Cum era Baia Mare în urmă cu 100 de ani: viața unui oraș în anul 1920

În urmă cu 100 de ani, Baia Mare era o urbe mică, cu doar vreo 17.000 de rezidenți, ce îndeplinea “la virgulă”
conceptul de astăzi al unui conglomerat multietnic, orașul fiind populat de români, maghiari, evrei, germani,
sași, șvabi, ruteni, chiar o mică comunitate de sârbi care număra vreo 30 de persoane, țigani și câțiva ruși. De
abia se stinsese ecourile Primului Război Mondial și ale vizitei regale (regele Ferdinand și regina Maria au
vizitat Baia Mare la 26 mai 1919), iar orașul încerca să se trezească la viață.
Urbea de pe malul Săsarului odinioară aurifer îl avea ca primar pe un tânăr de doar 37 de ani, Gheorghe
Popovici, doctor în studii politice și drept. Primăria orașului taman ce se mutase în clădirea fostului han
Vulturul Negru, construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea (din 1950, clădirea devine sediul
Judecătoriei Baia Mare), situată astăzi lângă clădirea Millennium din Centru Vechi al urbei, un han
metamorfozat în sediu administrativ mai mult pentru că administrația locală n-a știut (cum nu știe nici acum)
să-l facă profitabil în concurența cu privații din turism.
 Popovici a fost primar doar aproape 3 ani, până în februarie 1922, când a fost înlocuit politic. După pierderea
funcției, Popovici a fost detașat la Carei, la Sedria Orfanală a Județului – pe atunci, Baia Mare aparținea
administrativ de județul Satu Mare, iar sedria orfanală era instanța administrativă care supraveghea averile
minorilor orfani și rezolva chestiuni tutelare. La doar 3 luni de la detașarea în Carei, Popovici se sinucide. Nu
de supărare că nu mai era primar al Băii Mari, ci din motive de amor neîmpărtășit.
 Tot în acel an, este numit un nou șef la Poliția Baia Mare, Camil Pop, un tânăr în vârstă de 39 de ani, proaspăt
doctor în drept, fost artilerist în Primul Război Mondial, apoi numit, pentru scurt timp, șef al Poliției Făgăraș și,
ulterior, ofițer la Poliția Cluj. Pop avea să fie înlocuitorul lui Popovici în funcția de primar al Băii Mari (în anul
1922).
Din punct de vedere economic, în anul 1920 Baia Mare era un orășel care-și depășise statutul de stație de
tranzit pentru comercianții din centrele comerciale transilvane, dar și pentru greci, turci, polonezi, unguri și
sârbi (cel mai mare târg din oraș era cel din 11 noiembrie, care îl celebra pe Sfântul Martin și care dura două
săptămâni).
 Sigur, segmentul dominant în economia vremii era mineritul, în care se investea mult. Existau tehnologii și
echipamente avansate – funcționau deja motoare cu aburi, foreze produse de austrieci, olandezi sau
canadieni, turbine electrice, cale ferată industrială și chiar o telecabină – oarecum logic, era un furnizor de
materie primă valoroasă pentru trezorerie, topitorie și monetărie (și ulterior afinare): în Baia Mare se
produceau anual aproximativ 500 kilograme de aur și 2.000 de kilograme de argint (numai mina din Valea
Roșie producea peste 500 de kilograme de aur pe an), însă în doar câțiva ani producția a  crescut de peste 10
ori..
În afara mineritului, din ce în ce mai multă pondere avea să câștige industria chimică (exista fabrica de acid
sulfuric Phoenix, o fabrică de vopsele și grafit – a lui Weisz Sámuel (foto mic dreapta, alături de soție) -, una de
săpun – patronată de Altnéder, una de hârtie) dar și industria lemnului (exista o fabrică de parchet – Delta -,
una de mic mobilier și mai multe gatere). În Baia Mare, funcționau la acea vreme și două fabrici de alcool, care
produceau rom, coniac și lichior, și o fabrică de jucării, patronată de Márton Krausz. Evident, erau și mici bănci
(era o perioadă de poezie a disciplinei financiare și multe dădeau faliment).
 Cetățenii orașului mai lucrau și în servicii, în oraș existând cizmari, croitori, dulgheri, măcelari, câțiva olari,
bărbieri, medici, moașe, farmaciști, stomatologi, avocați, negustori
Serviciile publice
Orașul era luminat electric (în ianuarie 1909 s-au aprins primele lumini electrice în Baia Mare), avea apă
curentă (sigur, în puține locuințe, dar în clădirile publice era încă de pe la 1912 – prima clădire cu apă de la
robinet a fost actualul Hotel Minerul, din Ajunul Anului Nou 1910). De asemenea, în cele mai multe clădiri
publice existau telefoane (primele linii telefonice au fost funcționale din 1910), exista un cazino, trei
restaurante de vară (terase) și câteva zeci de bodegi. Și o tipografie.
 Spitalul orașului, renovat, avea 40 de paturi, dar Prefectura (de la Satu Mare) și-a propus în acel an să mai
adauge 130 de paturi, deși nu știa de unde să facă rost de bani (800.000 de coroane era necesarul financiar al
investiției). Starea de sănătate a populației era considerată “destul de bună”, doar minerii mureau de
tuberculoză și orașul era decimat de “boale venerice, ca urmare a războiului”.
 Din 1920, școlile publice din Baia Mare au început predarea exclusiv în limba română, iar educația în limba
maghiară a avut loc numai în școlile confesionale romano-catolice și reformate. În Baia Mare erau puțin peste
1.000 de elevi la şcolile primare (se știe și etnia acestora: 427 erau români, 399 maghiari, 198 evrei).
Comunistul și rabinul
 Spre finalul anului 1920, la 30 decembrie, în Baia Mare (Ferneziu, mai exact, astăzi cartier al urbei), s-a născut
cel care avea să devină cel mai cunoscut membru al Partidului Comunist Român din urbe: Iosif Uglar (fost
ministru în guvernele conduse de Manea Mănescu și Ilie Verdeț, prim-secretar al Consiliului Regional).
 Rabinul orașului (primul) era Mose Aharon Hacohen Krauss (unul din foarte puținii rabini din Transilvania cu
educație universitară) – a fost ales în anul 1919. În 1920 a fost ales printre oficialitățile orașului, fiind unul
dintre cei mai buni oratori, deși învățase românește de puțin timp. A fost cel care a pus bazele primei Yeshiva
din oraș (instituție evreiască tradițională de învățământ superior religios). În 1936 a fost ales Prim Rabinul
Comunitatii ortodoxe din București, dar el a rămas în Baia Mare, de unde a fost ridicat și omorat în timpul
Holocaustului.
 
* Scrierea a folosit ca surse de documentare: cercetări ale dr. Robert Tőkőlyi (Serviciul Județean Maramureș al
Arhivelor Naționale)