Arthur Rimbaud

Cine este Arthur Rimbaud?

Arthur Rimbaud este un poet francez care a trăit între 1854- 1891,
considerat copilul teribil al simbolismului , iluminatul. Cariera sa
poetică fulgerătoare a fost întreruptă la 20 de ani de o tăcere şi de o rătăcire fără
întoarcere. Volumul său cel mai cunoscut este Iluminări. Ceea ce aduce nou
Rimbaud în lirica modernă este încercarea de a exprima inefabilul, de a
nota ceea ce nu putea fi exprimat.

2
 Poetul scria: Afirm că trebuie să fii vizionar, să te faci vizionar.
Poetul devine vizionar, printr-o lungă, imensă şi dificilă dereglare a
tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el
caută în sine însuşi, epuizează într-însul toate otrăvurile, pentru a nu
păstra decât chintesenţa lor.
Pentru Rimbaud, a-ţi cultiva sufletul înseamnă a te elibera de
anumite deprinderi intelectualiste, pentru a căuta puritatea şi sinceritatea
absolută- ceea ce va duce la adevărate "iluminări".

3
Ce este „Une saison en
enfer”?
 Ce este „Une saison en enfer”?
“Un anotimp în infern" e un poem în proză scris în
aprilie-august 1873, este şi ultima lui creaţie literară, în
afara câtorva poeme, cuprinse ulterior în volumul
"Illuminations" și cuprinde ultimul cuvânt al lui Rimbaud
despre creștinism.

5
 În această carte, poetul nu scrie pentru un cititor
pe care îl are în vedere, ci pentru sine , pentru a se
exprima pe sine. E rodul unor frământări interioare
explozive, al unor incertitudini existenţiale majore
determinate de experienţa la limita tragicului a prieteniei
sale cu poetul Paul Verlaine. E o mărturisire cu efect
autocathartic, un strigăt de eliberare, de dezmărginire,
de asumare a eşecului.

6
 Textul se compune din șapte mari poeme în proză. Limbajul prezintă
mișcări multiple, juxtapunere fără trecere: izbituri sacadate ca;re încep un
mesaj fără sa-l termine; aglomerări amețite, febrile de cuvinte; întrebări ce
rămân fără răspuns, și între acestea melodia demențială, pe atât de
fermecată pe cât de înfricoșătoare, a grandios arcuitelor perioade.
Conținutul operei e o revizuire a tuturor fazelor precedente ale lui
Rimbaud. De aici un du-te-vino deconcentrate: ceea ce iubise cândva,
acum urăște, iubește din nou, urăște iarăși. Ce e afrimat într-o propoziție, e
negat în următoarea și apoi afirmat din nou.
Revolta se revoltă împotriva ei însăși. Abia vârtejul final târăște totul într-un
final, abandonarea oricărei existențe spirituale.

7
 Fără patrie în lumea tradițională a realului, spiritualului, raționalului:
astfel se poate rezuma sensul global al acestor linii frânte. El determină și
paginile despre creștinism. Acestea conțin vocabule creștine – infern, diavol,
înger – dar ele oscilează între semnificația literală și cea metaforică, rămânând
constante numai în măsura în care sunt semnele unor emoții oarbe: „Câteva foi
hidoase din carnetul meu damnat”, oferite diavolului: așa își numește Rimbaud
opera: Sângele păgân se întoarce, Evanghelia a trecut. Părăsesc Europa, vreau
să înot, să calc pe iarbă, să vânez, să beau licori tari ca metalul în clocot, -
salvat.” Dar între aceste propoziții citim: „Îl aștept pe Dumnezeu cu lăcomie”, iar
câteva pagini mai departe: „N-am fost niciodată creștin; sunt din acea rasă care
cântă în chinuri”. Clamează după „voluptățile damnațiunii”. Nu sosește nici
Hristos, nici Satana, dar le simte cătușele: „Mă cred în infern: deci sunt în el”.
Infernul e sclavia catehismului: păgânii nu cunosc infernul. De aceea i se refuză
și păgânismul.
8
 Prin text nălucește, neexprimată, dar sensibilă, întrebarea dacă
labirintul lumii moderne și al propriei interiorități nu e un destin
creștinesc pervertit, dar întrebarea pe care se pregătește s-o
formuleze, Rimbaud nu o rezolvă.
Se conturează a doua temă directoare din Saison: a părăsi
continentul, a pleca din „mlaștinile occidentale”, din stupiditatea
Occidentului care vrea „să-și dovedească evidențele”, fără a-și da
seama că o dată cu Hristos s-a nascut filistinul. Luând amploare,
această temă se desprinde din liniile frânte, căpătând o direcție anume,
ducând în toamnă, iarnă, noapte, ducând voit în mizerie - „pline de
viermi, părul și subsuorile și inima mea”.

9
 Rimbaud și-a îndeplinit hotărârea. Capitulează în
fața tensiunilor de nerezolvat pentru el ale existenței
spirituale. Poetul care dintre toți s-a avântat cel mai
departe în „necunoscut”, nu a ajuns să înțeleagă limpede
ce anume este necunoscutul. Se întoarce din cale și își
asumă moartea lăuntrică, amuțind în fața lumii pe care el
însuși a dinamitat-o.
La Rimbaud, damnațiunea a devenit haos și, în
cele din urmă, tăcere.
În concordanță cu acestea este faptul că relatarea
surorii sale, potrivit căreia ar fi murit credincios, s-a
dovedit a fi o falsitate pioasă.
10
 Realizat de:
Luncanu Mari-Sanda-Violeta
Clasa a XII-a H
Colegiul Național Pedagogic,
„Ștefan cel Mare”, Bacău

11
Bibliografie:
• http://totusilectura.blogspot.com/2010/10/arthur-rimbaud-une-saison-en-
enfer.html

12