Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
interbelica
Perioada interbelică cuprinde anii 1918-1944.
Această perioadă se caracterizează pe plan european prin
înfrângerea Germaniei în timpul primului război mondial,
prăbuşirea imperiului Austro-Ungar şi revoluţia din Rusia.
Pe plan naţional se realizează unitatea naţională şi
integrarea în ritmul european de modernizare.
În literatură tendinţelor umaniste democratice care
domină în epocă li se opune forme de ideologie rasiste,
fasciste, reacţionare. De aceea viaţa literară cunoaşte
conflicte şi polemici violente. În acest context se impun
personalităţi ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga,
Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.
Mihail
Sadoveanu
Mihail Sadoveanu (1880-1961) a
fost academician, scriitor, povestitor,
nuvelist, romancier şi om politic român.
Mihail Sadoveanu este adesea
considerat cel mai mare romancier
român.
Epoca în care scrie este epoca
marelui roman realist, dar şi a
romanului modern. Mihai Sadoveanu -
una dintre principalele şi maiestuoasele
coloane de lumină ale culturii şi ale
existenţei noastre - şi-a consacrat
extrem de bogata sa creaţie artistică,
adunată în peste 120 de volume, unui
singur erou: poporul român, surprins în
diferite ipostaze şi întruchipări şi
evocat în diferite momente, începând
din cele mai îndepărtate timpuri ale
alcătuirii fiinţei neamului şi până în
contemporanietate .
Iapa lui Voda
Naraţiunea "Iapa lui Vodă" deschide volumul intitulat Hanu Ancuţei" (1928),
fiind prima dintre cele nouă povestiri .
În acest volum, autorul a utilizat tehnica insertiei (povestirii în ramă),
procedeu pe care îl întâlnim şi în literatura universală.
Aceasta constă în faptul că într-o povestire se inserează o altă povestire,
prima constituind "rama" celei de a doua.
Primul plan al povestirii se încadrează într-un trecut îndepărtat ("Într-o
toamnă aurie", "Într-o depărtată vreme","demult"), aparţinând parcă basmului ("şi
spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei
").
În aceea toamnă gemând de roade, naratorul se afla la Hanul Ancuţei,
împreună cu alţi drumeţi (care ospătau şi beau vin nou conform unui ritual
străvechi).
Aşezat lângă apa Moldovei, la răscruce de drumuri şi de destine, vechiul han
are o aură de legendă, întrucât în preajma lui s-au petrecut întâmplări “înfricoşate"
despre care povestesc drumeţii strânşi în jurul focului. După ce descrie cadrul
acţiunii, naratorul aduce în prim plan pe unul dintre oaspeţii hanului: comisul Ioniţă
de la Drăgăneşti. Acest răzeş străin îmbrăcat în haine de stofă aspră, le stârneşte
uimirea celorlalţi drumeţi prin calul "vrednic de mirare" pe care venise: "Era calul
din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar : el promite să le spună celor aflaţi la
han, povestea acestui animal care se trăgea "dintr-o iapă tot pintenoagă (...) la
care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza ". Acesta este
primul plan narativ în care povestitorul este şi personaj.
Al doilea plan narativ cuprinde istorisirea comisului Ioniţă, ale cărei
întâmplări se petrecuseră , într-un trecut şi mai îndepărtat, pe vremea
domniei lui Mihail Sturza.În vremea tinereţii sale, comisul Ioniţă călătorea
spre laşi (capitala Moldovei),cu intenţia de a i se înfăţişa domnitorului, într-o
pricină cu nişte pământuri.Tocmai când Ioniţă se pregătea de plecare,pe
poarta hanului a intrat trăsura unui boier însoţit de slujitori.
Acestui boier "mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită" şi cu lanţ de aur
la gât,i-a plăcut felul în care l-a întâmpinat comisul şi l-a întrebat unde se
duce.
Cu multe vorbe, răzeşul i-a povestit boierului că se duce la Vodă,
pentru ca acesta să-i dea înapoi pământurile răpite de alţii; şi dacă nici
domnitorul nu-i va face dreptate, "atunci să poftească măria sa să-i pupe
iapa nu departe de coadă ". Boierul s-a veselit auzind vorbele comisului şi a
primit din partea acestuia o oală cu must roşu; după aceea, s-a urcat în
trăsură şi a plecat. .
A doua zi, ajungând la Iaşi, comisul este poftit la Vodă; şi căzând cu
faţa la pământ îşi vărsă tot amarui adunat în atâţia ani. Când Mihail Sturza
i-a poruncit să se ridice, răzeşul şi-a dat seama că-l are în faţă pe boierul
de la han. Teama lui nu ţine însă decât o clipă, întrucât domnitorul - om cu
simţul umorului - apreciase gluma şi nu se supărase.
În consecinţă, un trimis al Domniei pleacă la Drăgăneşti să facă
dreptate.
Personajele alcătuiesc două grupuri simetrice:
• Ancuta cea tânără / Ancuta cea de demult: Povestitorul o prezintă pe
prima ca fiind "tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană", rumenă în obraji şi
iute, împărţind bucate şi răspândind voie-bună. Imaginea celeilalte Ancuţe (cea de
demult) se conturează din cuvintele comisului, care îşi aminteşte că: "şi Ancuta
cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii ".Avem
impresia că două fotografii se suprapun, ca şi când ar reprezenta acelaşi chip.
• Comisul de acum / comisul cel tânăr se aseamănă prin plăcerea de a
închina vinul şi de a-şi face prieteni: "Închina oala către toate obrazele, asculta
cu ochii duşi cântecele lăutarilor" (acum) şi "Cum s-a apropiat (boierul venit la han
n.n.), eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit sănătate" (comisul cel tânăr).
Mereu gata de drum (dar amânând, de fiecare dată, plecarea), acestui bărbat îi
place să spună "istorii" din trecut, reînviind astfel timpul devenit amintire.
• Calul de acum al comisului / iapa lui Vodă" par a fi coborâţi din
basm/legendă. Primul "Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar.
Numai pielea şi ciolanele ".Atunci când în han se face, un moment, linişte, calul
"necheză deodată subţire şi rânji înspre noi ca un demon ". Din spusele comisului,
reiese că şi "iapa lui Vodă" era tot pintenoagă şi "râncheza şi râdea" ca şi urmaşul
ei.
Contopirea celor două imagini se face în final: "Iaca de ce (spune comisul)
trebuie să vă uitaţi ca la un lucru rar la calul meu roib, pintenog de trei picioare:
pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă. Şi când rânchează el şi râde, parcă
ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereţii mele ".
Imaginea hanului
Testament
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
• Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, E-ndreptăţirea ramurei obscure
Decât un nume adunat pe o carte, Ieşită la lumină din padure
În seara răzvrătită care vine Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
De la străbunii mei până la tine, Rodul durerii de vecii întregi.
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci Întinsă leneşă pe canapea,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Domniţa suferă în cartea mea.
Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi. Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi. Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Al robilor cu săricile, pline Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Durerea noastra surdă şi amară Zace mania bunilor mei.
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat De osemintele vărsate-n mine.
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Bătrânii au adunat, printre plavani,
Si izbăveste-ncet pedesitor Sudoarea muncii sutelor de ani.
Odrasla vie-a crimei tuturor. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
E-ndreptăţirea ramurei obscure Eu am ivit cuvinte potrivite
Ieşită la lumină din padure Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi Şi, frământate mii de săptămâni
Rodul durerii de vecii întregi. Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Întinsă leneşă pe canapea, Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Domniţa suferă în cartea mea. Lăsând întreaga dulcea lui putere
Slovă de foc şi slovă faurită Am luat ocara, şi torcând uşure
Împarechiate-n carte se mărită, Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. Am luat cenuşa morţilor din vatră
Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Zace mania bunilor mei. Păzând în piscul datoriei tale.
TESTAMENT
•Ars poetica ( “artă poetică") este un text. de multe ori o poezie în care autorul
îsi exprimă conceptia despre artă.
•Poezia "Testament" deschide volumul de debut al lui Tudor Arghezi - " Cuvinte
potrivite" (1927). Opţiunea autorului pentru plasarea acestei creaţii în fruntea celui
dintâi volum al său, denotă caracterul ei programatic, vizibil în fiecare secvenţă a
textului.
•"Testament" este alcătuită din cinci strofe de întindere inegală, cu rimă
împerecheată si cu măsura versului de unsprezece silabe .
•O particularitate a acestei creaţii lirice este faptul că ideile poetice nu se
succed, ci se reiau în diferite structuri ale textului. Bunăoară, ideea legăturii dintre
poet şi străbunii săi apare în prima şi a treia strofă, dar şi în versul final; ideea că
poetul este un artizan al cuvântului apare în sintagma " cuvinte potrivite " (din strofa a
III-a), dar şi în sintagma "slova făurită ", din secvenţa finală. Tot aşa, estetica
urâtului este enunţată În strofele a III-a şi a IV-a.
•Incipitul este o formulă/secvenţă cu un anume relief, prin care începe o operă
literară şi ale cărei semnificaţii se extind asupra întregului text. Incipitul poeziei"
Testament" cuprinde primele două versuri ale acesteia: "Nu-ţi voi lăsa drept bunuri,
după moarte, Decât un nume adunat pe-o carte." Aici se concentrează ideile de bază
ale întregii poezii :succesiunea generaţiilor, truda îndelungată a creatorului, importanţa
"cărţii" (operei) pentru urmaşi . Încă de acum, se conturează prima opoziţie a textului,
"cartea" asigurând dăinuirea creatorului, chiar dacă acesta va trece în moarte.
•În strofele următoare, mai apar relaţii de opoziţie între termenii care definesc
urâtul (" bube ", "mlucegaiuri ", „noroi ") şi cei care sugerează frumosul (,; muguri ", "
coroane ", ,,frumuseţi ").
Universul operei
•Relevă o seamă de particularităţi aparţinând modernismului.
•Modernismul constituie o orientare artistică opusă traditionalismului
şi care include, prin extensie, o seamă de curente literare novatoare:
simbolismul, expresionismul, dadaismul ş.a. Definit de criticul literar Eugen
Lovinescu, modernismul înseamnă o "ruptură" faţă de trecut şi o înnoire
notabilă. atât în privinta surselor de inspiratie cât si în cea a tehnicilor
poetice.
•Astfel, orientarea spre actual si spre citadin, adâncirea lirismului, o
anume ambiguitate a limbaiului. înnoirea metaforică. imaginile şocante.
versul liber constituie tot atâtea elemente ale modernismului.
•În literatura română, modernismul se manifestă încă din perioada
antebelică, pentru a ajunge la valori notabile între cele două războaie
mondiale.
•Titlul poeziei poate însemna actul juridic întocmit de o persoană, prin
care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte.
În sens biblic, termenul trimite la învăţătura pe care ne-au lăsat-o
proorocii şi apostolii (cuprinsă în "Vechiul Testament" şi în "Noul
Testament"): opera argheziană este un legamant intre autor(devenit
Dumnezeul „cartii” sale) si cititor, o imagine a lumii izbavite prin arta.
•Prima strofă este alcătuită din opt versuri. În primele două versuri,
poetul i se adresează fiului (urmaşilor) cărora le lasă Cartea sa (opera), aşa cum
străbunii ne-au lăsat textele sacre. Între cei doi termeni care încheie versurile
1 şi 2 (" moarte ", "carte ") se stabileşte o opoziţie: în vreme ce fiinţa poetului
se va întoarce în lut, opera va dăinui mereu. Versurile 3 -8 ale primei strofe
oferă ,,O viziune de sus a germinaţiei antropologic”(Călinescu), poetul coborând
în timp până în clipa în care s-au născut primii oameni. Metafora "seara
răzvrătită" reprezintă, ca şi la Eminescu, întunericul anterior naşterii lumii;
apariţia "răzvrătită" a vieţii este uriaşa forfotă universală din ziua cea dintâi a
omenirii, continuată cu urcuşul în timp al geheraţiilor. Noutatea viziunii asupra
artei şi a rolului poetului constituie elemente moderniste.
•În strofa a II-a, "Cartea" devine "hrisovul vostru cel dintâi ", act al
înnobilării prin muncă, dăruit urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu
strămoşii este exprimată în metafora osemintelor "vărsate" în sufletul acestuia,
într-o contopire fără sfârşit.
•În strofa a III-a (alcătuită din 18 versuri) se concentrează o ideaţie
densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii câştigă noi semnificaţii.
"Sudoarea muncii sutelor de ani" cumulează şirul de opintirii existenţiale ale
străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia unor generaţii de intelectuali.
Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei
preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în
lume li se datorează strămoşilor-ţărani.În versurile 5 şi 6 este indicat izvorul
limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al "bătrânilor" ţărani, căruia
poetul îi dă noi străluciri. Tot aici, apare şi sintagma "cuvinte potrivite" (care
constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineste pe autor ca pe
un artizan care "potriveşte" cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă şi
grea, desfăşurată în "mii de săptămâni ". Decantate din graiul simplu şi
rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt
"prefăcute" "în versuri şi-n icoane ", devenind artă. În versul al X-lea din
strofa pe care o discutăm, este enunţată estetica urâtului: "Făcui din zdrenţe
muguri şi coroane" înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie.
•Pe un plan mai profund, urâtul face parte dintre atributele lumii care
şi-a pierdut sacralitatea. În acest sens, poetul devine un Creator care îi
redă lumii frumuseţea dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului.
•Estetica urâtului este formulată şi în două versuri din strofa a IV-a:
"Din bube, mucegaiuri şi noroi /Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi" .O seamă
de verbe din strofele a III-a şi a IV-a subliniază rolul poetului în această
transfigurare: "am ivit ", "le-am prefăcut ", "făcui ", "l-am preschimbat ",
"iscat-am ".
•Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta
este armonie (metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte,
în scopul curăţirii lumii (" Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul ca un ţap
înjunghiat").
•În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale
creaţii.
•Alcătuită din "slova de foc" (cuvântul fierbinte, inspirat) şi "slova
făurită" (cuvântul ales cu migală şi trudă), "Cartea" este darul pe care
"Robul" (autorul) i-l oferă "domnului" (cititorul, urmaşul). Sub raportul stilului
remarcam îndeosebi concentrarea, o caracteristica fundamentala, de altfel,
a liricii argheziene.În poezia "Testament" sunt concentrate esente de idei în
care nici un cuvânt nu este de prisos, nici un cuvânt nu poate fi substituit.
Dacă am încadra "Testament" numai în modernism ar fi insuficient însă; felul
în care poetul vorbeşte despre strămoşii ţărani constituie un filon
tradiţionalist care nu poate fi neglijat.
Testament – caracterul de arta poetica
• Artele poetice sunt cunoscute inca din antichitatea Greco-Romana, fiind celebre cele ale lui
Aristotel si Horatiu, iar in epoca clasicismului francez – arta poetica a lui Boilleau. Abia in epoca moderna,
acestea nu vor mai fi un fel de tratate despre regulile creatiei, despre munca scriitorului, despre
diferitele reguli, nici despre figuri de stil. Artele poetice vor fi niste poezii despre poezie, despre crezul
artistic al poetilor.
• Artele poetice moderne au fost numite si poezii programatice pentru ca poetii isi exprima
programul estetic, adica propria lor conceptie despre creatia artistica, despre mesajul ei, despre
mijloacele de realizare artistica despre rolul poetului in viata cetatii.
• In chip simbolic, prima arta poetica romaneasca ar putea fi considerata catrenul testamentar al lui
Ienachita Vacarescu (“Urmasilor mei Vacaresti/ Las voua mostenire/ Cresterea limbii romanesti/ Si-a
patriei cinstire.”).
• “Testament” este una dintre cele mai cunoscute arte poetice romanesti. T. Arghezi isi
incunostiinteaza fiul, respectiv posteritatea ca mostenirea pe care o lasa este creatia sa poetica,
denumita cu modestie la modul metaforic “...un nume adunat pe-o carte”.
• Autorul defineste poezia de mai multe ori, de fiecare data intr-un alt mod, de regula
complementar, tinzand spre o definire generala surprinzatoare. Prima oara, poezia este definita intr-o
maniera aparent simplista, “am ivit cuvinte potrivite”, ceea ce ar reduce poezia la gasirea cuvintelor in
masura sa-l exprime pe poet, eventual sa respecte regulile poeziei traditionale privind mai ales rima. De
fapt, aceasta sintagma (“cuvinte potrivite”) exprima conceptia poetului despre unitatea dintre continut si
forma. Aceasta idee se reflecta si in lirica eminesciana, sub forma unei interogatii poetice: ”Unde voi gasi
cuvantul ce exprima adevarul?”
• De asemenea T.Arghezi precizeaza ca poezia lui se naste din limba vie a poporului, a oamenilor
simpli: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”.
• El poetul este “stapan” adica este un slujitor prin arta sa, al celor ce-l vor urma. Conceptia
estetica a lui T.Arghezi cuprinde si ideea ca realizarea poeziei presupune o elaborare indelungata si
trudnica, cuvintele fiind “framantate mii de saptamani”.
• Revenind la definitia poeziei, remarcam faptul ca poetul se refera la specificitatea poeziei legata
de arta si de tehnica versificatiei, dar si de imaginile artistice (“icoane”) ca element definitoriu pentru
transmiterea mesajului poetic (“versuri si icoane”). Metafora “icoane” trimite la definitia eminesciana a
poeziei: ”voluptos poem cu icoane/ si cu glasuri tremurate”.
• Spre final, creatia poetica isi gaseste o alta definire metaforica: “Slova de foc si slova faurita/
Imparecheate-n carte se marita”. In acest context, poezia este considerate o simbioza intre truda
indelungata a elaborarii textului (“slova faurita”) si har, inspiratie, care apare ca o adevarata revelatie
(“slova de foc”), ideea unirii totale dintre inspiratie si munca.
re sunt singur, Doamne, şi pieziş!
opac pribeag uitat în câmpie,
fruct amar şi cu frunziş
pos şi aspru-n îndârjire vie.
Psal
njesc ca pasărea ciripitoare
se oprească-n drum,
cânte-n mine şi să zboare
m
n umbra mea de fum.
tept crămpeie-n zbor de gingăşie,
ntece mici de vrăbii şi lăstun
mi se dea şi mie,
pomilor de rod cu gustul bun.
am nectare roze de dulceaţă,
ci chiar aroma primei agurizi,Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând în ramurile-ntinse pe
prins adănc între vecii şi ceaţă,
Şi te slujesc; dar,
-mi stau pe coajă moile omizi.
Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci şi~nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
în rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.
•Psalmul este o specie a genului liric. Poezie religioasă
cu caracter imnic,psalmul exprimă pietatea,încrederea.
umilinta, proslăvirea lui Dumnezeu.Cei mai vechi psalmi au
fost atribuiţi regelui evreu David şi apar în "Vechiul
Testament ".
•Tudor Arghezi a scris 18 "Psalmi", dintre care 9 apar
în volumul de debut (" Cuvinte potrivite" - 1927). Poezii
religioase, dar şi filozofice, având ca temă căutarea
Divinităţii, "Psalmii" arghezieni relevă trăirile sufleteşti ale
omului modern: nelinistea, singurătatea,înstrăinarea ,chinul.
setea de absolut,incertitudinea,sentimentul limitelor.
•Poezia intitulată "Psalm" (" Tare sunt singur, Doamne,
şi pieziş! “) este inclusă în primul volum arghezian şi are ca
temă drama poetului-om pe care Dumnezeu l-a
părăsit,lăsându-l singur.
•Cu toate că specia este atât de veche, trăirile
sufleteşti menţionate cât şi dramatismul căutării lui
Dumnezeu, sunt elemente moderniste.
Universul operei
Menestrel trist,
mai aburit Des cercetat de pădureţi
Ca vinul vechi În pat de râu şi-n humă unsă,
ciocnit la nuntă, Împărăţea peste bureţi
De cuscrul mare Crai Crypto, inimă ascunsă,
dăruit
Cu pungi, panglici, La vecinic tron, de rouă parcă!
beteli cu funtă, Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
Mult îndărătnic De la fântâna tinereţii.
menestrel,
Un cântec larg tot Şi răi ghioci şi toporaşi
mai încearcă, Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Zi-mi de lapona Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Enigel Că nu voia să înflorească.
Şi Crypto, regele-
ciupearcă! În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
- Nuntaş fruntaş! Laponă mică, liniştită,
Ospăţul tău limba Cu piei, pre nume Enigel.
mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot De la iernat, la păşunat,
zice-l-aş, În noul an, să-şi ducă renii,
Cu Enigel şi riga Prin aer ud, tot mai la sud,
Crypto. Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum
o vară;
Azi zi-mi-l strâns,
Pe trei covoare de
răcoare
Lin adormi, torcând
verdeaţă:
Când lângă sân, un
rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu -Să mă coc, Enigel,
dulceaţă: Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
- Enigel, Enigel, Mă despart. E roşu, mare,
Ţi-am adus dulceaţă, Pete are fel de fel;
iacă. Lasă-l, uită-l, Enigel,
Uite fragi, ţie dragi, În somn fraged şi răcoare.
Ia-i şi toarnă-i în
puiacă.
- Rigă spân, de la sân, Rigă Crypto, rigă Crypto,
Mulţumesc Dumitale. Ca o lamă de blestem
Eu mă duc să culeg Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Fragii fragezi, mai la Eu de umbră mult mă tem,
vale.
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
-Enigel, Enigel, Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Scade noaptea, ies Din umbra deasă, desfăcută,
lumine, Mă-nchin la soarele-nţelept.
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
mine. Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
-Te-aş culege, rigă De aur, visu-i cercetează.
blând...
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi
plăpând:
Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână. Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
La soare, roata se măreşte; De zece ori, fără sfială,
La umbră, numai carnea creşte Se oglindi în pielea-i cheală.
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă... Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Frumos vorbi şi subţirel Spre zece vii peceţi de semn,
Lapona dreaptă, Enigel, Venin şi roşu untdelemn
Dar timpul, vezi, nu adăsta, Mustesc din funduri de blestem;
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel. Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
- Plângi, preacuminte Enigel! Că sufletul nu e fântână
Lui Crypto, regele-ciupearcă. Decât la om, fiară bătrână,
Lumina iute cum să-i placă? Iar la făptură mai firavă
El se desface uşurel Pahar e gândul, cu otravă,
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă... Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:
Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.
•Scrisa in 1924 si publicata in „Revista romana” Riga Crypto si lapona Enigel” este
balada carcterizata de insusi autorul drept un „Luceafar intors”.
•Structura compoziţională a baladei evidenţiază mai multe aspecte:
•La nivel formal, "Riga Crypto şi lapona Enigel" este alcătuita din două părţi,
fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: a) una reală, consumată, împlinită şi una
iniţiatică, neîmplinită, modificată în final, prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa.
•Partea I (strofele I-IV) prezintă scenariul unei nunţi cu vin vechi şi "beteli cu
fundă” în acest cadru, menestrelul este rugat să mai spună o dată povestea Rigăi Crypto.
•Partea a II-a (strofele V-XXVII) cuprinde povestea nuntirii nerealizate a doi
parteneri aparţinând unor regnuri diferite: o ciupercă şi o fată. Crypto este rege peste
ciuperci şi îşi trăieşte "în pat de râu şi-n humă unsă” existenţa eternă. EI se
îndrăgosteşte de Enigel o fata mergând cu turmele ei de reni, spre sud, la păşunat, fata
este ademenită de Crypto.
•Aspiraţia erotică a lui Crypto exercită o atracţie asupra lui Enigel, astfel încât ea
adoarme pe „trei covoare de răcoare” întreaga discuţie se petrece în vis ca şi în
"Luceafărul". Plăpândul rege cu existenţă eternă încearcă să atragă, în lumea lui, fiinţa
umană (aşa cum Luceafărul îi oferise fetei de Împărat nimbul veşniciei); şi de data aceasta
însă, muritoarea refuză, ascunzându-şi gândul sub forma mai blândă a amânării: " Te-aş
culege, rigă blând.../Zorile Încep să joace /Şi eşti umed şi plăpând/ Teamă mi-e, te
frângi curând, /Lasă. Asteaptă de te coace" .
•Cuvintele ei constituie o încercare de a-l determina pe Crypto să renunţe la
aventură, pentru el neexistând "coacere", căci riga reprezintă ipostaza statică a creaţiei.
Trăind, ca toţi nordicii, cu nostalgia soarelui în suflet, Enigel percepe invitaţia "la somn
fraged şi răcoare" ca pe o blasfemie:"Ca o lamă de blestem /Vorba-n inimă-ai înfipt-o!"
•Discuţia prelungindu-se, Crypto este surprins de Soare, tocmai când imprudentul
îndrăgostit ieşise din conul lui protector de umbră.Atins de razele arzătoare, regele-
ciupercă va suferi o transformare demonică, pedeapsă pentru că a incercat· să-şi
contrazică destinul: "Şi sucul dulce înăcreşte! /Ascunsa-i inimă plesneşte,/Spre zece vii
peceţi de semn/Venin şi roşu untdelemn /Mustesc din funduri de blestem;
•"Împodobit" ,cu petele care indică ciupercile otrăvitoare şi plin, acum, de venin,
Crypto va rămâne într-o lume malefică; nunta dorită este înlocuită cu una hilară (" Cu
măsălariţa mireasă "), însoţirea cu o plaptă otrăvitoare fiind ultimul moment al pedepsirii
lui Crypto.
•Sub raportul conţinutului, balada "Riga Crypto şi lapona
Enigel dezvoltă tema increatului. Noţiunea de increat (pe care
Ion Barbu o introduce în literatură) reprezintă preexistenţa,
stadiul imediat anterior naşterii (reprezentat prin ou).
Considerat ca timp al purităţii, increatul trebuie menţinut,
întrucât trecerea în stadiul de creat aduce îmbătrânirea şi
moartea.
•SIMBOLURI POETICE
•Cele treizeci şi nouă de versuri ale poeziei sunt structurate în optsprezece distihuri,
cu ritm iambic, rimă împerecheată şi măsura de treisprezece silabe. Ultimul vers (care ţine
locul unei strofe) concentrează motivele literare ale textului: al iubirii, al morţii şi al curgerii
timpului.
•Titlul fixează un eveniment (" sosi”) între două repere (spaţial şi temporal) aparţinând
mitului. Discursul liric este organizat în mai multe secvenţe.
•Secvenţa întâi este alcătuită din 5 versuri:
•"La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, /Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor. /Iar
homul nu mai trage alene din ciubuc /De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc /În drumul lor
spre zare îmbătrâniră plopii ".
•Timpul rostirii poeti ce este, aici, prezentul; de pe coordonatele căruia autorul
trăieşte o "eternă reîntoarcere" în spaţiul copilăriei, întru recuperarea cosmosului dintâi.
•Cadrul evocat este un topos mitic, în centrul căruia se află "casa amintirii" - punctul
central al unor cercuri concentrice care mai includ "grădina între ziduri ", câmpul, holdele şi
satul.
•Devenită, acum, un spaţiu închis, cu ferestrele oblonite şi poarta zăvorâtă, casa
copilăriei poetului reprezintă un simbol. Astfel, pânze le de păianjen care "zăbreliră" poarta şi
homul care nu mai scoate fum, simbolizează trecerea timpului şi moartea lucrurilor care păreau
eterne. Extinse şi asupra naturii (personificarea "Îmbătrâniră plopii ") efectele curgerii vremii
capătă semnificaţia unui destin cosmic.
•Secvenţa a doua este alcătuită din 15 versuri: În acest fragment, înlăturând parcă
prezentul, poetul întoarce în timpul mitic şi magic sugerat prin titlu: sosirea bunicii Calyopi, a
Miresei care va deveni, peste mulţi ani, Strămoaşa mitică a neamului. Ritualul întâlnirii celor
doi (pe atunci) tineri este romantic şi plin de poezie: trăsura din veacul al XIX-lea, crinolina
foşnitoare a fetei, câmpia inundată de lună şi versurile din Lamartine - toate aparţin
romantismului.
•Există, în acelaşi fragment, şi două schiţe de portret: cea a bunicului ("
nerăbdător ", visător şi tandru) şi cea a bunicii (realizată cu ajutorul epitetului
individual "subţire fată" şi al epitetului substantival "ochi de peruzea).Distihul
alcătuit din versurile 17 şi 18 constituie laitmotivul poemului; reluat în final,
acesta sugerează trecerea grăbită a vremii şi destinul de muritor al omului.
•Secvenţa a treia (versurile 21-24) constituie o scurtă meditaţie pe tema
curgerii timpului.
•Secvenţa a patra prezintă, în paralel, acelaşi ritual din viaţa nepoţilor,
ca într-o eternă repetare a sosirii Miresei. S-ar părea că trecutul curge în
prezent, în imagini care se suprapun cu doar mici diferenţe: iubita "subţire" "cu
ochi de ametist" este o reeditare a tinerei Calyopi, drumul printre lanuri este
acelaşi ca şi nisipul din bătrân a curte. Se sugerează astfel că destinele se
repetă. Cele două "oaze" ale timpului (tinereţea bunicului şi tinereţea nepotului)
sunt legate prin "casa amintirii" .
•În secvenţa a patra, înlocuirea poeţilor romantici cu poeţi simbolişti
sugerează aceeaşi curgere vremii . "Şi cum şedeau ... departe un clopot a
sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat" Şi respectiv: "Şi cum
şedeam ... departe un clopot a sunat / Acelaşi clopot poate - în turnul vechi
din sat ... /De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. " În ambele
situaţii, acelaşi dangăt de clopot (care pune doar o clipă între nuntă şi moarte)
readuce sentimentul efemerităţii umane şi al curgerii vremii.
•În poezia "Aci sosi pe vremuri ", de I. Pillat, alături de motivele
romantice şi simboliste, apar şi elemente tradiţionaliste. Astfel, poetul prezintă
universul rural, spaţiu în care "casa amintirii" sau "ogorul strămoşesc"
reprezintă legătura cu trecutul. Atmosfera patriarhală, relaţia cu strămoşii şi
prozodia clasică sunt tot mărci ale tradiţionalismului.
Literatura romana in perioada
interbelica
•Anii interbeliciCurente
se caracterizeazã înliterare
literatura românã printr-o
remarcabilã dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul
valoric european.
•În perioada interbelicã se intensificã dezbaterile cu caracter
teoretic în legãturã cu romanul. Astfel Garabet Ibrãileanu în studiul
“Creaţie şi analizã” constatã existenţa a douã principale tipuri de
roman:romanul de creaţii, care prezintã personajele în deosebi prin
comportamentul lor si romanul de analizã care este interesat de viata
interioarã de psihic.
• În perioada interbelicã romancierii experimenteazã tehnici
multiple ale romanului modern. Astfel avem tendinţa de revenire la
modelele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Cãlinescu îl
foloseşte în “Enigma Otiliei”. El considera absolut necesar dezvoltarea
romanului românesc pe linia studiului caracterului.
•Romanul interbelic cunoaşte şi alte orientãri cum este cea liricã
în opera lui Ionel Teodoreanu, estetizantã şi simbolicã la Mateiu
Caragiale, memorialistã la Constantin Stere şi fantasticã la Mircea
Eliade.
•Pe lângã roman în proza interbelicã se dezvoltã: nuvela la Gib
Mihãiescu, reportajul literar la Geo Bogza şi proza originalã a lui Urmuz
deschizãtoare de drumuri pentru literatura deceniilor urmãtoare.
Tradiţionalism
•Tradiţionalismul este o ideologie cultural literală interbelică caracterizată
printr-un ansamblu de idei, credinţe, prin care promovează tradiţia şi ideea de
specific naţional. Atitudinea tradiţinalismului este mai veche în cultura noastră, iar
ea preia elemente din semănătorism şi poporanism.
•Tradiţinalismul interbelic se constituie în opoziţie cu modernismul
lovinescian(secolul XX)
•Tradiţionalismul preţuieşte şi apară tradiţia înţeleasă ca expusă pericolului
alterării şi degradării. Spiritul critic nu este exclus din atitudinea tradiţionalistă,
numai că el este întors, de regulă, împotriva tendinţelor şi valorilor moderne ce aduc
o eroziune şi chiar o degradare a „vechiului”. Specifice şi definitorii pentru
tradiţionalism sunt interesul şi pasiunea pentru folclor, conservarea în mit a
trecutului naţional, mai ales a celei de factură rurală.
•Cel mai „intens” tradiţionalism la reprezentat în cultura noastră, gândirismul,
mişcarea literară dezvoltată în jurul revistei „Gândirea” (1921-Cluj-condusă de Cezar
Petrescu). Revista are printre colaboratori nume de prestigiu: Lucian Blaga, Tudor
Arghezi, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, cuprinzând
literatura în toate aspectele sale: poezie, proză, teatru, cronici.
•Gândirismul insistă asupra specificului religios, spre deosebire de orientarea
tradiţionalistă a lui Nicolae Iorga, care pune accentul pe specificul naţional în cultura
română.
•Nichifor Crainic, conducătorul revistei din 1926 până în 1944 susţine:
„Autohtonismul nu poate fi reflectat în totalitea lui dacă nu i se ia în discuţie pe
lângă cele trei elmente ale specificului naţional (Istoria natională, Folclorul românesc,
Natura) şi folclorul spiritual care este caracteristic românilor, credinţa ortodoxă sau
ortodoxismul.”
Modernism
•Modernismul apare în literatura sec.al XX-lea şi cuprinde
toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură de tradiţie şi
se referă la principalele elemente noi în poezie, proză şi critică
literară.Modernismul nu s-a manifestat numai în domeniul
literaturii,ci şi în artă,fiind total opus tradiţionalismului.Acesta
reprezintă o manifestare radicală şi îndrăzneaţă,a celor mai noi
forme de exprimare în planul creaţiei.Acestă tendinţă susţine
teoria imitaţiei,promovarea tinerilor scriitori,care au o imaginaţie
bogată şi idei ingenioase,trecerea de la o literatură cu tematică
rurală la o literatură de inspiraţie urbană,evoluţia poeziei de la epic
la liric. În literatura latino-americană de după 1880, modernismul
este influenţat de simbolismul francez,caracterizat de muzicalitate
şi exotism. În literatura română criticul literar Eugen Lovinescu a
teoretizat modernismul prin cenaclul “Sburătorul” în lucrările de
doctrină: “Istoria civilizaţiei romîne moderne”, “Istoria literaturii
romîne contemporane”, “Memorii” etc. Reprezentanţi: I.Barbu,
C.Petrescu, I.Voronca, A.Holban, P.Constantinescu, G.Brăescu,
G.Călinescu, V.Steinu, H.Papadat-Bengescu ş.a.
Avangardism
• Prezent în limbajul militar al Evului Mediu, termenul avangardă (avant - garde)
se referă iniţial la un detaşament trimis într-o misiune de razboi, în recunoaştere.
• Începând însă cu secolul XIX el desemnează şi tendinţele novatoare, radicale
din politică, literatură, pictură, arhitectură, muzică, cinematografie.
• Deşi au în comun spiritul ludic sau sociale, mişcările avangardiste ( futurismul,
dadaismul, suprarealismul, constructivismul, integralismul) variază prin formula, prin
gradul de nonconformism şi prin intensitatea negaţiei.
• Avangardiştii români consideră substanţa literaturii, fac gesturi de frondă,
sunt autori de manifeste literare. Ion Vinea, Adrian Maniu, Virgil Gheorghiu, Paul Paun,
Gellu Naum, Virgil Teodorescu se proclamă cu vehemenţă deschizători de drum.
• Unii cercetători consideră avangarda ca una dintre "feţele modernităţii" alţii
sunt de părere că este punctul extrem în care a ajuns modernismul.
• Noul curent literar îşi propune ştergerea ierarhiilor de orice tip, ruptura cu
tradiţia şi dinamitarea ei. Retorica ofensivă, vizionarismul, caracterul violent
maschează însă o dramă a existenţei, o criză determinată de sesizarea opoziţiei dintre
realitate şi absolut, dintre libertate şi necesitate.
• Avangardismul este o reacţie împotriva incapacităţii ştiinţei, artei şi
literaturii de a stopa izbucnirea primului război mondial. Susţinătorii acestui curent
propunând în schimb o literatură a iraţionalului.
• Avangardismul românesc rămâne a fi unul dintre curentele literare cele mai
controversate, cele mai puţin cunoscute. Monografia abundă în informaţii, întâmplări,
evenimente mai puţin sau deloc cunoscute. Din momentul apariţiei sale şi până astăzi,
avangardismul românesc este unul dintre cele mai interesante fenomene.
Realizator prezentare:
Luca Elena
clasa a XII-a D
BIBLIOGRAFIE: