Autonomii locale și instituții centrale

Izvoare istorice în care se regăsesc autonomiile locale

românești
 Gesta hungarorum/Cronica lui Anonymus (scrisă cel mai probabil
în sec. XII, însă relatând evenimente din sec. al IX-lea) - atestă în Transilvania
voievodatele lui Menumorut, Gelu și Glad
 Legenda Sfântului Gerard - atestă prezența românilor pe teritoriul Transilvaniei
 Cronica lui Nestor (sec. al XII-lea) - atestă autonomiile locale din zona Moldovei și
prezența românilor în zona Transilvaniei
 Acte oficiale emise de regele Geza al Ungariei în 1075 sau de către regele
maghiar Bela al II-lea în 1138 - atestă existența Transilvaniei și prezența românilor
înainte de venirea maghiarilor în zonă
 Diploma cavalerilor ioaniți (1247) - atestă cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele
lui Seneslau și Litovoi pe teritoriul viitoarei Țări Românești
 În spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră menționăm în principal o serie de inscripții
descoperite în zona Constanței
 Alexiada, scrisă de prințesa bizantină Anna Comnena (secolele XI-XIII) - atestă
autonomiile din zona Dobrogei (de exemplu, Țara Cărvunei)

Asemănări între autonomiile locale

Autonomiile locale prezintă anumite asemănări în ceea ce privește originea lor, ele dezvoltându-
se din anumite structuri teritoriale preexistente precum obștile sătești și uniunile de obști.
Astfel, ele se formează în secolele IX-X ca prime formațiuni politico-administrative românești de
tipul țărilor, cnezatelor sau voievodatelor. De asemenea, existența lor este atestată în diverse
izvoare istorice, scrise sau arheologice, ale vremii. Geneza lor este condiționată în toate cazurile
de existența unor condiții interne și externe și de a unui lider cu atribuții politico-militare și
administrative (cneaz, voievod). Ele erau vasale altor state, deci nu erau independente. Erau
însă autonome, adică puteau decide singure în ceea ce privește organizarea lor politico-
administrativă internă.

Procesul formării autonomiilor locale are o însemnătate decisivă pentru istoria românilor,
autonomiile constituind baza viitoarelor state medievale românești. Formațiunile
intracarpatice vor fi cucerite treptat de regatul Ungariei, alcătuind voievodatul Transilvaniei în
secolul al XIII-lea. Unificarea autonomiilor locale situate de la sud de Carpați contribuie la
constituirea în secolul al XIV-lea a statului medieval Țara Românească, în timp ce unirea celor
localizate la est va determina formarea statului medieval Moldova. În regiunea dintre Dunăre și
Marea Neagră se va forma în secolul al XIV-lea statul medieval Dobrogea.

\
Instituții centrale din Evul Mediu
Instituțiile medievale au deținut un rol important în organizarea politică, economică și
administrativ-socială a statelor românești. Principalele instituții centrale ale vremii au
fost: Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea Țării, Oastea cea Mare, Biserica. Se remarcă în
ceea ce privește instituțiile centrale din cele trei state românești o deosebire între instituțiile
centrale din statele extracarpatice (Țara Românească, Moldova) și statul intracarpatic
(Transilvania).

Instituții centrale extracarpatice

Instituția cu rol major în evoluția statelor medievale extracarpatice este Domnia. Ea era
reprezentată de domn, care era ales pe principiul ereditar-electiv din dinastia Basarabilor (Țara
Românească) sau Mușatinilor (Moldova) și avea anumite atribuții: administrative (numea
dregătorii, stabilea impozite, acorda privilegii boierilor), judecătorești (adopta acte
legislative), diplomatice (semna tratate, declara război și încheia pace) sau militare (comanda
armata).

Un aspect important de care trebuie să ținem seama în rezolvarea cerințelor la examenul de

bacalaureat este cel privind nuanțările pe care le suferă instituția domniei în statele extracarpatice
pe parcursul perioadei medievale. Astfel, de la jumătatea secolului al XVI-lea putem vorbi
despre faptul că domnia nu mai este privită ca rezultat al voinței divine. Domnia depindea de
asentimentul sultanului, devenind o funcție administrativă, domnul fiind un înalt dregător al
Porții. Dar, important de precizat, încă mai existau domni români la conducerea principatelor.

Din secolul al XVIII-lea, mai precis după înfrângerea trupelor moldo-ruse în bătălia de la
Stănilești, instituția domniei suferă o transformare majoră, domnii fiind numiți de Poartă din
rândul funcționarilor greci din cartierul constantinopolitan Fanar. Vorbim de instaurarea
domniilor fanariote în Moldova începând cu anul 1711, în timp ce în Țara Românească acestea
sunt implementate 5 ani mai târziu, din 1716.

În realizarea atribuțiilor sale și a consolidării instituției domniei, s-a remarcat contribuția altor
instituții precum Sfatul Domnesc, Adunarea Țării, Oastea cea Mare, Biserica.

În ceea ce privește instituția Bisericii, religia în statele extracarpatice a fost cea de rit ortodox,
organizată după modelul Bizanțului, iar Domnul se proclama „unsul lui Dumnezeu”. Un aspect
important din punct de vedere al organizării administrative a Bisericii îl constituie viața
monahală (înființarea a numeroase mănăstiri) și întemeierea primelor mitropolii ale Țării
Românești la Argeș (1359) în timpul domnitorului Nicolae Alexandru și la Severin (1370 –
1402) în timpul domnitorului Vladislav Vlaicu. În anul 1401 Patriarhia de la Constantinopol
recunoaște Mitropolia Moldovei. Recunoașterea acestor mitropolii întărește autonomia
principatelor. La sfârșitul secolului al XIV-lea, Patriarhia de la Constantinopol investește
mitropolitul Țării Românești cu titlul și funcția de ,,exarh al întregii Ungarii”, prin care acesta își
exercita autoritatea spirituală și asupra românilor ortodocși din Regatul Ungar.

Sfatul domnesc era instituția medievală extracarpatică cu rol consultativ, care îl sprijinea pe
domn în exercitarea funcției sale. Inițial, acesta era constituit din marii boieri, cărora li s-au
adăugat treptat și boierii cu dregătorii și funcții precizate. Sfatul domnesc cuprindea un număr de
doisprezece membri, între care obligatoriu erau prezenți Mitropolitul, Marele Ban al Olteniei (în
Țara Românească) / Portarul Sucevei (în Moldova). Dintre principalii dregători menționăm:
logofătul (șeful cancelariei), vornicul (șeful administrației, cu atribuții judecătorești), vistiernicul
(șeful vistieriei/al finanțelor), spătarul (șeful oștirii, purtătorul spadei domnitorului), paharnicul
(șeful peste pivnițele domnești) etc. Atribuțiile sfatului domnesc se exercitau în politica internă
(administrative, politice și judecătorești) și în politica externă (sfatul era consultat în chestiuni
privind diplomația sau declararea unui război).

Marea Adunare a țării participa și ea activ la viața politică a statului. Aceasta era alcătuită
din reprezentanții stărilor privilegiate, iar țărănimea era exclusă. Avea atribuții politice precum
alegerea domnitorilor, aprobarea măsurilor fiscale, ratificarea tratatelor de pace și de vasalitate
etc..

Oastea cea mare este instituția cu rol în apărarea țării, alcătuită din toți bărbații țării capabili să
poarte arme. Ea se întrunea în caz de mare pericol pentru țară, cum ar fi confruntările militare
antiotomane. Comandantul suprem al oștirii era Domnul, având în acest sens titulatura de mare
voievod. Exista și oastea cea mică, formată din curteni și micii boieri.

Instituții centrale intracarpatice

Dacă analizăm instituțiile centrale din perspectiva statelor medievale intracarpatice, în această
situație discutăm despre Transilvania. Deoarece statul transilvănean a fost organizat ca și
voievodat autonom vasal coroanei maghiare, aici vom întâlni o serie de particularități în ceea ce
privește instituțiile, acestea fiind organizate predominant după model occidental.

În perioada secolelor XII-XVI instituția domniei în Transilvania a fost reprezentată

de voievodat, voievodul fiind numit de către regele Ungariei. Puterea supremă o deținea regele,
voievodul fiind în fapt doar un înalt dregător, vasal acestuia, cu atribuții administrative,
judecătorești și militare.

Situația se va modifica în secolele XVI-XVII, mai precis după anul 1541, odată cu transformarea
Ungariei în pașalâc, când Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitatea otomană.
Acesta este momentul din care începem să vorbim despre existența instituției principatului.
Persoana care exercita puterea politică în statul transilvănean în această perioadă avea titulatura
de principe. Principele era ales de Dietă și confirmat de sultan. În perioada aceasta instituția
domniei în Transilvania va deveni oarecum similară, în ceea ce privește atribuțiile principelui în
politica internă, cu cea din Moldova și Țara Românească. În ceea ce privește politica externă,
atribuțiile sale sunt extinse, putând încheia tratate sau declara război. Principele era ajutat
în exercitarea guvernării de Sfatul principelui și de Dietă. Menționăm faptul că românii erau
excluși de la viața politică în Transilvania.
Începând cu secolele XVII-XVIII, vorbim de noi schimbări în ceea ce privește instituția domniei
în Transilvania. Contextul acestei transformări este dat de declinul politico-militar al Imperiului
Otoman, întrucât din anul 1688 Transilvania intră sub dominația habsburgică. Împăratul austriac
va avea din acest moment și titlul de principe al Transilvaniei. Diploma Leopoldină din anul
1691 este actul care va reglementa funcționarea principatului, recunoscând existența celor 3
națiuni privilegiate (maghiarii, sașii și secuii) și cele 4 religii oficiale (recepte): catolică,
lutherană, calvină și unitariană.

O altă instituție cu rol important în Transilvania este cel deținut de Dietă. Aceasta era formată
dintr-un număr de 150 de membri, care erau aleși dintre reprezentanții stărilor privilegiate
(maghiarii, sașii și secuii). Rolul Dietei era, pe lângă alegerea principelui, acela de a adopta
hotărâri juridice, economice și militare. În calitatea sa de organ reprezentativ al nobilimii, Dieta
era constituită din reprezentanți ai marii nobilimi și ai nobilimii mijlocii. Pe parcursul diferitelor
perioade istorice, Dieta va suferi anumite modificări.

Astfel, după anul 1458, Matei Corvin va restrânge rolul Dietei în favoarea Consiliului regal. Un
alt reper este anul 1541 și instaurarea Principatului. Înainte de Principat, Dieta avea rol
preponderent legislativ, însă noul context a făcut ca atribuțiile acesteia în chestiunile de politică
internă și externă vor fi sporite. După instaurarea dominației habsburgice (1688), rolul Dietei va
fi mult diminuat, aceasta devenind în fapt un organism executor al deciziilor luate de curtea de la
Viena. Dieta încetează ca și instituție la momentul apariției regimului dualist al Austro-Ungariei
(1867).

Și instituția bisericii evoluează diferit în Transilvania. Astfel, după cucerirea maghiară,

episcopiile ortodoxe din statul intracarpatic au fost înlocuite cu episcopii catolice. Românii care
nu au trecut la catolicism și și-au păstrat religia ortodoxă au continuat să depindă de mitropolia
Țării Românești. Decretul dat de regele Ludovic de Anjou în 1366 va condiționa calitatea de
nobil de apartenența la catolicism: marea majoritate a nobilimii române va trece în aceste condiții
la catolicism și va trece printr-un proces treptat de maghiarizare.

În secolul al XVI-lea are loc Reforma lui Martin Luther, ceea ce face ca în Transilvania să se
constituie cele patru religii recepte: catolică, luterană, calvină și unitariană. Biserica Ortodoxă va
fi astfel scoasă în afara legii și va primi titulatura de tolerată. Un aspect important privind
evoluția Bisericii române ca instituție în statul intracarpatic este adus o dată cu anul 1692, când
împăratul le promite preoților ortodocși din Transilvania aceleași drepturi de care beneficiau
preoții romano-catolici, cu condiția acceptării unirii cu Roma.

Acțiuni militare ale românilor

Acțiunile militare purtate de români pe parcursul Evului Mediu au dus la consolidarea statelor
medievale românești, la apărarea integrității lor teritoriale și la independența politico-
administrativă a acestora în fața tendințelor expansioniste ale puterilor din regiune. În mod
particular, Țările Române au avut un rol deosebit de activ în lupta antiotomană, remarcându-
se mari personalități politice precum Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara,
Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, care au știut să îmbine într-un mod productiv diplomația și
confruntările militare.

Cauze și consecințe ale acțiunilor militare

Cauzele și consecințele confruntărilor militare în care au fost implicate țările române în perioada
medievală sunt multiple. În ce privește cauzele confruntărilor militare în care au fost implicate
cele trei state medievale românești, putem vorbi despre dorința păstrării independenței și, mai
apoi, a autonomiei în raport cu Imperiul Otoman sau celelalte puteri din vecinătate.

Consecințele au fost însă diferite pentru fiecare țară românească în parte, în special dacă facem o
comparație între Transilvania și cele două Principate extracarpatice (Țara Românească și
Moldova).

 Astfel, participarea lui Mircea cel Bătrân în cadrul Cruciadei de la Nicopole (1396) a avut
drept consecință principală afirmarea poziției Țării Românești de stat creștin care a
luptat alături de celelalte state creștine europene împotriva Imperiul Otoman.
 Victoria obținută de creștini în bătălia la Belgrad (1456) sub Iancu de Hunedoara a
împiedicat avansarea otomanilor spre centrul Europei pentru aproximativ 70 de ani.
 Confruntarea militară de la Baia (1467) va avea drept consecință eliberarea Moldovei de
sub suzeranitatea Ungariei, în timp ce victoria repurtată de Ștefan cel Mare în
confruntarea militară de la Codrii Cosminului (1497) va marca emanciparea statului
moldovean de sub suzeranitatea polonă.
 Victoria repurtată de Mihai Viteazul asupra turcilor în confruntarea militară de la
Călugăreni (1595) va întârzia înaintarea Imperiului Otoman și transformarea Țării
Românești în pașalâc.
 Victoria lui Mihai Viteazul de la Șelimbăr și cea de la Bacău vor duce la realizarea
scurtei uniri a țărilor române în 1600. Imediat după, pierderea bătăliei de la Mirăslău
va însemna pierderea Transilvaniei de către Mihai Viteazul în fața maghiarilor.
 Bătălia de la Stănilești (1711) a avut consecințe importante în ceea ce privește instituția
domniei în Moldova și Țara Românească prin instaurarea domniilor fanariote.

Transilvania, deși a ajuns și ea sub suzeranitate otomană în 1556, nu a fost la fel de mult
influențată din punct de vedere cultural, economic sau politic de către otomani, urmând mai apoi
o traiectorie diferită sub autoritatea habsburgilor, spre deosebire de Moldova și Țara
Românească.

În privința Moldovei și Țării Românești, sfârșitul Evului Mediu a însemnat debutul unui control
aproape total al Înaltei Porți în aspectele de politică internă a celor două state. Acestea nu au
intrat total în componența Imperiului Otoman deoarece erau teritorii greu de guvernat și
subdezvoltate economic, la care se adăuga dorința otomanilor de a realiza cuceriri în direcția
Vienei, pentru a ajunge astfel în Europa Occidentală.

În plus, deși voievozii și domnitorii români au reușit să câștige un număr important de bătălii
împotriva puterilor vecine, acest fapt a dus țările române într-o stare economică precară, fapt
datorat cheltuielilor necesare întreținerii armatelor, cât și distrugerilor provocate de multiplele
bătălii care au avut loc pe teritoriu statelor medievale românești.

Asemănări între acțiunile militare ale românilor

Majoritatea confruntărilor militare din Evul Mediu au avut ca principală asemănare păstrarea
independenței și integrității teritoriale a țărilor române, la care se adaugă, în cea mai mare
parte, caracterul antiotoman. Putem afirma că aceste deziderate au constituit obiectivul
constant al politicii domnitorilor români în această perioadă.

De exemplu:

Participarea lui Mircea cel Bătrân în confruntarea militară de la Nicopole din anul 1396
și „Campania cea lungă” organizată de Iancu de Hunedoara în perioada 1443-1444 subliniază
dorința românilor de a lua parte activ la cruciadele târzii, organizate ca urmare a expansiunii
otomane în Balcani.

O altă similitudine constantă între confruntările militare susținute de statele românești pe

parcursul Evului Mediu împotriva Imperiului Otoman o constituie războiul de tip asimetric,
între oștile române, numeric inferioare și cele otomane, numeric superioare. Pentru a
contrabalansa avantajul numeric al forțelor inamice, domnitorii români au evitat confruntările
directe, în câmp deschis, și au apelat frecvent la tehnica terenurilor pârjolite, otrăvirea fântânilor
sau atragerea adversarilor în locuri mlăștinoase, înguste, păduri sau podețe; o altă tehnică a fost
cea a atacurilor prin surprindere. Această hărțuire a dușmanilor, înfometarea și însetarea lor,
avea, pe lângă efectul fizic, și un impact psihologic major scontat, contribuind la stresarea și
deprimarea adversarilor, aceștia fiind mult mai ușor de învins în aceste condiții.

Secolele XIV-XV
În Țara Românească se remarcă la finele secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea
domnul Mircea cel Bătrân (1386-1418). Dintre confruntările militare mai importante pe care
acesta le-a purtat, menționăm:

Bătălia de la Rovine (1394/1395)

Datorită dorințelor expansioniste ale Imperiului Otoman, Țara Românească intrase în conflict cu
turcii prin preluarea Dobrogei în 1388 și prin implicarea în confruntarea de la Kossovopolje
(1389) în care domnul muntean Mircea cel Bătrân i-a sprijinit pe sârbi împotriva turcilor. În
1394/1395 sultanul Baiazid I a întreprins o expediție în Țara Românească, vizând cucerirea ei.
Confruntarea principală între cele două armate s-a dat la Rovine și s-a încheiat cu victoria
decisivă a românilor conduși de Mircea cel Bătrân.

Cruciada de la Nicopole (1396)

Imperiul Otoman reușise până la acest moment să cucerească cea mai mare parte a Balcanilor,
constituind o amenințare pentru statele europene din centrul și vestul Europei. În fața acestei
provocări, Papa Bonifaciu al IX-lea propune în 1394 organizarea unei noi cruciade
împotriva turcilor. Pe lângă statele catolice și celelalte state creștine care au aderat la această
alianță, se alătură și Țara Românească sub conducerea lui Mircea cel Bătrân.

Principala confruntare militară în cadrul acestei alianțe creștine împotriva otomanilor a

constituit-o asedierea cetății Nicopole în 1396. Confruntarea se va finaliza cu victoria Porții. Din
punct de vedere istoric, participarea lui Mircea cel Bătrân și a Țării Românești la această
cruciadă a avut o însemnătate deosebită. Țara Românească își afirmă poziția de stat creștin,
luptând alături de alte state creștine europene împotriva unei mari puteri musulmane (considerată
păgână de statele creștine) în curs de afirmare – Imperiul Otoman.

Secolul XV
Pe parcursul secolului al XV-lea se remarcă acțiunile militare ale voievodului Transilvaniei
Iancu de Hunedoara, voievodului muntean Vlad Țepes, și ale domnului moldovean, Ștefan cel
Mare.

Campania cea lungă (1443-1444)

Cunoscută în istorie ca fiind parte a cruciadelor târzii împotriva otomanilor, Campania cea lungă
se încadrează în politica ofensivă pe care voievodul transilvănean, Iancu de Hunedoara, alege să
o promoveze pe plan extern. În cadrul acestui demers militar el eliberează orașele Niș și Sofia și
atrage participarea altor popoare balcanice la operațiunea antiotomană. Venirea iernii oprește
înaintarea cruciaților spre Adrianopol și Constantinopol, dar la începutul anului 1444 Iancu de
Hunedoara reușește să obțină o victorie decisivă.

Deși s-a semnat la Seghedin un tratat de pace cu Imperiul Otoman, succesul obținut de Iancu de
Hunedoara a determinat statele europene creștine să solicite organizarea unei noi confruntări cu
turcii, care se va concretiza în bătălia de la Varna. În pofida faptului că tacticile voievodului
transilvănean au reușit să confere armatei cruciaților câteva victorii, aceasta va fi în final
înfrântă.

Campania de la Dunăre (1445)

Victoria otomanilor în cadrul confruntării de la Varna nu va opri însă avânturile militare ale lui
Iancu de Hunedoara, care va organiza un an mai târziu Campania de la Dunăre, beneficiind și de
colaborarea lui Vlad Dracul (domnul Țării Românești). În cadrul acestei campanii dunărene se
reușește preluarea din mâinile turcilor a cetății Giurgiu, însă pentru o perioadă scurtă de timp,
turcii revenind în forță.

Bătălia de la Câmpia Mierlei (1448)

În anul 1448 Iancu de Hunedoara inițiază o altă confruntare antiotomană, atrăgându-și de această
dată și colaborarea sârbilor și albanezilor. Bătălia se va desfășura la Câmpia Mierlei
(Kossovopolje), finalizându-se cu victoria Porții. Campania de la Dunăre și bătălia de la Câmpia
Mierlei sunt încadrate de unii istorici în continuarea Campaniei lungi, inițiată de armatele
creștine în 1443.

Bătălia de la Belgrad (1456)

Câștigarea bătăliei de la Varna și cucerirea Constantinopolului în 1453 au determinat reafirmarea

puterii otomane în Balcani. Astfel, sultanul Mehmed al II-lea a inițiat o nouă campanie în
Europa, cu scopul de a cuceri Belgradul. Contraofensiva creștină a fost condusă de Iancu de
Hunedoara, care a organizat apărarea Belgradului. Confruntările militare s-au încheiat cu
înfrângerea otomanilor. Victoria obținută de creștini la Belgrad a avut o importanță deosebită
privind firul evenimentelor istorice, împiedicând avansarea otomanilor spre centrul Europei
pentru aproximativ 70 de ani (în 1526 are loc bătălia de la Mohacs unde otomanii ies
câștigători și își extind influența în Europa).

Atacul de noapte de la Târgoviște (1462)

Refuzul domnitorului muntean Vlad Țepeș de a mai plăti tribut Porții în 1459 și devastarea
cetăților otomane de la sud de Dunăre în iarna 1461-1462 au stârnit furia sultanului Mehmed al
II-lea, care declanșează în 1462 o campanie militară împotriva Țării Românești. După o serie de
confruntări în care apelează la tactica „terenului pârjolit”, Vlad Țepeș va întreprinde în noaptea
de 16/17 iunie 1462 atacul de noapte de la Târgoviște, pătrunzând împreună cu câțiva dintre
soldații săi, îmbrăcați în haine turcești, în tabăra otomană și provocând confuzie în cadrul
acesteia. Sultanul va continua înaintarea spre Târgoviște, găsind însă capitala părăsită. Campania
lui Mehmed al II-lea va fi astfel un eșec, sultanul nereușind să transforme Țara Românească în
pașalâc.

Bătălia de la Baia (1467)

Domnul Ștefan cel Mare (1457-1504) a urmărit, după venirea sa pe tronul Moldovei, să
restabilească legăturile cu Polonia, în vederea asigurării protecției față de tendințele hegemonice
ale Coroanei maghiare. Motivul relațiilor încordate moldo-maghiare l-a constituit Chilia,
important centru comercial la gurile Dunării, stăpânită de Regatul Ungar și recucerită de Ștefan
la 1465. Drept consecință, regele ungar Matei Corvin va organiza o campanie în Moldova,
soldată cu lupta de la Baia din 1467, în care domnul Moldovei iese învingător. Confruntarea
militară de la Baia va aduce, odată cu victoria lui Ștefan, și eliberarea Moldovei de sub
suzeranitatea Ungariei.

Bătălia de la Vaslui/Podul Înalt (1475)

În contextul organizării frontului antiotoman la Dunăre, sultanul era tot mai înverșunat în a
scoate Moldova din luptă. Astfel, a organizat expediția militară din anul 1475, condusă de
Soliman-pașa. Trupele turcești, net superioare numeric, sunt supuse de către oastea moldoveană
tehnicilor de pârjolire a terenurilor, otrăvire a fântânilor etc. Otomanii au fost atrași într-un loc
mlăștinos și cețos, ales strategic de către Ștefan cel Mare, situat lângă Vaslui. Confruntarea
militară, cunoscută și sub denumirea de Bătălia de la Podul Înalt, se va finaliza cu victoria
românilor împotriva turcilor. Succesul militar repurtat de Ștefan în confruntarea militară de la
Vaslui va contribui la afirmarea Moldovei în cadrul relațiilor diplomatice internaționale.

Bătălia de la Războieni/Valea Albă (1476)

Neputând accepta înfrângerea zdrobitoare din anul anterior de la Vaslui/Podul Înalt, sultanul
Mahomed al II-lea va întreprinde o nouă campanie militară împotriva Moldovei în 1476. Armata
otomană a înaintat pe Valea Siretului, îndreptându-se spre Suceava. Confruntarea decisivă a avut
loc lângă Războieni, localitate cunoscută și sub denumirea de Valea Albă. Lupta se finalizează
cu victoria otomanilor, pe care însă aceștia nu o mai pot fructifica, epidemia de ciumă
determinându-i să se retragă la sudul Dunării.

Asediul Chiliei (1484)

Important centru economic, strategic și militar al perioadei medievale, cetatea Chiliei a fost
râvnită de-a lungul timpului deopotrivă de Țara Românească, Moldova, Polonia, Regatul
Maghiar și Imperiul Otoman. Fiind inițial adusă în componența Țării Românești de Mircea cel
Bătrân, cetatea este cucerită de la munteni în 1426 de Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. În
anul 1448 ea va ajunge în posesia Regatului Ungar, iar în 1462, turcii, cărora li se alătură și
oastea lui Ștefan, încearcă să preia Chilia de la maghiari, fără succes însă. În 1465 Ștefan cel
Mare reușește să cucerească cetatea Chiliei. În anul 1484 sultanul Baiazid al II-lea întreprinde
o campanie în Moldova, având drept scop principal cucerirea Chiliei, fapt pe care îl
reușește.

Bătălia de la Cătlăbuga (1485)

Încercările lui Ștefan cel Mare de a recupera cetățile Chilia și Cetatea Albă l-au determinat pe
sultanul Baiazid al II-lea să intervină pentru pedepsirea „îndrăznelilor” domnului moldovean. În
consecință, Baiazid al II-lea va trimite în Moldova o oștire mixtă turco-tătară. Locul confruntării
principale, Cătlăbuga, era situat în vecinătatea cetății Chilia. Bătălia s-a finalizat cu victoria
oștenilor moldoveni.

Bătălia de la Șcheia (1486)

Supărat datorită politicii externe a lui Ștefan cel Mare și din cauza înfrângerilor suferite din
partea acestuia, sultanul Baiazid al II-lea decide că este momentul îndepărtării lui Ștefan cel
Mare de la tronul Moldovei și înlocuirea lui cu fiul lui Petru Aron, Hronoda. Oștirea otomană a
trecut Dunărea prin nordul Dobrogei (pe la Isaccea), apoi Prutul și s-a îndreptat spre Suceava.
Ștefan cel Mare surprinde oastea inamică la Șcheia, în apropiere de Roman. Deși inițial trupele
lui Ștefan au fost înfrânte, pretendentul la tron Hronoda este ucis cu ajutorul boierilor moldoveni
și victoria va fi în cele din urmă a moldovenilor. După toate aceste confruntări din ultimii
ani, Ștefan încheie pace cu Poarta, acceptând plata tributului.

Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)

În anul 1497 regele Ioan Albert al Poloniei a organizat o expediție militară în Moldova,
urmărind readucerea Moldovei sub subordonarea Poloniei, recuperarea Chiliei și a Cetății Albe
și înscăunarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Sigismund. La ordinele lui Ioan Albert, trupele
poloneze au asediat cetatea Sucevei, dar neavând o perspectivă imediată de cucerire a acesteia,
regele decide retragerea. În momentul retragerii, Ștefan cel Mare atacă oastea polonă la Codrii
Cosminului, profitând de avantajele conferite de terenul împădurit al zonei. Victoria repurtată de
Ștefan cel Mare în confruntarea militară de la Codrii Cosminului va marca emanciparea
statului moldovean de sub suzeranitatea polonă. Acest fapt va fi ratificat prin tratatul
moldo-polon din anul 1499.

Secolul XVI
În secolul XVI au loc acțiuni militare importante precum bătălia de la Călugăreni împotriva
otomanilor sau bătălia de la Șelimbăr împotriva maghiarilor din Transilvania.

Bătălia de la Călugăreni (1595)

Mihai Viteazul, domnul Țării Românești, a avut o politică antiotomană demonstrată prin
uciderea creditorilor turco-levantini și atacarea garnizoanei otomane din București, incendierea
garnizoanelor turcești de la Dunăre, înfrângerea armatelor turco-tătare venite să-l mazilească la
Putineiu, Stănești și Șerpătești.

Politica antiotomană adoptată de Mihai Viteazul precum și aderarea la Liga Sfântă, vor constitui
motive întemeiate pentru Poartă în vederea organizării unei noi campanii de pedepsire a
domnului muntean. La Călugăreni, trupele muntene conduse de Mihai Viteazul vor câștiga
împotriva otomanilor conduși de Sinan Pașa, atrași în zone mlăștinoase și înguste în care nu
puteau să profite de avantajul numeric al oștirii lor. Victoria repurtată de Mihai Viteazul asupra
turcilor în confruntarea militară de la Călugăreni va întârzia astfel pentru un timp planurile de
înaintare ale Imperiului Otoman.

Bătălia de la Șelimbăr (1599)

La guvernarea Transilvaniei venise în 1599 Andrei Bathory, noul principe maghiar manifestând
o politică binevoitoare față de Imperiul Otoman. Din această cauză, Mihai Viteazul a urmărit
înlăturarea sa de la conducerea Transilvaniei și, cu acordul împăratului Rudolf al II-lea al
Sfântului Imperiu Roman, a intervenit în Transilvania. Aici a avut loc bătălia de la Șelimbăr,
câștigată de trupele conduse de Mihai Viteazul. În urma victoriei repurtate la Șelimbăr, Mihai
Viteazul va intra la data de 1 noiembrie 1599 triumfal în Alba Iulia, prin acest fapt fiindu-
i recunoscută autoritatea asupra Transilvaniei.

Unirea de la 1600

Venirea la tronul Moldovei a lui Ieremia Movilă în august 1595, protejat al Poloniei, a însemnat
și îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. Aceasta din cauză că Polonia, care refuzase aderarea
la alianța creștină antiotomană, era aliată a Imperiului Otoman. Polonia îl sprijinise pe Andrei
Bathory în Transilvania și urmărea detronarea lui Mihai Viteazul cu scopul de a-l aduce pe tronul
Țării Românești pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia. Toate aceste evenimente l-au determinat
pe Mihai Viteazul să intervină în Moldova pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă.

Astfel, la data de 1 mai 1600 Mihai Viteazul a trecut Carpații spre Moldova. A ales în acest scop
un traseu ocolitor, mai greu, pentru a evita întâlnirea cu trupele lui Ieremia Movilă și a-l lua prin
surprindere pe acesta. În bătălia decisivă, care se va desfășura la Bacău, Mihai Viteazul îl învinge
pe Ieremia Movilă și își însușește tronul Moldovei. Putem vorbi astfel, după victoria de la
Șelimbăr și cea de la Bacău, de prima unire a țărilor române. Chiar dacă a fost de scurtă
durată, ea are o însemnătate deosebită pentru istoria românilor.

La data de 27 mai 1600, Mihai Viteazul emite un hrisov care atestă această unire, document în
care se intitulează „voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării
Moldovei”.

Bătălia de la Mirăslău (1600)

Drept consecință a victoriei de la Șelimbăr, Mihai Viteazul a pătruns triumfal în Alba Iulia, fiind
recunoscut de Dietă ca guvernator imperial, dar nu a reușit să-și atragă simpatia nobilimii
transilvănene. Această ostilitate a stat la originea confruntării de la Mirăslău dintre Mihai
Viteazul și nobilimea din Transilvania, confruntare pierdută de acesta. Pierderea bătăliei de la
Mirăslău va însemna totodată și pierderea Transilvaniei de către Mihai Viteazul în fața
maghiarilor.

Secolul al XVII-lea
Secolul XVII a fost marcat de lupta împotriva conducerii maghiare din Transilvania sau de
tratativele secrete ale românilor cu habsburgii împotriva otomanilor.

Bătălia de la Guruslău (1601)

În cadrul confruntării militare de la Guruslău, trupele lui Mihai Viteazul s-au asociat cu cele ale
generalului Giorgio Basta, urmărind să-l înlăture de la conducerea Transilvaniei pe
Sigismund Bathory. Trupele lui Sigismund au fost înfrânte, iar Mihai Viteazul s-a bucurat de
laudele împăratului Sfântului Imperiu Roman, Rudolf al II-lea. Acest fapt i-a fost însă fatal,
atrăgându-i asasinarea de către un grup de apropiați ai generalului Basta.

Asediul Vienei (1683)

După ce turcii asediaseră într-o primă încercare nereușită Viena în anul 1529, a trecut un secol și
jumătate până la o nouă punere în practică a visului otoman. La asediul Vienei din anul 1683 au
participat la cererea Porții Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești, și Gheorghe Duca,
domnul Moldovei. Acestora, din cauza precauției turcilor, nu li s-au încredințat însă atribuții
directe în luptă.
Șerban Cantacuzino a oferit habsburgilor în secret informații prețioase privind activitatea
din tabăra otomană, iar Imperiul Otoman este în final înfrânt. Șerban Cantacuzino va continua
în secret tratativele cu Habsburgii, urmărind obținerea unui document care să ateste oficial
granițele țării, fapt care nu s-a mai realizat datorită decesului său în anul 1688.

Bătălia de la Tohani-Zărnești (1690)

Operațiunile militare de la Tohani-Zărnești au debutat datorită acțiunii habsburgilor în Țara

Românească. Astfel, la începutul anului 1689, habsburgii, comandați de generalul Donat
Heissler, au pătruns în Țara Românească. Habsburgii refuzând să se retragă sau să
negocieze, Constantin Brâncoveanu s-a văzut constrâns să solicite ajutor din partea turcilor și
tătarilor. Răspunsul pașei Cerchez Ahmed și al fiului hanului tătarilor, Gazi Ghirai, a fost pozitiv.
Speriat de o confruntare directă cu trupele turco-tătare, generalul Donat Heissler a
ordonat retragerea trupelor habsburgilor spre Transilvania.

Decesul principelui transilvănean Mihai Apafi I în aprilie 1690 a dus la probleme privind
succesiunea la conducerea Transilvaniei. În acest context, Constantin Brâncoveanu decide să
intervină prin susținerea la tronul Transilvaniei a lui Emeric Thököly.

Emeric Thököly era conducător al curuților și era cunoscut ca având opinii politice
antihabsburgice. A urmat astfel confruntarea de la Zărnești, între trupele conduse de generalul
Donat Heissler, pe de o parte, și armata coordonată de Thököly, pe de altă parte. Armata liderului
curuților era una mixtă, în compoziția căreia au intrat trupe transilvănene, oastea trimisă de
Constantin Brâncoveanu, cea trimisă de Constantin Cantemir, alături de turci și tătari. Trupele
habsburgice vor fi înfrânte, generalul Donat Heissler fiind luat prizonier.

Secolul al XVIII-lea
În secolul XVII, românii își dezvoltă relațiile cu Imperiul Rus și ajung să fie conduși de domni
fanarioți numiți de Imperiul Otoman.

Bătălia de la Stănilești (1711)

Confruntarea de la Stănilești a reprezentat o dispută importantă între Rusia și Poartă, în

contextul în care ambele puteri luptau pentru deținerea controlului la Marea Neagră. Pretextul
declanșării actualului conflict l-a constituit solicitarea privind extrădarea regelui suedez Carol al
XII-lea, refugiat în Imperiul Otoman după înfrângerea din anul 1709 de la Poltava (în cadrul
războiului ruso-suedez). Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, s-a implicat activ în acest
conflict, oferind ajutor militar rușilor.

Trupele otomane erau numeroase și au obținut succese militare consecutive, fapt care l-a
determinat pe țarul rus Petru cel Mare să solicite pace. După încheierea bătăliei, Dimitrie
Cantemir nu se mai poate întoarce în Moldova, pierde tronul acesteia și va rămâne în calitate de
refugiat la curtea lui Petru cel Mare. Această confruntare și pacea încheiată ulterior vor avea
consecințe deosebit de importante privind desfășurarea evenimentelor istorice în țările
române: din anul 1711 se instaurează în Moldova domniile fanariote, urmând ca 5 ani mai
târziu, în 1716, acest fapt să se concretizeze și în Țara Românească.

Acțiuni diplomatice
Pentru a-și atinge obiectivele politico-militare, domnitorii și voievozii țărilor române au urmărit
încheierea unor alianțe diplomatice favorabile cu puterile vecine pe parcursul întregului Ev
Mediu.

Cauze și consecințe ale acțiunilor diplomatice

Cauze. Contextul geopolitic dificil în care s-au regăsit cele trei state medievale românești (Țara
Românească, Moldova, Transilvania) le-au obligat să întrețină relații diplomatice cu puterile din
zonă. Acest fapt s-a datorat în special nevoii de a întreține un relativ echilibru de putere în
regiune, deoarece mereu exista riscul ca una dintre puterile vecine să devină prea puternică și să
anexeze teritoriile principatelor. Astfel, românii au știut să folosească diplomația ca o armă în
apărarea statalității și a autonomiei, însă nu și a independenței.

Consecințe. Chiar și așa, perioada medievală a contribuit la dezvoltarea diplomației românești și

la crearea de legături diplomatice cu celelalte state europene, în special dacă ne gândim la
acțiunile lui Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu.

Ca să exemplificăm, încheierea tratatului de la Brașov (1395) dintre Mircea cel Bătrân și regele
maghiar Sigismund de Luxemburg a avut o însemnătate deosebită fiind prima alianță oficială
antiotomană din zona de sud-est a Europei și constituind un punct important de susținere în
derularea cruciadei de la Nicopole (1396). Tratatul de la Hârlău (1499) semnat între Ștefan cel
Mare (Moldova) și Ioan Albert (Polonia) va reprezenta afirmarea independenței Moldovei față de
Polonia.

Asemănări între acțiunile diplomatice ale românilor

Acțiunile diplomatice ale domnitorilor români în această perioadă istorică sunt reprezentate de
tratate de pace, tratate de alianță sau de aderarea la anumite alianțe constituite de alte puteri ale
vremii. Implicarea domnitorilor români în diplomație s-a făcut în vederea atingerii obiectivului
scontat: păstrarea integrității statale și a independenței sau respingerea pericolului otoman.

Dintre tratatele de alianță antiotomană putem exemplifica: tratatul încheiat în 1395 de Mircea cel
Bătrân și Sigismund de Luxemburg la Brașov, tratatul încheiat în 1475 de Ștefan cel Mare cu
Matei Corvin, tratatul încheiat în 1711 între Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare la Luțk. Dacă le
extragem doar pe primele două (1395, 1475), o altă asemănare între aceste tratate menționate
este aceea că ambele sunt încheiate cu Regatul Ungar.

În aceeași ordine de idei, putem analiza tratatele de alianță semnate cu Polonia, tratate pe care le
putem subclasifica în tratate semnate în condiții de egalitate sau tratate de vasalitate. Astfel,
Alexandru cel Bun încheie tratate de vasalitate cu Polonia în anii 1402, 1404, 1407, 1411 și
1415; tratatul de la Overchelăuți din 1459 și tratatul de la Colomeea din 1485, dintre Ștefan cel
Mare și regele Cazimir al IV-lea sunt tot tratate de vasalitate. În condiții de egalitate sunt
semnate tratatul de la Radom/Lublin (1389/1390) dintre Mircea cel Bătrân și regele polonez
Vladislav Jagello și tratatul de la Hârlău (1499) între regele Ioan Albert și Ștefan cel Mare.

Secolul XIV
Citește în continuare principalele tratate și alianțe ale românilor în secolul XVI.

Tratatul de la Radom/Lublin (1389/1390)

Aflat sub presiunea ascensiunii dominației Imperiului Otoman în Balcani și dorind eliminarea
influenței politice a Coroanei maghiare asupra Țării Românești, Mircea cel Bătrân încearcă să
realizeze legături diplomatice cu alte state vecine, creștine. Astfel, se orientează spre Polonia,
semnând cu regele Vladislav Jagello un tratat de alianță în anul 1389 la Radom. Acest tratat va fi
ratificat anul următor, în 1390, la Lublin, fiind încheiat pe poziții de egalitate. Înțelegerea
prevedea ca cei doi suverani să își acorde sprijin militar reciproc în eventualitatea unui atac din
partea dușmanilor, în special din partea Ungariei.

Tratatul de la Brașov (1395)

În pofida victoriei obținute de Mircea cel Bătrân la Rovine, pericolul otoman era departe de a fi
înlăturat, pericol sporit și de pretendenții la tronul Țării Românești (Vlad Uzurpatorul).

În aceste circumstanțe, Mircea cel Bătrân încheie în 1395 tratatul de la Brașov cu regele
maghiar Sigismund de Luxemburg, prin care își asumă obligația de a-l sprijini militar pe
regele maghiar în eventualitatea unei conflict cu turcii. Unicitatea acestui tratat stă în faptul că el
reprezintă prima alianță oficială antiotomană din zona de sud-est a Europei. Acest tratat va
constitui, de asemenea, un punct important de susținere în derularea cruciadei de la Nicopole din
anul următor.

Secolul XV
Pentru perioada de început a secolului al XV-lea putem menționa o serie de tratate de vasalitate
încheiate de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432).Astfel, Alexandru cel Bun
încheie tratate de vasalitate cu Polonia în anii 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415.
Sigismund de Luxemburg devine o amenințare pentru Polonia când, pe lângă coroana maghiară,
o preia și pe cea a Sfântului Imperiu Roman, fapt care determină o schimbare majoră în
atitudinea regelui polonez față de Moldova, asupra căreia aveau pretenții ambii monarhi. Acesta
este contextul în care Sigismund de Luxemburg și Vladislav Jagello semnează tratatul de la
Lublau din anul 1412.

Tratatul de la Lublau (1412)

Deși acest tratat nu este semnat și de partea românească, el are o mare importanță în cadrul
diplomației Evului Mediu întrucât prevederile sale fac referire directă la Moldova. Astfel,
tratatul de la Lublau prevedea obligativitatea domnitorului moldovean de a participa la lupta
antiotomană alături de cele două puteri (Regatul Ungar și Regatul Polonez), în caz contrar
Moldova urmând a fi împărțită între Ungaria și Polonia.

Domnul Moldovei Alexandru cel Bun nu a știut mult timp de existența acestui act, fapt care nu l-
a împiedicat să își respecte obligațiile de vasal prevăzute în tratatele semnate cu Polonia. În acest
context putem menționa ajutorul decisiv acordat de acesta polonezilor în luptele de la Grünwald
(1410) sau Marienburg (1422).

Tratatul de la Overchelăuţi (1459)

Ștefan cel Mare a fost unul dintre domnii români ai Evului Mediu cu mari calități diplomatice și
militare. El a ales cu abilitate în politica sa externă evitarea derulării unui conflict militar
simultan cu mai mulți adversari. În virtutea acestui fapt, el a alternat raporturile conflictuale cu
cele pașnice în relațiile cu puterile creștine din vecinătatea Moldovei (Polonia și Ungaria) și cu
Imperiul Otoman.

La debutul domniei sale, Ștefan cel Mare s-a pus la adăpost de pericolul reprezentat de Coroana
maghiară prin apropierea de Polonia, urmând traiectoria tradițională a politicii externe a statului
moldovean. Astfel, va încheia în 1459 tratatul de la Overchelăuți cu regele polonez Cazimir al
IV-lea. Textul acestui tratat recunoștea domnia lui Ștefan cel Mare în Moldova, în timp ce
domnul Moldovei recunoștea suzeranitatea regelui polonez; cele două părți semnatare își
garantau sprijin militar reciproc în eventualitatea unui conflict armat.

Tratatul de la Iași (1475)

După victoria obținută la Vaslui/Podul Înalt, conștient că pericolul otoman nu s-a îndepărtat,
Ștefan cel Mare s-a adresat puterilor europene printr-un document în care solicita ajutorul
acestora. Deși Ștefan subliniază importanța strategică a țării sale, iar regii și însuși Papa îi
recunoșteau calitățile politico-militare, totuși apelul său rămâne fără un răspuns din partea
acestora. În aceste condiții, Ștefan cel Mare încheie cu Matei Corvin, regele Ungariei, un tratat
de alianță la Iași, în vara anului 1475, prin care cei doi își garantau sprijin militar antiotoman
reciproc. În plus, neînțelegerile ce s-ar fi ivit între cei doi conducători s-ar fi rezolvat pe cale
amiabilă, în timp ce potențialii pretendenți la tronul oricăreia dintre cele două țări urmau a fi
îndepărtați. Din punctul de vedere al relațiilor moldo-maghiare, semnarea tratatului de la Iași
reprezintă încheierea unei stări tensionate dintre cele două state, consecutivă bătăliei de la Baia
(1467).

Tratatul de la Colomeea (1485)

Tratatul de la Colomeea este semnat în condițiile în care Ștefan cel Mare să găsește într-o situație
de izolare politică în fața pericolului otoman după pierderea Cetății Albe și a Chiliei în anul
precedent (1484). Izolarea politică poate fi explicată prin faptul că Ungaria semnase în 1483 pace
cu Poarta. În acest context, domnitorului moldovean îi rămâne viabilă doar perspectiva orientării
spre Polonia, cu care încheie tratatul de vasalitate de la Colomeea, depunând jurământul în fața
regelui Cazimir al IV-lea și a boierilor săi.

Cu toate acestea, Ștefan a conștientizat că nu se poate baza pe ajutorul polonez după moartea lui
Cazimir al IV-lea, astfel încât va demara tratative de pace cu Baiazid al II-lea, care se vor
concretiza în tratatul semnat cu Poarta în 1489, prin care Ștefan răscumpără pacea prin
acceptarea tributului.

Tratatul de la Hârlău (1499)

Relațiile cu Polonia se deteriorează după moartea lui Cazimir al IV-lea, căruia îi succede la
tronul Poloniei fiul său Ioan Albert, împotriva căruia Ștefan va avea confruntarea de la Codrii
Cosminului în 1497. Abia în anul 1499 cei doi conducători reușesc să semneze o înțelegere în
condiții de egalitate prin tratatul de la Hârlău. În virtutea acestui tratat cei doi conducători își
promiteau sprijin militar reciproc. Însemnătatea acestui acord rezidă în afirmarea
independenței Moldovei față de Polonia.

Secolul XVI
Printre acțiunile diplomatice ale românilor din secolul XVI se numără aderarea la alianța Liga
Sfântă și tratatul de la Târgoviște dintre Țara Românească și Sfântul Imperiu Roman.

Aderarea Țărilor Române la Liga Sfântă (1594)

În anul 1591 la inițiativa papei Clement al VIII-lea se constituie alianța antiotomană a statelor
creștine europene, cunoscută sub denumirea de Liga Sfântă. La debutul demersurilor constituirii
acestei alianțe făceau parte Statul Papal, Mantua, Ferrara, Toscana, Spania și Sfântul Imperiu
Roman. Ulterior vor adera și Transilvania, Moldova și Țara Românească.

În tot acest context, o mare însemnătate pentru Țările Române au avut-o acțiunile antiotomane
ale domnului Mihai Viteazul. După aderarea la Liga Sfântă, domnitorul muntean va provoca o
adevărată răscoală antiotomană prin uciderea creditorilor turco-levantini sosiți de la
Constantinopol, atacarea garnizoanei otomane cantonate la București și apoi asaltul asupra
raialelor de la Dunăre.

Tratatul de la Alba Iulia (1595)

Acțiunile antiotomane ale lui Mihai Viteazul nu vor rămâne nepedepsite de către sultan. Astfel,
la începutul anului 1595, Poarta va trimite o oaste tătară împotriva sa, pe care însă Mihai
Viteazul o înfrânge în bătăliile de la Stănești, Șerpătești și Putineiu. Conștient că vor urma și alte
atacuri otomane, Mihai Viteazul decide că este momentul să încheie un tratat de alianță cu
Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. În acest context, domnul muntean va trimite la
Alba Iulia o delegație compusă din 12 boieri, care să semneze tratatul în numele său. Boierii și-
au urmărit însă propriile interese, dorind să submineze autoritatea lui Mihai Viteazul și
acceptându-l pe Sigismund Bathory drept suzeran al Ţării Româneşti.

Mihai Viteazul a fost pus în fața faptului împlinit și a acceptat tratatul în acești termeni de
vasalitate, conștient fiind că la acel moment doar Transilvania ar fi putut să îi ofere ajutorul
necesar împotriva turcilor. Atacul otoman nu a întârziat, dar Mihai a pornit în luptă fără a mai
aștepta ajutorul lui Sigismund Bathory, învingându-i pe turci în bătălia de la Călugăreni. Cu toate
acestea, turcii au ocupat Bucureștiul și Târgoviștea, iar Mihai Viteazul s-a retras în munți.
Primind până la urmă ajutorul promis de Sigismund Bathory, Mihai Viteazul a reușit să elibereze
cele două orașe și i-a urmărit pe turci în retragere, provocându-le pierderi însemnate la Giurgiu.

Tratatul de la Târgovişte (1598)

După dezastruosul tratat semnat de boieri la Alba Iulia în anul 1595, Mihai Viteazul ajunge să se
adreseze direct împăratului Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman. Astfel, în anul 1598 se
încheie un tratat de alianță la Târgoviște între domnul muntean și împăratul habsburgic.
Rudolf al II-lea îi recunoaște domnului român caracterul ereditar al domniei și se angajează să îi
ofere susținere financiară pentru întreținerea unei armate de mercenari, cu scopul de a opri
înaintarea turcilor. Împăratul devine prin acest tratat suzeran al Țării Românești, fapt care
elimina relația de vasalitate anterioară față de principele Transilvaniei Sigismund Bathory,
impusă lui Mihai Viteazul prin tratatul de la Alba Iulia.

Secolul XVII
După confruntarea de la Tohani-Zărnești (1690), relațiile diplomatice dintre casa de Habsburg și
Transilvania au fost restabilite, ceea ce a condus și la îmbunătățirea situației dintre Constantin
Brâncoveanu și curtea de la Viena. Domnul muntean s-a remarcat pe parcursul domniei sale
printr-o activitate diplomatică intensă, menținând legături cu Polonia, Rusia sau Imperiul
Habsburgic.

Legături diplomatice Brâncoveanu a avut și cu Poarta, sultanul recunoscându-l domn pe viață în

anul 1699. Cu Moldova situația a fost mai încordată, datorită neînțelegerilor cu Cantemirii.

Secolul XVIII
Pe perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, la curtea domnească de la București a
funcționat chiar un fel de cabinet cu rol diplomatic, prin intermediul căruia Țara Românească a
putut perfecta relații diplomatice cu numeroase state europene și nu numai. În exercitarea
activităților diplomatice, în acest cabinet funcționau mai mulți secretari, cunoscători ai limbilor
greacă, latină, germană, italiană, turcă, polonă. Tot în realizarea acestui demers, Constantin
Brâncoveanu a adus la curte reprezentanți diplomatici, între care putem menționa următoarele
exemple: Nicolae Comnen Papadopol (trimis diplomatic pe lângă Papa Clement al XI-lea),
David Corbea și Teodor Corbea (trimiși diplomatici în Rusia) etc. Brâncoveanu a purtat, de
asemenea, o serioasă corespondență cu persoane importante ale vremii sale, între care: Papa
Clement al XI-lea, împăratul Leopold I al Austriei, regele August II al Poloniei, țarul Petru cel
Mare al Rusiei.

Tratativele diplomatice purtate cu Petru cel Mare al Rusiei vizau realizarea unei alianțe
antiotomane între Țara Românească și Rusia. În virtutea afinităților de ordin religios dintre cele
două țări (ambele ortodoxe), Constantin Brâncoveanu vedea în Rusia o posibilitate de evadare de
sub dominația otomană. Astfel, în anul 1709 cele două state reușesc să concretizeze acest fapt
prin încheierea unui pact secret privind atitudinea față de turci.

Domnul muntean a fost însă mereu foarte precaut în relația cu rușii și a adoptat o atitudine
expectativă, ambivalentă, nedorind să atragă suspiciunile Porții, Iar la momentul războiului ruso-
turc din 1710-1711 a fost trădat de comandantul cavaleriei sale, spătarul Toma Cantacuzino, care
a trecut de partea rușilor. Victoria turcilor în acest conflict, precum și toate acțiunile și
demersurile diplomatice antiotomane pe care Constantin Brâncoveanu le-a întreținut cu liderii
politici ai vremii îi vor aduce într-un final eliminarea de la putere și executarea în 1714.

Tratatul de la Luţk (1711)

Tratatul de la Luțk a fost încheiat în împrejurările declanșării conflictului ruso-otoman între

domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, și Petru I cel Mare, țarul Rusiei. Domnul moldovean s-a
pus sub protecția Rusiei în speranța evitării subjugării de către turci. Trecerea sub protectoratul
rusesc garanta autonomia statului român și integritatea sa teritorială; în plus, erau restabilite
vechile granițe ale Moldovei, dinainte de instaurarea stăpânirii otomane. Prin acest tratat,
redactat chiar de Dimitrie Cantemir, domnul își asigura continuitatea domniei ereditare a
Cantemirilor în Moldova. O prevedere specială viza situația familiei domnului în caz de pierdere
a războiului în favoarea Porții, prevăzând drept de azil pentru aceasta în Rusia. Fapt care s-a și
întâmplat, după înfrângerea trupelor moldo-ruse în bătălia de la Stănilești, Dimitrie Cantemir
pierde tronul Moldovei, refugiindu-se la curtea țarului Rusiei.

Proiecte politice în secolul al XVIII-lea

Supplex Libellus (1744)
Pentru Transilvania, proiectele întocmite aveau un caracter preponderent național, fapt datorat
drepturilor politice restrânse de care românii beneficiau aici. Unio Trium Nationum (1437) a
fost un pact încheiat între marea nobilime maghiară, sași și secui, care a stat la baza organizării
politice și sociale a Transilvaniei până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acest act a hotărât
eliminarea țăranilor iobagi de la amestecul în viața publică și politică a statului, marea lor
majoritate fiind etnici români.
Un alt factor care a contribuit la nemulțumirea românilor a fost reprezentat de nerespectarea
promisiunilor pe care împăratul Leopond al II-lea le-a precizat în conținutul Diplomei
Leopoldine (1691). Aceasta menționa recunoașterea acelorași privilegii ca și cele ale clerului
catolic pentru cei care alegeau să treacă de la confesiunea ortodoxă la cea greco-catolică.

Supplex Libellus (1744), petiție adresată de către episcopul greco-catolic Inochenție Micu Klein
împărătesei Austriei, Maria Tereza, cuprindea următoarele cereri:

 Anularea legilor care aveau un caracter discriminatoriu pentru români;

 Posibilitatea românilor da a fi reprezentați în viața publică;
 Dreptul românilor de a avea propriile școli și acces la educație;
 Revendicări de ordin ecleziastic.

Noua stăpânire austriacă, care recent îi luase locul celei otomane, nu dorea să schimbe ordinea
socială a Transilvaniei și să provoace nemulțumiri nobililor din cadrul celorlalte trei națiuni
dominante. Astfel, puterea imperială de la Viena alege să-l demită pe Inochenție Micu din
funcția de episcop unit, acesta fiind exilat ulterior la Roma.

Prin Supplex Libellus, Inochenție Micu Klein a fost un deschizător de drumuri în lupta
românilor ardeleni pentru recunoașterea lor ca națiune de sine-stătătoare în cadrul arhitecturii
politice și sociale a Transilvaniei, egală în drepturi cu celelalte națiuni conlocuitoare. De
asemenea, Micu Klein a fost printre primii care au afirmat originea latină a poporului român,
continuitatea sa neîntreruptă pe aceste meleaguri și necesitatea educației ca principal mijloc de
emancipare a poporului român. Activitatea întreprinsă în spiritul promovării drepturilor și
libertăților românilor a influențat apariția, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a Școlii
Ardelene.

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791)

Contextul în care a apărut acest proiect politic este asemănător celui din 1744. În cadrul
proiectului, se revine la problemele legate de nerespectarea promisiunilor făcute românilor
în conținutul Diplomei Leopoldine.

De această dată, imaginea împăratului de la Viena se îmbunătățise considerabil în ochii

românilor, Joseph al II-lea fiind adeptul unor reforme de factură iluministă care, printre altele,
aveau ca scop acordarea de drepturi și libertăți supușilor din imperiu. Moartea lui Joseph al II-
lea, în 1790, și succesiunea la putere a fratelui său mai tânăr, Leopold al II-lea, au contribuit la
redactarea proiectului politic național românesc din 1791.

Printre obiectivele principale ale Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae regăsim:

 Egalitatea în drepturi și libertăți cu celelalte națiuni conlocuitoare ale Transilvaniei

 Folosirea toponimiei românești (nume proprii)
 Reprezentarea în instituțiile publice, în special în Dieta Transilvaniei, să se facă
proporțional cu numărul populației românești din Transilvania
  Renunțarea la statutul de „tolerați” pe care românii îl aveau încă de la Unio Trium
Nationum
 Egalitatea clerului ortodox în raport cu celelalte culte.

Documentul a fost compus din două părți, o parte care conținea istoria poporului român din
Transilvania, începând de la intrarea armatelor romane în Dacia, și o parte cuprinzând cererile
adresate Curții de la Viena. La procesul de redactare au luat parte personalități marcante ale
culturii românești iluministe transilvănene și membri ai Școlii Ardelene, între care amintim pe:
Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu sau Samuil Micu. Pe termen scurt, efectele
documentului nu au fost cele scontate. Împăratul de la Viena a pasat responsabilitatea petiției
către Dieta de la Cluj, unde aceasta a fost respinsă de către deputații care reprezentau cele trei
stări privilegiate. Aceștia doreau să mențină ordinea feudală.

Totuși, pe termen lung, acest proiect a avut un impact important asupra construcției identității
românești, atât în Transilvania, cât și în spațiul extracarpatic. Ideea unui popor român urmaș
direct al coloniștilor romani aduși în Dacia a oferit românilor un fundament în combaterea
teoriilor migraționiste promovate în spațiul maghiar și german. De asemenea, aici se adaugă și
rolul Școlii Ardelene în organizarea învățământului românesc din Transilvania și educarea unui
număr tot mai mare de români, români care mai târziu vor lua parte activ la realizarea Marii
Uniri. Astfel, educația a reprezentat una dintre principalele căi prin care românii au reușit să-și
atingă dezideratul național.

Proiectul de Constituție al lui Constantin Mavrocordat

(1741)
Țara Românească și Moldova secolului al XVIII-lea au cunoscut o traiectorie politică
diferită față de cea a Transilvaniei. Cele două Principate Dunărene au fost, începând cu anul
1711 (Moldova) și 1716 (Țara Românească), sub domniile fanariote. Deși domniile fanariote au
rămas în istorie ca o perioadă de exploatare și regres, anumiți domnitori au adus schimbări sau au
propus proiecte politice care au vizat modernizarea Principatelor Române. Accentuarea
„Chestiunii orientale”, apărută ca urmare a slăbirii puterii Imperiului Otoman în regiune, a
permis Principatelor să pornească un lent șir de reforme.

Reformele întreprinse de Constantin Mavrocordat, care a domnit alternativ în Țara Românească

și Moldova, s-au înscris în spiritul iluminist al vremurilor. Proiectul de Constituție, publicat de
Mavrocordat în 1741, prevedea:

 Instituirea unei Adunări a Stărilor;

 Desființarea dărilor multiple, introducerea dărilor fixe;
 Plata de lefuri către dregători;
 Desființarea șerbiei.

Desființarea șerbiei a avut loc în anul 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova, fiind
înlocuită cu claca. Țăranii clăcași erau liberi dar nu aveau pământ, astfel încât aceștia erau
obligați să lucreze 24 de zile pe an în Moldova și 12 zile pe an în Țara Românească.
Printre efectele domniei alternative a lui Constantin Mavrocordat în cele două Principate
Dunărene și ale Proiectului de Constituție de la 1741 amintim: desființarea șerbiei, remunerarea
dregătorilor, reorganizarea aparatului administrativ, fiscal și judecătoresc al statului după
standarde care se apropie de modernitate. De asemenea, domnia lui Mavrocordat a apropiat și
mai mult Țara Românească și Moldova prin reformele pe care le-a aplicat în ambele principate.

Reformismul boieresc
Grecizarea aparatului administrativ și a instituțiilor politice a declanșat nemulțumiri în rândurile
boierimii pământene. La acestea se adaugă mari presiuni fiscale din partea Înaltei Porți, dar și
restrângerea autonomiei Principatelor prin accentuarea amestecului otomanilor în problemele
economice și politice ale țării. Internaționalizarea „Chestiunii orientale” a oferit elitelor locale
prilejul de a face cunoscută și celorlalte Puteri europene situația și doleanțele românilor din
Principate.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a oferit trei importante programe politice și de reformă
a Principatelor Dunărene, care mai târziu vor influența formarea statului român modern. Ideile
principale din spatele acestor programe și proiecte de reformă sunt: unirea Moldovei cu Țara
Românească, reintroducerea domniilor pământene și recâștigarea independenței.

Memoriul de la Focșani din 1772, redactat în timpul Tratativelor de pace la Focșani dintre
otomani și ruși. Conținutul acestuia pleda pentru desființarea regimului fanariot și realizarea
unirii Țării Românești cu Moldova sub garanția Rusiei, Prusiei și Austriei.

Memoriul boierimii românești de la Sistov, din 1791. La fel ca în cazul documentului redactat
în cadrul Tratativelor de Pace de la Focșani, ideea principală din spatele memoriului de la Sistov
a fost independența și unirea Principatelor Dunărene, însă de această dată doar sub protecția
Austriei și a Rusiei (excluzând Prusia), reinstaurarea domniilor pământene și desființarea
raialelor turcești de pe Dunăre.

Deși aceste aceste încercări ale elitelor boierești locale nu au adus schimbări importante și
imediate în status quo-ul Principatelor Dunărene, situația politică din regiune devine cunoscută la
nivel internațional. Cum vom vedea în cadrul secțiunii dedicate proiectelor politice din secolul al
XIX-lea, ideile promovate în cadrul proiectelor politice prezentate mai sus s-au regăsit în
programele Revoluțiilor de la 1821 și 1848, pentru ca mai târziu să stea la baza constituirii
Micii Uniri de la 1859.

Proiecte politice în secolul al XIX-lea

Revoluția Franceză și campaniile lui Napoleon au destabilizat situația geografică și politică a
Europei la începutul secolului al XIX-lea. Declanșarea procesului de răsturnare a vechii ordini
politice și sociale bazată pe principii asemănătoare celor medievale și
ascensiunea naționalismului în interiorul popoarelor europene, în special pentru popoarele care
se regăseau în granițele unor imperii multietnice, a adus un val de tulburări sociale și politice
profunde pe aproape tot întinsul Europei.
Cererile norodului românesc (1821)
Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821 reprezintă rodul nemulțumirii generale a
românilor în legătură cu tratamentul politic și economic pe care otomanii îl aplicau Țării
Românești. De asemenea, contextul istoric al izbucnirii revoltei de la 1821 se leagă și de
izbucnirea Războiului de Independență al Greciei (1821-1829) și al agitației tot mai mari a
popoarelor din Peninsula Balcanică.

Întinsă pe o durată de cinci luni (ianuarie – mai), Revoluția lui Tudor Vladimirescu a avut
următoarele obiective, pe care le regăsim în conținutul documentului denumit „Cererile
norodului românesc” (ianuarie 1821):

 Meritocrația ca principiu fundamental în ocuparea funcțiilor publice

 Crearea unei armate naționale permanente
 Eliminarea funcționarilor greci din toate funcțiile publice, inclusiv din cele religioase
 Desființarea privilegiilor boierești
 Autonomie politică și unirea cu Țara Moldovei
 Suveranitatea poporului

Revoluția este înfrântă prin intervenția militară a trupelor otomane. Însă, efectul principal al
revoltei pornite de Vladimirescu a constat în desființarea domniilor fanariote și revenirea la
domnii pământeni în ambele Principate Dunărene după o perioadă mai lungă de un secol de
stăpânire fanariotă. Actul care a consfințit revenirea la domniile pământene și dreptul de a realiza
comerț internațional liber (asupra căruia turcii dețineau monopol) a fost Convenția de la
Akkerman, 1826, semnată între otomani și ruși.

Constituția cărvunarilor (1822)

Redactat de Ionică Tăutu, acest demers reprezintă un alt proiect politic românesc care a apărut pe
fondul spiritului Revoluției lui Tudor Vladimirescu și dorinței tot mai mari de independență a
Țărilor Române. Redactat la Iași, documentul se inspiră din principiile Revoluției Franceze și
aduce în discuție aspecte precum:

 Libertatea individului
 Garantarea dreptului la proprietate
 Egalitatea în fața legii, fără deosebire de clasa socială
 Meritocrația ca principiu fundamental în obținerea unei funcții
 Stat de drept
 Separația puterilor în stat
 Crearea unei armate pământene
 Monarhie constituțională

Proiectul a fost prezentat domnului Ioan Sandu Sturdza, fiind chiar acceptat de acesta, însă
opoziția puternică a Imperiului Otoman și Țarist, combinată cu nemulțumirile venite din partea
marilor boieri, a făcut ca acest program politic cu rol de constituție să rămână doar la stadiul de
proiect. Astfel, deși nu a fost pus în practică, acest proiect a avut un efect important asupra
gândirii elitelor politice de la acea vreme, iar ideile sale s-au așezat la baza valorilor care au făcut
posibilă nașterea statului român modern și evoluția acestuia. Constituția de la 1866 reprezintă
cel mai bun exemplu în care regăsim cea mai mare parte a principiilor enunțate de Ionică
Tăutu la 1822.

Revoluția de la 1848. Proclamația de la Islaz (1848)

Începută în Franța, datorită nemulțumirii acute a populației față de regimul monarhic de la Paris,
revoluția de la 1848 s-a extins pe aproape întreg continentul european, dobândind un pronunțat
caracter naționalist. În cazul Principatelor Dunărene, nemulțumirea principală a constat în
existența protectoratului Imperiului Țarist și a suzeranității Imperiului Otoman, context care nu
permitea independența și dezvoltarea națiunii române. Regulamentele Organice, documente care
au jucat rol de constituție pentru Principate, impuse de țariști între 1831-1832, au reprezentat, de
asemenea, unul dintre motivele izbucnirii revoluției.

Țara Românească a fost spațiul în care revoluționarii au obținut cele mai multe succese, deși,
la fel ca în cazul Moldovei, Bucovinei, Transilvaniei sau Banatului, revoluția a fost și
aici înăbușită. Documentul cu statut de proiect politic a fost Proclamația de la Islaz (iunie
1848). Dintre fruntașii revoluției amintim pe Nicolae Bălcescu, Ștefan Golescu, Ion Heliade
Rădulescu sau Christian Tell. Principalele prevederi ale proclamației au fost:

 Independența administrativă și legislativă a poporului român

 Egalitatea drepturilor politice
 Libertatea absolută a tiparului
 Responsabilitate ministerială
 Armată națională
 Dezrobirea romilor
 Emanciparea clăcașilor
 Dreptul la educație
 Desființarea titlurilor nobiliare
 Desființarea pedepsei cu moartea
 Emanciparea evreilor
 Adunare Generală a Țării

Deși revoluția a fost înăbușită de armatele otomane și țariste, ecoul faptelor înregistrate aici s-a
împrăștiat prin toată Europa, fiind astfel făcută cunoscută cauza românilor de a-și construi
propriul lor stat unitar național aliniat principiilor democrației, dreptății și libertății. De
asemenea, ideile cuprinse în conținutul Proclamației de la Islaz au stat la baza apariției și
modernizării statului român, servind drept etalon pentru reformele lui Alexandru Ioan Cuza
(dreptul la educație) sau Carol I (independența administrativă și legislativă).

Petițiunea proclamațiune a boierilor și notabililor moldoveni

(1848)
Deși mișcările revoluționare din Moldova nu s-au ridicat la magnitudinea celor din Țara
Românească, vom analiza câteva aspecte legate de proiectele politice întocmite de revoluționarii
moldoveni. Primul dintre programe s-a numit „Petițiunea proclamațiune a boierilor și notabililor
moldoveni”; petițiunea a fost redactată de Vasile Alecsandri și înaintată domnitorul Mihail
Sturdza. Principalele puncte ale documentului erau:

 Eradicarea corupției
 Respectarea Regulamentului Organic
 Reforme sociale, în special în cazul țăranilor
 Responsabilitate ministerială
 Reforma educației
 Dreptul tuturor de a înainta petiții organelor statului
 Eliminarea cenzurii

Prințipurile nostre pentru reformarea patriei (1848)

Urmările proiectului „Petițiunea proclamațiune a boierilor și notabililor moldoveni” au constat în
arestarea și deportarea liderilor mișcării revoluționare. Astfel, Vasile Alecsandri și Costache
Negri se refugiază la Brașov și redactează împreună cu alți exilați moldoveni în mai 1848
„Prințipurile nostre pentru reformarea patriei”. Mult mai radical comparativ cu „Petițiunea
proclamațiune a boierilor și notabililor moldoveni”, acesta cuprindea:

 Împroprietărirea țăranilor fără despăgubire

 Ștergerea tuturor privilegiilor boierești
 Drepturi politice pentru toți cetățenii
 Întemeierea instituțiilor țării pe principiile libertății și egalității
 Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat independent

Dorințele noastre pentru reformarea patriei (1848)

Între timp, la Cernăuți, în luna august a aceluiași an, Mihail Kogălniceanu redacta un alt
document cu statut de proiect politic, intitulat “Dorințele noastre pentru reformarea
patriei”. Acesta prevedea, în linii mari, aceleași aspecte prezente în cele două documente
prezentate mai sus, cum ar fi:

 Independența Țării Moldovei

 Egalitatea drepturilor politice și civile
 Secularizarea averilor mănăstirești
 Libertatea de exprimare
 Libertatea muncii și a comerțului
 Ștergerea privilegiilor boierești

Petiția Națională (Transilvania, 1848)

Situația politică precară în care se găseau românii din Transilvania și temerea acestora legată de
o viitoare unire a Transilvaniei cu Ungaria i-a determinat să ia parte activ la Revoluția de la
1848. Programul politic care a unit toate doleanțele românilor din Transilvania s-a numit „Petiția
Națională”; el a fost redactat și prezentat la Blaj în luna mai 1848.

Printre obiectivele principale ale Petiției de la Blaj regăsim:

 Egalitatea românilor în drepturi cu celelalte națiuni conlocuitoare ale Transilvaniei;

 Împroprietărirea țăranilor fără despăgubire;
 Utilizarea limbii române în administrația statului și în învățământ;
 Opoziție categorică pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria;
 Constituirea unei gărzi naționale românești și alte reforme sociale moderne.

Efectul imediat al programului revoluționar românesc a constat în izbucnirea războiului civil

dintre români și maghiari, unirea Transilvaniei cu Ungaria fiind unul dintre punctele revoluției
maghiare care nu a putut fi tolerat de români. Profitând de conflictul sângeros dintre români și
unguri, forțele imperiale austriece, ajutate de armatele ruse, reușesc să suprime revoluția
maghiară și pe cea română din Transilvania.

Ideile promovate la Blaj în mai 1848 nu aveau să fie luate în serios de autoritățile habsburgice.
Începând cu 1867, Transilvania revine administrației maghiare, care au pornit un puternic proces
de maghiarizare a românilor din teritoriile controlate de aceasta.

A păstra frățietatea, patria și naționalitatea română (Banat,

1848)
Revoluția pașoptistă română din Banat a izbucnit în contextul noilor idei de egalitate și libertate
care au cuprins aproape întregul continent european. Liderul românilor bănățeni a fost Eftimie
Murgu și, la fel ca și în cazul Transilvaniei, programul politic denumit „A păstra frățietatea,
patria și naționalitatea română” a avut un pronunțat caracter național. Redactat în timpul
Adunării Naționale de la Lugoj din iunie 1848, documentul prevedea:

 Înarmarea națiunii române din Banat

 Recunoașterea și respectarea națiunii române
 Folosirea limbii române în administrație
 Biserică ortodoxă română independentă

La fel ca în restul provinciilor românești, revolta românilor bănățeni a fost înăbușită cu ajutorul
armatelor țariste venite în ajutorul austriecilor. O parte a liderilor au fost arestați.
Efectele revoluției nu au fost cele dorite, însă caracterul național al mișcării a contribuit la
trezirea conștiinței naționale de aici.

Concluzii și efecte
Toate aceste proiecte redactate de revoluționarii români de la 1848 au contribuit la debutul unei
perioade istorice caracterizate de un amplu proces de modernizare și mari transformări
sociale, culturale și economice în spațiul românesc. La fel cum am afirmat și mai sus, aceste
proiecte vor influența apariția și evoluția statului român, multe dintre ideile formulate de tinerii
revoluționari pașoptiști fiind puse în aplicare în politica internă și externă a statului român
modern. Dintre acestea, amintim: unirea Principatelor, secularizarea averilor mănăstirești,
independența României, libertatea de exprimare, egalitatea în fața legii, responsabilitatea
ministerială, reforma educației sau reforma agrară. Aceste schimbări au fost posibile datorită
implicării directe a revoluționarilor pașoptiști în procesul de elaborare a politicii interne și
externe a Principatelor Unite și, mai apoi, a României.

Acțiuni de politică internă

Adunările Ad-Hoc

Războiul Crimeii a adus la masa discuțiilor Marilor Puteri, reunite la Congresul de Pace de la
Paris (1856), situația Principatelor Dunărene. Anul 1856 s-a suprapus și cu expirarea mandatului
de șapte ani de domnitori pentru Grigore Alexandru Ghica și Barbu Știrbei, aceștia fiind înlocuiți
de către sultan cu doi caimacami, care aveau rolul de locțiitori până la alegerea a doi noi
domnitori.

Tratatul de la Paris (1856), care a pus capăt oficial Războiului Crimeii, stipula obligația
sultanului de a convoca în cele două Principate Adunări Ad-Hoc pentru a consulta opinia publică
în legătură cu viitorul politic al acestora. Desfășurate între 1857 - 1859, Adunările Ad-Hoc
trebuiau să asigure o reprezentare cât mai largă a intereselor populației, din toate clasele
sociale. Deși nu au fost lipsite de incidente, rezultatele adunărilor din Țara Românească și
Moldova au fost favorabile unirii și se pot rezuma astfel:

 Unirea Țării Românești și a Moldovei sub numele de România

 Aducerea unui prinț străin dintr-o dinastie europeană pe tronul noului stat
 Autonomia și neutralitatea noului stat care avea să ia ființă
 Puterea legislativă să fie atribuită unei adunări obștești

Conferința de la Paris (1858), organizată pentru a stabili viitoarea soartă a Principatelor pe baza
doleanțelor românilor exprimate în cadrul Adunărilor Ad-Hoc, a adoptat Convenția de la Paris,
document care prevedea:

 Alegerea pe viață a doi domni, două capitale, două parlamente și două guverne
 Înalta Curte de Justiție și Casație și Comisia Centrală să fie singurele instituții comune
dintre Țara Românească și Moldova, cu sediul la Focșani
  Suzeranitate față de Imperiul Otoman și garanție colectivă din partea Marilor Puteri

Profitând de imperfecțiunea juridică referitoare la alegerea celor doi domnitori, românii vor pune
Marile Puteri garante și Imperiul Otoman în fața faptului împlinit dublei alegeri a lui Alexandru
Ioan Cuza. Astfel, Adunările Ad-Hoc au contribuit la apariția statului român modern.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

Dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza a reprezentat momentul „zero” al existenței
statului român, așa cum îl știm în prezent. Influența realizată de reprezentanții Partidei
Naționale pe durata alegerilor desfășurate în ianuarie 1859 în Moldova și Țara Românească a
făcut posibilă alegerea aceleași persoane în funcția de domn. Puse în fața faptului împlinit,
Marile Puteri sunt nevoite să accepte alegerea românilor și să recunoască unirea personală
realizată de Alexandru Ioan Cuza, însă doar pe perioada domniei sale.

Printre primele măsuri care au dus la săvârșirea unirii celor două Principate, măsuri adoptate în
perioada 1859 – 1861, amintim:

 Unificarea forțelor armate

 Bucureștiul devine capitală
 Unificarea serviciilor poștale, ale telegrafului și vamale
 Unificarea sistemului monetar și financiar
 Acvila valahă și bourul moldovenesc devin părți componente ale stemei comune

Societatea românească de la jumătatea secolului al XIX-lea era mai apropiată de cultura și

civilizația orientală decât de cea europeană. Însă dubla alegere a lui Cuza a deschis drumul unui
lung șir de reforme care vor transforma radical societatea românească. Măsurile luate în
intervalul 1859 – 1861 au condus la unirea deplină administrativă, politică și legislativă din
1862, când pentru prima dată România a fost condusă de un singur Guvern și Parlament.

Acțiuni ce au consolidat statul român modern

După Mica Unire de la 1859, considerată momentul „zero” al existenței statului român modern,
consolidarea statului român modern s-a realizat printr-o serie de acțiuni de politică internă.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866)

Printre reformele lui Cuza se numără secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară sau
reforma învățământului.

Secularizarea averilor mănăstirești (1863)

Mănăstirile închinate patriarhiilor Orientale dețineau aproximativ un sfert din suprafața agricolă
a țării, iar veniturile realizate de acestea luau calea străinătății, fără ca statul român să aibă
posibilitatea de a le impozita. Deși a cauzat mari neplăceri în rândurile clerului ortodox,
secularizarea averilor mănăstirești a fost necesară pentru înfăptuirea reformei agrare și sporirii
veniturilor la bugetul statului.

Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris. Instalarea regimului autoritar (1864)

Pe fondul opoziției foștilor boieri conservatori din cadrul Adunării Elective (ramura legislativă),
încă mari proprietari de pământuri, față de reformele drastice adoptate de domnitor (ramura
executivă), Alexandru Ioan Cuza dizolvă Adunarea și impune un set de schimbări, dintre care
amintim:

 Înlocuirea Convenției de la Paris (1858), actul constituțional al țării, cu Statutul

dezvoltător al Convenției de la Paris
 Parlament bicameral prin înființarea Senatului României
 O nouă lege electorală
 Largi drepturi executive și legislative pentru domn, precum dreptul de veto față de toate
actele legislative

Acest act a schimbat practic esența Convenției de la Paris și a permis domnitorului să adopte și
să pună în aplicare reformele necesare modernizării tânărului stat român, deși, peste doi ani, în
1866, Alexandru Ioan Cuza va fi detronat pentru politica sa, considerată a fi una autoritară.

Reforma agrară (1864)

După deposedarea pământurilor deținute de Biserică, reforma agrară a fost realizată astfel:

 împroprietărirea țăranilor cu despăgubire

 desființarea relațiilor medievale dintre boieri și țărani bazate pe clacă, cu obligația ca
țăranii beneficiari să nu vândă terenurile primite pentru o perioadă de 30 de ani.

Reforma agrară a permis îmbunătățirea situației precare a țăranilor, clasă socială care atunci
alcătuia peste 90% din populația totală a țării, și a încurajat dezvoltarea spiritului capitalist.

Reforme în justiție și economie

Inspirat după modelul Codului Penal Napoleonian și Prusac, primul Cod penal al României
(1864) a fost sinonim cu desăvârșirea unificării legislative penale. Primul Cod Civil (1864)
prevedea egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și garanta libertatea proprietății private.
Înființarea Camerei de Comerț (1864) a contribuit la încurajarea dezvoltării spiritului capitalist,
într-o societate proaspăt ieșită din feudalism.

Reforma instrucțiunii publice sau a învățământului (1864) Învățământul public era primar,
secundar și superior.

 Învățământul primar devine obligatoriu și gratuit pentru toți copiii, începând de la vârsta
de 8 la 12 ani.
 Părinții care refuzau să le ofere copiilor șansa la educație erau amendați.
  Sunt puse bazele Universităților din Iași (1860) și București (1864)

Educarea maselor a fost piatra de temelie a consolidării statului român și, mai târziu, a realizării
României Mari. Educația maselor a contribuit la deșteptarea conștiinței naționale a acestora.

Reforma electorală (1864)

Aflată în strânsă legătură cu adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris, Legea

electorală din 1864 a vizat trei componente principale:

 Scăderea censului pentru a asigura o participare și o reprezentare cât mai largă a

cetățenilor
 Corpul electoral era alcătuit din alegători direcți și alegători primari care votau prin
reprezentanți. Diferența dintre cele două categorii de alegători o făcea funcția ocupată sau
valoarea impozitului plătit, vârsta minimă pentru ambele categorii era de 25 de ani.
 Cei care nu își aduceau contribuția la bugetul statului erau excluși de la vot

Reforma electorală a asigurat o reprezentare mai largă a intereselor societății românești, în

special pe cele ale țăranilor, care nu participau activ la viața politică a țării.

Reforma administrativă (1864)

Se înființează Consiliile Județene și Consiliile Locale, alese prin vot cenzitar. Prefectul se
ocupa de conducerea județului, urmat de subprefect, care conducea plășile, și primar, cel care
conducea comuna urbană sau rurală. Această lege a ajutat la uniformizarea administrației
românești, județele fiind până atunci un mod de organizare administrativă specifică doar Țării
Românești.

Domnia autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza a cauzat nemulțumiri în rândurile cercurilor
politice românești, fie că vorbim despre conservatori, fie despre liberalii radicali. Aceștia au
considerat că o continuare a regimului autoritar poate avea consecințe grave asupra unirii
săvârșite la 1859. Așadar, Alexandru Ioan Cuza este silit să părăsească tronul și țara la data de 11
februarie 1866.

Aducerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prima constituție (1866)

La data de 10 mai 1866, noul principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajunge în București și

este prezentat românilor. Principatele se aflau în fața pericolului încetării recunoașterii unirii la
nivel internațional, astfel încât adoptarea unei Constituții era o prioritate.

Principalele prevederi ale Constituției de la 1866 sunt:

 Numele oficial al statului era România

 Forma de guvernământ era monarhia constituțională
 Largi drepturi și libertăți cetățenești, cum ar fi libertatea presei, a conștiinței și întrunirilor
  Prevedea rolul principelui în stat: drept de veto absolut, șeful diplomației (cu acordul
parlamentului), destituia/numea miniștri, comandant suprem al armatei

Aducerea principelui Carol și adoptarea Constituției de la 1866 a reprezentat un act de afirmare

al independenței românilor în raport cu puterea suzerană otomană. Deși, pe plan intern, primii
ani ai monarhiei constituționale au fost presărați cu numeroase dispute și neînțelegeri între
principe și elitele politice românești, România și noul său principe german vor cunoaște un
impresionant traseu istoric.

Câștigarea independenței României (1877-1878)

În contextul internațional al izbucnirii unui nou război ruso-turc pe teritoriul Bulgariei de azi,
România reușește să-și obțină independența după sute de ani de dominație otomană. Ocazia
României a constat în slaba organizare a trupelor rusești, care s-au văzut nevoite să solicite
ajutor Bucureștiului în fața apărării bine organizate a otomanilor. Odată început conflictul dintre
otomani și români, Parlamentul României redactează Declarația de Independență la data de 9 mai
1877, iar Carol I o semnează la 10 mai 1877, aceasta fiind data oficială a proclamării
independenței României față de Imperiul Otoman.

Proclamarea independenței României față de Imperiul Otoman a contribuit în mod decisiv la

consolidarea statului român modern. Din acest punct, România devine un actor statal recunoscut
la nivelul întregii comunități internaționale și își poate urma propria direcție de politică internă și
externă, fără a mai fi nevoită să respecte recomandările Puterilor Garante, ale Imperiului Țarist
sau Imperiului Otoman.

Ridicarea României la rangul de Regat (1881)

Următorul pas după atingerea independenței României a fost ridicarea de la rangul de principat la
cel de regat. Această acțiune a avut multiple efecte, între care enumerăm:

 Creșterea prestigiului monarhilor români și al țării

 Aducerea monarhilor României pe o poziție de egalitate în raport cu celelalte monarhii
europene ale vremii
 Consolidarea dinastiei și a puterii monarhiei în România

Așadar, ridicarea României la rangul de Regat a avut consecințe pozitive asupra procesului de
consolidare a statului roman. A conferit țării noastre un statut superior față de cel din trecut și a
oferit românilor din celelalte provincii istorice aflate sub controlul imperiilor vecine speranța
constituirii unui viitor stat român care îi va cuprinde și pe ei.

Reforma electorală și reforma agrară (1917, 1918)

Sistemul electoral românesc a fost bazat pe cens, așadar dreptul cetățenilor la vot era condiționat
de situația lor socială și de venitul acestora. În contextul situației complicate în care România se
regăsea la începutul anului 1917, Regele Ferdinand propune două reforme. Reforma agrară
presupune dreptul țăranilor de a beneficia într-o măsură mai largă de pământ. Reforma electorală
presupune o participare sporită a cetățenilor la viața politică a statului. Cele două reforme pot fi
sumarizate astfel:

 Vot universal, egal, secret, direct și obligatoriu pentru bărbații cu vârsta de 21 de ani
împliniți.
 Exproprierea moșiilor mai mari de 100 de hectare și împărțirea lor în mod echitabil
țăranilor

Cele două reforme au fost introduse oficial în Constituția României în iulie 1917. În noiembrie
1919 au avut loc primele alegeri pentru Parlamentul României Mari care s-au desfășurat pe baza
votului universal.

Marea Unire (1917 – 1918)

Realizarea României Mari a reprezentat încununarea cu succes a tuturor proiectelor politice și a

acțiunilor de politică internă și externă pe care românii le-au întreprins în acest sens încă din
secolul al XVII-lea. Prin dublarea suprafeței și populației, România devine un stat de mărime
medie al Europei, cu o gamă largă de bogății naturale care au contribuit în mod direct la
reconstruirea țării după sfârșitul Primului Război Mondial. Teritoriile care înainte de 1918
aparțineau Austro-Ungariei ori fostului imperiu Țarist, precum Transilvania, Banatul, Bucovina
sau Basarabia, sunt integrate în anii următori în cadrul sistemului administrativ, economic,
politic al României printr-o serie de măsuri și reforme:

 Egalitatea tuturor cetățenilor României, indiferent de etnie, limbă sau religie

 Unificarea calendarelor (Vechiul Regat și Basarabia foloseau Calendarul Iulian)
 Limba română a fost declarată limbă oficială pe tot teritoriul României
 Unificarea monetară
 Unificarea sistemului administrativ și legislativ
 Introducerea învățământului în limba română în toate regiunile alipite României
 Creșterea randamentului economic

Acțiuni de politică externă

Acțiuni care au contribuit la formarea statului român
modern
Printre acțiunile de politică externă care au contribuit la formarea statului român modern se
numără și misiunile diplomatice ale lui Nicolae Bălcescu și Ion Brătianu sau Vasile Alecsandri.

Nicolae Bălcescu, figură emblematică a culturii române și unul dintre liderii Revoluției de la
1848, întreprinde între 1850 -1851 un important itinerariu diplomatic european. Prima țintă a
reprezentat-o capitala Imperiului Britanic, Londra (1850), urmată de o altă misiune diplomatică
la Paris, în 1851. Prin intermediul acestor acțiuni diplomatice, Bălcescu încearcă să facă
cunoscută și să promoveze situația românilor din Principate la nivel internațional.
De asemenea, printr-un memoriu înaintat Împăratului Napoleon al II-lea al Franței, Ion Brătianu
făcea cunoscută noului împărat francez situația dificilă a Principatelor Dunărene. De asemenea,
Brătianu cere sprijinul Franței pentru realizarea unirii Țării Românești cu Moldova în hotarele de
la 1812, anul în care Basarabia a fost anexată de către Imperiului Rus. Franța devine
una dintre principalele puteri care promovează unirea Principatelor Române.

Perioada 1859-1861 a fost crucială pentru recunoașterea la nivel internațional a Micii Uniri
de la 1859. Cele două delegații, moldoveană și munteană, vor fuziona într-una singură la
Constantinopol. Sunt trimise delegații la Torino, Paris, Londra (Vasile Alecsandri); Berlin,
Viena, Sankt Petersburg. În 1860 este înființată prima reprezentanță diplomatică permanentă de
la Paris, însă nu se bucura de statutul misiunilor diplomatice ale statelor independente.

Acțiuni de politică externă ce au consolidat statul român

Mica Unire de la 1859 este considerată momentul „zero” al existenței statului român modern. În
continuare îți prezentăm o serie de acțiuni de politică externă care au avut lor după acest moment
„zero” și care au contribuit la consolidarea statului român modern.

Războiul de Independență (1877-1878)

Războiul ruso-turc izbucnit în primăvara anului 1877, la sud de Dunăre, a reprezentat

prilejul pentru România de a-și obține independența față de Imperiul Otoman pe calea armelor.
În urma Convenției româno-ruse din aprilie 1877 (convenție respectată parțial de ruși), trupele
țariste tranzitează teritoriul României și ajung în Bulgaria, unde se afla teatrul de război. În
același timp, turcii încep bombardarea malului românesc al Dunării, context în care România își
declară Independența. Recunoașterea independenței obținute pe calea armelor va fi validată la
nivel internațional în cadrul Congresului de la Berlin (1878).

Congresul de la Berlin (1878)

Printre rezultatele lucrărilor Congresului de la Berlin, amintim:

 Recunoașterea independenței României

 Pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad)
 Câștigarea Dobrogei
 Revizuirea Constituției, prin acordarea cetățeniei române și persoanelor de alte etnii (în
special evrei)

Deși Rusia a reușit să anexeze un teritoriu românesc care permitea accesul la Gurile Dunării,
România a primit în schimb Dobrogea și recunoașterea independenței.

Pactul de aderare la Tripla Alianță (1883)

Pactul de aderare la Tripla Alianță a fost unul cu caracter secret, semnat de Regele Carol I și
cunoscut doar de un număr restrâns de oameni politici ai vremii. Pactul este semnat în contextul
amenințării Rusiei Țariste, aceasta fiind atunci principala amenințare externă a României.
Semnat între Germania, Austro-Ungaria și Italia, pactul avea un caracter defensiv, statele
semnatare obligându-se să își acorde ajutor reciproc în cazul unui atac venit din partea unui alt
stat.

Caracterul secret al pactului s-a datorat opiniei publice care nu privea cu ochi buni Austro-
Ungaria, în special datorită dorinței de unire cu Transilvania și restul teritoriilor locuite de
români. Pactul a fost secret și datorită tratamentului autorităților maghiare față de etnicii români
tradus printr-o politică accelerată de maghiarizare.

Tratatul de la București (1913)

În urma celor două războaie balcanice, România își câștigă statutul de putere regională în
Balcani. Astfel, ca urmare a celui de-al doilea război balcanic, România primește Cadrilaterul, o
suprafață de uscat situată în sudul Dobrogei, care la acea vreme aparținea Bulgariei. Totuși,
această acțiune de politică externă a condus la transformarea Bulgariei în inamic al României în
Primul Război Mondial.

Tratatul de alianță cu Antanta (1916)

În schimbul intrării în război de partea Antantei (Marea Britanie, Rusia, Franța, Italia), României
i se promit: Transilvania, cea mai mare parte a Banatului, Maramureșul, Crișana și Bucovina.
Susținută puternic la nivelul opiniei publice dar și de majoritatea elitelor politice, în frunte cu
Ionel Brătianu și Regele Ferdinand I, România aderă la pact și pornește ofensiva peste Carpați, în
august 1916, împotriva Austro-Ungariei.

Conferința de Pace de la Paris – Versailles (1919-1920)

Conferința de Pace care a succedat Primul Război Mondial a fost crucială pentru recunoașterea
internațională a Marii Uniri și a noilor granițe ale statului român. Prin intermediul
eforturilor diplomatice, susținute de mari personalități politice și studenți români de peste hotare,
rezultatele au fost favorabile recunoașterii Marii Uniri la nivel internațional, fapt înscris în
următoarele tratate internaționale:

 Tratatul de la Trianon (1920), între Ungaria și puterile aliate. Prevedea cedarea

Transilvaniei, a unei părți însemnate a Banatului, Crișanei și Maramureșului către
România.
 Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), între Austria și puterile aliate. Prevedea
cedarea Bucovinei către România.
 Tratatul de la Neuilly sur Seine (1919), între Bulgaria și puterile aliate. Prevedea
returnarea Cadrilaterului României.
 Tratatul de la Paris (1920). Principalele puteri aliate recunosc unirea Basarabiei cu
România, cu excepția Rusiei și a Japoniei (Japonia nu a ratificat tratatul în Parlament).
Personalități marcante și modernizarea
statului
Constantin Mavrocordat (1711-1769)
Constantin Mavrocordat a fost domn fanariot al Țării Românești (șase domnii) și al Moldovei
(patru domnii) în timpul perioadei cunoscute în istoriografia românească drept perioada
domniilor fanariote.

Măsuri adoptate în Moldova și Țara Românească:

 instituirea unei Adunări a Stărilor, desființarea dărilor multiple;

 introducerea dărilor fixe;
 plata de lefuri către dregători;
 desființarea șerbiei.

Reformele întreprinse de Constantin Mavrocordat au contribuit la tranziția Principatelor

Dunărene de la un sistem cu un pronunțat caracter feudal către un sistem modern, în
spiritul iluminist al vremurilor.

Tudor Vladimirescu (1780-1821)

Tudor Vladimirescu a fost un lider al Revoluției de la 1821, în contextul subdezvoltării
economice a Principatelor Române ca urmare a încălcării sistematice a autonomiei acestora de
către otomani prin intermediul domniilor fanariote și al comerțului limitat doar cu Poarta.
Revoluția lui Tudor Vladimirescu a însuflețit spiritul național din toate cele trei mari provincii
istorice românești și a pus capăt domniilor fanariote din Țara Românească și Moldova.

Grigore Alexandru Ghica (1804-1857)

Ajuns domnitor al Moldovei la finele Revoluției de la 1848 (domnitor între 1849 – 1853; 1854 –
1856), Grigore Alexandru Ghica a fost una dintre personalitățile importante ale mișcării
unioniste din Principate. Pe lângă sprijinirea Partidei Naționale, permiterea întoarcerii
conducătorilor Revoluției de la 1848 din exil și instalarea lor în funcții publice importante, Ghica
a întreprins o serie de reforme administrative care au avut ca scop modernizarea statului
românesc Moldova.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

Membru marcant al istoriei României, Mihail Kogălniceanu a fost un aprig susținător al cauzei
românești. Acesta a participat activ la acțiunile poporului său încă de la Revoluția din 1848, când
publică la Cernăuți, în exil, programul “Dorințele noastre pentru reformarea patriei”. Devine
membru marcant al mișcării unioniste din Moldova și Țara Românească, apoi este prim-ministru
și ministru de interne în timpul reformelor radicale ale lui Alexandru Ioan Cuza. Odată cu
venirea lui Carol I, acesta ocupă de două ori funcția de ministru de externe (a doua oară între
1877 - 1888) și este cel care citește în fața Parlamentului la 9 mai 1877 Declarația de
Independență a României.

Nicolae Bălcescu (1819-1852)

Nicolae Bălcescu rămas cunoscut pentru posteritate drept una dintre figurile importante ale
Revoluției de la 1848, în timpul căreia a deținut pentru două zile funcția de ministru de externe
(Ministerul Trebilor din Afară) și secretar de stat. Bălcescu a fost și scriitor, cea mai importantă
operă istorică a sa fiind „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”.

Cele mai importante acțiuni diplomatice ale lui Bălceascu s-au desfășurat la finalul Revoluției
Române de la 1848. Acesta s-a întrunit cu reprezentanții celor trei mari puteri (Anglia – Robert
Colquhoun, Franța – Jules Hory și Rusia – Charles de Kotzebue) pentru a le aduce la cunoștință
victoria revoluției la București și noua Constituție. Pe această cale, Bălcescu le-a oferit celor trei
mari puteri asigurarea că relațiile dintre state vor rămâne în aceleași raporturi bune. De
asemenea, Bălcescu a făcut parte dintr-o delegație formată din cinci membri (Nicolae
Bălcescu, Jean Honoré Ubicini Abdolonyme, Dimitrie Brătianu, Grigore Grădișteanu și Ștefan
Golescu), care a avut sarcina de a merge la Constantinopol într-o misiune diplomatică.
Respectiva misiune avea ca scop recunoașterea programului Revoluției, a noii Constituții și a
noii autorități de către Înalta Poartă.

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873)

Alexandru Ioan Cuza a luptat pentru cauza românească încă din timpul Revoluției de la 1848.
Alegerea sa ca domnitor al celor două Principate (Țara Românească și Moldova), urmată de un
lung șir de reforme necesare smulgerii Principatelor dintr-o realitate apropiată feudalismului
(reforma educației, reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirești, reforma electorală etc.), a
fost sinonimă cu apariția și începutul consolidării statului român modern.

Ion Brătianu (1821-1891)

Ion Brătianu a fost unul dintre liderii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și a luat parte
activ la procesul de formare și consolidare al statului român modern. Deși și-a adus aportul în
mod direct la abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, Ion Brătianu a contribuit la aducerea
în țară a viitorului rege Carol I și a fost printre membri fondatori ai Partidului Național Liberal
istoric. De asemenea, a ocupat în multiple rânduri funcția de Prim-Ministru, Ministru al
Afacerilor Externe, Ministru de Finanțe și Ministru al Apărării.

Carol I (1839-1914)
Domnia lui Carol I a schimbat radical România. Lunga sa domnie de 48 de ani a adus prima
constituție a țării, pregătirea modernă a armatei, câștigarea independenței, ridicarea României la
rangul de regat, construcția de căi ferate, drumuri și poduri (de exemplu, podul de la Cernavodă),
înființarea Băncii Naționale și a multor altor instituții importante pentru funcționarea statului
român. Fiind un monarh constituțional, Carol declară neutralitatea țării în contextul izbucnirii
Primului Război Mondial, ținând seama de sfaturile Consiliului de Coroană.

Practici politice totalitare

Regimuri totalitare de dreapta și de stânga
Cerința de la subiectul al III-lea al examenului de bacalaureat la istorie deseori presupune
menționarea unor regimuri totalitare din Europa sau România și prezentarea unor caracteristici
ale acestora. De exemplu, eseul de la simularea din 2021 a bacalaureatului, a trebuit să includă
„precizarea unei ideologii totalitare care există în Europa și în România în perioada postbelică”.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX și în general pot fi clasificate în două mari
categorii: regimuri de extremă stângă (comuniste) și regimuri de extremă dreaptă (fasciste).

Regimurile totalitare de extremă stângă au fost bazate pe ideologia marxistă, pe care au

interpretat-o în mod abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desființarea proprietății private,
prin trecerea industriei, băncilor și terenurilor agricole în proprietatea statului.

 Exemple: regimul totalitar comunist din U.R.S.S. și din celelalte state comuniste est și
central-europene, așa numitele state-satelit (România, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia,
Germania de Est, Ungaria), regimul totalitar comunist din China, Coreea de Nord, Cuba,
Vietnamul de Nord ș.a.

Regimurile totalitare de extremă dreaptă au avut o ideologie bazată pe naționalismul

exacerbat care promova dragostea față de propriul popor și ura față de alte naționalități (rasism,
antisemitism, xenofobie).

 Exemple: regimul totalitar fascist din Italia, regimul totalitar nazist din Germania,
regimurile fasciste din Ungaria, Spania, Portugalia, dictatura legionară în România

Principalele caracteristici ale regimurilor politice totalitare:

 controlul total al statului asupra economiei, culturii și societății;

 nerespectarea principiului separației puterilor în stat;
 existența unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești;
 existența unei poliții politice care reprimă orice formă de protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic și o
imagine falsă a realizărilor regimului și ale liderului său (cultul personalității).
Asemănări și deosebiri între regimurile totalitare
O altă cerință des întâlnită la subiectul al III-lea este prezentarea unor asemănări sau deosebiri
dintre diverse regimuri totalitare. De exemplu, în cadrul testului 8 de antrenament pentru bacul
din 2021, cerința a fost următoarea: „menționarea a două asemănări între ideologiile totalitare
existente în Europa Occidentală, în perioada interbelică”

Între regimurile totalitare există atât asemănări, cât și anumite particularități, elemente distincte
ale fiecărui regim în parte.

În ce privește asemănările, putem puncta:

 nerespectarea principiului separației puterilor în stat

 nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești
 controlul statului asupra societății și dirijarea economiei
 partidul unic
 cultul personalității
 propaganda (prin intermediul ei regimurile totalitare își răspândeau ideologia în toate
domeniile mass-media)
 aplicarea unor măsuri abuzive precum cenzura, violența, teroarea
 existența unei poliții politice prin care se realizează măsurile abuzive
 înăbușirea oricăror încercări de opoziție

În ce privește deosebirile/particularitățile, putem puncta:

Comunismul: colectivizarea, industrializarea, naționalizarea, dictatura proletariatului, ateismul

Nazismul: ura față de alte naționalități, teoria rasei superioare, și eliminarea grupurilor
considerate de către naziști ca fiind inferioare (rasismul, antisemitismul, homofobia etc.)

Practici politice totalitare după al Doilea Război Mondial în

Europa de Est
La finele celui de-al Doilea Război Mondial asistăm la impunerea comunismului în statele
Europei de Est. Aceste state, asupra cărora Uniunea Sovietică a exercitat o influență puternică,
sunt numite în istorie state-satelit ale URSS: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia,
Iugoslavia și România.

În toate aceste state menționăm existența unei poliții politice și aplicarea măsurilor economice de
tipul naționalizării, industrializării, aplicarea planurilor cincinale, colectivizarea forțată.

Pentru a realiza un control eficient și o subordonare a acestor state-satelit, și totodată pentru a

oferi o alternativă statelor comuniste la alianțele celorlalte state democratice, U.R.S.S. creează o
organizație economică și una militară. Cea economică a fost CAER-ul (Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc), iar cea militară – Tratatul de la Varșovia.
CAER-ul s-a constituit în 1949 ca și reacție la Planul Marshall. Țările membre ale CAER au fost:
U.R.S.S., RDG, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România. Ulterior au aderat și R.P.
Mongolă, R.S. Vietnam și Cuba. Scopul acestei organizații era dezvoltarea și susținerea
schimburilor economice între țările membre.

Tratatul de la Varșovia a fost semnat în 1955 și, mai mult decât o simplă organizație militară, a
reprezentat o stratagemă folosită în menținerea trupelor Armatei Roșii pe teritoriul statelor intrate
în sfera de influență sovietică. El a fost conceput ca și contrapondere a Organizației Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO).

Regimuri totalitare în România

Dictatura carlistă
În perioada imediat următoare Primului Război Mondial, România se bucură de urmările Marii
Uniri și de un regim politic democratic, fundamentat pe Constituția de la 1923. Cu toate acestea,
într-un context european favorabil doctrinelor de tip totalitar, asistăm începând cu anul 1938 la
remodelarea scenei politice autohtone și la declinul democrației românești. Momentul
declanșării acestui declin îl reprezintă venirea la tron a lui Carol al II-lea și instaurarea
domniei sale autoritare, cunoscută și sub denumirea de dictatura carlistă.

Regele a profitat de momentul alegerilor din decembrie 1937 pentru a instaura în România un
regim monarhic autoritar. El a contribuit la fragilizarea partidelor politice, pentru ca ulterior să
le desființeze. Bazele regimului său autoritar au fost susținute prin adoptarea noii Constituții
din 1938. În decembrie 1938, Carol al II-lea înființează Frontul Renașterii Naționale, partidul
unic al acestui regim. Rolul acestui partid a fost de a susține regimul autoritar carlist.

Dictatura carlistă va lua sfârșit la începutul lunii septembrie 1940, într-un context național și
internațional deosebit de tensionat. La 28 iunie 1940, prin Consiliul de Coroană, România
acceptă ultimatumul URSS privind cedarea Basarabiei. La 19 august 1940, la Craiova au loc
negocieri cu privire la cedarea Cadrilaterului. La data de 19 august 1940, România a fost forțată
să ia act asupra Dictatului de la Viena, fapt ce însemna pierderea nordului Transilvaniei, anexat
Ungariei. Acesta este momentul în care Carol al II-lea încearcă să creeze un nou guvern,
convocând liderii PNL și PNȚ, care însă refuză.

La data de 4 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu este numit în funcția de prim-ministru,
iar pe 6 septembrie 1940 regele Carol al II-lea abdică.

Regimul antonescian
La data de 6 septembrie 1940 regele Carol al II-lea abdică și lasă sarcinile conducerii țării regelui
Mihai I. Mihai îl reinvestește ca prim-ministru pe generalul Ion Antonescu și îi sporește
atribuțiile. Tratativele purtate de Antonescu cu partidele istorice eșuează, deoarece PNL și PNȚ
refuză orice colaborare cu un regim autoritar. Astfel, la 14 septembrie 1940, România este
proclamată stat „național-legionar” și se constituie un guvern al dictaturii legionare.
Antonescu deține în cadrul acestui guvern președinția Consiliului de Miniștri, în timp ce liderul
legionarilor, Horia Sima, era vicepreședinte.

Dictatura legionară își va crea o poliție proprie și va promova o politică a terorii, atentând la
drepturile și libertățile cetățenilor și la democrație. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940 a avut
loc celebrul asasinat de la închisoarea Jilava, când zeci de foste personalități politice au fost
asasinate, inclusiv istoricul Nicolae Iorga și economistul Virgil Madgearu (membru PNȚ).
Aceste acțiuni ale legionarilor l-au determinat pe generalul Ion Antonescu să se detașeze de ei, să
ordone dezarmarea Poliției Legionare și să îi elimine ulterior pe legionari de la putere. De
precizat însă că Antonescu este și el o figură controversată, el aderând la legionarism odată cu
proclamarea statului național-legionar, iar printre acțiunile sale numărându-se și ordonarea
exilării evreilor din România și Pogromul de la Iași.

În 21-23 ianuarie 1941 au loc o serie de manifestări violente ale legionarilor, conduși de Horia
Sima, împotriva generalului Antonescu. Au loc acum o serie de manifestări antisemite, rămase
cunoscute ca Pogromul de la București. Sinagogile în care se adunau evreii au fost luate cu asalt,
cartierele evreiești au fost incendiate, numeroși evrei au fost torturați în centrele de tortură, iar
alții duși în pădurea de la Jilava și uciși. A fost necesară intervenția directă a Armatei Române la
comanda generalului Antonescu pentru oprirea rebeliunii și restabilirea ordinii. Ulterior, prin
decretul din 14 februarie 1941 este desființat Statul Național Legionar.

Generalul Antonescu rămâne astfel singura figură politică dominantă a scenei politice românești
și la data de 27 ianuarie 1941 formează un guvern din militari și tehnicieni. Antonescu
concentra astfel în mâinile sale puterea legislativă și executivă, având dreptul de inițiativă
legislativă (emite decrete-legi), de a numi membri guvernului și de a lua măsuri în politica
externă (încheia convenții internaționale).

În ceea ce privește orientarea noului guvern în contextul internațional, acesta a rămas alături de
Axă, și la 23 noiembrie 1940 generalul Ion Antonescu a semnat actul de aderare la Pactul
Tripartit. La 22 iunie 1941, România a participat la invadarea URSS, alături de Germania, cu
intenția de a recupera Basarabia și nordul Bucovinei. După ce teritoriile românești au fost
eliberate, generalul Antonescu a continuat însă războiul dincolo de Nistru, această decizie fiind
una controversată. România intră în stare de război și cu statele Coaliției Națiunilor Unite: Marea
Britanie (decembrie 1941) și S.U.A. (iunie 1942).

La începutul anului 1943 are loc retragerea armatei române împreună cu cea germană.
Contraofensiva rusească din martie 1944 determină pătrunderea trupelor sovietice în nordul
Moldovei. Bucureștiul este bombardat de americani în 4 aprilie 1944, ceea ce însemna că exista
un pericol real ca războiul să se mute pe teritoriul țării noastre. În acest context oamenii politici
români căutau soluții pentru o ieșire urgentă din alianța cu Axa. Regele Mihai a hotărât să scoată
țara din război, iar la 23 august 1944 are loc lovitura de stat prin care Antonescu este arestat. El a
fost condamnat la moarte pentru crime de război și a fost executat la Jilava în data de 1 iunie
1946.
În timpul lui Antonescu, România a rămas ca stat monarhie, însă rolul regelui Mihai a fost mai
mult unul decorativ. Regimul antonescian a fost în fapt o dictatură autoritară, militară,
armata fiind instrumentul prin care acesta și-a asigurat siguranța. Regimul antonescian nu a
avut la bază vreo ideologie și nici nu s-a sprijinit pe un partid politic.

Mișcarea legionară
Mișcarea legionară din România a fost înființată la data de 24 iunie 1927 prin constituirea
Legiunii Arhanghelului Mihail. Partidul politic al mișcării legionare a fost înființat în anul 1930
și s-a numit Garda de Fier. El a avut drept scop inițial lupta împotriva expansiunii comunismului,
însă lucrurile aveau să degenereze. Mișcarea legionară a avut mai multe asemănări cu regimul
fascist: promovarea unei doctrine naționaliste (manifestat prin ortodoxismul naționalist),
teroarea, violența, asasinatele, antisemitismul.

Comunismul
Cauze pentru instaurarea comunismului în România
În ce privește cauzele instaurării comunismului în România, putem aduce în discuție mai multe
cauze, unele externe, altele interne.

Dintre cauzele externe putem menționa: victoriile obținute de armata sovietică pe front și
câștigarea celui de-Al Doilea Război Mondial; ocuparea teritoriului țării noastre și staționarea
Armatei Roșii aici; politica promovată de Uniunea Sovietică, prin care se dorea impunerea
comunismului în statele ocupate militar de aceasta, între care și România; sprijinul acordat de
Moscova Partidului Comunist din România (consilierii sovietici).

Dintre cauzele interne putem menționa: lovitura de stat de la 23 august 1944, când, după
arestarea mareșalului Ion Antonescu, România a întors armele împotriva Germaniei, a încheiat
armistițiul cu Națiunile Unite și a luptat alături de URSS; reînființarea Partidului Comunist;
falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 pentru a ajunge la guvernare partidul comunist;
forțarea regelui Mihai să abdice și abolirea monarhiei.

Practici totalitare înainte de instaurarea comunismului

Practicile totalitare înainte de instaurarea comunismului în România au ca puncte de reper
dictatura carlistă, Mișcarea Legionară și dictatura militară a generalului Antonescu.

Astfel, în timpul dictaturii carliste menționăm drept practici totalitare: dispariția principiului
separației puterilor în stat și concentrarea puterii în mâna unei singure persoane (a regelui),
interzicerea adunărilor, eliminarea partidelor politice de pe scena istorică și crearea unui partid
unic (Frontul Renașterii Naționale, numit ulterior Partidul Națiunii), cenzura, existența a
numeroase materiale propagandistice și de simpatizare a regelui, manifestații (schițând cultul
personalității).
Practicile totalitare manifestate de Mișcarea Legionară sunt: practicarea unor acțiuni abuzive
precum teroarea, violența, asasinatele, antisemitismul, teoria purității naționale și a „rasei”
românești.

În timpul dictaturii militare a generalului Antonescu menționăm drept practici totalitare:

suspendarea constituției, desființarea parlamentului, regimul de dictatură personală a lui
Antonescu, concentrarea puterii în mâinile sale și guvernarea prin decrete-legi, suspendarea
oricărui tip de activitate politică, cenzura, teroarea, deportarea evreilor, rromilor și a persoanelor
cu deficiențe fizice și psihice.

Practici totalitare din timpul comunismului

Practicile totalitare din timpul comunismului vizează cele două mari perioade în care s-a
manifestat în România: perioada stalinistă și cea național-comunistă.

Dintre practicile politice totalitare din timpul regimului de orientare stalinistă (guvernarea lui
Gheorghe Gheorghiu Dej, 1948-1965) menționăm: naționalizarea, industrializarea,
colectivizarea, regimul de teroare și cenzură susținut prin înființarea Securității.

Dintre practicile politice totalitare din timpul național-comunismului (guvernarea lui Nicolae
Ceaușescu, 1965-1989) menționăm: socialismul dinastic cu regimul personal al lui Ceaușescu și
cultul personalității, menținerea regimului de cenzură și teroare prin intermediul Securității și
Miliției împotriva ,,dușmanilor poporului”, raționalizarea hranei și a utilităților.

Atitudinea României în relațiile internaționale din perioada

național-comunismului
Relațiile internaționale din perioada național-comunismului pot fi împărțite în două mari
perioade, perioada de început a regimului lui Ceaușescu și perioada de final.

Decizia Kremlinului în 24 mai 1958 de a retrage trupele Armatei Roșii de pe teritoriul

țării noastre a contribuit la desprinderea de linia Moscovei, îndeosebi în politica externă.
România era aliniată la linia Moscovei prin integrarea în alianțele economice și politice ale
vremii, făcând parte din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) din anul 1949 și din
Tratatul de la Varșovia din anul 1955. O oarecare detașare de linia moscovită se realizează încă
din perioada stalinistă prin semnarea unor acorduri economice cu statele occidentale și prin
respingerea planului Valev.

Punctul de cotitură în realizarea acestei desprinderi îl reprezintă atitudinea lui Nicolae

Ceaușescu în cadrul Tratatului de la Varșovia vizavi de pătrunderea trupelor rusești în
Cehoslovacia. Refuzul conducătorului român de a participa la invadarea Cehoslovaciei a avut un
impact major în politica internațională a țării, Nicolae Ceaușescu câștigând astfel un anumit
prestigiu pe plan extern. În perioada imediat următoare Nicolae Ceaușescu a întreprins
numeroase vizite în străinătate iar țara noastră s-a bucurat la rândul ei de vizita a numeroși
președinți străini: Charles de Gaulle (1968), Richard Nixon (1969), Gerald Ford (1975).
România participă activ în relațiile internaționale, semnând tratate economice precum
aderarea la FMI și la Banca Mondială în 1972, stabilirea relațiilor cu Piața comună în
1973.

În 1973-1975 are loc Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, finalizată în 1975 cu
semnarea Actului Final al Conferinței de la Helsinki. Aceasta are o importanță deosebită în ceea
ce privește parcursul Războiului Rece, întrucât la masa tratativelor s-au așezat țări din Europa de
Vest și de Est (inclusiv România), încercând să găsească soluții de cooperare. Toate statele
semnatare și-au luat angajamentul de a menține pacea, securitatea și dreptatea. Actul final de la
Helsinki nu a fost aplicat în țara noastră, motiv pentru care țările occidentale au criticat aspru
abuzurile autohtone și încălcările drepturilor omului.

Din anul 1980 asistăm la perioada de final a național-comunismului, marcată de izolarea

României pe plan internațional. Transformarea regimului ceaușist într-o afacere dinastică și
incapacitatea președintelui de a vedea necesitatea începerii unei schimbări a dus în final la
prăbușirea regimului comunist în România în urma revoluției din decembrie 1989.

Constituțiile totalitare din România

Constituția monarhistă din 1938
Constituția din 1938 are elemente totalitare iar regimul în care a fost adoptată a fost monarhie
autoritară (din timpul lui Carol al II-lea). Deși în textul constituției se menține principiul
separării puterilor în stat, regele avea atribuții legislative, executive și judecătorești. Regele își
exercita puterea legislativă prin Reprezentanța Națională, iar cea executivă prin guvernul său.
Consiliul de Coroană, creat în 1938, era organul permanent consultativ. Noua constituție era un
abuz, deoarece ea nu emana de la națiune, ci de la puterea executivă.

În ce privește drepturile și libertățile cetățenești, sunt păstrate formal cele menționate Constituția
din 1923. Prin punerea în față a datoriilor înaintea drepturilor românilor se demonstrează
pierderea spiritului liberal al acestui act fundamental.

Constituțiile comuniste (1948, 1952,1965)

Constituțiile cu caracter totalitar adoptate în România sunt cele din 1948, 1952 și 1965.

Prima constituție a regimului comunist, cea din anul 1948 a fost elaborată după modelul celei
sovietice din 1936.

Elementele care demonstrează caracterul totalitar al regimului sunt următoarele: nu se respectă

principiul separației puterilor în stat (legislativul are puteri executive, executivul se implică în
justiție); deși este menționată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării
economice a României se află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale
poporului); constituția prevede că economia națională este planificată de către guvern (deci nu
este o economie liberă).

Alte prevederi ale constituției din 1948 dau aparența unor principii democratice, dar în fapt ele
nu se respectă: drepturile și libertățile cetățenești, suveranitatea poporului, responsabilitatea
miniștrilor.

Constituția din anul 1952 reprezintă momentul maxim de sovietizare a României.

Constituția din anul 1965 marchează transformarea regimului de la popular la socialist. Acum
se introduce principiul partidului unic, menționându-se clar faptul că forța politică conducătoare
a întregii societăți este Partidul Comunist Român (acest fapt demonstrează clar caracterul
totalitar al regimului). Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată
pe proprietatea de stat și cooperatistă asupra mijloacelor de producție. Bogățiile de orice natură
aparțin statului.

Este menționată și proprietatea personală, dar ea este limitată la casa de locuit și construcțiile
gospodărești anexe, terenul pe care se află, animalele de producție și inventarul agricol mărunt.
Se introduc cu această constituție limitări ale libertăților cetățenești, întrucât se menționează
faptul că libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi
folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc. Limitarea
acestor libertăți era o realitate, dar acum ea este înscrisă în textul actului fundamental.

Apar modificări importante față de constituțiile anterioare și în ceea ce privește instituțiile

statului. Marea Adunare Națională este condusă de un organism numit Consiliul de Stat, care
înlocuiește Prezidiul Marii Adunări Naționale. Președintele este ales de Marea Adunare
Națională și are și funcția de comandant suprem al forțelor armate. Cele mai importante atribuții
ale sale sunt: numește și revocă miniștri și alți funcționari publici, acordă gradele militare,
conferă decorațiile și titlurile de onoare, acordă grațierea, acordă cetățenia română, încheie
tratate internaționale, emite decrete prezidențiale și decizii etc.

Practici politice democratice

Regimuri democratice
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, relațiile internaționale au fost dominate de așa-numitul
„Război Rece”, un conflict ideologic care s-a desfășurat între blocurile politice democratic și
comunist.

Astfel, pentru statele democratice liderul l-a constituit S.U.A., în timp ce pentru cele comuniste
U.R.S.S.-ul.

În 1947, Statele Unite ale Americii a propus un ajutor financiar important pentru redresarea
țărilor europene după război, numit Planul Marshall. Planul a fost conceput pentru toate țările
europene, însă statele comuniste s-au autoexclus datorită influenței U.R.S.S. În vederea
administrării acestui plan a fost înființată Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
(OECD).

Planul Marshall a reprezentat organizația prin care s-a reușit relansarea economiei Europei
occidentale postbelice. Dintre țările europene care au beneficiat din plin de ajutorul acordat
menționăm Germania de Vest, Italia, Franța.

Rolul practicilor democratice în evoluția României

Aici ne vom concentra pe rolul practicilor politice democratice în evoluția României în a doua
jumătate a secolului al XX-lea.

Prăbușirea regimului comunist din România în decembrie 1989 s-a aliniat prăbușirii regimurilor
comuniste și în celelalte țări est europene și ale Europei Centrale. Pe plan intern ea a fost
determinată de politica susținută de Nicolae Ceaușescu în ultimii ani de dictatură, fapt care a dus
la o înrăutățire a situației economico-sociale a țării și la raționalizarea consumului. Exista o
discrepanță majoră între luxul familiei Ceaușescu și al apropiaților săi și neajunsurile cu care se
confrunta populația (raționalizarea alimentelor și a medicamentelor, raționalizarea utilităților de
bază precum apa și curentul). La toate acestea se adaugă cenzura și teroarea susținute prin
intermediul Securității și Miliției.

Înlăturarea regimului comunist a fost urmată de revenirea României la democrație. Acest

proces nu a fost unul limitat la perioada imediat postdecembristă, el continuă încă și astăzi,
România făcând în continuare eforturi în ceea ce privește, de exemplu, înlăturarea corupției sau
respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Primul pas făcut pe drumul democrației românești a vizat organizarea alegerilor libere și
adoptarea unei noi constituții care să corespundă noilor realități.

În 22 decembrie 1989 se formează Frontul Salvării Naționale (FSN) iar în 26 decembrie

guvernul provizoriu. În 31 decembrie 1989 se dă un decret-lege prin care se reînființează
partidele istorice. Reapar partidele istorice, o serie de partide noi și partide ale minorităților
naționale. Partidul Comunist a fost scos în afara legii.

Primele alegeri prezidențiale și parlamentare postdecembriste au avut loc pe 20 mai 1990. La

data de 8 decembrie 1991 este adoptată noua Constituție.

Începând cu anul 1994 țara noastră face demersuri pentru integrarea sa europeană, iar la data de
1 ianuarie 2007 România (împreună cu Bulgaria) intră în Uniunea Europeană. În 29 martie
2004 România este integrată în NATO.

În ce privește societatea civilă, menționăm apariția a numeroase organizații non-guvernamentale,

având drept scop respectarea drepturilor omului. Practicile democratice postdecembriste au avut
un rol hotărâtor în ceea ce privește drumul urmat de România în trecerea sa de la comunism la
democrație și alinierea sa la standardele și valorile europene.
Constituțiile democratice din România
Constituțiile democratice ale României sunt cele din 1866, 1923 și 1991. Aspectele democratice
din cadrul tuturor acestor acte fundamentale vizează în primul rând principiul separației
puterilor în stat.

În ceea ce privește numirea guvernului, aceasta avea loc după desemnarea prim-ministrului de
către domn/rege (Constituțiile din 1866 și 1923), apoi prim-ministrul își alegea echipa sa de
miniștri, echipă pe care o prezenta spre aprobare șefului statului. În cazul Constituției din 1991,
primul-ministru este propus de președinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care dețin
majoritatea parlamentară. El propune apoi Parlamentului spre aprobare o listă de miniștri.

Un alt aspect este cel al dreptului de vot. Potrivit actului fundamental de la 1866, sistemul
electoral era bazat pe vot cenzitar, alegătorii fiind împărțiți în colegii electorale, după avere (4
colegii). Prin Constituția din 1923 asistăm la introducerea votului universal egal, direct, secret și
obligatoriu pentru bărbații de peste 21 ani; erau exceptați: femeile, magistrații și militarii. Prin
această măsură rolul parlamentului a crescut. În 1991 se introduce dreptul de vot de la vârsta de
18 ani împliniți până în ziua alegerilor, inclusiv.

Legat de drepturile și libertățile cetățenești, Constituția din 1866 prevedea că românii se

bucurau de libertatea conștiinței, a învățământului (gratuit și obligatoriu pentru învățământul
primar), a presei și a întrunirilor; toți românii erau egali în fața legii și datori să contribuie fără
deosebire la dările și sarcinile publice. Constituția garanta libertatea individuală și
inviolabilitatea domiciliului. Proprietatea este sacră și inviolabilă. Este garantată libertatea
tuturor cultelor, religia ortodoxă fiind declarată „religiunea dominantă a Statului român”.

Constituția din 1923 prevedea că dreptul la cetățenie era acordat indiferent de religie, limbă și
etnie; proprietatea privată era garantată; învățământul primar este obligatoriu și gratuit;
zăcămintele subsolului intrau în proprietatea statului; căile de comunicație, spațiul aerian și apele
navigabile și flotabile erau incluse în domeniul public. În ce privește cultele, se menționează
faptul că ortodoxia este religia majorității locuitorilor, Biserica Ortodoxă fiind biserica
dominantă în Statul român, în timp ce Biserica Greco-Catolică are întâietatea față de celelalte
culte.

Constituția din 1991, pe lângă menționarea drepturilor și libertăților cetățenești legate de

libertatea persoanei, a întrunirilor și a presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietății, dreptul de vot, aduce o precizare importantă privind cetățenii români aflați în afara
granițelor țării, dar și privitor la cetățenii străini și apatrizi de pe teritoriul României. De
asemenea, acest act fundamental prevede dreptul la viață, interzicerea torturii, a muncii forțate și
a pedepsei cu moartea, protecția persoanelor cu handicap, protecția familiei, a copiilor și a
tinerilor.
Diplomația în Evul Mediu și la începuturile
modernității
Implicarea românilor în relațiile internaționale în perioada medievală și la începuturile
modernității include acțiunile diplomatice întreprinse de domnii și voievozii români în acest
interval istoric. Dintre aceste acțiuni putem enumera tratatele de alianță, cele de vasalitate, pace
sau economice, dar și corespondența ori recunoașterea de către puterile politice ale vremii a unor
forme de organizare bisericească românești.

Cauzele implicării românilor în relațiile internaționale pe parcursul secolelor XIV-XVIII au fost

multiple, uneori diferite de la un secol la altul și presupun cunoașterea contextului politico-
administrativ al perioadei, domnii și relațiile diplomatice întreprinse de aceștia. Din acest motiv,
vom analiza separat perioadele reprezentative și evenimentele politice importante.

Secolul al XIV-lea
Secolul al XIV-lea reprezintă o perioadă de consolidare și de afirmare a statelor medievale
românești recent constituite. Principalul domn care s-a implicat în relațiile internaționale în acest
secol a fost domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân.

Implicarea sa în relațiile internaționale a avut drept scop principal îndepărtarea pericolului

otoman. În acest sens, el a aderat la alianțele antiotomane ale vremii, participând cu trupe
la Cruciada de la Nicopole (1396). Deși confruntarea se va finaliza cu victoria Porții, din punct
de vedere istoric, participarea lui Mircea cel Bătrân și a Țării Românești la această cruciadă a
avut o însemnătate deosebită: Țara Românească și-a afirmat poziția de stat creștin, care a luptat
alături de alte state creștine europene ale vremii împotriva Imperiului Otoman.

Secolele XV-XVI
În această perioadă, puterile vecine statelor medievale românești erau: Regatul
Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. Cele trei puteri urmăreau să-și extindă
influența asupra statelor medievale românești sau să controleze direct aceste teritorii. Politica
domnilor români a urmărit în acest context, pe de o parte, contracararea tendințelor hegemonice
ale puterilor vecine și pe de altă parte, păstrarea integrității teritoriale, menținerea independenței
și conservarea identității statale românești.

Secolul al XV-lea

Pe parcursul secolului al XV-lea Țările Române reușesc să își păstreze autonomia, plătind însă
un tribut anual către Poartă, relațiile cu Imperiul Otoman fiind reglementate
prin capitulații. Principalii domni care s-au implicat în relațiile internaționale în acest secol au
fost Vlad Țepeș în Țara Românească, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare în Moldova și
voievodul Iancu de Hunedoara în Transilvania.
Scopul lui Vlad Țepeș a fost acela de a apăra Țara Românească și creștinismul în fața
expansiunii otomane, în acest sens încheind în 1460 la Târgoviște o alianță antiotomană cu
Ungaria, al cărui rege de atunci era Matei Corvin. Atitudinea sa și refuzul de a mai plăti tribut
Porții a determinat în 1462 inițierea de către sultanul Mehmed al II-lea a unei campanii de
pedepsire și replica lui Vlad Țepeș prin Atacul de noapte de la Târgoviște. Consecințele
acțiunilor lui Vlad Țepeș au fost benefice pentru români, sultanul nereușind să transforme Țara
Românească în pașalâc.

În Moldova, Alexandru cel Bun a urmărit o politică pașnică. A încheiat astfel numeroase tratate
cu Polonia (în 1402 la Suceava, tratat de vasalitate, reînnoit în 1404, 1407, 1411 – tratatul
nominaliza concret ajutorul promis de către domnul Moldovei regelui polonez împotriva
Regatului Ungar) și a întreținut relații de colaborare cu Mircea cel Bătrân. Consecința principală
a acțiunilor sale a fost obținerea unui prestigiu internațional și recunoașterea de către Patriarhia
de la Constantinopol la 26 iulie 1401 a Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei, cu sediul la Suceava.

Tot în Moldova, se remarcă în secolul al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea Ștefan cel
Mare. Scopul său în politica externă a fost de a ține turcii departe de granițele țării și de a nu se
implica în mai multe confruntări simultane, iar în momentul în care alegea să se implice
împotriva unei puteri, se asigura de susținerea celorlalte. Astfel, Ștefan a susținut urcarea pe tron
a unor domni din țările vecine (Țara Românească: Laiotă Basarab, Vlad Țepeș, Basarab cel
Tânăr Țepeluș, Vlad Călugărul) și a încheiat numeroase tratate cu cele trei puteri vecine
la Overchelăuți, Iași, Colomeea sau Hârlău.

Tot în aceeași linie politică menționăm corespondența cu liderii creștini ai vremii, în vederea
realizării unei coaliții antiotomane. Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către papa Sixtus al IV-lea
(1474), Scrisoarea adresată principilor creștini de către Ștefan cel Mare după victoria de la
Vaslui (1475, numită „scrisoarea circulară”) reprezintă două exemple în acest sens.

Consecințele acțiunilor lui Ștefan cel Mare au fost confruntările cu Imperiul Otoman, dintre care
evidențiem pe cele de la Vaslui/Podul Înalt (1475) și Valea Albă/Războieni (1476) și afirmarea
Moldovei în cadrul relațiilor diplomatice internaționale. De asemenea, o altă consecință deosebit
de importantă a fost eliberarea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei în urma confruntării de
la Baia cu Matei Corvin (1467).

Iancu de Hunedoara, în calitatea sa de voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, a

urmărit îndepărtarea pericolului otoman. În acest sens, a contribuit la realizarea „blocului
românesc” din 1447 și a susținut colaborarea forțelor creștine românești (transilvănene),
maghiare, croate și bosniace în „Campania cea lungă” (1443-1444) și în cadrul bătăliei de la
Varna. Consecințele acțiunilor sale au fost benefice pentru români: prin realizarea frontului
comun al țărilor române din 1447 s-a putut restabili linia frontului pe Dunăre, pe traseul Belgrad
– Chilia, iar prin Pacea de la Seghedin sultanul se obliga să nu mai atace statele creștine în
următorul deceniu. Iancu a reușit în urma bătăliei de la Belgrad (1456) să împiedice avansarea
otomanilor spre centrul Europei pentru aproximativ 70 de ani.

Secolul al XVI-lea
Pe parcursul secolului al XVI-lea Imperiul Otoman atinge perioada sa de maximă expansiune. În
consecință, implicarea spațiului românesc în relațiile internaționale va fi orientată preponderent
spre realizarea unor acțiuni diplomatice și militare antiotomane. Principalii domni care s-au
implicat în relațiile internaționale în acest secol au fost Neagoe Basarab (1512-1529) și Mihai
Viteazul (1593-1600) în Țara Românească și Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546) în
Moldova.

Neagoe Basarab a întreținut relații diplomatice cu Statul Papal, Veneția, Imperiul Romano-
German, Polonia, Ungaria, Moldova, Transilvania, în scopul menținerii unei politici de echilibru
și a contrabalansării puterii Imperiului Otoman. Consecințele acțiunilor sale, deși Neagoe
Basarab nu a reușit să scoată Țara Românească de sub suzeranitatea Porții, au fost benefice
pentru statul medieval pe care îl conducea, menținându-l în rândul alianțelor politico-diplomatice
cu state creștine reprezentative ale vremii.

Domnia lui Mihai Viteazul a avut un rol major în evoluția istorică a statului medieval muntean
și a celorlalte țări române. Scopul său principal a fost înlăturarea suzeranității otomane și
îndepărtarea pericolului turcesc de la granițele statelor române. În acest sens, Mihai Viteazul a
deținut un rol major în aderarea Țărilor Române la Liga Sfântă (1594). În încercarea de a obține
ajutor în contracararea forțelor turcești a încheiat Tratatul de la Alba Iulia (1595) și Tratatul
de la Târgoviște (1598). Consecințele acțiunilor sale au fost benefice pentru Țara Românească
deoarece au întârziat planurile de înaintare ale Imperiului Otoman (de exemplu bătălia de la
Călugăreni din 1595) și au dus la realizarea primei uniri a țărilor române în 1600, ca urmare a
victoriilor de la Șelimbăr și Bacău.

În Moldova se remarcă domnia lui Petru Rareș, al cărui scop a fost, de asemenea, îndepărtarea
pericolului otoman. În acest sens el obține colaborarea țărilor române în realizarea unui „bloc
antiotoman” și aderă la coaliția antiotomană alături de Ungaria, Imperiul Romano-German sau
Veneția. Consecințele acestor acțiuni au fost menținerea Imperiului Otoman la linia Dunării și
obținerea unui prestigiu politic internațional pentru Moldova.

Tot în decursul acestui secol, Transilvania ajunge sub suzeranitate otomană și este organizată ca
un principat autonom (1541).

Secolul al XVII-lea
Din secolul al XVII-lea se afirmă o nouă putere politică în zonă – Rusia. Astfel, Țările Române
vor fi nevoite să facă față triplelor tendințe hegemonice ale Rusiei, Imperiului Otoman
și Imperiului Habsburgic.

Evenimente istorice reprezentative din acest secol sunt al doilea Asediul Vienei de către turci
(1683) și tratatul de la Karlowitz (1699) prin care Imperiul Otoman va ceda Austriei Ungaria,
Transilvania, Croația și Slavonia. Transilvania va deveni astfel Principat sub autoritatea Curții de
la Viena. Prin Diploma Leopoldină din 1691 împăratul de la Viena primea și titlul de principe al
Transilvaniei.
Principalii domni care s-au implicat în relațiile internaționale în acest secol au fost Șerban
Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Șerban Cantacuzino a avut
drept scop înlăturarea suzeranității otomane, în acest sens purtând în secret tratative cu
habsburgii, urmărind obținerea unui document care să ateste oficial granițele țării. În timpul
Asediului Vienei, deși a participat la confruntare la solicitarea Porții, a oferit în secret
habsburgilor informații prețioase privind activitatea din tabăra otomană. Consecințele acțiunilor
sale au fost benefice atât pentru Țara Românească, dar mai ales pentru întreaga Europă, Imperiul
Otoman fiind înfrânt.

Constantin Brâncoveanu s-a remarcat pe parcursul domniei sale printr-o activitate diplomatică
intensă, menținând legături cu Polonia, Rusia și Imperiul Habsburgic. În acest scop, formal
Brâncoveanu a întreținut relații amiabile cu Poarta, dar în secret a purtat tratative diplomatice cu
adversarii acesteia, fapt care în final i-a adus și îndepărtarea de la tron. Consecințele acțiunilor
sale au fost benefice pentru Țara Românească, reușind să o mențină într-o aparentă neutralitate
față de pretențiile puterilor vecine.

Secolul al XVIII-lea
Principalul domn care s-a implicat în relațiile internaționale în acest secol a fost domnul
Moldovei, Dimitrie Cantemir. Dimitrie Cantemir s-a remarcat prin implicarea activă
în conflictele ruso-turce. În acest scop, el a încheiat cu țarul Petru I cel Mare Tratatul de la
Luțk (1711), punându-se sub protecția rusească în speranța evitării subjugării otomane, și a
participat alături de Rusia la confruntările de la Stănilești din același an. Consecințele
acțiunilor sale au fost dezavantajoase pentru români, deoarece, în urma înfrângerii de la
Stănilești, în Moldova (1711) și ulterior și în Țara Românească (1716) se instaurează domniile
fanariote.

A doua jumătate a secolului XIX

În secolul al XIX-lea, supranumit al naționalităților, scopul principal al implicării statelor
române în relațiile internaționale îl reprezintă formarea statului român modern. În Europa în
general erau propagate idei care promovau formare statelor naționale independente de marile
imperii.

De la protectoratul rusesc la trecerea sub garanția Marilor

Puteri
Pe plan intern, evenimentele politice sunt consecutive Revoluției pașoptiste (1848). Se remarcă
grupările politice liberală și conservatoare, liberalii militând pentru occidentalizare imediată, în
timp ce conservatorii doreau ca modificările ce urmau să se întâmple în societatea românească să
fie mai temperate și în acord cu tradițiile românești. De asemenea, ocupația rusă și Convenția
semnată între Imperiul Otoman și cel Țarist la Balta-Liman în 1849 vor decide reintroducerea
Regulamentelor Organice și institui protectoratul rusesc în Țările Române.
Pe plan extern, asistăm la înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856), fapt care va
schimba raportul de forțe la Dunărea de Jos. În contextul în care Napoleon al III-lea, împăratul
Franței, susținea aspirațiile naționale ale popoarelor aflate sub stăpânire rusă sau habsburgică,
problema românească devine o problemă europeană, atrăgând atenția Marilor Puteri în
cadrul Congresului de Pace de la Paris (1856). Cele 7 Mari Puteri vor decide prin Tratatul de
Pace de la Paris (1856) desființarea protectoratului rusesc şi trecerea Principatelor Române
sub garanția lor colectivă, cu păstrarea însă a suzeranității otomane. Rusia cedează Principatelor
cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad). Tot acum se
hotărăște convocarea de Adunări Ad-Hoc, prin care românii să își poată exprima opinia în ce
privește unirea.

Convenția de la Paris (1858) și Mica Unire (1859)

Deși Adunările ad-hoc, constituite în 1857, decid unirea Principatelor într-un singur stat cu
numele de România sub conducerea unui prinț dintr-o familie domnitoare europeană, Convenția
de la Paris din 1858 a prevăzut pentru Principate doar o unire formală, ce presupunea alegerea a
doi domni, existența a două capitale și a două guverne. Românii vor sesiza însă portița creată de
imperfecțiunea juridică a textului Convenției, care nu specifica faptul că funcția de domnitor nu
putea fi deținută de aceeași persoană. În consecință, adunările elective din cele două Principate îl
vor alege ca domn pe Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859, în Moldova și la 24 ianuarie
1859, în Țara Românească.

Unificarea administrativă și adoptarea reformelor vor pune bazele statului român modern.

Adoptarea Constituției din 1866. Proclamarea independenței

și regatul României
Abdicarea lui Cuza îl va aduce la conducerea țării pe Carol I (1866-1914), domn până în 1881,
apoi rege. În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, liberal, prin adoptarea
noii Constituții în 1866. România câștigă în timpul lui Carol I un prestigiu deosebit pe plan
internațional. În 1877 are loc Războiul ruso-turc și proclamarea independenței de stat a
României. Independența și ieșirea de sub suzeranitatea Porții vor fi recunoscute la Congresul de
Pace de la Berlin din 1878. După anul 1881, odată cu proclamarea regatului, România ajunge
una dintre cele mai importante țări din Balcani și estul Europei.

Consecințele implicării în relațiile internaționale

Consecințele implicării românilor în relațiile internaționale în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea vor fi astfel benefice pentru statele române, reflectându-se în Unirea Principatelor de la
1859, în proclamarea independenței de stat a României în 1877 și în recunoașterea oficială din
partea Marilor Puteri a acestor acte istorice.

Prima parte a secolului XX

Intrarea în război alături de Antanta și Marea Unire
În prima parte a secolului XX, scopul implicării românilor în relațiile internaționale a
vizat desăvârșirea unității statale și de neam a României. În urma Congresului de Pace de la
Berlin (1878), România pierde în favoarea Rusiei sudul Basarabiei, fapt care determină o
deteriorare a relațiilor româno-ruse și apropie țara noastră de Puterile Centrale, cu care
încheie în secret o alianță diplomatică în anul 1883.

Începutul secolului XX va reorienta interesele politice românești spre tabăra Antantei, fapt care
se va concretiza prin intrarea țării noastre în Primul Război Mondial de partea Antantei în
1916, după cei doi ani de neutralitate. Decizia acestei alianțe a urmărit recuperarea teritoriilor
aflate în posesia Austro-Ungariei (de exemplu, Transilvania).

La sfârșitul Primului Război Mondial are loc destrămarea imperiilor multinaționale, cu

recunoașterea dreptului popoarelor la autodeterminare. Acest fapt a avut drept consecință directă
pentru români Marea Unire (unirea în 1918 a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul
Regat) și realizarea statului național unitar român.

Perioada interbelică
Perioada interbelică reprezintă o perioadă de implicare activă a României în relațiile
internaționale prin aderarea la alianțe regionale precum Mica Înțelegere/Mica Antantă
(1921), alianța cu Polonia, Franța, Italia (1926), Protocolul de la Moscova (1929)
sau Înțelegerea Balcanică (1934). Totodată, România aderă la Liga Națiunilor (1919) și
participă la pregătirile Conferinței privind dezarmarea de la Geneva (1932).

Începând cu declanșarea Marii Crize economice de la finele anilor ’20, relațiile internaționale
înregistrează noi momente de tensiune consecutiv instaurării dictaturii naziste în Germania
(1933), culminând cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial odată cu invadarea Poloniei
de către Germania la 1 septembrie 1939.

La 23 august 1939, Germania și URSS au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, pact care a

afectat direct și România, ducând prin Dictatul de la Viena și ultimatumul sovietic la marile
pierderi teritoriale din vara anului 1940 (nord-vestul Transilvaniei, Basarabia, nordul Bucovinei,
ținutul Herței și Cadrilaterul).

Al Doilea Război Mondial și pierderile teritoriale ale

României
România aderă la pactul Tripartit și intră astfel la 22 iunie 1941 în război alături de Germania
împotriva URSS-ului, cu scopul de a recupera teritoriile pierdute în 1940, reușind să elibereze
Bucovina și Basarabia.
La 23 august 1944, după arestarea mareșalului Ion Antonescu, România a întors armele
împotriva Germaniei, finalul celui de-al Doilea Război Mondial găsind-o în tabăra învingătoare
(Aliații). Cu toate acestea, României nu i se recunoaște statutul de țară cobeligerantă, iar în
urma Tratatului de la Paris (1947) pierde Basarabia și Bucovina în favoarea URSS și Cadrilaterul
în favoarea Bulgariei, recuperând însă nord-vestul Transilvaniei. De asemenea, România va intra
în sfera de influență sovietică, fapt care va avea consecințe negative prin instaurarea regimului
comunist în România în anii ce au urmat.

Comunismul și Războiul Rece

Evenimentele care s-au succedat după momentul 23 august 1944 (arestarea mareșalului Ion
Antonescu) i-au adus la putere pe comuniști: menținerea ocupației militare sovietice, participarea
Partidului Comunist în guvern inițial cu un singur ministru, apoi cu mai mulți (1944), numirea
guvernului comunist sub conducerea lui Petru Groza (1945), falsificarea alegerilor parlamentare
de către comuniști (1946), eliminarea adversarilor politici și abdicarea regelui Mihai I (1947).
Astfel, în anul 1948 România a ajuns o republică la conducerea căreia se afla un partid unic
– Partidul Muncitoresc Român. Implicarea României în relațiile internaționale a urmat linii
diferite în funcție de perioada istorică la care ne referim.

Perioada stalinismului
În timpul stalinismului nu putem afirma că România a avut o politică externă proprie în
adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă că a urmat în relațiile sale internaționale linia
directivă a Moscovei (U.R.S.S.). Astfel, în 1949, România aderă la organizația economică a
statelor comuniste numită Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), prin intermediul
căreia statele membre făceau schimburi de diferite produse (alimente, mașini, utilaje). De
asemenea, este membră fondatoare în alianța militară a statelor comuniste intitulată Pactul de la
Varșovia (1955).

În primii ani ai stalinismului, România s-a implicat în relațiile internaționale ca o oglindire

directă a pozițiilor sovietice, Gheorghe Gheorghiu-Dej fiind fidel liniei politice moscovite.
Astfel, în conflictele dintre Tito și Stalin, Dej l-a sprijinit pe cel din urmă. În momentul
desfășurării revoluției anticomuniste maghiare (1956), România a intervenit pentru a sprijini
U.R.S.S. în înăbușirea revoltei.

O consecință benefică pentru țara noastră a implicării în cadrul Tratatului de la Varșovia în

evenimentele revoluției de la Budapesta a fost retragerea în 1958 a trupelor sovietice din
România.

După aceste evenimente are loc o detașare a lui Dej de linia politică de la Moscova. România se
implică într-o colaborare economică importantă cu Iugoslavia prin construcția hidrocentralei
Porțile de Fier. În 1964, România respinge în mod oficial planul Valev propus de Moscova,
potrivit căruia sudul României ar fi urmat să fie inclus într-un complex agricol împreună cu
nordul Bulgariei și sudul U.R.S.S., acțiune care ar fi determinat încetinirea ritmului dezvoltării
industriei românești.
Venirea la conducerea Partidului Comunist a lui Nicolae Ceaușescu în 1965 deschide cea de-a
doua etapă a comunismului românesc, cunoscută sub denumirea de național-comunism.

Perioada național-comunismului
În timpul național-comunismului, are loc o continuare a desprinderii de linia directivă a Uniunii
Sovietice. Cu ocazia Primăverii de la Praga (1968), Nicolae Ceaușescu refuză să participe la
intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia și condamnă această acțiune printr-
un discurs public. România iese din izolarea diplomatică în care se regăsea și se apropie de
Statele Unite, notabilă fiind în acest sens vizita președintelui Richard Nixon în România (1969),
prima vizită a unui președinte american într-o țară comunistă. Cu prilejul acestei vizite
diplomatice, președintele american i-a solicitat omologului român să preia rolul de mediator între
România și China. Un alt președinte american care a vizitat România a fost Gerald Ford. Alte
evenimente internaționale în cadrul cărora Ceaușescu s-a implicat sunt reprezentate de rezolvarea
conflictelor dintre statele arabe și Israel sau cele din Vietnam.

Deși în prima parte a mandatului său s-a bucurat de o creștere a prestigiului internațional,
Ceaușescu a devenit în ochii occidentalilor un dictator odată cu înrăutățirea situației pe plan
intern, în special prin încălcarea sistematică a drepturilor omului. De asemenea, rolul României
în relațiile internaționale s-a deteriorat și datorită stabilirii unui dialog direct al Occidentului cu
Moscova, în special în timpul mandatului lui Mihail Gorbaciov. Astfel, puterile occidentale nu
mai aveau nevoie de un mediator între acestea și URSS, România sfârșind prin a fi izolată pe
plan internațional, reorientându-și atenția către statele africane și cele din Orientul Mijlociu.

Postcomunism și Democrație
În anul 1989 asistăm la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, fapt care
a modificat dinamica relațiilor internaționale în anii următori. Transformările politice prin care
au trecut statele est-europene au dus în final în 1991 la disoluția organizațiilor de tipul CAER-
ului și Tratatului de la Varșovia. Acest fapt a pus noile state democratice în fața unui impas legat
de problema securității și a făcut necesară reorientarea spre structurile similare din Occident.

Dacă vorbim strict de situația României, în țara noastră asistăm după Revoluția din 1989 și
prăbușirea violentă a regimului comunist la reinstaurarea regimului democratic prin revenirea la
pluripartidism, organizarea alegerilor libere și adoptarea noii Constituții în 1991. Pe lângă aceste
schimbări semnificative în plan intern, trebuie menționată și recâștigarea dreptului de a
întreprinde o politică externă proprie. Se înființează ministere și agenții guvernamentale cu rol
decizional complex în politica externă sau se reorganizează structuri deja existente. Astfel,
Ministerul Afacerilor Externe este reorganizat prin acordarea unui mandat mult mai cuprinzător,
prin intermediul căruia nu deținea doar rolul de simplu gestionar al afacerilor externe ale
României, ci i s-a conferit și statutul de organ implicat în planificarea și implementarea
strategiilor privind activitatea internațională. În aceeași ordine de idei, a fost înființată o unitate
decizională dedicată securității naționale, numită Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
România a urmărit integrarea în structurile euro-atlantice, motiv pentru care au fost înființate o
serie de departamente implicate în problemele și demersurile integrării europene, fapt care s-a
concretizat în anul 2004 prin integrarea în NATO și în anul 2007 prin aderarea la Uniunea
Europeană. În prezent, în special odată cu declanșarea Războiului din Ucraina, politica externă
a României s-a aliniat tot mai mult cu cea a aliaților din UE și NATO. Astfel, România susține
prezența consistentă a trupelor NATO pe teritoriul țării noastre dar și pe teritoriul celorlalte țări
din Europa Centrală și de Est, acțiune care are ca scop descurajarea unui eventual atac la Rusiei
asupra acestor țări.