Sunteți pe pagina 1din 7

C. Mihail Kogãlniceanu ºi capitulaþiile

Numele unui personaj aproape legendar al generaþiei de la 48, revoluþionar, gânditor politic ºi om de acþiune ce îºi autodefinea rolul în istorie: „Nu e o singurã reformã, un singur act naþional în care sã nu figureze numele meu. Toate legile cele mari sunt fãcute ºi contra-semnate de mine” 58 nu putea bineînþeles sã lipseascã din enumerarea noastrã. Preocupãrile lui M. Kogãlniceanu pentru istorie, bine explorate de Al. Zub care îl considera astfel: „istoricul este ipostaza dintâi a personalitãþii sale, poate ºi cea mai de seamã, fiindcã tot ce a realizat dupã aceea… decurg oarecum din aceastã primã ºi esenþialã ipostazã” 59 . La rândul sãu Kogãlniceanu îºi exprima crezul istorico-politic care l-a condus din anii tinereþii pânã în cei ai senectuþii fãcând din el un artizan al construirii României noi ºi care l-a fãcut sã îºi înscrie numele în cartea de aur a celor care au înþeles ºi valorificat pe deplin potenþialul capitulaþiilor în dezbaterea politicã ºi acþiunea pe tãrâmul istoriei: „Sã ne þinem mai ales de cele trecute, ele pot sã ne scape de pieire. Sã ne þinem de obiceiurile strãmoºeºti, atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetãri. Sã ne þinem de limba, de istoria noastrã cum se þine un om în primejdie de a se îneca, de prãjina ce i se aruncã spre scãpare. Istoria româneascã mai ales sã ne fie cartea de cãpetenie, sã ne fie paladul naþionalitãþii noastre. Într-însa vom învãþa ce am fãcut ºi ce avem sã mai facem; prin-însa vom prevedea viitorul, prin-însa vom fi români” 60 . Trebuinþa istoriei patriei, ne este neapãratã chiar pentru ocrotirea driturilor noastre împotriva naþiilor strãine” 61 .

58 M. Kogãlniceanu, Opere. Scrieri istorice, vol.V, Editura Academiei, Bucureºti, 1976, p. 3.

59 ibidem, p. 3.

60 ibidem, p. 18.

61 ibidem, p. 19.

173

Deºi opera sa istoricã aparþine, aºa cum s-a arãtat de cãtre Alexandru Zub, perioadei tinereþii autorului 62 este cu atât mai meritorie înþelegerea deosebitã de care a dat dovadã prin prisma rolului pe care acesta l-a acordat problemei capitulaþiilor. Astfel în prima sa operã:

„Histoire de la Valache de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, el socoteºte ca un element ce o deosebeºte de toate predecesoarele ei, cunoscute publicului occidental tocmai: „l’exception du traitè prècieux de Mircea I conclu avec la Turquie” 63 , iar apoi periodizarea istoriei principatelor e fãcutã tocmai în relaþie cu momentele pierderii sau recâºtigãrii drepturilor prevãzute în capitulaþii 64 , iar rolul puterilor strãine e apreciat tocmai prin prisma eforturilor pe care ele le depun pentru respectarea acestor drepturi „la paix d’Adrianopole, rendit à la principautè ses anciennes libertès” 65 . (Pacea de la Adrianopol a redat Principatelor vechile lor libertãþi). Paginile dedicate domniei lui Mircea cel Bãtrân sunt bineînþeles cele în care el insereazã textul vestitelor capitulaþii din anul 1392, acte intervenite între Baiazid I ºi Mircea, punctul 1 prevãzând: „que la principautè… se gouverne d’apres ses propres lois, et que le prince de Valahie ait le droit de faire la guerre et la paix et celui de vie et de mort sur ses sujets” (punctul 2 prevãzând protecþie pentru creºtinii ce preluaserã religia islamicã ºi ce redeveneau acum creºtini).

3 – Scutirea de haraci ºi de capitaþie a locuitorilor valahi cãlãtori prin imperiu

4 – Alegerea prinþului creºtin de boieri ºi episcopi.

5 – Plata haraciului pentru aceste privilegii 66 .

Acest tratat fiind imediat dupã victoria de la Nicopole reinstalat de Baiazid în relaþiile cu Mircea.

62 Al. Zub, Mihail. Kogãlniceanu, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1984, vezi ºi Augustin Z.N.Pop, Pe urmele lui Mihail Kogãlniceanu, Bucureºti, Editura Sport- Turism, 1979, p.120-143.

63 M. Kogãlniceanu, Opere, II, p. 44

64 ibidem, p. 45

65 ibidem, p. 45

66 ibidem, p. 89

174

„Quoique la principautè fût devenue tributaire des Turcs elle ètait demeurèe ceperdant indèpendante de fait, si ce n’est de nom” 67 . Dupã o perioadã de zbuciumate convulsiuni politice în Þara Româneascã, profitând de o situaþie politicã internaþionalã favorabilã 68 ºi de o cerere nejustificatã a turcilor (trimiterea de 500 de copii, completare de tribut), domnitorul Vlad V. proclamã lupta contra turcilor, eveniment care va duce în 1460 la încheierea unei noi alianþe între Imperiu ºi Þara Româneascã, alianþã deosebit de favorabilã: ”En 1460 Vlad V, voyant les nombreuses victoires des Turcs, la prise de Constantinopole, la terreur que le nom des ottomans inspirait à toute l’Europe, prit conseil du mètropolitain et des boiars et rèsolut de renouvele l’acte de vasselage de la Valachie à la Turquie: il envoya des dèputès à Adrianople, où le sultan reconnut l’ancies traité et y ajouta ces nouveaux articles. Les sultan consent et s’engage pour lui mème et pour ses succeseurs à protéger la Valachie et à dèfendre contre tout ennemie, sans exiger au-

tre chose que la suprèmatie sur la souverainetè de cette principautè

don’t les voëvodes seront tenus de payer à la Sublime Porte un tribut de

dix mille ducats” 69 .

Concluzia autorului este clarã dupã enumerarea tuturor articolelor tratatului, el observã: „Ce traité etait très avantageux pour la Valachie, dans ces temps où la puissance de Mahomet II ètait si redoutable” 70 .

Acest tratat va conduce, cu o serie de adãugiri (în timpul lui Radu

cel Frumos), relaþiile otomano-române pânã în prezent va spune autorul.

Decãderea treptatã însã a Principatelor ºi pretenþiile tot mai mari au falsificat treptat aceste relaþii, abuzând de o serie de prevederi ºi ducând la trecerea în desuetudine a acestor acte pânã la momentul 1774 când în tratatul de la Kuciuk-Kainargi, în articolul 16, punctul 8 se va stipula „il leur (Principatele – n.n.) sera permis de jouir des mêmes avantages don’t ils ont joui du temps du regne de Mahomed IV, d’hevreuse

mémoire” 71 (1648-1687).

67 ibidem, p. 97.

68 vezi ºi N. Stoicescu, Cronici strãine despre Vlad Þepeº.

69 M. Kogãlniceanu, Opere, II, p. 106.

70 ibidem, p. 106.

71 ibidem, p. 297.

175

Odatã cu aceastã primã ºi palidã afirmare a drepturilor naþionale din capitulaþii va apãrea ºi un important document, cãruia M. Kogãlniceanu îi va acorda un spaþiu important, reproducându-l în întregime de a lungul a peste 5 pagini: hattihumaiunul din 1774, încredinþat spre împlinire lui Alexandru Ipsilanti, un nou document ce detalia principalele elemente ale relaþiilor româno-otomane. Toate aceste acte (explicã Kogãlniceanu) vor cãpãta un tot mai mare rol în relaþiile ruso-otomane fiind introduse tot mai des în tratatele semnate de cele 2 pãrþi, astfel la Iaºi se va prevedea cã: „S.n. l’impèratrice rend à la Sublime Porte la province de Moldavie, avec ses villes et villages… aux conditions suivantes… : D’observer et d’exècuter religieusement tout ce qui a èté stipulé en faveur des provinces de Valachie et de Moldavie dans le traitè” 72 . Trebuie ilustrat cã precum va face în întreaga sa operã istoricã Kogãlniceanu a crezut ºi a arãtat în aceastã scriere a sa asupra istoriei Valahiei capitulaþiile nu ca pe acte unilaterale, dãruind un regim de privilegii Þãrilor Române.Dar ca pe acte bilaterale, smulse cu arma în mânã de fiecare domnitor, iar ulterior de armatele ruse ºi impuse la masa tratativelor ºi dezbãtute, provocând mulþumirea sau nemulþumirea românilor faþã de ele ºi ulterior ducând la modificarea lor în sensul dorit de noi. Deci tratate bilaterale cu obligaþii ºi drepturi pentru fiecare dintre pãrþi ºi implicit oricând susceptibile la modificãri. O luminã extrem de bunã asupra rolului pe care Kogãlniceanu îl dã capitulaþiilor în cadrul demonstraþiilor sale istorice ºi a luptei pentru refacerea naþionalã ne-o dã „Cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie naþionalã în Academia Mihãileanã, rostit în 24 noiembrie 1843” unde aratã cã:

„Trebuinþa istoriei patriei ne este neapãratã chiar pentru ocrotirea driturilor noastre împotriva naþiilor strãine… începutul nostru ni s-a tãgãduit, numele ni s-a prefãcut, pãmântul ni s-a sfâºiat, driturile ni s-au cãlcat în picioare, numai pentru cã n-am avut conºtiinþa naþionalitãþii noastre numai pentru cã n-am avut pe ce sã ne întemeiem ºi sã ne apãrãm dreptãþile” 73 .

72 ibidem, p. 313.

73 ibidem, p. 389. Despre rolul acestui discurs în cadrul pregãtirii ideologice a revoluþiei de la 1848 vezi ºi Stelian Vasilescu,”Publiciºti precursori ai Marii Uniri”, Timiºoara, Editura Facla, 1988, p. 60-82.

176

Tocmai acesta este rolul pe care Kogãlniceanu îl va da capitulaþiilor, a intra în lupta naþionalã ºi a întemeia ºi apãra drepturile neamului în faþa naþiunilor strãine, astfel se explicã frecvenþa referirilor sale la aceste acte, lungimea lor ºi importanþa pe care le-o acordã. Astfel în prefaþa de la „Cronicele României sau Letopiseþele Moldaviei ºi Valahiei” va aprecia din nou momentele istoriei naþionale în relaþie cu capitulaþiile. Despre momentul 1828- 29, va spune: ”Pacea de la Adrianopole se încheie. Autonomia principatelor se consfinþeºte prin acest tratat în chip pozitiv. Domniile române viagere ºi alese dupã datina strãbunã, se reînfiinþeazã” 74 . Cea mai bunã manifestare a acestui rol de armã teribilã pe care îl au capitulaþiile în apãrarea naþionalitãþii române, va fi datã de M. Kogãlniceanu în „Rãpirea Bucovinei dupã documente austriece” când condamnând acest act va scrie: „Aceastã sfâºiere a Valahiei o cerea Austria tocmai când Rusia, sprijinind vechile capitulaþiuni ale principatelor române, punea recunoaºterea independenþei lor ca o condiþie sine qua non a închierii pãcei cu Turcia” 75 . În timpul revoluþiei de la 1848, aflat în refugiu la Cernãuþi, Mihail Kogãlniceanu va încerca redactarea unui „Proiect de Constituþie pentru Moldova” în 10 capitole ºi 120 de articole, iar în primul capitol intitulat „Despre suveranitate” va declara cã bazele organizãrii Moldovei „stau în tratatul din 1512 încheiat între Moldova ºi Turcia în timpul lui Bogdan al III-lea” 76 . Într-un articol publicat în „Steaua Dunãrii” din 1856 77 ºi intitulat fãrã echivoc „Autonomia principatelor” în care ilustra cererile naþiunii române: „Principatele îºi vor pãstra privilegiile ºi imunitãþile sub suzeranitatea Porþei. Sultanul, în împreunã înþelegere cu puterile contractante, va da încã acestor principate sau le va întãri o organizaþie… În mijlocul gingaºelor împregiurãri de faþã este dar neapãrat ca sã le arãtãm pe ce este întemeiatã aceastã autonomie, paladul naþionalitãþii

74 ibidem, p. 503.

75 ibidem, p. 524.

76 1848 în România, Bucureºti, Institutul de Arte Grafice Carol Grobl, 1898, p. 63.

77 vezi ºi Ovidiu Papadima, Mihail Kogãlniceanu ºi unirea þãrilor române „Steaoa Dunãrii”, în Studii ºi Cercetãri de Istorie literarã ºi folclor, VII (1958), nr. 3-4, p.401-429.

177

noastre… ea este întâia condiþie ºi temelie a vechilor noastre tratate încheiate cu Înalta Poartã ºi pre care glorioºii padiºahi otomani… au avut de onoare ºi de glorie de a le pãstra º-a le consfinþii prin strãlucitele lor hatiºerife… ca moldoveni vom începe cu tratatele Moldovei ºi apoi vom veni ºi la acele ale Valahiei” 78 . Urmând textul vestitului tratat încheiat de Tãutu cu Înalta Poartã ºi prevãzând la articolul 2 „Naþia moldovanã se va bucura, ca ºi din vechi, de a ei libertate fãrã vreo supãrare ºi fãrã sã poatã Poarta otomanã sã-i aducã vreo piedicã; legile, datinile, dreptãþile ºi privilegiile acestui pãmânt vor fi pentru totdeauna nevãtãmate” 79 . Apreciind în continuare „Ca dovadã cã, prin legãtura închiatã de Bogdan vv. cu Înalta Poartã ºi întãritã din nou la sfârºitul domniei lui Petru Rareº vv. în anul 1538, Moldova nu ºi-au înstrãinat independinþa, sunt driturile de autonomie ce ºi le-au pãstrat în cele din lãuntru ºi tratatele politice ºi de comerciu ce au fãcut cu puterile din afarã” 80 iar despre Petru ªchiopu va scrie: „Istoria ºi Moldavia întreagã au pãstrat neuitat numele acestui domn ºi-l citeazã cu recunoºtinþã pentru curagiul ce a arãtat întru apãrarea autonomiei þãrii, întocmai dupã tratatul închiat de cãtre Bogdan vv.” 81 . În celebrul articol „Rãspuns Zimbrului”, articol produs în momentul 1856, când toate forþele politice româneºti se orienteazã a sprijinii prin capitulaþii cererile de autonomie ºi unire el va spune: „Ne pare rãu, foarte rãu cã Zimbru ne sileºte, mai ales acum, sã intrãm în discuþie cu el despre mai multa sau mai puþina autenticitate a textului tratatului închiat de cãtre Moldova cu Înalta Poartã… fondul ºi la un text ºi la altul este tot acelaºi, adecã cã principatele recunoscând supremaþia Înaltei Porþi nu ºi-au înstrãinat autonomia” 82 . Rolul marcant al lui M.Kogãlniceanu abia începea a se afirma în politica naþionalã ºi în lupta pentru capitulaþii, dezbaterile din cadrul divanului ad-hoc din 1857 vor oferii o strãlucitã ocazie pentru luptãtorul

78 ibidem, p. 569.

79 ibidem, p. 570.

80 ibidem, p. 571-572.

81 ibidem, p. 574-575.

82 ibidem, p. 574-575.

178

cauzei româneºti de a afirma încã odatã conþinutul vechilor tratate. În ºedinþa decisivã din 7/19 octombrie 1857 el va lua cuvântul ºi va spulbera orice reþineri ar mai fi existat în privinþa votãrii unirii: „Prorocia acum se împlineºte (…) prin capitulaþia onorabilã ºi închezuºietoare fiinþei noastre ca naþiune, ca stat” 83 . Doi ani mai târziu el va avea bucuria de a anunþa în faþa întregii adunãrii elective a Moldovei ce tocmai finalizase alegerea lui Alexandru I.Cuza: „Dupã una sutã cinzeci ºi patru de ani de dureri, de umiliri ºi de degradaþie naþionalã, Moldova a reintrat în vechiul sãu drept, consfinþit prin capitulaþiile sale, dreptul de a-ºi alege pe capul sãu, pe Domnul” 84 . Abia în acest moment, deºi viaþa îi va oferii încã multe ocazii pentru a-ºi înscrie veºnic numele în lupta pentru capitulaþii, M. Kogãlniceanu putea sã considere cã a dus lupta cea dreaptã ºi a învins pentru el ºi neamul din care fãcea parte.

83 Acte ºi documente relative la istoria renaºteri României, vol. VI/1, Bucureºti, 1896, p. 76-77.

84 Ibidem, vol. VIII, p. 346.

179