Relațiile dintre Uniunea Sovietică și Germania între cele două războaie

mondiale

I. URSS între anii 1924-1964

Revoluția sovietică din secolul XX a însemnat preluarea puterii de către popor și crearea
unui stat nou. Lenin a sperat că spirutul revoluționar care se va aprinde în Rusia se va răspândi
și în alte state, însă aceste pâlpâiri revoluționare din Germania și Ungaria au fost înăbușite, iar
polonezii, la intrarea forțelor bolșevice în Polonia ( în 1920) au respins Armata Roșie venită să-
i „elibereze”. În final ” Rusia sovietică s-a trezit singurul stat revoluționar într-o lume
capitalistă ostilă”1.

Perioada anilor 1924-1964 este dominată de Stalin, el s-a prezentat ca moștenitor a lui
Lenin, și a fost privit eroic de către popor, „luptătorul ce a condus națiunea la victorie asupra
fascismului și liderul ce și-a îndrumat biruitor țara prin era nucleară” 2. Însă această reputație a
fost distrusă de succesorul său, Hrusciov, care a inițiat un program de ”destalinizare”.

În ceea ce privește economia rusească, ea a fost preluată de bolșevici în 1917 cu intenția

de a o transforma dintr-un sistem de relații capitaliste într-unul de relații socialiste, la ordinele
lui Lenin, industria a fost adusă sub control bolșevic, reprezentând o primă etapă spre
centralizarea economică. Însă agricultura alcătuia o problemă diferită, în urma Marelui război,a
revoluției din 1917 și a războiului civil, s-a produs o ruptură în producția și distribuția
alimentelor ceea ce a dus la foamete. Problemă care a fost combătută de către Lenin prin
inroducerea noii politicii economice (NEP), adică țăranii puteau să își păstreze surplusul de
produse.

II. Relațiile internaționale. Politica externă

În timpul războiului civil au avut loc o serie de intervenții armate în Rusia, efectuate de
Franța, Japonia, SUA și Anglia. Ele au fost înfrânte de către bolșevici și a reprezentat o victorie
majoră a Rusiei în fața inamicilor săi. Dar deoarece Rusia era prea slabă în comparație cu

1
Michael Lynch, Stalin și Hrusciov: URSS, 1924-1964, Editura ALL, București, 1994, p. 14.
2
Ibidem, p.14.
 națiunile capitaliste, Leninn a considerat că bolșevicii trebuie să își modifice politica externă,
adică să coexiste alături de celelalte țări. Însă acest lucru nu schimba gândul de revoluție
internațională existent în dorințele bolșevicilor. După vorbele lui Lenin, politica externă a
Rusiei trebuia să apere statul de o lume ostilă prin exploatarea diferențelor care separau
națiunile capitaliste. Iar interesele conflictuale ale unor state oferau Rusiei șansa de a împiedica
crearea unei alianțe anti-bolșevice. Astfel fiind conștientă de starea sa Uniunea Sovietică a dus
o politică externă de apărare. 3

Însă dacă pentru Lenin securitatea țării depindea de victoria revoluției mondiale, pentru
Stalin viziunea asupra securității este diferită și constă în mijloacele tradiționale de politică ale
oricărei mari puteri, în care un loc important revenea tradiționalei sfere de influență. Stalin își
îndrepta atenția asupra țărilor limitrofe. Punctul de start al politicii externe sovietice sub Stalin
este tratatul de la Rapallo, incheiat cu Germania în 1922. Aceată alianță era realizată din
necesitate, după cele întâmplate în Marele Război, și a însemnat pentru Rusia o pace separată și
umilitoare cu Germania. Ele erau două state proscrise, care aveau ceva de oferit una alteia.
Această alianță prevedea asigurarea în secret de terenuri de antrenament în Rusia pentru forțele
germane, dându-i Germaniei posibiliatea să escamoteze restricțiile militare care i-au fost
impuse prin tratatul de la Versailles. Rusia primea drepturi comerciale cu Germania, drepturi
care i-au fost refuzate de restul Europei. Tratatul de la Rapallo a oferit ambelor țării baza unei
cooperări ruso-germane care a rezistat până la preluare puterii de către naziști în Germania.
Timp de un deceniu, prin acest tratat, URSS și-a întemeiat politica militară de colaborare cu
Republica de la Weimar.4

În scenariul Rusiei, inițiatorul „cruciadei” antisovietice era Franța, care impreună cu

România, Polonia, țările baltice și Finlanda reprezentau un pericol la adresa securității
sovietice. Astfel în luna februarie, a anului 1932, în cadrul unei întâlniri dintre I.P. Uborevici și
generalul german Ludwig a fost adusă în discuție posibilitatea împărțiri Poloniei între cele două
puteri. Însă participarea lui M. Tuhacevski la manevrele Reichswerului din 1932 a dus la
incheierea colaborării militare dintre Rusia și Republica de la Weimar.5

3
Ibidem, p.14-16.
4
Laurențiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecurității”, Editura Corint, București, 2010,
p. 73-80.
5
Ibidem, p, 80-81.
 După venirea la putere a lui Hiler, s-a conturat o orientare profranceză și se dorea o
alianță franco-sovietică care să pună bazele sistemului de securitate colectivă din Europa.Insă
această speranță a fost distrusă odată cu remilitarizarea Renaniei. Până în anul 1934, URSS a
renunțat la ideea de a ajunge la o înțelegere cu noii stapânii ai Germaniei. Stalin susține într-un
raport că existența regimului nazist nu reprezintă o piedică în ceea ce privește relațiile dintre
cele două state, iar pe 28 martie 1934, Moscova propune Berlinului încheierea unui tratat, prin
care cele două țări să garanteze securitatea și înviolabilitatea celor trei state baltice. Această
ofertă a fost respinsă de către Germania. URSS, simțind pericolul unei agresiuni germane se
intră în Societatea Națiunilor care îi oferea un triplu avantaj : împiedica realizarea unui front
capitalist împotriva sa, oferea un minim de garanții de securitate prin alianța cu unele țări
capitaliste și punea o presiune pe Hitler de reluare a politicii de la Rapallo. 6

Stalin nu a încetat să mențină deschis canalul de comunicare cu Berlinul, el a încercat

prin numeroase oferte să refacă bunele relații cu Germania ( ianuarie 1934- Karl Radek; prin
David Kandelaki în 1935, 1936, 1937 etc.). Anul 1939 a dus, într-un timp scurt, atingerea celor
două obiective ale strategiei externe de politică a lui Stalin, adică începutul constituirii
glacisului strategic la frontierele de vest ale URSS și izbucnirea războiului în țările capitaliste.

Revendicările teritoriale prezentate de Hitler guvernului de la Varșovia au deschis criza

poloneză și au spulberat configurația politică generată de Acordul de la Munchen, care a fost
puternic zdruncinată de „lovitura de la Praga” (15 martie 1939), soldată cu dezmembrarea
Cehoslovaciei și anexarea Cehiei de către Reich ( sub forma „protectoratului Boemiei și
Moraviei”). Prin evidenta violare a înțelegerilor de la Munchen, guvernul Chamberlain se
orientează spre o politică de rezistență față de expansionismul Reich-ului. Astfel la 31 martie
1939 Marea Britanie acordă garanție Poloniei. Însă această garanție, putea fi doar politică, dar
nu și militară atât timp cât URSS nu li se alătura. Rusia avea interese mult mai mari de partea
cealaltă, astfel între oferta anglo-franceză și cea germană, Stalin o alege pe cea de a doua, ale
căror propuneri corespundeau în întregime cu interesele Moscovei.

Propunerile germane au cuprins încă din faza discuțiilor Schnurre-Astahov, ideea

delimitării sferelor de interese ale Germaniei și URSS de la Marea Baltică la Marea Neagră.
Pentr a putea ataca cât mai repede Polonia, Germania i-a oferit Rusiei ceea ce își dorea încă din
6
Ibidem, p. 81-84.
1920 adică posibilitatea de a controla teritoriile limitrofe Uniunii Sovietice. Hitler îi dăduse
instrucțiuni lui Ribbentrop ”să facă orice propunere și să accepte orice cerere”. Pentru URSS
avantajele acestui tratat erau anexarea unei părți a Poloniei, libertate de acțiune asupra celor trei
țări baltice, care a fost inclusă în tratat printr-unul din protocoalele secrete ale Tratatului de
prietenie și frontieră din 28 septembrie 1939. Astfel după ce Stalin a fost asigurat că prevederile
din 23 august 1939 vor fi scrupulos respectate, și după ce justificarea intrării Armatei Roșii a
fost înlăturată, la 17 septembrie 1939, trupele sovietice au intrat pe teritoriul Poloniei. Întâlnirea
cu trupele germane în apropiere de Lvov s-a sfârșit cu o mică ciocnire, dar care nu a afectat
relațiile de cooperare dintre cele două. La 22 septembrie, la Brest-Litovsk, ocupat de trupele
germane, dar remis apoi URSS, a avut loc o paradă comună a militarilor din cele două armate.

Dispariția Poloniei a creat o nouă configurație geopolitică și geostrategică ; Germania și

URSS au devenit state limitrofe.Pentru stabilirea granițelor, Ribbentrop a venit din nou la
Moscova (27-29 septembrie 1939) și cele două părți au semnat un tratat de prietenie și frontieră
și o declarație comună prin care declarau ca Franța și Marea Britanie sunt răspunzătoare
continuării războiului și dacă războiul va continua Germania si URSS se vor consulta în
privința unor măsuri necesare. Unu din protocoalele secrete ale noului tratat prevedea
includerea Lithuaniei în URSS și includerea voievodatului Lublin și a unei părți din Varșovia în
sfera de interes a Germaniei.