Louvru de la Lens

Cu o populaţie de aproximativ 35 000 de locuitori,

preocupaţi cu precădere de fotbal şi de cartofi
prăjiţi, şi o înfăţişare marcată de Primul Război
Mondial şi apoi de declinul industriei miniere
începând cu anii ’60, oraşul Lens din nordul Franţei
ar fi putut primi nenumărate caracterizări, dar
nicidecum pe cea de „destinaţie culturală”. Şi
totuşi, în 2004, Ministrul Culturii şi Primul
Ministru de atunci ai Franţei, urmând o politică de
descentralizare, au decis că aici va fi amplasat
primul muzeu-satelit al celebrului Luvru: un pariu
în egală măsură economic, social şi cultural, al
cărui deznodământ este aşteptat cu interes după
inaugurarea clădirii proiectate de SANAA şi
colaboratorii lor, pe 4 decembrie.
„Efectul Bilbao” a fost îndelung dezbătut,
subliniindu-se atât revitalizarea rapidă a oraşului,
cât şi efectele secundare ale ritmului accelerat al
acestui proces, precum gentrificarea sau
excluderea socială. În Franţa, au existat mai
multe motive pentru care Lens a fost ales pentru
această „intervenţie-medicament” dintre alte
oraşe precum Arras, Calais sau Amiens: poziţia
strategică din punct de vedere geografic în inima
Europei şi apartenenţa la o euro-regiune
importantă, susţinerea locală pentru revitalizarea
zonei, buna conexiune prin TGV şi, nu în ultimul
rând, existenţa unui lot de 20 de hectare (o fostă
mină recucerită de natură) în chiar centrul
oraşului, aproape de gară. Deşi la prima vedere un
gest la fel de îndrăzneţ şi bineînţeles similar în
intenţie, noul Luvru se distinge de proiectul marca
Guggenheim prin abordarea temei în limbaj
arhitectural, a relaţiei cu împrejurimile şi a scării:
fără a apela la volume şi materiale spectaculoase,
fără a căuta cu orice preţ specialul, arhitecţii
japonezi au reuşit să „revoluţioneze” ideea de
muzeu, oferind oraşului Lens un parc urban
cultural, uşor accesibil şi deschis către oameni.
Într-un interviu recent, mărturiseau că atunci
când au ajuns prima dată pe sit i-a surprins lumina
deosebită, nu foarte puternică, şi au încercat să o
valorifice cât mai mult prin proiect, gândind o
relaţie puternică între muzeu şi împrejurimi.
Clădirea alcătuită din cinci volume joase din oţel şi
sticlă, patru rectangulare şi unul pătrat,
asemănate unor vase care se strâng lângă docuri,
urmează topografia terenului, iar amenajările
peisagistice – o componentă esenţială în identitatea
proiectului – evocă fără ostentaţie istoria
industrială a oraşului. Mai mult, pavilioanele sunt
„îmbrăcate” în aluminiu lucios, reflectând tot
timpul peisajul cu o intensitate dependentă de
lumina naturală, iar volumul central din sticlă ce
serveşte drept intrare a muzeului este de fapt un
spaţiu public al oraşului, putând fi traversat de
oricine. Tot aici se găsesc o librărie, o cafenea şi
un punct de informare unde vizitatorii pot afla
despre lucrările de artă din cele două săli care
flanchează intrarea, una care adăposteşte colecţia
permanentă (Grande Galerie) şi una dedicată
evenimentelor temporare. Acestora li se adaugă un
auditorium şi alte facilităţi educaţionale pentru
public, o clădire administrativă amplasată spre sud
şi un restaurant în partea de nord, transformând
muzeul într-un punct de interes continuu pentru
oraş.
Spaţiile interioare individualizează şi mai mult
proiectul: operele de artă nu mai sunt expuse în
camere separate, urmând o anumită delimitare
cronologică, ci avem de-a face cu o singură sală
uriaşă, fără pereţi propriu-zişi, în care obiectele
se înlănţuie într-un layout liber; ineditul
muzeografiei este amplificat de suprafeţele din
sticlă şi de lumina naturală atent filtrată şi
controlată.
Un muzeu tipic şi atipic în acelaşi timp, în mijlocul
unui parc natural în regenerare, Louvre Lens
reuşeşte prin experienţele senzoriale şi spaţiale pe
care le propune să „stârnească” noi priviri asupra
artei, îmbogăţând sensurile. Timpul ne va spune
dacă va declanşa un proces similar pentru micul
oraş din nordul Franţei.