Britania sub anglo-saxoni

- anglo-saxoni = germanicii din Britania

- cei din N – angli , cei din S – saxoni

- dupa retragerea romanilor , viata economica locala se afla in declin , comertul cu continental
scazuse ca valoare

- anglii , iutii si saxonii au patruns in Britania din 410

- sec. V : regatele Kent (iuti) , Sussex (sud) , Wessex (vest) , Anglia de E (angli)

- fondatorii dinastiilor locale provin din randurile conducatorilor military

- existau cel putin 30 de regate , mai multe din ele fiind unite intr-o confederatie , condusa de un
bretwalda (conducator al Britaniei , rege)

- Athelstan – primul rege din Wessex care a condus efectiv intreaga Anglie

- nu se fac diferentieri intre dreptul civil sic el penal

- 597 – Athelbert este crestinat alaturi de razboinicii sai

-au patruns si misionari crestini celti , aceasta doctrina fiind diferita de crestinismul continental

- regii anglo-saxonilor au intretinut relatii cu francii

- Egbert este primul rege care se impune , stapanind Regatul Wessex (+ Anglia estica , Kent ,
Sussex , Essex , Northumbria)

- capitala era la Londra (Essex)

- regele era ales de egalii sai si guverna cu ajutorul batranilor ; el asigura respectarea legii si
ordinii

- nobilimea era divizata in categoria de sus si cea de jos

- Egard Pacificatorul s-a incoronat cu titlul de rege al intregii Anglii

- la inceputul secolului XI intreaga Anglia a fost cucerita de Knut cel Mare (acceptat in 1013); a
unit Anglia cu Norvegia si Danemarca
 Regatele Anglo-Saxone

Între secolele al VI-lea și al IV-lea î.e.n au sosit în Anglia și Irlanda valuri succesive de
triburi de păstori și de războinici.

Triburile aparțineau unui popor numit celt, care ocupase imense teritorii în valea Dunării, la
nord de Alpi și în Galia. Triburile celte erau formate din bărbați înalți și puternici. Scriitorii latini
și greci îi prezintă pe celți ca pe un popor de statură înaltă și slabă, cu pielea albă și părul blond.

Când a început marea invazie a Romei, în anul 410, Stilicon, copleșit de vandali, a cerut
întăriri Bitaniei. Oștenii care au răspuns acestui apel și au părăsit insula nu erau romani, ci
britani. Provincia rămase aproape fără apărare. Mai apoi se dovedește că picții și scoții au
devenit mai îndrăzneți din punct de vedere expansionist. Pentru a-i combate, o căpetenie britană,
Vortigen,i-a chemat în ajutor pe saxonii Hengest si Horsa și le-a oferit niște teritorii în schimbul
sprijinului militar. Aceștia când s-au văzut pe insulă s-au întors împotriva patronului lor. Atrași
de această țară bogată și slab apărată, năvălitorii germani deveniră din ce în ce mai numeroși. Cu
privire la anul 418 se citește în cronica anglo-saxonă: “În anul acela romanii strânseră toate
avuțiile care se aflau în Britania. O parte le ascunseseră în pământ, iar restul îl luară cu ei în
Galia”.

Cucerirea insulei de către saxoni a fost lentă și apărarea ei adeseori curajoasă. În secolul al
VI-lea, un rege Arthur sau Artorius, obține victorii împotriva năvălitorilor. Dar încă de pe atunci
anglii, saxonii și iuții sunt stăpâni pe cea mai bogată parte a Angliei.

Satul era o comunitate rurală de zece până la treizeci de familii, celula vieții anglo-saxone.
El era administrat din punct de vedere economic de o mică adunare, denumită moot, care se
întrunea sub un copac sau pe o colină, unde se decidea repartizarea câmpurilor, numărul vitelor
pe care este îndreptățit să-l trimită fiecare pășunile comune, retribuția acordată păstorilor și
ciobanilor comunității. Tot aici se desemnează reprezentantul oficial al satului, reeve, care este în
același timp primar și administrator al domeniului comunal, un wood-reeve, care se ocupa de
păduri, precum și pe plugarul care va mâna plugul comunal. Mai totdeauna se află în sat și un
nobil, thane, căpetenie de război. Mai jos de nobil este omul liber, care nu datorează nimic
nobilului pentru pământurile sale în afară de serviciul de război și reparațiile drumurilor și
podurilor. În secolul al VII-lea existau încă în Anglia șapte regate, în secolul al VIII-lea mai
subzistă trei: la nord Northumbria, în centru Mercia, la sud de Tamisa Wessex. În secolul al IX-
lea rămâne numai Wessex.

În fiecare regat regele descinde totdeauna din aceeași familie sacră, dar dintre membrii
aceste familii consiliul înțelepților sau Witan, poate alege, într-o anumită măsură. Regele cheamă
acolo principalele căpetenii,iar mai târziu, după ce germanii se vor fi convertit, pe arhiepiscopi,
episcopi și abați. Consiliul înțelepților, care era puțin numeros, constituia și cea mai înaltă curte
de justiție. Putea să înlăture un rege incapabil sau să refuze, mai ales în timp de război
încredințarea regatului unui minor.

Regatul era împărțit în comitate numite shires, la început un shire mai ales o unitate juridică,
este sediul unei curți de justiție, unde fiecare sat își trimite de mai multe ori pe an reprezentații
săi. Curând regele avea să fie reprezentat printr-un sheriff. Un shire se compune din hundreds
care sunt grupe de o sută de familii sau o sută de soldați.

Religia anglo-saxonilor nu era lipsită de o frumusețe aspră. Ea era constituită din ansamblul
legendelor povestite în Edda, Biblia nordului. Zeii Odin, Thor, Freya, care au dat mai apoi în
limba engleză numele lor unor zile ale săptămânii: Odin – Wednesday; Thor – Thursday; Freya –
Fryday; trăiau în Walhalla, paradisul în care fecioare războnice, Valkirii, transportau luptătorii
uciși pe câmpul de luptă. Religia pierdu mult din prestigiul său, prin emigrare. Începând din
secolul al VI-lea, regii angliilor și saxonilor știau că frații lor de aceeași seminție din Galia și
Italia se convertiseră. Aceste exemplu îi îndeamnă la bunăvoință. La micile curți anglo-saxone,
misiunile creștine au fost primite cu îngăduință, adesea cu respect.

Încă din primul an al domniei regelui Aflred acesta a trebuit să poarte lupte cu danezii și
neavând decât un pumn de oameni, a fost înfrânt. Acesta a cumpărat pacea de la armata daneză
platindu-I tribut. Dar succesul șantajului nu putea decât să îl încurajeze pe adversar sa-și
reînceapă manevra. Danezii ocupă nordul și estul apoi, după terminarea acestei cuceriri, o nouă
hoardă, sub conducerea regelui păgân Guthrun, năvăli în Wessex. Prima oară s-a instaurat o
panică generală. Regele Alfred a fost nevoit aproape singur în insula Athelney și acolo, în
mijlocul mlaștinilor constitui împreună cu oamenii săi o mică fortăreață. Regele a stat ascuns
toată iarna în mijlocul mlaștinilor, în timp ce danezii se credeau stăpâni peste Wessex. Cam în
vremea paștelor, acesta ieși din ascunzătoare și convocă în secret la locul numit Piatra lui Egbert
fyrdurile din Somerset, Wiltshire și Humpshire.

Armata danezilor a fost urmărită până la linia sa de apărare, unde, fiind asediată și
nemaiavând cu ce se hrăni se hotărî să se predea. Alfred acceptă sa-i lase în viață, dar ceru ca
armata să parăsească Wessexul și ca Guthrun și principalele căpetenii daneze să se boteze. Trei
săptămâni mai târziu Guthrun și încă 29 de șefi primiră botezul, nașul lor fiind regele însuși.

Dupa moartea lui Alfred, succesorii săi, crescuți la școala lui, măriră și mai mult prestigiul
suveranilor anglo-saxoni. Ei recuceriră de la Danezi mai întâi Mercia, apoi Northumbria. Regele
Aethelstan se putu intitula fară exagerare regele tuturor Britaniilor.