UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT
ŞCOALA DOCTORALĂ

PUTEREA CONSTITUANTĂ
REZUMAT

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof.univ.dr. Cristian IONESCU

DOCTORAND:
ALEXE I. Andreea Ana-Maria
(Stănciulescu)

Craiova
2018
§1. Tema de cercetare

Puterea constituantă reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale

dreptului constituțional. Apărut inițial ca urmare a mișcărilor revoluționare
timpurii, conceptul a reprezentat fundamentul legitimării revoluției și elaborării
constituției. Prin putere constituantă înțelegem competența, puterea (ca
voință) de a elabora o Constituție nouă sau de a o revizui pe cea existentă.
Importanța temei de cercetare rezultă din necesitatea înțelegerii
procesului constituant și legitimării legii fundamentale. Înțelegerea acestui concept
este vitală pentru identificarea fundamentului ordinii juridice şi politice, actul
constituant fiind responsabil de provocarea unei fuziuni între concepția politică și
cea juridică a conceptului de Constituție: practic este momentul în care se produce
o transpunere în formă juridică a unei ordini politice și, astfel, ordinea politică este
percepută ca ordine juridică.
Lucrarea de cercetare este structurată în trei părți: în prima parte am
analizat teoria generală a puterii constituante, în cea de-a doua parte am urmărit,
din perspectiva dreptului comparat, experiențele constituante din Statele Unite ale
Americii, Franța și Germania, iar în cea de-a treia parte am avut în vedere
experiențele constituante românești, manifestarea voinței constituante a poporului
român în elaborarea constituțiilor naționale.
Teoria generală a puterii constituante ne permite să înțelegem ex ante
procedura constituantă și procesul ştiințific prin care materia brută, nenormativă se
transformă în normă constituțională. Astfel, la finalul primei părți din această
lucrare de cercetare vom putea analiza momentul constituant ex post, o activitate
necesară pentru o analiză critică a disfuncționalităților care ar putea vulnerabiliza
întregul proces. Cercetarea se completează cu experiențele constituante analizate în
partea a II-a, unde am ales, pentru a ilustra diferite cauze care determină apariția
manifestării puterii constituante, experiențe constituante care să ilustreze aspectele
teoretice analizate în prima parte a lucrării, astfel: am avut în vedere contextul și
procedura constituantă care au stat la baza elaborării primei constituții scrise din
lume, Constituția Statelor Unite ale Americii, dar și experiența constituantă
franceză și germană.
În cea de-a treia parte a acestei lucrări am avut în vedere experiențele
constituante românești, manifestarea voinței constituante a poporului român în
elaborarea proiectelor de constituție și a constituțiilor naționale.
Analiza acestor exemple ne permite să identificăm actorii puterii
constituante în economia procesului constituant şi evidențierea rolului lor. Întregul
demers este acela de a identifica modalitatea prin care constituția, produsul final al
procesului constituant reprezintă voința constituantă a poporului.
Pentru a justifica necesitatea unei analize asupra conceptului de putere
constituantă vom expune câteva repere legate de evoluția acestuia. Puterea
constituantă este un concept modern, care își are originile în gândirea medievală și
desemnează ca sursă a autorității politice poporul. Conceptul derivă din mişcările
revoluţionare iluministe din secolul al XVIII-lea şi constă în recunoaşterea că sursa
autorităţii politice provine din voinţa poporului şi acceptarea ideii că legea
fundamentală este o creaţie a acestuia; în felul acesta, constituţia devine un
instrument juridic, este o expresie a puterii constituante a poporului de a stabili
prin diverse aranjamente instituţionale modalitatea prin care acesta să fie guvernat.
Cu toate că Sieyès a fost primul în zona europeană care a conceptualizat
termenul de putere constituantă, cu un an mai devreme, în 1787, în Statele Unite
ale Americii deja acest concept îşi găsise materializarea în Constituţia adoptată în
urma Convenţiei de la Philadelphia. Ideea de constituție scrisă care să provină
dintr-o voință suverană a poporului a fost fundamentată teoretic prin eseurile
Federaliştilor. Aceștia au avut ca bază de documentare teoriile contractualiste şi
concepţia separării celor trei puteri a lui Montesquieu. Astfel, până la Sieyès, deja
în Statele Unite exista o Constituţie extrem de modernă şi democrată pentru acele
vremuri, unde voinţa poporului a fost cea care a impus o nouă formă de guvernare.
Cu toate că noţiunea de putere constituantă pare simplă, vom vedea în cele
ce urmează că este un concept complex care presupune o analiză atentă a evoluţiei
acestuia şi a diverselor valenţe pe care le poate avea, de aceea putem vorbi despre o
teorie generală a puterii constituante.
Această teorie presupune un discurs interdisciplinar care are în vedere
analiza conceptului atât din punctul de vedere al metafizicii ştiinței politice, cât şi
al dreptului constituțional modern. Doctrina germană1 numeşte conceptul de putere
constituantă ca fiind un „Grenzbegriff”, un concept aflat la limită între sfera legală
şi forma pe care o îmbracă regimul politic, fiind puternic disputat între domeniul
juridic constituţional și cel politic.
Pentru a înțelege mai bine semnificația conceptului de putere constituantă,
am avut în vedere modul în care conceptul a fost receptat în diferite curente de
gândire juridico-filozofice, precum: a) normativism, b) decizionism şi c)
relaţionism.
Teoria puterii constituante, considerată o temă esențială a teoriei
constituționale, reprezintă și o temă extrem de controversată. Astfel, am remarcat
opinii care neagă existența puterii constituante originare2. Aceste negări ale puterii

1
În special C. Schmitt, Political Theology: Four chapters on the concept of souveranity, op.
cit., şi E.W. Böckenförde, Staat, Verfassung, Demokratie: Studien zur Verfassungstheorie und
zum Verfassungsrecht, Frankfurt, 1992.
2
A se vedea, inter alia, E. Sur, Le pouvoir constituant n`existe pas, în Mélanges en l`honneur
de Georges Lavroff, Dalloz, Paris, 2005; O. Calya, L`obscure théorie du pouvoir constituant
constituante originare sunt: fie ca urmare a ravagiilor pozitiviste, dar nu
întotdeauna argumentele care stau în spatele acestor afirmații pot fi justificate doar
de tendințele pozitiviste; fie ca urmare a perioadelor de acalmie constituţională,
când problematica originilor Constituției este considerată o veritabilă metaforă a
misterului şi are tendința de a fi abandonată. Literatura americană este un exemplu
relevant în acest sens, fiind săracă în ultimele decenii în dezbateri care să constate
existența acestei puteri; practic, evoluția doctrinară a conceptului este invers
proporțională cu longevitatea Constituției.
În prezent, în materie de analiză a puterii constituante, atenția se
concentrează pe revizuirea constituțională și anume, pe analiza limitelor puterii
constituante derivate. Un element extrem de dezbătut din teoria generală a puterii
constituante fiind reprezentat de inserarea în textele noilor Constituții a aşa-
numitelor „norme supraconstituționale” sau „clauze intangibile”. Aceste aspecte au
fost analizate pe larg în cadrul prezentei lucrări de cercetare.

§2. Scopul și obiectivele urmărite

Scopul urmărit prin conceperea și elaborarea lucrării de cercetare a fost de a

identifica diferite abordări teoretice cu privire la modalitatea de înțelegere a
conceptului de putere constituantă și analiza diferitelor experiențe constituante atât
prin raportare la dreptul comparat cât și la cel național.

În activitatea de cercetare ştiinţifică, principalele obiective urmărite și atinse

au fost:

- urmărirea evoluției istorice a conceptului de putere constituantă;

originaire au l`illusion d`une identité souveraine inaltérable, în Mélanges en l`honneur de

Michael Troper, Economica, Paris, 2006.
 - identificarea și explicarea caracteristicilor comune și a diferențelor între
teoriile analizate;

- clarificarea diferențelor dintre concepția formală și cea materială despre

puterea constituantă;

- stabilirea diferențelor dintre conceptele de: putere constituantă originară și

putere constituantă derivată; putere constituantă și puteri constituite;

- determinarea naturii juridice și a caracterelor conceptelor analizate;

- elucidarea conceptelor și principiilor utilizate în dreptul constituțional prin

raportare la conceptul de putere constituantă, și anume: suveranitatea națională,
suveranitatea populară, legitimitate, principiul supremației constituției și principiul
reprezentării;

- stabilirea distincției dintre puterea constituantă și puterea legislativă;

- clarificarea relației dintre putere constituantă, constituționalismul și regim

democratic;

- determinarea titularului puterii constituante;

- identificarea limitelor formale și materiale ale conceptului;

- analiza procesului istoric de apariție a constituției;

- identificarea procesului constituant și a actorilor implicați în această

procedură;

- clarificarea conceptelor de legalitate /legitimitate în analiza conceptului de

putere constituantă;

- identificarea funcțiilor puterii constituante;

 - identificarea etapelor procedurii constituante;

- evidenţierea rolului Adunării Constituante în economia discursului

constituant;

- analizarea experiențelor constituante din perspectiva dreptului comparat,

distincția dintre accepțiunea americană și cea franceză și germană în analiza
conceptului de putere constituantă;

- determinarea voinței constituante a poporului român în elaborarea

proiectelor de constituție și a constituțiilor naționale;

§3. Metodologia cercetării

În vederea atingerii scopului şi obiectivelor propuse prin tema aleasă, în

procesul elaborării prezentei lucrări, am realizat o documentare aprofundată a
literaturii de specialitate. Astfel, am studiat și analizat opiniile doctrinare din
numeroase lucrări de specialitate – tratate, cursuri, monografii, articole de revistă –
din ţară şi din străinătate.

În literatura de specialitate străină - americană, franceză și germană - am

putut observa o preocupare intensă pentru analiza acestei tematicii. Teoretizarea
conceptului aparține fondatorilor constituției americane, iar dezvoltarea acestuia
aparține juriștilor francezi și mai târziu, celor germani. Datorită numărului mare de
teze de doctorat publicate în străinătate, dar și de monografii și studii de
specialitate dedicate acestei teme, în prima parte a lucrării sunt evidențiate, mai
mult, comentariile doctrinarilor străini în scopul fundamentării şi argumentării
teoriei generale a puterii constituante. Având în vedere aceste aspecte, dar și a
faptului că terminologia de specialitate nu este unitară, uneori, am preferat să redau
unele opinii doctrinare și în limba în care acestea au fost redactate, însoțite de o
traducere personală.

În cea de-a doua parte a lucrării am analizat experiențele constituante care să

corespundă principalelor momente în care putem vorbi de manifestarea puterii
constituante. Aceste momente sunt în strânsă legătură cu diferite evenimente
sociale și politice interne şi internaționale care au avut loc în evoluția istorică a
unui stat, iar acestea pot fi grupate în: momente constituante determinate de o
revoluție, de schimbarea regimului politic sau de formare a unui stat și în această
ultimă situație avem în vedere atât crearea noului stat ca urmare a unui act al
suveranității naționale cât și ca urmare a unui efort internațional.

Astfel, am ales pentru analiză: elaborarea și adoptarea primei constituții

scrise, Constituția Statelor Unite ale Americii, apoi, datorită numărului mare de
constituții adoptate și a particularităților sistemului constituțional francez am avut
în vedere experiențele constituante franceze, urmărind, totodată, și dezvoltările
aduse de doctrină în teoretizarea conceptului de putere constituantă. Analiza
experiențelor constituante germane a urmărit procesul constituant al adoptării
Constituției de la Weimar, dar, mai ales, a avut drept scop situația particulară pe
care a reprezentat-o adoptarea legii fundamentale a Republicii Federale Germania
din 23 mai 1949, situație care a determinat adoptarea unei constituții printr-un efort
internațional.

În vederea realizării acestor analize am avut în vedere literatura de

specialitate străină specifică fiecărui stat, pe care am completat-o, unde a fost
posibil, cu material doctrinar român. Am avut în vedere atât lucrări de istorie
constituțională, cât și studii de drept constituțional deoarece pentru determinarea
contextului adoptării constituției și a conceptului de putere constituantă, este
relevant modul în care este înțeleasă relația dintre stat – voință constituantă –
Constituție în doctrina vremii.

În cea de-a treia parte a lucrării am urmărit conturarea voinței constituante

românești începând cu reformele și proiectele constituționale din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, apoi am urmărit și analizat procedura adoptării constituțiilor
naționale prin raportare la conceptele teoretizate în prima parte a lucrării. În
vederea realizării acestei analize am utilizat atât studiile de istorie constituțională și
de drept constituțional, cât și dezbaterile din Adunările Constituante și
documentele istorice relevante.

Pentru valorificarea materialului doctrinar, român şi străin, am utilizat

metodele deja consacrate ale cercetării ştiinţifice a fenomenelor juridice:

a) Metoda comparativă - esențială în construirea tipologiilor juridice și a

clasificărilor, a fost utilizată pentru a realiza în prima parte a lucrării o teorie
generală a puterii constituante. Astfel, pornind de la diferitele experiențe
constituante și de la opiniile exprimate în doctrina de specialitate am extras
anumite caracteristici comune care au permis crearea unei etapizări în cadrul
procesului constituant.

b) Metoda istorică – a fost utilizată atât pentru analiza conceptului de putere

constituantă în perspectiva evoluției sale istorice, cât și pentru analiza experiențelor
constituante. În realizarea lucrării doctorale am pornit de la ideea că dispozițiile
constituționale nu pot fi înțelese fără analiza voinței constituante care a stat la baza
adoptării acestora și fără o raportare la contextul social-istoric, astfel, pe baza unor
date istorice am realizat reconstrucția procedurii constituante și am evidențiat cu
fiecare ocazie particularitățile.
c) Metoda logică – care cuprinde totalitatea procedeelor și operațiunilor
metodologice și gnoseologice specifice a fost utilizată în vederea sintetizării
punctelor de vedere ale autorilor menţionaţi cu privire la tema analizată, precum şi
în expunerea concluziilor proprii;

d) Metoda sociologică oferă o direcție de cercetare pentru cunoașterea realității

juridice. Dreptul este o realitate socială, iar regulile de drept au importante
consecinţe în evoluția socială şi politică a societății. Referindu-ne la problema
legitimității puterii, remarcăm faptul că puterea constituantă nu trebuie să se
impună prin forță, ci prin acceptarea autorității ei de către majoritatea populației,
astfel, legitimitatea – devine o grilă de evaluare în ecuația transpunerii voinței
constituante a poporului în formă normativă. Întregul demers este acela de a
identifica modalitatea prin care constituția, produsul final al procesului constituant
este legitimată.

Contribuția proprie poate fi identificată în activitățile de documentare,

elaborare și fundamentare a punctelor de vedere exprimate care se materializează
în:

 sistematizarea modului în care conceptul de putere constituantă a fost

receptat în diferite curente de gândire juridico-filozofice;

 structura, modul de abordare și analizare a problemelor analizate în

lucrare;

 analiza experiențelor constituante din cea de-a doua și cea de-a treia parte
a lucrării și raportarea acestora la ideile expuse în prima parte;

 abordarea unor subiecte de actualitate care suscită încă probleme de

interpretare referitoare la natura juridică a conceptului și la limitele
puterii constituante.
 Rezultatele cercetării întreprinse îndeplinesc scopul urmărit și am
convingerea că acestea vor constitui o bază de pornire atât pentru cei care doresc să
se familiarizeze cu teoria generală a puterii constituante, cât și pentru cei care
doresc să aprofundeze studiul asupra acestui concept dintr-o altă perspectivă.

§4. Conținutul lucrării

Teza este structurată în trei părți: în prima parte am analizat teoria generală
a puterii constituante, în cea de-a doua parte am urmărit, din perspectiva dreptului
comparat, experiențele constituante din Statele Unite ale Americii, Franța și
Germania, iar în cea de-a treia parte am avut în vedere experiențele constituante
românești, manifestarea voinței constituante a poporului român în elaborarea
constituțiilor naționale.

Prima parte a lucrării, teoria puterii constituante, este compusă din patru
capitole: capitolul I – Conceptul de putere constituantă și formele sale, capitolul al
II-lea – Conceptul de putere constituantă și problema legitimității puterii, capitolul
al III-lea - Procedura constituantă și exercitarea puterii constituante și capitolul al
IV-lea – Conceptul de putere constituantă și procesul istoric de apariție a acesteia
(manifestări ale puterii constituante).

În primul capitol am avut în vedere o analiză a conceptului de putere

constituantă prin raportare la evoluția istorică a acestuia și la formele sale. Primul
capitol este împărțit în 5 secțiuni: secțiunea 1 – De la filozofia politică la teoria
generală a puterii constituante; secțiunea a 2-a – Considerații teoretice privind
teoria generală a puterii constituante; secțiunea a 3-a – Natura juridică și
caracterele puterii constituante; secțiunea a 4-a – Titularul puterii constituante; și
secțiunea a 5-a – Limitele puterii constituante.
 Prin putere constituantă înțelegem competența, puterea (ca voință) de a
elabora o Constituție nouă sau de a o revizui pe cea existentă, astfel, diferențierea
celor două aspecte ale puterii constituante: puterea constituantă originară și puterea
constituantă derivată este necesară deoarece doar puterea constituantă originară are
competența elaborării unei noi constituții, pe când puterea constituantă derivată are
competența revizuirii legii fundamentale în limitele înscrise în textul constituțional.
Această distincție este importantă deoarece depășirea prerogativelor puterii
constituante derivate constituie o fraudă la constituție, deoarece sub pretextul
revizuirii unei puteri constituante originare i se substituie o putere constituantă
derivată. Aceste diferențe se oglindesc cel mai bine în definițiile doctrinare oferite
conceptului de putere constituantă și noțiunilor care îl circumscriu și îl determină.
Analiza definițiilor oferite acestui concept a fost realizată din perspectiva evoluției
pe care acesta a cunoscut-o, în acest sens am realizat o clasificare a diferitelor
definiții date conceptului de putere constituantă, cu sublinierea deficiențelor și a
punctelor forte ale concepțiilor prezentate. Astfel, analizând aceste definiții în
doctrina de specialitate, am putut face o clasificare a accepțiunilor pe care acest
termen le are în funcție de criteriul formal sau material al definirii; cele două
abordări doctrinale sunt: a) o definiție în sens formal care este ilustrată în
accepțiunea pozitiviştilor și care are în vedere ca element central al definirii celor
două concepte forma, adică textul constituțional. Aceștia consideră că avem de-a
face cu o putere constituantă originară dacă aceasta se manifestă în afara textului
constituțional şi o putere constituantă derivată dacă se manifestă în limitele textului
constituțional; b) o definiție în sens material, susținută de nonpozitivişti, care
identifică ca şi element central al definirii celor două concepte obiectivul acestora:
dacă se schimbă Constituția sau suveranitatea națională a poporului avem de-a face
cu puterea constituantă originară (se are, deci, în vedere, o modificare a esenței
textului, a titularului puterii constituante); altfel, este putere constituantă derivată
dacă modifică sau revizuieşte textul constituțional. Având în vedere că dezbaterea
pe care o deschide definiția din punct de vedere material a conceptului este mult
mai ofertantă, pe parcursul cercetării am analizat cu predilecție această perspectivă.

Analiza conceptului de putere constituantă fără fundamentare filozofică în

înțelegerea conceptului este lipsită de coerență. Pentru a înțelege mai bine
semnificația conceptului de putere constituantă, am avut în vedere în cea de-a
doua secțiune a lucrării de cercetare modul în care conceptul a fost receptat în
diferite curente de gândire juridico-filozofice: a) normativism, b) decizionism şi
c) relaţionism.

Școala pozitivismului legal, și aici ne referim în special la juristul austriac

Hans Kelsen, consideră că acest concept presupune, mai degrabă, o problematică
politică și nicidecum una legală. În normativism, conceptul este explicat fie ca un
mit politic care pune bazele normei, fie ca o expresie a puterii în starea sa pură.
Ambele variante, fie cea metafizică, fie cea teologică definesc un concept politic,
fără semnificație juridică. Astfel, pozitivismul legal se autolimitează prin raportare
la validitatea normei (este vorba sau nu este vorba de o normă validă?), eliminând
astfel discuția privitoare la legalitate și legitimitate. Totuși, conform opiniei
decizioniștilor (în special Carl Schmitt), legalitatea constituțională nu este auto-
generată și nu reprezintă prin sine o garanție; pentru decizioniști, decizia
constituantă a poporului, precum și contextul în care aceasta se formează constituie
factori importanți pentru analiza originii ordinii constituționale. Pentru Carl
Schmitt, apariția constituției moderne este rezultatul circumstanțial al unor condiții
istorice: este rezultatul unei decizii politice care primește formă juridică prin
intermediul puterii constituante. Concepția lui Schmitt are la bază teoria acestuia
despre stat și constituție3: statul reprezintă unitatea politică a unui popor, această
unitate putând fi menținută cât timp există mijloace prin care se poate rezolva orice
conflict care ar putea distruge această unitate. Pe timp de pace, ordinea
constituțională poate rezolva aceste conflicte menținând unitatea. Anterior acestei
situații, unitatea politică este decizia voinței suverane. Schmitt consideră că puterea
constituantă este voința politică a cărei autoritate este capabilă să realizeze o
decizie concretă și coerentă despre tipul și forma propriei existențe politice și cea
care determină natura ordinii constituționale a unității politice, prin elaborarea unei
constituții. Astfel că relaționalismul, pe de o parte, acceptă raționamentul lui
Schmitt despre ordinea constituțională și, pe de altă parte, recunoaște necesitatea
raportării normativismului la existențialism: modificările cu caracter constituțional
trebuie interpretate în raport cu contextul și condițiile istorice. Dar relaționalismul
diferă de decizionalism într-un punct central: reprezentarea. Cum se poate ca
poporul să acționeze ca o putere constituantă și să acționeze cu o voință unică?
Normativismul explică această situație ca fiind un act pur de reprezentare. Puterea
constituantă este absorbită în puterile constituite, iar existența ei este un exercițiu
de deducție logico-juridică. Decizionismul explică acest lucru prin existența unei
voințe politice unitare a indivizilor. Relaționalismul depășește aceste considerente
și rezolvă paradoxul conceptului de putere constituantă prin redefinirea unor
termeni: self-constitution trebuie înțeles prin raportare la identitatea reflexivă.
Relaționalist Hans Lindahl4 explică momentul constituant/fondator astfel: puterea
constituantă nu presupune doar exercitarea puterii de către popor, ci, în același
timp, creează poporul. În esență, conceptul ilustrează faptul că unitatea se naște din

3
Schmitt C., Constitutional Theory, translated and edited by Jeffrey Kennedy, Duke University Press, Durham
and London, 2008.

4
H. Lindahl, Constituent Power and Reflexive Identity: Towards an Ontology of Collective Selfhood, în M. Loughlin,
N. Walker (eds), The Paradox of Constitutionalism: Constituent Power and Constitutional Form, Oxford: Oxford
University Press, 2007,
ne-unitate. Ordinea constituțională este dinamică, niciodată statică, așa că analiza
conceptului de putere constituantă trebuie să depășească limitele înțelegerii sale ca
o unitate existențială anterioară formării constituției, fiind necesar să se
concentreze spre o înțelegere a acestuia raportată la relația dintre poporul care se
autoinstituie pentru elaborarea unei constituții și forma constituțională din care
acesta emană această autoritate.

Un alt aspect al etapei de clarificare terminologică privește distincția dintre

putere constituantă și puteri constituite. Sieyès este primul care accentuează
această distincție precizând că legea fundamentală, Constituţia, nu este opera unei
puteri constituite, ci a puterii constituante. Realizând o prezentare în opoziție a
acestor termeni, Sieyès apreciază că puterea constituantă este puterea de a face
constituţia, iar puterile constituite sunt puterile create de constituţie. De asemenea,
din această distincție rezultă și legătura indisolubilă care există între conceptul de
putere constituantă și principiul supremației constituției. Principiul supremației
constituției față de legile ordinare rezidă din faptul că aceasta provine dintr-o
voință suverană supremă. Prin constituție sunt create puterile constituite și actele
acestora, deci acestea trebuie să fie în conformitate cu constituția.

O mare provocare în demersul de cercetare a fost problematica juridicizării

unei puteri care nu are la bază o componentă legală preexistentă, aceste aspecte au
fost analizate în cea de-a treia secțiune. În ceea ce priveşte puterea constituantă
derivată, aceasta are, fără îndoială, natură juridică, întrucât formele sale de
manifestare se regăsesc în chiar textul constituțional. Fiind reglementată prin
norme, natura sa juridică este indiscutabilă, însă nu se poate spune același lucru și
despre puterea constituantă originară. Este de la sine înțeles că o Constituție are un
caracter juridic obligatoriu, de aceea, am pornit de la premiza că şi autorul ei
trebuie să posede calitatea de a elabora o normă juridică obligatorie. Astfel, este de
presupus că voința puterii constituante este juridică. Mandatând o Adunare
Constituantă cu transpunerea în norme a voinței constituante, puterea constituantă
se validează ca fiind o putere juridică, iar acest lucru este confirmat prin validarea
şi acceptarea textului constituțional ca fiind conform voinței constituante. O
constituție neacceptată nu mai este Constituție.
În cea de-a patra secțiune am analizat titularul puterii constituante.
Problema titularului puterii constituante a produs în doctrină nenumărate discuţii
deoarece de aici va rezulta legitimitatea constituțională. Datorită faptului că tema
lucrării de cercetare are în vedere teoria puterii constituante, în lucrare am analizat
pe scurt şi teoriile privind justificarea puterii prin proveniență divină, dar şi cele
prin care puterea era atribuită monarhului. Totuşi, considerăm că întreaga teorie a
puterii constituante are la bază o origine revoluționară democratică și are justificare
doar în contextul unei teorii constituționale democratice, iar în acest caz titularul
acesteia nu poate fi decât poporul care, prin principiul reprezentării acordă
competența elaborării sau revizuirii Constituției unei Adunări Constituante. Tot în
cadrul acestei secțiuni am analizat și distincția dintre noțiunea de popor și cea de
națiune. Distincția dintre conceptul american de „we the people” şi cel francez de
națiune ca sursă a puterii constituante este legată, în parte, şi de procesul
constituant prin care au trecut cele două state; astfel, dacă în cazul adoptării
Constituției Statelor Unite ale Americii a fost vorba de o identitate între momentul
constituirii statelor şi cel al creării Constituției, iar scopul creării statelor federale a
avut în vedere şi crearea unei identități culturale şi etnice, adică a unui popor,
lucrurile au stat diferit în Franța, deoarece exista deja un stat, momentul constituant
având în vedere schimbarea regimului, dar şi a sursei puterii, astfel că apariția
conceptului de națiune a avut natura de a identifica şi numi voința politică unică a
propriei existențe. Raportarea fie la conceptul de națiune fie la cel de popor se face
de fiecare stat din prisma unei interpretări proprii a fiecărei colectivități, în acest
sens, Constituția fiind un act al manifestării identității naționale a unui popor sau
un act de reorganizare politico-juridică a unei societăți.

În cea de-a cincea secțiune a primului capitol am analizat problematica

limitelor puterii constituante, atât a puterii constituante originare cât și a puterii
constituante derivate. În cazul puterii constituante originare considerăm că este o
putere nelimitată cât timp aceasta are competenţa instituirii unei noi constituţii,
astfel, aceasta nu suportă nicio limită, pentru că altfel nu ar mai fi suverană,
absolută, iniţială, spontană şi necondiţionată. Prin chiar definiţia ei, este subliniat
faptul că ea nu se supune niciunei reguli prestabilite, deci, niciunei limite. Or, a
impune anumite limite juridice unei puteri care este creată ex nihilo, care nu are
caracter juridic înseamnă a te pronunța a priori depășind sfera normativității
juridice. Totuși, de-a lungul timpului au existat opinii care au pus sub semnul
întrebării această nelimitare a puterii constituante originare. Unele teorii au avut în
vedere faptul că există anumite limite intrinseci ale puterii constituante. Acestea au
fost explicate prin: limitarea puterii constituante ca urmare a unor principii de
drept natural; ca urmare a unui sistem de valori sau, limitarea puterii constituante
prin norme dreptului internațional.

Puterea constituantă derivată este o putere limitată, în primul rând prin

condiţiile de procedură ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea sa. Având în
vedere faptul că aceste condiții se află înscrise în legea fundamentală, se apreciază
ca fiind obligatorii. Limitarea puterilor constituite este realizată de către puterea
constituantă prin textul legii fundamentale.

În cel de-al doilea capitol am analizat problematica legitimității puterii

constituante, aceasta nu trebuie să se impună prin forţă, ci prin autoritate, prin
acceptare, astfel i se acorda legitimitate. Analizând legitimitatea puterii
constituante a fost necesară precizarea că legitimitatea nu presupune neapărat
legalitate. În cazul puterii constituante originare vorbim de legitimitate, deoarece,
astfel cum afirma şi Maurice Duverger „constituţia este cea care îşi declină
autoritatea din puterea constituantă, nu puterea constituantă este cea care îşi
declină autoritatea din constituţie”5, iar legitimitatea presupune acceptarea
autorităţii de către majoritatea populaţiei. În cazul puterii constituante derivate, în
schimb, putem vorbi de legalitate, deoarece această putere este menţionată expres
în cadrul textului constituţional şi orice abatere de la limitele acestui text,
presupune, o fraudă la constituţie. În regimurile democratice, legitimitatea este un
atribut care aparține poporului/națiunii în sensul în care reprezintă expresia voinței
generale. Astfel, legitimitatea în cazul analizei discursului constituant comportă
două accepțiuni principale: gradul de reprezentativitate al
delegaților/reprezentanților și gradul de acceptare a Constituției, acest aspect
fiind de cele mai multe ori ilustrat prin referendum. Cu cât este mai mare
participarea, cu atât creşte gradul de acceptare şi de legitimitate. Regimul
democratic conferă noţiunii de putere constituantă o dimensiune politico-socială
prin care evaluează legitimitatea actului fundamental, justeţea sau injusteţea
acestuia, astfel titularul puterii constituante, poporul, devine subiectul analizei prin
care este evaluată democraţia.

În cel de-al treilea capitol am analizat procedura constituantă. În cuprinsul

acestui capitol întreaga teorie a puterii constituante a fost analizată ex-post, din
prisma unor experiențe constituante relevante, pentru a ne permite înțelegerea
procesului constituant, prin identificarea teoretică a unor etape care sunt frecvente
în procesul de adoptare a unei Constituții noi. Această analiză ne ajută să înțelegem
procedura de elaborare a unei noi Constituții şi a procesului ştiințific prin care
materia brută, prenormativă se transformă în normă constituțională, practic,

5
M. Duverger, Légitimité des gouvernements de fait, in Revue du Droit Publique 1948, p. 78.
transformarea de la factual la normativ. Scopul discursului constituant este cel de
identificare a elementelor care conferă procedurii constituante legitimitate, cum se
justifică trecerea de la vid juridic la cea a formării unui stat, iar în această ecuație,
procedura constituirii unei Adunări Constituante ocupă un loc important. Într-un
regim democratic, puterea constituantă este deţinută de către popor, dar acesta îşi
manifestă voinţa prin intermediul unei Adunări Constituante, care este, de fapt, o
putere constituită cu atribuţia de a elabora o Constituţie. Adunarea Constituantă
este rezultatul în plan constituţional al puterii constituante, ea transpune în norme
juridice cerinţele puterii constituante.

Analiza constituirii unei Adunări Constituante a avut în vedere două

componente: statutul său legal - fiind vorba de o putere constituită, Adunarea
Constituantă este supusă unei proceduri legale de constituire, iar nerespectarea
acestei proceduri poate conduce la instaurarea unor regimuri totalitare sau la
nerecunoașterea Constituției adoptate de către o astfel de adunare; dar și
componența adunării – ne-am referim aici atât la legitimitatea alegerii
reprezentanților și la profesionalismul acestora, cât și la scopul acesteia:
satisfacerea unui interes public care să fie mai presus de interesele individuale.

În ultimul capitol al primei părți am analizat situațiile social-politice care

determină manifestări ale puterii constituante. Aceste momente sunt în strânsă
legătură cu diferite evenimente sociale interne şi internaționale care au avut loc în
evoluția istorică a unui stat, iar acestea pot fi grupate în: momente constituante
determinate de o revoluție, de schimbarea regimului politic sau de formarea unui
stat.

Constituțiile apărute pe un fond revoluționar indică o ruptură totală față de

vechiul regim. Acest caz reprezintă ilustrarea perfectă a explicației lui Olivier
Beaud referitoare la existența dihotomiei deconstituant şi reconstituant6. Decizia
inițială porneşte de la a face (o schimbare), apoi ajunge practic să des-facă ceea ce
există deja, şi anume decizia de a lipsi de voință constituantă ordinea
constituțională pre-existentă, iar apoi să re-constituie, conform noii voințe
constituante o nouă ordine şi organizare constituțională.
Apariția Constituţiei concomitent cu procesul de constituire a unui stat
este o variantă a procesului de creare ex nihilo. Dacă în situația anterioară
momentul constituant a avut în vedere un fundament revoluționar, în această
situație avem în vedere situația în care noul stat creat trebuie să-şi creeze o
identitate constituțională nouă, dar şi să se afirme ca stat, să creeze o ordine
constituțională, o instituționalizare a puterii. Analizând momentele constituante din
diferite state am identificat două momente distincte: (i) crearea noului stat ca
urmare a unui act al suveranității naționale sau (ii) ca urmare a unui efort
internațional. Cel de-al doilea caz creează probleme din punctul de vedere al
legitimității procesului constituant, întrucât învestirea unei Adunări Constituante cu
putere constituantă originară în scopul creării unei noi Constituții lipseşte, iar acest
lucru lipseşte de substanță însuşi procesul.
La finalul primei părți, avem premisele identificării momentului constituant
ex post şi o bază pentru analiza aplicată a teoriei generale a puterii constituante în
experiențele constituante analizate în partea a II-a și a III-a a lucrării de cercetare.
În cea de-a doua parte a lucrării de cercetare am analizat experiențele
constituante pe care le-am considerat relevante a ilustra modalitățile de manifestare
a puterii constituante prin raportare la analiza realizată în prima parte a acestei
lucrări. Partea a II-a este compusă din trei capitole: capitolul I –
Începuturile/Bazele constituționalismului american; capitolul al II-lea – Experiența

6
O. Beaud, La puissance de L’Etat, PUF, Paris, 1994, p. 204-205.
constituantă franceză. Receptarea conceptului de putere constituantă în
dezvoltarea constituțională franceză și, capitolul al III-lea – Experiența
constituantă germană.

În primul capitol, am urmărit procesul elaborării primei constituții scrise,

constituția Statelor Unite ale Americii, care a fost concomitent cu fundamentarea
teoretică a conceptului de putere constituantă. În contextul mişcărilor sociale,
politice şi economice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, conceptul de
„constituţie” a început să prindă contur. Revoluţia americană foloseşte conceptul
de constituţie scrisă ca un instrument fundamental guvernamental în care sunt
consacrate: principiile constituţionale, principalele instituţii politice, drepturile şi
libertăţile individului, precum şi rolul şi scopul autorităţilor publice. În noua formă
constituţională toate acestea sunt înscrise într-un document care devine astfel legea
fundamentală. În acest sens, scopul guvernului este de asigura existenţa unui corp
politic, de a-l proteja şi de a furniza indivizilor care i-au acordat putere, securitatea
şi liniştea respectării drepturilor lor naturale, iar dacă un guvern nu reuşeşte să
respecte scopul pentru care a fost creat, înseamnă că nu a respectat contractul pe
care l-a încheiat şi care i-a conferit puterea şi a trădat loialitatea propriilor cetăţeni.
Astfel se conturează ideea poporului ca putere constituantă, ca şi creator activ al
ordinii constituţionale, aceasta fiind, de altfel, esenţa constituţionalismului
american.

În cel de-al doilea capitol am urmărit receptarea conceptului de putere

constituantă în dezvoltarea constituţională franceză, în acest sens, capitolul este
structurat în patru secțiuni: secţiunea 1 - Constituția din 1791. Puterea constituantă
înainte de 1875; secţiunea a 2-a - Puterea constituantă după Constituţia din 1875;
secţiunea a 3-a - Puterea constituantă şi regimul de la Vichy 1946 și Secţiunea a 4-
a - Consolidarea Republicii franceze, de la a IV-a la a V-a republică franceză
1958.

Revoluția franceză a cristalizat conceptele-cheie ale democrației: egalitatea,

libertatea, drepturile omului și ale cetățeanului, responsabilitatea guvernanților față
de guvernați, iar victoria revoluției franceze a însemnat înlăturarea absolutismului
monarhic și pregătirea formei de guvernământ de factură republicană, precum și
afirmarea principiului că puterea constituantă rezidă în națiune.
Cu toate că teoretizarea conceptului de putere constituantă nu a apărut pentru
prima dată în Franța, ci în Statele Unite ale Americii, am observat în doctrina
constituțională franceză o fascinație în analiza acestui concept. Toată această
fascinație a început în Franța după revoluția din 1789 și prezintă diferențe în raport
cu evoluția conceptului în alte state. Astfel cum am arătat, doctrina puterii
constituante presupune, înainte de toate, un discurs care pornește de la o
contextualizare politică și care, apoi, își stabilește o dimensiune juridică. De fapt,
de modalitatea și de contextul în care pornește, depinde ulterior dimensiunea sa
juridică (titularul, poporul, națiunea, mandatul, reprezentarea, Adunarea
Constituantă, referendumul constituant etc.). De aici diferențele care apar în
receptarea și evoluția discursului puterii constituante, iar Franța nu face nicio
excepție. Mai mult, datorită fluxului mare de constituții adoptate și de desele
schimbări de regim, putem observa în evoluția istorică constituțională mimetismul
unor soluții constituționale care, de fapt, definesc particularitățile politico-juridice
franceze.
Urmare a revoluției și a intenselor dezbateri din cadrul Adunării Naționale
(1789), națiunii i se recunoaște dreptul imprescriptibil de a se răzvrăti împotriva
opresiunii, de a schimba ordinea constituțională și este reafirmat principiul
suveranității naționale. Prin aceasta înțelegem că suveranitatea aparține națiunii,
care este o entitate distinctă de indivizii care o compun. Expresia suveranității nu
poate fi obținută din însumarea voințelor individuale, ci reprezintă voința
constituantă a națiunii.
Spre deosebire de revoluția americană care urmărea obținerea independenței
și constituirea într-o uniune federală, revoluția franceză urmărea obținerea,
recunoașterea și respectarea drepturilor și libertăților omului în raport cu monarhia
și cu executivul. În istoria constituțională franceză predomină lupta pentru putere
între executiv și legislativ, pentru consolidare democratică, pe când în Statele Unite
ale Americii democrația a apărut concomitent cu obținerea independenței și crearea
statului, context definitoriu în receptarea și evoluția discursului constituant.
În acest sens, este evident că și conceptul de putere constituantă comportă
deosebiri între cele două sisteme juridice. Conceptualizarea puterii constituante în
doctrina franceză are în vedere, în primul rând, distincția dintre puterea de a crea o
constituție și puterile create de constituție, de fapt distincția dintre puterea
constituantă și puterile constituite, de aici decurgând firesc și principiul
supremației constituției.
Un element definitoriu în analiza conceptului de putere constituantă a fost
reprezentat de modalitatea de constituire a adunărilor constituante și de
diferențierea lor de adunările legislative ordinare. Conform modelului american,
convenția constituantă este suverană și omnipotentă; în schimb, în Franța, misiunea
dificilă de a face o distincție între adunare legislativă ordinară și adunarea
constituantă i-a revenit lui Sieyès, care a introdus pentru prima dată această
instituție. Adept și promotor al regimului reprezentativ, Sieyès și-a bazat întreaga
argumentație pe principiul reprezentativității. Conform lui, Adunarea constituantă
reprezintă poporul - poporul este reprezentat prin aceasta și se exprimă prin
intermediul acesteia. Acesta este momentul în care concepția lui Sieyès se
distanțează de accepțiunea americană a conceptului: puterea constituantă aparține
poporului, astfel că orice lege fundamentală adoptată de către o convenție
constituțională este supusă ratificării printr-un referendum popular. Sieyès
consideră însă că în virtutea principiului reprezentativității Adunarea Constituantă
se exprimă în numele poporului, păstrând aceleași caracteristici de suveranitate și
omnipotență. De aici rezultă și confuzia dintre adunările legislative ordinare și
adunările constituante. Istoria constituțională franceză din prima jumătate a
secolului al XVIII-lea abundă în astfel de exemple, în care adunări legislative,
ignorând principiul specialității funcției și invocând principiul suveranității
naționale, se transformă de facto în adunări constituante, schimbându-și funcția
legislativă în funcție constituantă, de exemplu în 1789, în 1848 sau în 1871. Totuși,
această confuzie nu este general valabilă în constituirea adunărilor constituante
franceze, astfel că, adunările constituante din 1793, cea din anul al III-a, din anul al
VIII-lea și din 1852 au fost alese prin vot popular, respectându-se astfel principiul
specialității funcției.
În cel de-al treilea capitol am urmărit experiența constituantă germană.
Capitolul este împărțit în trei secțiuni: secțiunea 1 – procesul adoptării și
elaborării Constituției de la Weimar, secțiunea a 2-a – revenirea la democrație
după o lungă perioadă de regim autoritar, adoptarea Legii fundamentale a
Republicii Federale Germania din 23 mai 1949 și secțiunea a 3-a – Puterea
constituantă derivată și revizuirea constituțională din 1990.

Studiul tradiției constituționale germane (cu excepția anilor 1848 și 1918) nu

este marcat de influențe revoluționare puternice sau de o adoptare succesivă a unui
număr important de constituții precum în tradiția constituțională franceză.

Constituția de la Weimar a fost adoptată în 1919 fără să fie supusă unui

referendum popular și nici măcar adunărilor naționale din fiecare land. Întregul
proces constituant a avut în vedere schimbarea regimului constituțional și
proclamarea republicii, dar legitimitatea acestui proces a fost îndelung contestată în
Germania, problema supusă atenției fiind legitimitatea actului normativ care a
învestit Adunarea Constituantă. Situația adoptării Constituției de la Weimar indică
o disfuncționalitate din punct de vedere al procedurii constituante, dar acest lucru
nu a împiedicat ca această Constituție să fie în vigoare timp de 14 ani și autoritatea
sa să fie acceptată și considerată legitimă.

Din punctul de vedere al discursului constituant, am remarcat în textul

Constituției de la Weimar păstrarea confuziei dintre puterea legislativă și puterea
constituantă derivată. Atât în exemplul american, cât și în cel francez, în cele din
urmă, procedura legislativă este diferită de procedura revizuirii constituționale
păstrându-se principiul specialității funcției autorității învestite cu putere
constituantă derivată, pe când Constituția de la Weimar nu face nicio mențiune
privind distincția dintre aceste două proceduri. Aceasta înseamnă că atât legea
constituțională, cât și legea ordinară reprezintă expresia voinței aceleiași puteri, și
anume puterea legislativă. Mergând pe aceiași logică, nici Constituția nu era
superioară vreunei legi, Constituția nu este mai presus nici de puterea legislativă, ci
la dispoziția legiuitorului, luând în considerare dispoziția potrivit căreia legiuitorul
este obligat să respecte formele speciale prevăzute pentru amendamentele
constituționale.

Doctrina constituțională de la momentul adoptării Constituției de la Weimar

cunoștea puține studii referitoare la conceptul de putere constituantă
(verfassunggebende Gewalt), majoritatea fiind comentarii cu referire la adoptarea
primei constituții în Statele Unite ale Americii sau generale cu referire la puterea
constituantă, probabil acesta fiind și motivul pentru care persistă confuzia dintre
conceptele de putere constituantă originară - putere constituantă derivată și putere
legislativă. Cu o doctrină constituțională cantonată în concepția pozitivistă și în
încercarea de a explica desele revizuiri constituționale care au marcat Constituția
de la Weimar, în vocabularul juridic constituțional apare un nou concept care
încearcă se elucideze confuzia existentă: Verfassungsdurchbrechung – și anume:
derogările de la constituție. Termenul a fost definit ca reprezentând derogări
punctuale de la textul constituțional, dar fără ca normele de la care se face
derogarea să fie suspendate, acestea păstrându-și valabilitatea7.

După eșecul Constituției de la Weimar, Legea fundamentală din 23 mai 1949

a fost adoptată într-un moment în care Germania era încă în regim de ocupație. La
1 iulie 1948, guvernul militar i-a informat pe Ministerpräsidenten despre
necesitatea alegerii unei adunări constituante însărcinate cu elaborarea Constituției.
Documentul prin care a fost luată această decizie poartă denumirea de Dokument I
și marchează formal începuturile procesului constituant. Procesul de creare a unei
constituții prin efortul Aliaților nu corespunde principiului democratic al elaborării
unei Constituții ca urmare a expresiei puterii constituante originare a poporului,
deoarece aceasta este lipsită de una dintre principalele sale caracteristici, și anume
suveranitatea. Totuși, procesul constituant avut în vedere de Aliați respectă
formal etapele specifice acestui moment constituant: decizia pre-constituantă prin
care se constată lipsa unei forme guvernamentale legitime și declarația politică
asumată de către Aliați prin care se decide necesitatea instaurării unui regim
democratic. Afirmația, oricât de paradoxală ar fi, ilustrează mimetismul formal
cu care a fost instaurat procesul constituant. Dokument I a fost actul solemn
prin care s-a stabilit necesitatea alegerii unei Adunări Constituante, modalitatea de
alegere a acesteia și procedeul prin care constituția nou elaborată este supusă
aprobării. Trebuie să menționăm că aceste decizii au fost luate de Aliați și impuse
poporului german, deoarece Adunarea Constituantă astfel aleasă avea scopul de a

7
C. Schmitt, Constitutional Theory, op. cit., p. 124-126.
elabora un proiect de constituție pe baza directivelor prestabilite de Aliați. Totuși,
în concepția Consiliului Parlamentar, legea fundamentală adoptată în 1949 a avut
în vedere, printre altele, un proces de restaurare a suveranității. Constituția s-a
impus în conștiința colectivă și nu a mai fost modificată până la reunificarea
Germaniei din 1990, când au fost eliminate: caracterul provizoriu al Grundgesetz,
dar și toate referirile la împărțirea Germaniei în cele 2 state RFG și RDG; precum
și articolul 23 despre modalitatea unificării (devenită depășită).

În ultima parte a lucrării de cercetare, astfel cum era și firesc, am urmărit

în dezvoltarea constituțională românească atât modalitatea de receptare a
conceptului de putere constituantă și evoluția acestuia, cât și identificarea actorilor
principali ai procesului constituant în elaborarea și adoptarea constituțiilor
naționale.

Partea a III-a a lucrării - Constituționalism românesc în perioada modernă -

este împărțită în 6 capitole: capitolul I – Reforme și proiecte constituționale în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, capitolul al II-lea – Constituția din 1866.
Codificarea idealurilor naționale; capitolul al III-lea – Caracterul constituant al
actelor de realizare a Unirii provinciilor istorice românești cu Regatul român din
1918; capitolul al IV-lea – Adoptarea Constituției din 1923, capitolul al V-lea
Instaurarea regimului politic autoritar și capitolul al 6-lea – Analiza discursului
constituant în adoptarea și elaborarea Constituției din 1991.

Constituționalismul românesc modern a fost marcat de evenimente externe

care au oprit evoluția şi consolidarea firească a instituțiilor constituționale
româneşti formate în perioada feudalismului. Deseori, tradițiile constituționale
româneşti au fost ignorate în favoarea preluării unor instituții politice străine, sub
influența exercitată de puterile protectoare asupra Principatelor Române, la
jumătatea secolului al XIX-lea. Celor două Principate le-a fost impusă o organizare
administrativ-politică diferită de vechile lor cutume constituționale. În întregul
parcurs spre emancipare națională a Principatelor se regăsesc momente
revoluționare inspirate de modelul liberal revoluționar francez de organizare
statală, care au generat schimbare într-o societate aflată în proces de valorizare a
unor principii democratice. Evoluția constituțională românească este marcată de
aceste momente şi, pe parcursul perioadei de la începutul secolului al XVII-lea
până la adoptarea Constituției din 1866, putem observa diferite valențe constituante
prin raportare atât la situația juridică, cât şi la cea social-politică a Principatelor.
Însă primele acte fundamentale cu valoare de constituție au fost elaborate și
aplicate unei societăți care nu se bucura de suveranitate deplină. Moment crucial în
evoluţia societăţii româneşti spre un stat modern, revoluţia din 1848-1849 a
încununat un secol de mutaţii constituționale și a marcat afirmarea naţiunii române.
Reformele preconizate la începutul secolului al XIX-lea, deşi erau formulate de
exponenți ai boierimii, precum şi de personalități individuale (cum au fost T.
Vladimirescu, I. Câmpineanu, M. Kogălniceanu şi alții) exprimau în esență
revendicări sociale mai vechi ale poporului. Ca atare se conturează ideea apariției
unei puteri constituante, dar nu putem vorbi de existența asumată a acesteia până la
momentul învestirii Adunării Constituante din 1866 cu puterea adoptării unei
Constituții ca expresie a voinței suverane a poporului român. Constituția din 1866
este prima Constituție întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române, chiar
dacă a fost inspirată din constituția belgiană. Aceasta introduce, pentru prima dată,
trei principii fundamentale: principiul suveranității naționale (toate puterile emană
de la națiune), principiul guvernării reprezentative (națiunea nu poate guverna
decât prin delegați), și principiul separării puterilor în stat. Contextul geopolitic
extern deschide posibilitatea realizării dezideratului național, unirea tuturor
provinciilor istorice românești într-un singur stat. Astfel, după 50 de ani în care
societatea românească s-a acomodat cu instituțiile de factură liberală introduse prin
Constituția din 1866, unirea din 1918 impune adoptarea unei noi constituții care să
realizeze o uniformizare legislativă și o adaptare a instituțiilor corespunzătoare
noilor realități. Constituția din 1923 răspundea astfel unei necesități istorice și
asigura cadrul necesar dezvoltării statului național unitar, însă, în practică,
prevederile Constituției au fost adeseori încălcate, în special prin introducerea stării
de asediu, fapt ce a dus la apariția unui alt cadru constituțional și la instaurarea
regimului autoritar. Dacă în această perioadă dezvoltarea constituțională a statului
român a reflectat evoluția modelului democratic european, în perioada de după
1938 și după cel de-al Doilea Război Mondial acesta nu a mai reprezentat un
model de referință, iar procesul de modernizare a instituțiilor democratice a
înregistrat perioade de stagnare și chiar de regres (în special în perioada regimului
comunist).

Revoluția din 16-22 decembrie 1989 a marcat procesul reinstaurării

democrației. Consiliul Frontului Salvării Naționale a preluat întreaga putere de stat
și și-a asumat schimbarea regimului politic și a cadrului instituțional de exercitare
al puterii. Scopul acestui organism revoluționar era instaurarea democraţiei,
libertăţii şi demnităţii poporului român și, în acest sens, au fost desființate toate
structurile de putere. Actele politice desfășurate în perioada 22-27 decembrie 1989
au avut valoarea unor inițiativele preconstituționale care au marcat momentul
conștientizării puterii constituante și al conturării voinței constituante. Astfel, prin
însuși actul Constituției, forța neorganizată a revoluției se transformă, își
pecetluiește propria soartă, iar Constituția devine ultimul său act, stabilind
fundamentele unei noi ordini juridice. Întregul proces de adoptare al Constituției
din 1991 a avut în vedere reinstaurarea democrației prin raportare la tradițiile
constituționale românești. De asemenea, legiuitorul constituant a avut în vedere
crearea unei arhitecturi constituționale care să respecte principiile democratice și
drepturile și libertățile omului, deoarece, astfel cum sublinia şi prof. Cristian
Ionescu, democraţia se defineşte nu numai ca fiind guvernarea poporului de către
popor şi pentru popor, ci şi sub controlul poporului.

Această parte a tezei analizează formele în care s-a manifestat puterea

constituantă și care și-au pus amprenta pe dezvoltarea vieții de stat, evoluția
instituțiilor de guvernare și raporturile dintre stat şi cetățean din perspectiva
proiectelor de Constituție și a actelor cu caracter constituțional în baza cărora a fost
organizată și s-a desfășurat activitatea de guvernare.