Tema 4: AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ȘI ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

SEC. IX-XVIII
Introducere eseu: Autonomiile locale sunt formațiuni politice prestatale atestate în spațiul românesc,
între secolele IX-XIII. Cnezatul și voievodatul au fost formele tradiționale de organizare politică ale
românilor. Ele dispuneau de organizare politică, militară și religioasă. Erau conduse de voievozi, cnezi,
juzi și jupani; conducători cu atribuții social-politice. Aveau la bază uniunile de obști și au fost numite de
Nicolae Iorga „romanii populare” sau „democrații țărănești”.

A. AUTONOMII LOCALE ÎN SECOLELE IX-XIII

a) Autonomiile locale în Transilvania în secolele IX-X, din spațiul intracarpatic sunt voievodatele
conduse de Gelu, Glad și Menumorut. = 3 autonomii locale
Izvorul istoric care menționează existența autonomiilor locale din spațiul intracarpatic în sec. IX-X
este „Cronica lui Anonymus” numită și „Gesta Hungarorum”.
Caracteristici=trăsături=aspecte ale autonomiilor locale din sec. IX-X:
1. Organizarea autonomiilor locale în voievodate conduse de voievozi cu atribuții politice,
administrative, militare și judecătorești;
Astfel, „Cronica lui Anonymus” consemnează informații referitoare la organizarea voievodatelor atestate
în spațiul intracarpatic în sec. IX -X. În Cronică se consemnează că autonomiile locale erau conduse de
voievozi cu atribuții politice, administrative, militare și judecătorești. Anonymus menționează că aceste
voievodate erau conduse de Gelu, Glad și Menumorut. Cronica menționează și alte caracteristici, precum
originea voievodului Gelu pe care îl numește „blac”.
2. Relațiile dintre voievozii și regalitatea maghiară.
De asemenea, în Cronică se mai consemnează informații referitoare la relațiile voievozilor din spațiul
intracarpatic cu regalitatea maghiară. Potrivit informațiilor transmise de cronică, maghiarii, la începutul
secolului X, încep cucerirea Transilvaniei, unde întâmpină rezistență din partea voievozilor români. În
timpul luptelor cu maghiarii conduși de Tuhutum, Gelu moare, iar celelalte voievodate conduse de Glad și
Menumorut acceptă să se supună coroanei maghiare.
b) Autonomiile locale în Transilvania în secolele XI, din spațiul intracarpatic sunt voievodatele
conduse de Ahtum și Gyla.= 2 autonomii locale
Izvorul istoric care menționează existența autonomiilor locale din spațiul intracarpatic în sec. XI
este „Legenda Sfântului Gerard”.
Caracteristici=trăsături=aspecte ale autonomiilor locale din sec. XI:
1. Organizarea autonomiilor locale în voievodate conduse de voievozi cu atribuții politice,
administrative, militare și judecătorești;
1. Astfel, „Legenda Sfântului Gerard” consemnează informații referitoare la organizarea voievodatelor
atestate în spațiul intracarpatic în sec. XI. În acest document sunt menționate informații referitoare la
Ahtum și Gyla. Conducătorii acestor autonomii locale care aveau atribuții politice, administrative,
militare și judecătorești
2. Relațiile dintre voievozii și regalitatea maghiară.
De asemenea, „Legenda Sfântului Gerard” mai consemnează informații referitoare la relațiile voievozilor
din spațiul intracarpatic cu regalitatea maghiară. Potrivit informațiilor transmise de izvorul istoric, Ahtum
și Gyla intră în conflict cu regalitatea maghiară. În timpul conflictului Ahtum și Gyla sunt înlăturați, iar
voievodatele acestora sunt integrate la regatul Ungariei.
c) Autonomiile locale din sec. XIII, din spațiul sud-carpatic/extracarpatic sunt: voievodatele lui
Litovoi și Seneslau; cnezatele lui Ioan și Farcaș. Informații despre aceste autonomii locale apar în
anul 1247, în Diploma Cavalerilor Ioaniți =4 autonomii locale
Caracteristici=trăsături=aspecte ale autonomiilor locale din sec. XIII:
1. Organizarea autonomiilor locale în voievodate conduse de voievozi cu atribuții politice,
administrative, militare și judecătorești;
Astfel, „Diploma cavalerilor ioaniți” cuprinde informații referitoare la organizarea autonomiilor locale
din sudul Carpaților în voievodate și cnezate sub conducerea unui voievod, respectiv cneaz cu atribuții
politice și militare, administrative și judecătorești. Astfel, în documentul emis de regale Bela al IV-lea se

1
specifcă că voievodatele erau conduse de Litovoi și Seneslau, iar cnezatele erau conduse de Ioan și
Farcaș.
2. Relațiile dintre voievozii și regalitatea maghiară.
De asemenea, în Diploma cavalerilor ioaniți sunt menționate informații referitoare și la relațiile dintre
conducătorii autonomiilor locale și regalitatea maghiară. În document se specifică că voievodatele
conduse de Litovoi și Seneslau aveau autonomie politică și erau vasale față de regalitatea maghiară, în
schimb cnezatele lui Ioan și Farcaș depindeau de Banatul de Severin. Pentru păstrarea autonomiei interne
Litovoi și Seneslau erau obligați să participe la acțiunile militare organizate de regele Ungariei.
Asemănare între autonomiile locale
Se referă la organizarea voievodatelor sub conducerea unui voievod cu atribuții politice și militare,
precum și la relațiile dintre voievozii și regalitatea maghiară.
Atenție! Asemănarea este valabilă pentru toate autonomiile locale din spațiul intracarpatic și
spațiul sud-carpatic/ extracarpatic
B. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI
1. TRANSILVANIA=spațiul intracarpatic
Context/Cauze/Motive/Factori/Premise/Necesitate:
Transilvania s-a format ca stat medieval, în spațiul intracarpatic, între secolele IX-XIII. Factorii externi
care au contribuit la formarea statului au fost: politica expansionistă promovată de Ungaria, Polonia și
Imperiul Bizantin în zona Mării Negre; invazia tătaro-mongolă (1241-1242). Cei mai importanți factori
interni care au contribuit la formarea statelor medievale românești au fost: evoluția politico-militară a
autonomiilor locale și formarea claselor sociale.
Transilvania s-a format ca stat medieval în două etape în spațiul intracarpatic, între sec. IX-XIII.
Prima etapă a avut loc între secolele IX-XI și corespunde autonomiilor locale atestate în „Cronica
lui Anonymus” și „Legenda Sf. Gerard”.
Atenție! Informațiile despre autonomiilor locale atestate în „Cronica lui Anonymus” și „Legenda
Sf. Gerard” sunt la pag.1- caracteristici
A doua etapă s-a desfășurat între secolele XI-XIII, corespunde cuceririi Transilvaniei de
către Ungaria. În această etapă are loc organizării Transilvaniei ca voievodat autonom în cadrul
regatului maghiar. Astfel, regalitatea maghiară pune în aplicare măsuri politice administrative și
religioase cu scopul integrării Transilvaniei în cadrul regatului Ungariei, dar și consolidării stăpânirii
maghiare.
Fapte istorice referitoare la ORGANIZAREA/CONSOLIDAREA/
EVOLUȚIA/ DEZVOLTARE INSTITUȚIONALĂ A TRANSILVANIEI
1. Înlocuirea principatului cu voievodatul reprezintă un fapt istoric în organizarea instituțională a
Transilvaniei între sec. XII-XIII
Astfel, în sec XII, regalitatea maghiară încearcă să impună principatul, model de organizare politică
specific Europei apusene. Astfel, în 1111 în fruntea Transilvaniei este menționat princeps Mercurius.
Având în vedere că românii formau majoritatea populației Transilvaniei, iar cucerirea acestui teritoriu nu
era încheiată, regalitatea maghiară revine la forma de organizare specific românească, voievodatul. În
1176, documentele îl menționează în fruntea Transilvaniei pe Leustachiu Voievod, probabil aceeași
persoană cu Leustachiu comitele de Dăbâca. În perioada voievodatului Transilvania a beneficiat de
autonomie internă în relațiile cu regalitatea maghiară, voievodul coordonând politica internă. Voievodul
avea ca obligație să participe la acțiunile militare organizate de regele Ungariei. Cei mai importanți
voievozi ai Transilvaniei din sec XIII au fost Roland Borșa și Ladislau Kan. Acești voievozi au promovat
o politică independentă de regalitatea maghiară, dovadă că în 1288 voievodul Roland Borșa convoacă la
Deva Congregația Generală.
În concluzie, organizarea Transilvaniei ca voievodat în cadrul regatului Ungariei se menține până în sec.
XVI când se impune o nou formă de organizare politică specifică principatului autonom sub suzeranitatea
Imperiului Otoman.
2. Impunerea principatului autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman reprezintă un fapt
istoric în organizarea instituțională a Transilvaniei in sec. XVI
În secolul XVI, în contextul înfrângerii Ungariei la Mohacs (1526) de către turci, în spațiul românesc
intracarpatic apar modificări de organizare instituțională, fapt ce determina impunerea principatului
autonom al Transilvaniei de către Imperiul Otoman. Astfel, principele Transilvaniei este ales de Dietă si

2
 confirmat de către sultan. În relațiile cu Imperiul Otoman, principele era obligat să coordoneze politica
externă a principatului Transilvaniei în funcție de obiectivele Imperiului Otoman. Pentru păstrarea
autonomiei interne Transilvania plătea un tribut anual Imperiului Otoman, fixat în anul 1541 la 10 000 de
galbeni.
În concluzie, organizarea ca principat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman se menține până la
sfârșitul sec. XVI când prin Diploma Leopoldina din 1691 Transilvania este organizată ca principat în
cadrul Imperiului Habsburgic.

INSTITUȚIILE CENTRALE ALE TRANSILVANIEI

 Principatul autonom în cadrul regatului Ungariei în sec. XII
 Voievodat autonom în cadrul regatului Ungariei între sec. XII-XVI
 Principat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman (1541-1699)
 Principat în cadrul Imperiului Habsburgic (1699-1918)
1. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XII este
organizarea principatului Transilvaniei de către regalitatea maghiară. Astfel, regalitatea maghiară
încearcă să impună principatul, model de organizare politică specific Europei apusene. Astfel, în 1111 în
fruntea Transilvaniei este menționat princeps Mercurius. Principele avea atribuții politice, militare,
administrative și judecătorești. Principele era ales din rândul nobilimii maghiare.
2. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XII- XVI
este organizarea voievodatului ca instituție centrală a Transilvaniei.
Această formă de organizare politică corespunde perioadei organizării Transilvaniei ca voievodat
autonom în cadrul regatului Ungariei. În fruntea voievodatului se afla voievodul care avea atribuții
politice, militare și administrative. Era ales din rândul nobilimii din Transilvania si numit de regele
Ungariei. Conducea politica internă a voievodatului. Politica externă a Transilvaniei era condusă de
regele Ungariei. Voievodul era obligat să participe la acțiunile militare organizate de regele Ungariei. Cei
mai importanți voievozi ai Transilvaniei din sec XIII au fost Roland Borșa și Ladislau Kan. Acești
voievozi au promovat o politică independentă de regalitatea maghiară, dovadă că în 1288 voievodul
Roland Borșa convoacă la Deva Congregația Generală. În sec. XV, la conducerea voievodatului se
evidențiază voievodul Iancu de Hunedoara (1441-1456) care se implică în luptele cu Imperiul Otoman. În
timpul luptelor cu turcii, la cruciada de la Varna, ca urmare a uciderii regelui Ungariei, Iancu de
Hunedoara ajunge guvernator al Ungariei (1446-1453).
În concluzie, organizarea Transilvaniei ca voievodat în cadrul regatului Ungariei se menține până în
secolul XVI când se impune o nou formă de organizare politică specifică principatului autonom sub
suzeranitatea Imperiului Otoman.
3. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XVI- XVII
este organizarea Transilvaniei ca principat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman
În secolul XVI, în 1541, voievodatul este înlocuit cu principatul deoarece Ungaria este înfrântă în bătălia
de la Mohacs (1526). Astfel, între anii 1541-1691, Transilvania a fost organizată ca principat autonom
sub suzeranitatea Imperiului Otoman. În această perioadă, Transilvania a fost condusă de un principe ales
de Dietă și confirmat de către sultan. Principele avea atribuții politice, militare și administrative și
coordona politica internă a Transilvaniei. În relațiile cu Imperiul Otoman, principele era obligat să
coordoneze politica externă a principatului Transilvaniei în funcție de obiectivele Imperiului Otoman.
Pentru păstrarea autonomiei interne Transilvania plătea un tribut anual Imperiului Otoman, fixat ăn anul
1541 la 10 000 de galbeni. Cei mai importanți principi ai Transilvaniei au fost: Gabriel Bethlen,
Gheorghe Racokzi I și Gheorghe Racokzi al II-lea.
În concluzie, organizarea ca principat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman se menține până la
sfârșitul sec. XVI când prin Diploma Leopoldina din 1691 Transilvania este organizată ca principat în
cadrul Imperiului Habsburgic. Imperiul Otoman recunoaște noul statut al Transilvaniei în cadrul
Imperiului Habsburgic prin tratatul de la Pace de la Karlowitz. (1699).
4. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XVI- XVII
este organizarea Transilvaniei ca principat în cadrul Imperiului Habsburgic. Pe parcursul secolului
XVIII, Transilvania este organizată ca Mare Principat (1765) în cadrul Imperiului Habsburgic.
Conducătorul Transilvaniei era împăratul purta titlul de principe al Transilvaniei. Acesta încredința
conducerea Transilvaniei unui guvernator ajutat de un Guberniu ( Guvernul provincial) format din 12

3
consilieri. Guvernatorul conducea Transilvania în numele împăratului. Politica externă a principatului era
condusă direct de împărat.

2. ȚARA ROMÂNEASCĂ/Valahia/Ungro-Vlahia=spațiul de la sud de

Carpați=spațiul dintre Carpați și Dunăre=spațiul sud-carpatic= spațiul extracarpatic

Context/Cauze/Motive/Factori/Premise/Necesitate:
Factorii externi care au contribuit la formarea Țării Românești sunt: politica expansionistă promovată de
Ungaria, Polonia și Imperiul Bizantin în zona Mării Negre; invazia tătaro-mongolă (1241-1242), criza
dinastică din Ungaria declanșată la sfârșitul secolului XIII. Cei mai importanți factori interni care au
contribuit la formarea statelor medievale românești au fost: evoluția economică și socială a autonomiilor
locale de la S de Carpați și formarea claselor sociale.
Țara Românească s-a format ca stat medieval între secolele XIII-XIV, în două etape.
Prima etapă a formării Țării Românești are loc în secolul XIII și este specifică autonomiilor locale
atestate în Diploma Cavalerilor Ioaniți.
Atenție! Informațiile despre autonomiilor locale atestate în „Diploma Cavalerilor Ioaniți”- pag. 1-2
Fapte istorice/acțiuni desfășurate în sec. XIII, la sud de Carpați
care au contribuit la formarea statului medieval Țara Românească= prima etapă
formare=întemiere=realizare=constituire
Fapt istoric: Conflictul dintre Litovoi și regalitatea maghiară desfășurat între anii 1277-1279
În 1277-1279, un urmaș a lui Litovoi purtând același nume intră în conflict cu regalitatea privind
obținerea independenței voievodatului. În timpul luptelor, Litovoi moare, iar fratele său Bărbat este
răscumpărat din prizonierat în schimbul unei mari sume de bani.
Fapt istoric: Descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraș (1291)
Descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraș (1291) reprezintă contribuția românilor din Transilvania la
formarea statului medieval de la S de Carpați. Astfel, românii din Făgăraș sub conducerea lui Negru Vodă
au trecut la S de Carpați în contextul îngrădirii drepturilor românilor din Transilvania de către regalitatea
maghiară. În consecință, Negru Vodă din Făgăraș este considerat întemeietorul legendar al Țării
Românești
Două fapte istorice/acțiuni desfășurate în sec. XIV la sud de Carpați
care au contribuit la formarea statului medieval Țara Românească=a doua etapă
formare=întemiere=realizare=constituire
1. Unirea autonomiilor locale de către Basarab I(1310-1352), la începutul sec. XIV, reprezintă un
fapt istoric care corespunde etapei a doua a formării statului medieval Țara Românească. Acțiunile
desfășurate de Basarab I au loc începutul secolului XIV și s-au caracterizat prin unirea autonomiilor
locale și organizarea statului într-o domnie cu capitala la Curtea de Argeș. De asemenea, Basarab I pune
în aplicare primele măsuri de organizare instituțională a Țării Românești. Pe plan extern, Basarab I obține
din partea regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, dreptul de stăpânire asupra Banatului de Severin.
(1324).
Fapt istoric= acțiune militară desfășurată în spațiul extracarpatic care a contribuit la formarea
statului medieval Țara Românească=Lupta de la Posada
2. Lupta de la Posada (1330) reprezintă un alt fapt istoric desfășurat în sec. XIV, în spațiul românesc
care a contribuit la formarea statului medieval extracarpatic, Țara Românească.
În anul 1329, între Basarab I și regele Ungariei, Carol Robert de Anjou apar neînțelegeri cu privire la
dreptul de stăpânire asupra Banatului de Severin. Basarab încearcă să rezolve conflictul pe cale
diplomatică prin oferirea unui tribut, cedarea Banatului de Severin și trimiterea fiului la curtea regelui
drept garanție. Propunerea lui Basarab este respinsă de regele Carol Robert de Anjou care în 1330 începe
o expediție militară împotriva Țării Românești. Expediția regelui maghiar Carol Robert de Anjou se
încheie cu victoria lui Basarab I la Posada (1330).
În concluzie, Basarab I obține independența Țării Românești față de Ungaria. Atât conflictul politic, cât
și lupta de la Posada sunt prezentate în izvorul narativ numit „Cronica pictată de la Viena”.

4
 Fapte istorice referitoare la ORGANIZAREA/CONSOLIDAREA/EVOLUȚIA
DEZVOLTARE INSTITUȚIONALĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI
Atenție! Faptele istorice referitoare la organizarea și consolidare instituțională sunt și fapte istorice
referitoare la întemeierea Țării Românești
1.Înființarea Mitropoliei de la Argeș în timpul domniei lui Nicolae Alexandru reprezintă un fapt
istoric referitor la formarea și consolidarea Țării Românești. În timpul lui Nicolae Alexandru se
consolidează instituțiile centrale, Domnia și Sfatul Domnesc. Nicolae Alexandru în 1359 își ia titlul de
domn autocrat fapt ce demonstrează autoritatea deplină a domnitorului în raport cu Sfatul domnesc și cu
marea boierime. Pe plan religios, Nicolae Alexandru întemeiază Mitropolia Țării Românești la Argeș
(1359), dependentă de Patriarhia de la Constantinopol și condusă de Iachint.
2. Organizarea celei de-a doua Mitropolii în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu reprezintă un fapt
istoric referitor la consolidarea Țării Românești. În timpul lui Vladislav Vlaicu în 1370 este înființată
a doua Mitropolie a Țării Românești la Severin. Întemeierea celei de-a doua Mitropolii a fost determinată
de politica promovată de Ungaria privind răspândirea catolicismului de la S de Carpați. Pe plan extern,
Vladislav Vlaicu consolidează independența față de Ungaria. Astfel, domnitorul român bate primele
monede ale Țării Românești ca simbol al independenței țării.

3. MOLDOVA=spațiul extracarpatic, la E de Carpați

S-a format ca stat medieval în spațiul extracarpatic, la E de Carpați, în două etape, în a doua
jumătate a secolului XIV.
Context/Cauze/Motive/Factori/Premise/Necesitate:
Factorii externi care au contribuit la formarea Moldovei sunt: politica expansionistă promovată de Ungaria,
Polonia și Imperiul Bizantin în zona Mării Negre; invazia tătaro-mongolă (1241-1242), criza dinastică din
Ungaria declanșată la sfârșitul secolului XIII. Cei mai importanți factori interni care au contribuit la
formarea statelor medievale românești au fost: evoluția economică și socială a autonomiilor locale de la S de
Carpați și formarea claselor sociale.
Fapte istorice/acțiuni desfășurate în sec. XIV la est de Carpați care au
contribuit la formarea statului medieval Moldova
formare=întemiere=realizare=constituire
Prima etapă a formării Moldovei este specifică descălecatului lui Dragoș
1. Dragoș a avut loc între anii 1353-1354 și reprezintă un istoric desfășurat în sec. XIV care a
contribuit la formarea statului medieval Moldova. Acest fapt istoric corespunde primei etape a
formării Moldovei ca stat medieval. Dragoș voievod din Maramureș trece la E de Carpați din ordinul
regalității maghiare pentru a întemeia o marcă de apărare împotriva tătarilor. Marca de apărare întemeiată
de Dragoș s-a numit Moldova Mică și avea capitala la Baia.
A doua etapă a formării Moldovei este specifică descălecatului lui Bogdan
2. Descălecatului lui Bogdan a avut loc în anul 1359 și reprezintă un istoric desfășurat în sec. XIV
care a contribuit la formarea statului medieval Moldova.
Acest fapt istoric corespunde celei de-a doua etape a formării Moldovei ca stat medieval. Astfel, în 1359,
voievodul Bogdan din Maramureș trece Carpații în contextul îngrădirii drepturilor românilor din Țara
Maramureșului de către regalitatea maghiară și se alătură boierilor moldoveni răsculați împotriva
urmașilor lui Dragoș, Sas și Balc, care susțineau interesele Ungariei la E de Carpați. Răscoala se încheie
cu victoria moldovenilor conduși de voievodul Bogdan care este considerat întemeietorul Moldovei. În
calitate de domn al Moldovei Bogdan organizează statul într-o domnie și obține independența față de
Ungaria.

5
În concluzie, descălecatul lui Bogdan din Maramureș (1359), reprezintă contribuția românilor din
Transilvania la formarea statului medieval de la est de Carpați. Astfel, românii din Maramureș au trecut la
est de Carpați în contextul îngrădirii drepturilor românilor din Transilvania de către regalitatea maghiară.
În consecință, Bogdan este considerat întemeietorul Moldovei.
Atenție! Descălecatului lui Bogdan este o acțiune militară desfășurată în spațiul extracarpatic care
a contribuit la formarea statului medieval Moldova.

Fapte istorice referitoare la ORGANIZAREA/CONSOLIDAREA/EVOLUȚIA

DEZVOLTARE INSTITUȚIONALĂ A INSTITUȚIONALĂ A MOLDOVEI
Atenție! Faptele istorice referitoare la organizarea și consolidare instituțională sunt și fapte istorice
referitoare la întemeierea Moldovei
1. Legăturile stabilite cu papalitatea de către Lațcu reprezintă un fapt istoric care a contribuit la
organizarea instituțională a Moldovei
Lațcu (1369-1377 sau 1365-1375), fiul și urmașul lui Bogdan, a continuat politica de independență a
statului, intrând în legătură cu papalitatea care l-a recunoscut „duce al Moldovei”, țară despre care actul
papal spune că este parte integrantă a națiunii române. El a întemeiat o episcopie catolică la Siret.
2. Înființarea Mitropoliei Moldovei de către Petru I Mușat reprezintă un fapt istoric care a
contribuit la organizarea instituțională a Moldovei
În timpul lui Petru I Mușat (1377-1392) se consolidează autoritatea domnitorului în fața marii boierimi.
Pe plan religios este înființată Mitropolia Moldovei, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în
1402, în timpul lui Alexandru cel Bun. Domnitorul Petru I Mușat stabilește capitala Moldovei la Suceava
și bate primele monede ca semn al independenței Moldovei.
3. În relațiile internaționale, Petru I Mușat desfășoară acțiuni diplomatice cu Polonia și Moldova.
Astfel, în 1387 Petru I Mușat depune jurământul de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav I Jagiello, căruia
îi acordă și un important împrumut de 3000 de ruble în schimbul căruia primește drept garanție Pocuția.
Acest tratat a fost încheiat cu scopul înlăturării pretențiilor de suzeranitate ale Ungariei față de Moldova.
Astfel, se inaugurează orientarea politicii diplomatice a Moldovei spre Polonia care se menține și în
cursul secolul al XV-lea.
Roman I (1392-1394) se intitulează „domn de la munte până la mare”. În același timp Moldova s-a
organizat din punct de vedere instituțional și religios.
În concluzie, Consolidarea statului în relațiile cu statele vecine, organizarea instituțională, unificarea
teritorială și stabilirea de relații diplomatice cu țările vecine se realizează în timpul lui urmașii lui
Bogdan: Lațcu I, Petru I Mușat și Roman I.
C. Instituțiile centrale în Țara Românească și Moldova=spațiul extracarpatic
 Domnia
 Sfatul domnesc
 Adunarea țării
Cauzele înființării instituțiilor centrale medievale din spaţiul românesc
- Consolidarea puterii domnitorului în fața marii boierimi și a Sfatului domnesc
- Afirmarea domniei în relațiile internaționale, domnitorii români încheie tratate de alianță cu puterile
creștine: Ungaria și Poloniei.
1. DOMNIA
1. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XIV- XV
este consolidarea puterii domnitorului care era considerat singur stăpânitor al țării, adică domn
autocrat.
Astfel, domnia în sec. XIV-XV este instituția centrală a Țării Românești și a Moldovei, reprezentată de
către domn. Domnul avea atribuții politice, administrative și judecătorești. Titlul domnesc reflectă puterea
domnului și întreaga sa autoritate. Atribuțiile domnului se aflau sub protecție divină, dovadă particula
„Io” care reprezintă prescurtarea lui Joannes-cel ales de Dumnezeu. În calitate de mare voievod, domnul
era comandat suprem al armatei. Era stăpânul țării și al locuitorilor săi. Domnitorul avea atribuții politice,
militare administrative și judecătorești. În politica externă, domnul declară război și încheia pace, semna
tratatele cu țările vecine, primea soliile altor state și trimite la rândul lui soli.

6
În concluzie, în sec. XIV-XV cei mai importanți domnitori au fost Basarab I, Mircea cel Bătrân și Ștefan
cel Mare care au contribuit la consolidarea statului medieval și la afirmarea sa în relațiile internaționale.
2. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XVI este
reprezentat de tratatul de la Alba Iulia (1595) care determină schimbării în cadrul domniei
Astfel, autoritatea domnitorului Mihai Viteazul este restrânsă deoarece domnia se implică în acțiuni cu
caracter antiotoman. Prin tratatul de la Alba Iulia domnitorul Mihai Viteazul devine locțiitor al principelui
Transilvaniei, conducerea Țării Românești fiind încredințată unui Sfat format din 12 mari boieri. Prin
tratat, principele Transilvanei era recunoscut drept conducător al Țării Românești.
În concluzie, în a doua jumătate a secolului XVI și pe parcursul sec. XVII, domnia nu mai beneficiază de
stabilitate politica și sprijin din parte marii boierimi. Interesele economice și politice ale marii boierimi;
nemulțumită de politica externă antiotomană promovată de domnitor determină amestecul acestora în
conducerea statului și durata domniei.
3. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XVIII este
reprezentat de instaurarea domniilor fanariote care determină schimbări în atribuțiile
domnitorului. Astfel, domnitorul devine un înalt funcționar al Porții numit direct de către sultan. Pe
parcursul regimului fanariot, Imperiul Otoman asociază domnia din Principatele Române cu o funcție
administrativă echivalentă cu cea a unui Pașă cu două tuiuri. Principala obligație a domnului era
îndeplinirea politicii fiscale impusă de Imperiul Otoman. Domnii puteau domni alternativ și puteau domni
de mai multe ori. Durata domniei varia între 2 și 4 ani. Domnii proveneau din cartierul Fanar al
Istanbulului, marea lor majoritate erau de origine străină (greci, albanezi).
Primul domn fanariot a fost Nicolae Mavrocordat, care a domnit alternativ în Moldova și Țara
Românească. Cei mai importanți domni fanarioți care au pus în aplicare reforme inspirate de ideile
iluministe au fost Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti.
În concluzie, în timpul regimului fanariot, autoritatea domnitorului este restrânsă deoarece armata este
desființată, iar politica externă a Principatelor Române este condusă direct de către sultan. Regimul
fanariot este înlăturat în anul 1821 ca urmare a izbucnirii revoluției condusă de Tudor Vladimirescu.

2. SFATUL DOMNESC
2.a. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XIV- XV
este reprezentat de stabilirea atribuțiilor dregătorilor, care erau membrii Sfatului Domnesc. Astfel,
Sfatul domnesc este o instituție centrală întâlnită în Țara Românească și Moldova care participă la
conducerea țării alături de domn. Avea atribuții executive deoarece punea în aplicare hotărârile
domnului. Din Sfatul Domnesc făceau parte boierii cu dregătorie, fiii domnitorului și reprezentanții
Bisericii (Mitropolitului). Cele mai importante dregătorii (funcții) erau Banul Olteniei care avea atribuții
administrative, juridice și militare în Țara Românească, iar în Moldova era portarul Sucevei. Această
dregătorie a fost creată de Ștefan cel Mare și comanda armata în numelui domnului. În concluzie, alte
dregătorii erau: vornicul (Șeful curții domnești), logofătul (șeful cancelariei domnești), postelnicul
conducea soliile încredințate de domn în alte state.
2.b. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XVI-
XVII este reprezentat de reorganizarea Sfatului Domensc în Divan. Amestecul Imperiului Otoman în
conducerea statului medieval determină schimbări în evoluția sfatului domnesc. Unii reprezentanți ai
Sfatului domnesc intervin pe lângă sultan influențând decizia acestuia cu privire la numirea domnitorului,
precum și la durata domniei. În condițiile intervenției reprezentanților Sfatului domnesc în conducerea
statului, autonomia Moldovei și Țării Românești este restrânsă, iar în relațiile cu Imperiul Otoman se
constată o creștere a tributului. În concluzie, interesele economice și politica ale reprezentanților Sfatului
domnesc determină restrângerea puterii domnitorului.
3.b. Fapt istoric referitor la o instituție centrală din spațiul românesc, desfășurată în sec. XVIII este
grecizarea Divanului (Sfatului Domnesc). În timpul regimului fanariot, Divanul continuă să fie
instituție centrală în Principatele Române. Pe parcursul sec, XVIII, Divanul se grecizează ca urmare a
pătrunderii boierilor grecii care încep să ia locul boierilor pământeni. (boierilor de origine română).
Dregătoriile sunt cumpărate, nu mai sunt obținute după merit. Avea atribuții politice, participând alături
de domn la conducerea țării.

7
8
 TEMA 4: Autonomii locale şi instituţii centrale și în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII)
Localizare Timp/ Izvor narativ Autonomii locale Caracteristici
Perioada
Transilvania Sec. IX-X Cronica lui voievodatul lui Menumorut, Erau conduse de voievozi cu atribuții politice, militare și
Spațiul Anonymus - voievodatul lui Glad, administrative. =menționare
intracarpatic sau - voievodatul lui Gelu, Voievozii Gelu, Glad și Menumorut au intrat în conflict cu
„Gesta regalitatea maghiară. În timpul luptelor cu maghiarii conduși
Hungarorum” de Tuhutum, Gelu moare, iar celelalte voievodate conduse de
(“Faptele Glad și Menumorut acceptă să se supună coroanei
ungurilor”) maghiare.=menționare

Sec. al XI- „Legenda - voievodatul lui Ahtum, Erau conduse de voievozi cu atribuții politice, militare și
lea Sfântului Gerard” -voievodatul lui Gyla, administrative. =menționare
Voievozii Ahtum și Gyla au intrat în conflict cu regalitatea
maghiară. În timpul conflictului, regalitatea maghiară îi
înlătură pe voievozii Ahtum și Gyla, și anexează voievodatele
la regatul Ungariei. =menționare

La sud de Sec. al XIII- „Diploma - Voievodatul lui Litovoi, Erau conduse de voievozi și cnezi cu atribuții politice,
Carpaţi lea cavalerilor - Voievodatul lui Seneslau, militare și administrative. =menționare
Spațiul ioaniți” - Cnezatul lui Ioan, „Diploma cavalerilor ioaniți” vorbește și despre statutul
extracarpati (1247) - Cnezatul lui Farcaș juridic al cnezatelor și voievodatelor. Cnezatele lui Ioan și
c Farcaș depindeau de Banatul de Severin, în schimb
voievodatele conduse de Litovoi și Seneslau erau vasale față
de regalitatea maghiară. =menționare

ASEMĂNARE ÎNTRE AUTONOMII LOCALE:

- Erau conduse de voievozi cu atribuții politice, militare și administrative.
- Voievozii români erau în relații politice și militare cu regalitatea maghiară.
- Sunt menționate în cronici și documente maghiare.
- Au la bază uniunile de obști