România interbelică.

Studiu de caz: Oraşul: arhitectură modernă şi tradiţii rurale

– în România interbelică, populaţia urbană reprezenta cu puţin peste 20% din totalul locuitorilor;
– în anul de apogeu al României interbelice, 1938, în ţară existau 180 de oraşe, dintre care 102 aveau
alimentare cu reţele de apă şi numai 53 aveau canalizare;
– cel mai important oraş era capitala Bucureşti, urmat de Chişinău, Cernăuţi, Timişoara, Cluj, Iaşi etc.;
– oraşele erau împărţite în patru zone: centrul, zona mahalalelor (periferia), industrială şi agricolă
– cele mai reprezentative clădiri interbelice româneşti sunt Arcul de Triumf, Palatul Telefoanelor, Academia
de Studii Economice din Bucureşti, Cazinoul din Constanţa, Palatul Culturii din Iaşi etc.
– în 1927, la Bucureşti a fost instalată prima centrală telefonică automată din ţară, iar un an mai târziu au fost
realizate primele emisiuni radiofonice;
– numărul automobilelor a crescut şi el, pe străzi fiind întâlnite mărci de maşini germane şi franceze. Totuşi,
automobile proprietate personală nu îşi puteau permite decât foarte puţini orăşeni;
– datorită arhitecturii clădirilor din centru, a vieţii sale culturale şi a îmbrăcăminţii celor înstăriţi, oraşul
Bucureşti era numit Micul Paris;
– după programul zilnic de la locul de muncă, orăşenii aveau posibilităţi mai numeroase de petrecere a
timpului liber: filme la cinematografe, spectacole de teatru şi lecturarea unor cărţi şi a ziarelor;
– mulţi aveau discuri pe care le ascultau la aparate cu un mecanism acţionat cu o manivelă, numite patefoane,
iar unii şi-au cumpărat aparate de radio.