţelor de condamnare la alte pedepse secundare, calculând durata
măsurilor corespunzătoare de interdicţie;
 să transmită autorităţii administrative competente extrasul sentinţelor de
condamnare la sancţiuni consecutive unor ilegalităţi administrative dovedite
în procesul penal.
Măsurile adoptate de procuror nu sunt atacabile, dar, la cererea persoanelor interesate
pot fi revocate sau modificate de judecătorul de execuţie.

§. 3. Tribunalul şi magistratul de supraveghere

Potrivit legislaţiei italiene, competenţa funcţiei de supraveghere este distribuită între
tribunal şi magistratul de supraveghere, care au jurisdicţie asupra instituţiei de prevenire sau
de pedeapsă în care se găseşte inculpatul la momentul cererii, privitor la propunerea sau
începerea din oficiu a procedurii.
Din punct de vedere teritorial, dacă interesatul nu este deţinut sau internat, competenţa
este determinată cu referire la reşedinţa sau domiciliul său şi, în cazul imposibilităţii stabilirii

73
lor, cu referire la locul în care a fost pronunţată sentinţa irevocabilă.
În jurisprudenţa italiană este controversat criteriul de individualizare a magistratului de
supraveghere competent să dispună schimbarea pedepsei în sarcina condamnatului care nu
poate ti găsit. Astfel, potrivit jurisprudenţei generale, competenţa aparţine magistratului numit
din locul reşedinţei condamnatului, odată ce acesta a fost descoperit; în acest mod, schimbarea
rămâne subordonată găsirii efective a condamnatului, neputând fi dispusă printr-o măsură
diferită de cea care individualizează modalităţile de execuţie a sancţiunilor în locul pedepsei
schimbate. În alte decizii se susţine că această competenţă aparţine magistratului de
supraveghere de la locul unde a fost pronunţată sentinţa de condamnare, trebuind să se facă
distincţie între măsura care dispune schimbarea şi cea care individualizează sancţiunile
aplicate în locul pedepsei pecuniare.
Tribunalele de supraveghere pronunţă ordonanţe în camera de consiliu, în formele
prevăzute de lege, la cererea procurorului, a interesatului sau a apărătorului.
Atunci când acţionează faţă de o persoană supusă unei observaţii ştiinţifice, se poate
folosi de consultarea specialiştilor în stabilirea tratamentului. Magistratul de supraveghere
dispune, în acelaşi fel, şi din oficiu, în următoarele cazuri:
 când se impune eşalonarea sau schimbarea pedepselor pecuniare pentru care
este imposibilă perceperea, în conformitate cu prevederile legale;
 în situaţia scutirii de datorie a plăţilor de procedură şi de întreţinere
referitoare la condamnaţi şi internaţi, conform legii de organizare
penitenciară;
 când este nevoie să se asigure tratamentul adecvat pentru condamnatul ce a
suferit o infirmitate psihică;
 când este nevoie de o măsură de siguranţă (în anumite situaţii);
 când procurorul a transmis extrasul sentinţei de condamnare pentru execuţia
semidetenţiei sau a libertăţii controlate;
 dacă trebuie declarată obişnuinţa sau protesionalismul în comiterea
infracţiunii sau tendinţa de a comite infracţiunea;
 în ipoteza instrucţiei cererilor de graţiere, atunci când i-au fost înaintate lui de
cel deţinut sau interesat şi a propunerilor de graţiere semnate de preşedintele
consiliului de disciplină;
 în situaţia amânării executării pedepselor privative de libertate şi a
sancţiunilor substitutive, în anumite condiţii.
Funcţia de procuror pe lângă magistratul de supraveghere este îndeplinită numai de
Procurorul Republicii de pe lângă tribunal, niciodată de cel de pe lângă pretura districtuală,

74
care, în consecinţă, nu poate ataca măsurile.
Tribunalul de supraveghere decide, în primă instanţă, în următoarele cazuri:
 acordarea sau revocarea liberării condiţionate;
 acordarea sau revocarea reabilitării;
 amânarea obligatorie sau facultativă a executării pedepselor privative de
libertate şi a sancţiunilor subsititutive de semidetenţie şi libertate controlată.
De asemenea, tribunalul de supraveghere judecă apelul declarat de procuror, interesat
sau apărător împotriva măsurilor magistratului de supraveghere privind măsurile de securitate
şi declaraţia de profesionalism la săvârşirea de infracţiuni, ori de tendinţă spre infracţiune.
În acelaşi timp, tribunalul de supraveghere judecă căile de atac exercitate împotriva
sentinţelor de condamnare, de eliberare (absolvire) sau de neîncepere a urmăririi privitor la
hotărâri vizând măsuri de siguranţă (în anumite condiţii). Funcţia de procuror pe lângă
tribunalul de supraveghere este exercitată de către procurorul general de pe lângă curtea de
apel competentă.
Executarea dispoziţiilor privitoare la măsurile de siguranţă cade în sarcina
procurorului de pe lângă judecătorul de supraveghere care a adoptat dispoziţiile, care va
emite, atunci când este cazul, ordinul de predare sau eliberare a interesatului. Când însă, ca
urmare a unei măsuri a judecătorului de supraveghere, trebuie dispusă detenţia sau liberarea
din detenţie a condamnatului, competenţa aparţine procurorului de pe lângă judecătorul de
execuţie; procurorul de pe lângă judecătorul de supraveghere care a adoptat măsura poate
emite numai un mandat provizoriu de execuţie, în caz de urgenţă.

75
 Secţiunea a II-a
Dreptul spaniol

Potrivit art. 117 pct. 1 din Constituţia Spaniei, justiţia emană de la popor şi se
înfăptuieşte în numele regelui de către judecători şi magistraţi care constituie puterea
judecătorească, fiind independenţi, irevocabili, responsabili şi supuşi numai legii.
La pct. 3 din acelaşi articol se arată că exercitarea puterii judecătoreşti în toate tipurile
de procese, atunci când se judecă şi se pun în executare sentinţele, revine judecătoriilor şi
tribunalelor stabilite de lege, potrivit normelor de competenţă şi de procedură reglementate de
aceasta.
Executarea penală este considerată drept o activitate jurisdicţională şi reprezintă una
din atribuţiile esenţiale stabilite de Codul execuţional pentru judecătorii şi tribunale; pe cale
de consecinţă, organul execuţional este un organ jurisdicţional.
Printre autorităţile cu atribuţii în materie de executare a hotărârilor penale, menţionăm
judecătorul de supraveghere şi instanţa judecătorească competentă (judecătoria sau
tribunalul).
§. 1. Judecătorul de supraveghere
În faza executării hotărârilor penale, potrivit legislaţiei spaniole, un rol important îl are
judecătorul de supraveghere (instituţie preluată din dreptul italian), a cărui funcţie constă, în
esenţă, în asigurarea executării celor stabilite prin hotărârea penală definitivă în situaţia
privării de libertate. Dintre atribuţiile judecătorului de supraveghere, enumerăm următoarele:
 adoptarea măsurilor necesare pentru ca toate dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti
în legătură cu privarea de libertate să fie duse la bun sfârşit;
 acordarea si revocarea liberării condiţionate;
 aprobarea propunerilor formulate de stabilimente asupra beneficiilor penitenciare
care pot atrage reducerea pedepsei;
 aprobarea sancţiunilor de izolare în celulă pe o durată mai mare de 40 de zile;
 rezolvarea, prin intermediul recursului, a reclamaţiilor formulate de deţinuţi
privind sancţiunile disciplinare;
 soluţionarea petiţiilor sau plângerilor deţinuţilor în legătură cu regimul şi
tratamentul penitenciar, atunci când le afectează drepturile fundamentale sau
drepturile şi beneficiile penitenciare ale acestora;
 autorizarea ieşirilor din penitenciar cu o durată mai mare de două zile, în anumite

76
 condiţii.
Judecătorul de supraveghere este obligat să facă vizite în penitenciare, pentru a
cunoaşte starea acestora.

§. 2. Instanţa judecătorească competentă (judecătoria sau tribunalul)

Competenţa cu privire la executarea penală se atribuie judecătoriei sau tribunalului
unde s-a pronunţat sentinţa primă (sau unică), fiind certificată de instanţa de apel sau de
recurs.
Când este vorba de executarea în Spania a unor sentinţe pronunţate de tribunale din
străinătate, ca urmare a dispoziţiilor tratatelor şi convenţiilor internaţionale, competenţa
aparţine Audienţei Naţionale.
Trebuie avut în vedere că şi în situaţia executării sentinţelor acţionează instituţii
judiciare auxiliare, dar numai atunci când tribunalul nu poate pune în aplicare sentinţele, cu
toate diligenţele făcute; în acest caz intervine judecătorul de instrucţie corespondent (ca nivel
de instanţă) pentru punerea imediată în aplicare a sentinţei tribunalului.
În afara acestor atribuţii jurisdicţionale, tribunalul are şi alte competenţe specifice
fazei de executare, cum ar fi: punerea în executare a hotărârii prin care s-a aplicat sancţiunea
„mustrării”; schimbări în executarea pedepselor patrimoniale etc.
Soluţionarea incidentelor ivite cu prilejul punerii în executare sau a executării
hotărârilor penale definitive se efectuează după regulile procedurale stabilite de lege.
Cu referire la organele jurisdicţionale execuţionale penale intervin şi alţi funcţionari şi
autorităţi cum ar fi „cooperatorii”. Între aceştia trebuie semnalaţi funcţionarii de penitenciar
din cadrul Corpului Instituţiilor de Penitenciar; poliţia, care se ocupă, după rămânerea
definitivă a sentinţei de condamnare, cu însoţirea condamnatului la locul de deţinere;
Serviciul Central de Trafic, când trebuie executată pedeapsa cu închisoarea si este nevoie de a
se folosi maşini pentru deplasare; organismele publice corespunzătoare, când este vorba de
anumite pedepse etc. (în afara acelora care se ocupă cu executarea dispoziţiilor civile ale
sentinţelor penale definitive).

77
 Secţiunea a III-a
Dreptul francez

Art. 66 din Constituţia Republicii Franceze prevede că nimeni nu poate fi închis

arbitrar, revenind autorităţii judecătoreşti - apărătoare a libertăţii individuale - sarcina de a
asigura respectarea acestui principiu în condiţiile prevăzute de lege.
Sistemul judiciar francez prevede ca autorităţi însărcinate cu executarea sancţiunilor
Ministerul Public şi judecătorul cu atribuţii de aplicare a pedepselor121.

§. 1. Ministerul Public
Punerea în executare a hotărârilor penale definitive este atribuţia Ministerul Public. De
asemenea, Ministerul Public are anumite competenţe şi pe parcursul executării hotărârilor
penale. Membrii Ministerului Public sunt ierarhizaţi în interiorul aceluiaşi parchet şi trebuie să
se conformeze ordinelor sefului lor. În marile parchete este desemnat un substitut însărcinat
cu executarea pedepselor.
Din punct de vedere teritorial, competenţa aparţine parchetului din circumscripţia
instanţei de executare. În cazul unei puneri în libertate dispusă de instanţă, Ministerul Public
trebuie să asigure eliberarea celui deţinut122.

§. 2. Judecătorul cu atribuţii de aplicare a pedepselor

După anul 1945, instaurarea unui regim progresiv în penitenciare a antrenat
desemnarea unui magistrat cu atribuţii de urmărire a executării pedepselor.
De la origini, intervenţia unui magistrat în penitenciar a fost legată de voinţa de a
controla punerea în scenă a unei anumite individualizări a pedepselor. Acest obiectiv a fost
atins prin crearea instituţiei judecătorului cu atribuţii de aplicare a pedepselor, prin Codul de
procedură penală, în 1958, concomitent cu instaurarea suspendării sub supraveghere, cu care a
fost însărcinat123.
Judecătorul cu atribuţii de aplicare a pedepselor funcţionează pe lângă fiecare tribunal
de mare instanţă, fiind numit prin decret, pe o perioadă de 3 ani, cu avizul Consiliului

121 A se vedea pe larg A. Pojereanu, Instituţiile judecătoreşti şi justiţia pentru minori în Franţa, în Revista
de Ştiinţă Penitenciară nr. 1/1998, p. 123 şi urm.
122 V. Păvăleanu, Organizarea şi funcţionarea Ministerului Public în Franţa, în Revista Dreptul nr.
12/1997, p. 60 şi urm.
123 A se vedea M. Verbiceanu, Judecătorul de executare a pedepsei, o instituţie nouă în proiectul Legii de
executare a pedepsei, inspirată din procedura penală franceză, în Revista de Ştiinţă Penitenciară nr. 3-4/1997,
p. 13 şi urm.

78
Superior al Magistraturii.
Competenţa teritorială a judecătorului cu atribuţii de aplicare a pedepselor se extinde
asupra tuturor penitenciarelor situate în circumscripţia tribunalului de mare instanţă.
Însărcinat să controleze si adesea să decidă asupra diferitele modalităţi de executare a
pedepselor, judecătorul cu atribuţii de aplicare a pedepselor a înregistrat în timp o sporire a
atribuţiilor sale, printre acestea incluzându-se şi diversificarea măsurilor de individualizare a
pedepselor aplicabile condamnaţilor, precum şi reducerea sau organizarea timpului petrecut în
detenţie.
Judecătorul de aplicare a pedepselor este însărcinat cu organizarea modalităţilor
tratamentului penitenciar. El decide, în principiu, în deplină libertate asupra plasamentelor
exterioare, precum şi asupra semilibertăţii şi permisiunilor de ieşire.
În cazul minorilor, judecătorul de minori îndeplineşte, faţă de această categorie de
delicvenţi, rolul judecătorului de aplicare a pedepselor, cu excepţia minorilor încarceraţi, unde
se limitează la a da un aviz judecătorului de aplicare a pedepselor.
Modalităţile de exercitare a atribuţiilor variază în funcţie de obiectul lor şi de
circumstanţe. El decide fie singur, fie în cadrul unei comisii de aplicare a pedepselor, fie
propune sau emite un aviz şi/sau sesizează instanţa abilitată să decidă.
Cât priveşte natura deciziilor judecătorului de aplicare a pedepselor, chestiunea a fost
controversată, într-o anumită perioadă, în doctrina juridică franceză. Astfel, potrivit unei
opinii, aceste decizii sunt jurisdicţionale. Într-o altă opinie se susţine că este vorba de o
măsură administrativă.
Punând capăt acestei dispute, prin Legea din 22.11.1978, deciziile judecătorului de
aplicare a pedepselor au fost calificate drept „măsuri de administrare judiciară”, situaţie în
care jurisdicţiile administrative sunt competente pentru cunoaşterea şi controlul consecinţelor
prejudiciabile ale deciziilor luate de judecătorul de aplicare a pedepselor.
În ultima perioadă însă capătă teren părerea că, în ipoteza dată, este vorba de acte
jurisdicţionale, unul dintre argumente fiind acela că, prin deciziile sale, judecătorul de aplicare
a pedepselor modifică pedepsele pronunţate.
Cu toate acestea, se apreciază că „este excesiv a spune că se poate aduce atingere
autorităţii de lucru judecat atunci când este cazul exercitării dreptului de a graţia”,
judecătorul de aplicare a pedepselor organizând, în limitele legii, pedepsele pronunţate.

79
 Secţiunea a IV-a
Aspecte de drept comparat în alte sisteme de drept

În Elveţia, conform sistemului federal elveţian, executarea pedepselor şi măsurilor

penale este în competenţa cantoanelor (art. 3 şi 64 bis din Constituţia federală).
În plan federel, Elveţia nu dispune de drept penal uniform decât începând cu anul
1942. Codul penal elveţian şi ordonanţele aferente conţin dispoziţii cadru în domeniul
executării pedepselor şi măsurilor penale.
Principiul care rezultă din Codul penal, art. 64 bis, alin. 3, în conformitate cu care
executarea măsurilor şi a pedepselor intră în competenţa cantoanelor, are două consecinţe
conexe124:
 prima, este de competenţa cantoanelor să pună în executare sentinţele date de
tribunale;
 a doua, sunt obligate să construiască şi să administrezi aşezămintele de detenţie,
putând încheia acorduri cu privire la construcţiile comune exploatarea şi co-
utilizarea (acord cu privire la executarea pedepselor şi măsurilor Codul penal
conţine trei dispoziţii care se referă în mod special la sarcinile pe care le au aceste
cantoane (art. 374, alin. 1, art. 382, art. 383 CP).
În conformitate cu art. 102, Consiliul federal este obligat să vegheze la respectarea
normelor federale şi a prevederilor acordurilor. Aplicarea dispoziţiilor-cadru definite în Codul
penal nu este posibilă decât în cazul în care Confederaţia are dreptul de supraveghere asupra
executării pedepselor şi măsurilor. Această supraveghere la nivel înalt, al cărei principiu
rezultă din Constituţie, se instituie prin art. 392 CP.
Confederaţia se bazează, de asemenea, pe art. 64 bis, prin care influenţează executarea
pedepselor şi măsurilor.
În conformitate cu dispoziţiile Codului penal, executarea pedepselor cu închisoarea şi
de recluziune (obligativitatea de a munci) are ca scop: să exercite asupra deţinutului o
acţiune educativă şi să-l pregătească pentru întoarcerea sa la viaţa liberă” (CP, art. 37, cap.
1, alin. 1). Conform acestei dispoziţii, executarea unei pedepse trebuie „să favorizeze [...)
reparaţia daunei cauzate celui lezat”. Acest obiectiv, care vizează resocializarea sau
reinserţia condamnatului, constituie un ideal pentru autorităţile executiv-penale şi pentru

124 Pentru aceste aspecte a se vedea pe larg Ana Bălan, Emilian Stănişor, Roxana Elaş, Administraţiile
penitenciare europene, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002; Graham W. Giles, Administrarea justiţiei în
Comunitate. Standarde şi reglementări internaţionale, Editura Expert, Bucureşti, 2001; Pavel Abraham,
Victor Nicolescu, Bogdan-Ştefăniţă Iaşnic, Poliţia comunitară. Abordări conceptuale şi perspective
contemporane, Editura Expert, Bucureşti, 2002.

80
instituţiile care pun în executare pedepse şi măsuri.
În Bulgaria, pedepsele care pot fi impuse celor care comit infracţiuni sunt stipulate în
Codul penal, care reglementează şi pe ce bază se pot stabili sentinţe condiţionate, eliberarea
condiţionată înainte de termen şi eliberarea înainte de termen (care se aplică numai deţinuţilor
tineri).
Codul de procedură penală stipulează procedura pentru respectarea executării unei
pedepse impuse, pentru suspendarea pedepsei, schimbarea regimului de execuţie, eliberarea
condiţionată înainte de termen, aplicarea măsurilor medicale cu privire la persoanele care au
ajuns într-o stare de iresponsabilitate mentală în timpul executării pedepsei şi alte proceduri
legate de executarea sentinţelor.
Legea de executare a Pedepselor a intrat în vigoare în anul 1969, şi a fost amendat de
12 ori. Printre reglementările emise de Ministerul Justiţiei şi Eurointegrării Judiciare au fost
emise şi Regulile pentru aplicarea Legii Executării Pedepselor (1990); Reglementarea privind
statutul deţinuţilor aflaţi în arest preventiv în locurile de deţinere etc.
În Germania, în conformitate cu Secţiunea 451 din Codul de procedură penală,
procuratura, ca reprezentată a autorităţii răspunde de aplicarea sentinţelor125.
În Luxemburg, Procurorul General al statului are pe lângă alte atribuţii şi pe cea
privind punerea în executare a pedepselor. Progurorul General al statului poate delega aceste
funcţii unui magistrat de la Parchetul General sau de la unul din parchete.
În Austria baza legală pentru executarea sentinţelor cu închisoarea şi a măsurilor de
prevenire şi reabilitare este Actul privind executarea sentinţelor cu închisoarea şi măsurile de
prevenire şi reabilitare, implicând privarea de libertate din 26 martie 1969, care a fost
amendată de mai multe ori.
În Macedonia, executarea sancţiunilor privative de libertate se face sub conducerea
Direcţiei de Executare a Sancţiunilor Privative. În competenţa administraţiei centrale intră:
pregătirea proiectelor de lege, regulilor şi regulamentelor privind executarea pedepselor,
pregătirea informaţiilor şi rapoartelor legate de executarea sentinţelor etc.
În Belarus, este în curs de adoptare, în prezent, un nou Cod execuţional-penal. La data
de 20 decembrie 1997, a fost adoptat de Camera reprezentanţilor Adunării Naţionale a
Republicii Belarus un proiect al acestui cod, care reglementează toate formele de pedeapsă
prevăzute de Codul penal.
În ceea ce priveşte instituţia liberării condiţionate, reţinem următoarele aspecte de
drept comparat:
 Andorra - condamnaţii pot cere liberarea condiţionată după ce au executat
125 A se vedea şi K.M. Miebach, Legi de larg interes în Republica Federală Germania, Editura de Sud,
Craiova, 2001, p. 225.C

81
 2/3 din pedeapsă şi după ce, în prealabil, Direcţia Centrului Penitenciar le-a
acordat o reducere prealabilă de cinci zile pe lună pentru bună purtare.
Pentru ca liberarea condiţionată să fie acceptată, condamnatul trebuie să aibă
un serviciu în exterior şi să aibă raporturi favorabile cu centrul penitenciar.
Liberarea pe cauţiune se acordă de către judecător sau tribunal;
 Bulgaria - liberarea condiţionată este dată de tribunal pe baza unei
comportări bune, atunci când 1/2 din sentinţă sau, în cazul unor infracţiuni
intenţionate grave, 1/4 din pedeapsă a fost executată;
 Cehia - liberarea condiţionată este recomandată de guvernator şi hotărâtă de
tribunal;
 Grecia - liberările condiţionate pe cauţiune se acordă numai când deţinutul a
executat 2/5 din pedeapsă;
 Italia - pentru a beneficia de liberare condiţionată, comportarea în timpul
detenţiei trebuie să demonstreze fără echivoc faptul că pedeapsa şi-a atins
scopul, iar deţinutul are obligaţia să se conformeze obligaţiilor civile
relevante pentru infracţiune. Nu este necesară cauţiune;
 Lituania - tribunalul poate să impună deţinuţilor liberaţi unele condiţii, cum
ar fi interzicerea de a părăsi casa în anumite momente, cu excepţia situaţiei
în care merg la muncă, interzicerea de a vizita anumite locuri, interzicerea de
a părăsi oraşul de reşedinţă pentru mai mult de şapte zile, înregistrarea în
locurile execuţional-penale de 1-4 ori pe lună;
 Regatul Unit al Marii Britanii - regulile de eliberare a deţinuţilor, stabilite
în Actul de Justiţie Penală din 1991, stabilesc trei scheme ce pot fi aplicate.
Principiul de bază este acela conform căruia sentinţele custodiale trebuie să
fie executate o parte în penitenciar şi o alta în comunitate.
Cele trei scheme sunt: liberarea necondiţionată automată, sub 12 luni; liberarea
necondiţionată automată, de la 12 luni până la patru ani; liberarea condiţionată discreţionară,
patru ani şi peste. Deţinuţii care primesc sentinţe mai mici de 12 luni sunt eliberaţi din
custodie după ce au executat jumătate din pedeapsă şi nu sunt supuşi nici unei supravegheri
din partea Serviciului de probaţiune. Deţinuţii care execută între 12 luni şi patru ani sunt
eliberaţi pe bază de autorizaţie în momentul în care au executat jumătate din sentinţă şi apoi
sunt supravegheaţi de către Serviciul de Probaţiune până în momentul în care au executat 3/4
din sentinţă, când autorizaţia expiră. Deţinuţii care execută pedepse de patru ani sau mai mult
nu pot fi eliberaţi până nu execută 2/3 din pedeapsă. La eliberare, deţinuţii sunt supuşi unei
autorizaţii de eliberare, care conţine acelaşi tip de condiţii ca cele descrise mai sus, incluzând

82
obligaţia de a se prezenta periodic la un lucrător de probaţiune. Guvernatorii de penitenciar
sunt responsabili cu stabilirea duratei interdicţiei şi adresei la care deţinutul va executa această
interdicţie, prin consultare cu Serviciul de Probaţiune. Deţinuţii care execută sentinţe mai
mari de un an vor fi, în plus, supuşi unor aranjamente normale de supraveghere. Deţinuţii care
încalcă această interdicţie vor fi imediat supuşi unui ordin de rechemare în penitenciar;
 Slovenia - deţinuţii au posibilitatea să fie liberaţi condiţionat după ce au
executat jumătate din sentinţă. Decizia privind liberarea condiţionată este
luată de Comitetul de Liberare Condiţionată al Ministerului de Justiţie, la
cererea deţinutului sau membrilor de familie sau la propunerea
guvernatorului. În cazuri excepţionale, un deţinut poate fi pus în libertate
după ce a executat o treime din sentinţă. Guvernatorul de închisoare are
dreptul să elibereze un deţinut, cu până la o lună înainte de sfârşitul
sentinţei dacă acesta a executat 3/4 din sentinţă;
 Turcia - deţinuţii care au executat 40% din sentinţă şi au o comportare
bună sunt liberaţi condiţionat de judecător. Pentru deţinuţii acuzaţi de
terorism, conform Legii privind lupta împotriva terorismului, procentul de
executare a sentinţei este de 75%;
 Ungaria - un deţinut poate fi liberat condiţionat astfel: dacă a executat cel
puţin 4/5 din sentinţă (într-o închisoare de maximă securitate); dacă a
executat cel puţin 3/4 din sentinţă (într-o închisoare de securitate medie);
dacă a executat cel puţin 2/3 din sentinţă (într-o închisoare de securitate
minimă).
Pentru perioada liberării condiţionate sau pentru cel puţin un an, deţinutul poate fi pus
sub supraveghere.

83
 Bibliografie

 I. Neagu, „Drept procesual penal. Partea generală (Tratat)”, Editura Global

Lex, Bucureşti, 2006;
 N. Jidovu, Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
 Al. Vasiliu, „Teoria actelor de procedură penală”, All Beck, Bucureşti, 2003;
 Crişu, Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
 M. Apetrei, „Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004;
 I. Neagu, A. Crişu, „Codul de procedură penală”, Ediţia 2003;
 V. Păvălenu „Drept procesual penal. Partea specială”, Editura Lumina Lex,
2002;
 Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck,
2001;
 A. Puitea „Drept procesual penal”, Ediţia revizuită, Editura Lumina Lex,
2002;
 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, I. Măgureanu „Drept procesual
penal”, Editura All Beck, 2003;
 D. Lupaşcu, „Codul de procedură penală” (Ediţie actualizată, 29.10.2003, cu
modificările aduse prin Legea nr. 281/2003, O.U.G. nr. 66/2003; O.U.G. nr.
109/2003), Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
 A. Ţuculeanu, „Noi reglementări privind ocrotirea libertăţii persoanei”,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2004;
 I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002;
 C. S. Paraschiv, „Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
 Gh. Nistoreanu ş.a, Drept procesual penal, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1996;
 Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal, Partea generală, Iaşi, 1959;
 Gh. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II,
Universitatea „Alexandru I. Cuza”, Iaşi, 1974;
 M. Apetrei, L. Nae, Comentarii privind modificările Codului de procedură
penală, Editura Albastră, Bucureşti, 1996;
 T. Dima, „Drept penal. Partea generală”, ediţia a 2-a, editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007;
 V. Mirişan, „Drept penal. Partea generală”, ediţia a II-a, Editura Lumina

84
 Lex, Bucureşti, 2007;
 Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, „Instituţii de Drept Penal”, Editura Trei,
Bucureşti, 2006;
 Boroi, „Drept penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
 N. Anghel Nicolae, „Drept penal. Partea generală”, Vol. II, Editura „Titu
Maiorescu”, Bucureşti, 2005;
 Boroi, Gh. Nistoreanu, „Drept penal. Partea generală”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
 Mitrache, C. Mitrache, „Drept penal român. Parte generală”, Universul
Juridic, Bucureşti, 2004;
 V. Dobrinoiu, W. Brânză, „Drept penal. Partea generală”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
 Şt. Daneş, V. Papadopol, „Individualizarea judiciară a pedepselor”, Editura
Juridică, Bucureşti, 2004;
 V. Paşca, „Drept penal”, Vol. I-II, Editura World Teach, 2006;
 I. Pascu, V. Drăghici, „Drept penal. Partea generală. Examinarea
instituţiilor fundamentale ale dreptului penal, potrivit dispoziţiilor Codului
penal în vigoare şi ale noului Cod penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004;
 G. Antoniu, „Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană”, în
Revista de Drept Penal nr. 1 din 2004;
 V. Dongoroz, „Drept penal” (reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia Română
de ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000;
 V. Păvăleanu, „Drept penal. Partea generală. Legea penală şi infracţiunea”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
 Cornoiu, V. Dumitru, „Curtea de Apel Piteşti. Culegere de practică
judiciară în materie penală pe anul 2000”, Bucureşti, 2002;
 D. Lupaşcu, „Culegere de Practică judiciară în materie penală 2000. Curtea
de Apel Bucureşti”, Editura Wolterskluwer, Bucureşti, 2002;
 D. Lupaşcu, An. Nedelcu, I. Matei, „Curtea De Apel Bucureşti. Culegere de
practică judiciară 2005 în materie penală”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006;
 V. Papadopol, M. Popovici, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
materie penală pe anii 1976-1980” Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti 1982;

85
 D. Lupaşcu, „Codul Penal. Hotărâri ale CEDO. Decizii ale Curţii
Constituţionale, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, ediţia a VIII-a, Editura
Wolterskluwer, Bucureşti, 2006;
 Codul de procedură penală, cu modificările la zi (inclusiv cele aduse prin
Legea nr. 356/2006);
 *** Curtea de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară în materie penală
2003 - 2004, Editura C.H. Beck, 2004;
 *** Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală
1999, Editura Teora, Bucureşti, 2000;
 Constituţia României din anul 2003 în forma republicată a Constituţiei
României din 1991, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor,
revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-
19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003. Textul Constituţiei din anul 2003 a fost publicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;
 Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea
Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 468 din 1 iulie 2003;
 Ordonanţă de urgenţă nr. 66 din 10 iulie 2003 privind modificarea unor
dispoziţii din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 502 din 11 iulie 2003;
 O.U.G. nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală şi
Legea nr. 159/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală. A
aprobat O.U.G. nr. 109/2003, modificând art. 52 alin. 7, art. 304, art. 350 alin.
1;
 O.U.G. nr. 55/2004, pentru modificarea Codului de procedură penală. A
abrogat art. 52 alin. (7);
 O.U.G. nr. 72/2004 pentru completarea art. 209 din Codul de procedură
penală. A introdus alin. 6 la art. 209;
 Legea nr. 480/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală. A modificat art. 228 alin. 6, art. 246 alin. 1, art. 278 alin. 3;
a introdus alin. 31
 Legea nr. 548/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală;

86
 Legea nr. 575/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
72/2004 pentru completarea art. 209 din Codul de procedură penală Legea nr.
576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală.
A modificat art. 311 alin. 2, denumirea Secţiunii III din Titlul II; a introdus art.
4081; a abrogat art. 29 pct. 4, art. 409 - 4141;
 Legea nr. 160/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
58/2002 privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal
referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii,
precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală. A aprobat cu
modificări O.U.G. nr. 58/2002. Modificările efectuate asupra art. 27 pct. 1 lit.
a) şi art. 209 alin. 3;
 O.U.G. nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul
de integrare europeană. A introdus lit. e1 la art. 27 punctul 1;
 Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal;
 Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi;
 O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

87