DREGĂTORII

DEX, 1. Demnitatea, funcția de dregător.

1.1. A-și face dregătoria = a-și îndeplini funcția.
1.2. rar Judecătorie.
sinonime: judecătorie
etimologie:
Dregător + sufix -ie.

Maria (Marica) Brâncoveanu (1661-1729), fiica postelnicului

Neagoe și nepoata domnului Țării Românești, Antonie din
Popești. S-a căsătorit cu marele dregător Constantin, viitorul
domn Constantin Brâcoveanu, în 1674.

Coordonator: Chiciuc Ludmila dr.conf.univ

Instituțiile politice
• În deceniile care au urmat după constituirea statelor
românești au fost create instituțiile statale interne:
structuri politice, administrative, juridice și religioase
proprii.
• La baza procesului de constituire a instituțiilor
politice românești se află o sinteză originală a tradițiilor
organizării obștii agrare autohtone conform ” obiceiului
pământului ” și a influențelor bizantine, sud- slave,
central- și vest –europene, care în consecință s-au
cristalizat într-o creație politică autentică românească.
 Instituția voievodală în Transilvania
• Aflată sub stăpînirea regilor maghiari, era condusă de un
voievod, numit de rege.
• Voievodul numea în funcțiile principale un vicevoievod,
comiții, notarii.
• Voievodul își exercita autoritatea doar asupra a șapte
comitate din Transilvania ( Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj,
Turda, Târnova, Alba și Hunedoara). Zonele locuite de secui și
sași ( numite scaune secuiești sau scaune sășești) și unile orașe se
aflau în supunerea
directă a regelui.
• Din 1541, cînd Transilvania a devenit dependentă de
Imperiul Otoman, în fruntea țării se afla un principe.
Sfatul Domnesc și dregătorii
• Sfatul Domnesc ( Sfatul boierilor) avea largi
atribuții ( administrative, judecătorești etc.), decizia
lui însă purta doar un caracter consultativ, ultimul
cuvînt aparținîndu-i domnului.
• În componența lui intrau boieri de vază,
reprezentanți ai înaltului cler și deținători de funcții
executive ( dregătorii) din aparatul de conducere.
• Dregătorii erau numiți dintre rudele sau persoanele
de încredere ale domnului ( 20-30 persoane în
Moldova și 10- 15 persoane în Țara Românească).
 DREGĂTORIILE au fost înființate treptat,
odată cu organizarea Țării Românești și
Moldovei, ca state nou înființate. Ele erau
departamente medievale publice sau de curte
domnească în statele românești din evul mediu.
Chiar dacă izvoarele atestă aceste dregătorii
treptat și târziu, cele mai multe dintre ele datează
din perioada de început a statului. Dregătorii (în
sens modern, Înalți funcționari) puteau îndeplini
sarcini din porunca domnească indiferent de
atribuțiile principale ale funcției lor. În general
pot fi deosebite două tipuri de dregătorii:
dregătorii publice, în care posesorul avea atribuții
publice (administrative și judecătorești) și
dregătorii de curte, în care posesorii prestau în
primul rând activități administrative și de
protocol la curtea domnească.
DREGĂTORII PUBLICE

Banul
Principalul dregător în Țara Românească, conducea administrația din Oltenia,
judecător cu dreptul de a pronunța sentința capitală în acest teritoriu supus
jurisdicției sale.
Vornicul
Inițial a fost conducătorul curții domnești; treptat a cumulat cele
mai importante atribuții judecătorești în Țara Românească și Moldova.
În Moldova au existat doi vornici, în perioada împărțirii țării între
urmașii lui Alexandru cel Bun și permanent din secolul al XVI-lea.
Logofătul
Era conducătorul cancelariei domnești; supraveghea redactarea
actelor domnești, punea sigiliul domnesc pe aceste acte. Treptat a
devenit primul dregător în sfatul domnesc.
Vistierul
Se ocupa de administrația fiscală a țării, de evidența veniturilor și
cheltuielilor, a contribuabililor și a scutiților.
Spătarul
Avea un rol mai important în Țara Românească în domeniul
militar; conducea corpul de oaste călare, purta spada domnului la
DREGĂTORII DE CURTE
Postelnicul
Era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând intra în iatacul
domnului chiar și nechemat. Treptat a dobândit sarcina de a introduce la domnitor
soliile și pe cei veniți în audiență. Era ultimul membru al sfatului domnesc. Numărul
postelnicilor a crescut în secolul al XVI-lea.
Medelnicerul
Îi turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile. În secolul al XVI-lea marele
medelnicer era membru al Sfatului domnesc.
Pivnicerul
Avea în grijă viile și pivnițele domnești.
Paharnicul
Se ocupa de aprovizionare și de ospețele domnești, în special cu vin. Gusta vinul
înainte de a fi servit de domn, pentru a verifica dacă nu era otrăvit. Apare târziu în
Sfatul domnesc. În Moldova se mai numea ceașnic sau cupar.
Stolnicul
Răspundea de masa voievodului și de servirea acestuia la ospețe, de aprovizionarea
cu alimente.
Clucerul
Răspundea de magaziile și depozitele domnești. În Moldova exista și jitnicerul, care
se ocupa de depozitele de grâne.
Pitarul
Pregătea pâinea pentru domn și pentru slujitorii sau ostașii cu rație zilnică
de pâine. În secolul al XVII-lea a devenit membru al sfatului.
Slugerul
Se ocupa cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne.
Comisul
Avea grija grajdurilor și a cailor domnești.
Șetrarul
A apărut în secolul al XVI-lea și se ocupa de corturile armatei în timp de
război; rolul său sporește în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când apare
în sfat.
Aga
A apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea - era comandantul
pedestrașilor, fiind subordonat spătarului în Țara Românească și hatmanului
în Moldova.
La mijlocul secolului al XV-lea dregătorii au început să ocupe un rol mai
important în Sfatul domnesc. La finele aceluiași secol Sfatul domnesc a ajuns
să fie format numai din dregători și foști dregători.
Dregătorii nu aveau leafă, fiind răsplătiți cu danii și scutiri de către domn,
cu plata serviciilor prestate locuitorilor (judecăți, hotărnicii, strângerea
dărilor), cu daruri.
Bibliografie
1. Giurescu, Constantin C. (1943), Istoria românilor II.
Partea 1, Ediția a patra, revăzută și adăogită, București:
Fundația Regală pentru Literatură și Artă, pp. 377–396
2. Giurescu, Constantin C. (1946), Istoria românilor III.
Partea 2, București: Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, pp. 469–482
3. Giurescu, Dinu C. (1973), Țara Românească în secolele
XIV-XV, București: Editura Științifică, pp. 271–297