Bucuresti in perioada interbelica

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale (1918-
1939).

A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare ascunsa. Acum
se concretizează cele trei ideologii care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul și comunismul.
Aceste trei ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii generale din partea
democrațiilor europene

În perioada interbelică, Bucureștiul a cunoscut una dintre cele mai frumoase perioade ale sale. Multe
dintre planurile și clădirile imaginate Accesul la cultură al bucureștenilor, deși centralizat într-un
perimetru restrâns din suprafața orașului, însumează spectacole de teatru și muzicale, proiecții
cinematografice, o ofertă bogată a editurilor și a bibliotecilor, toate acestea într-o atmosferă
amintind pe cât posibil de modelele din apusul european. De asemenea, se construiește noțiunea
de lux, într-o măsură comparabil cu cel occidental. Educația înregistrează progrese, iar atmosfera
publică este una bine manierată, cultivată; pe de altă parte, problema analfabetismului nu este
încă rezolvată. în acea perioadă mai există și azi.

Prin Legea pentru organizarea administraţiei oraşului Bucureşti din 7 februarie 1926, Capitala a fost
împărţită într-o zonă centrala, patru sectoare, păstrând numele vechilor culori: Sectorul I Galben,
Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru şi Sectorul IV Verde, şi o zonă periferică constituita din
teritoriului celor 12 comune suburbane, pana la limita forturilor.

Interesele generale ale oraşului şi ale comunelor suburbane erau administrate de Consiliul General,
format din 36 consilieri alesi, 24 consilieri numiti si pana la 7 consilieri cooptati. Conducerea
administratiei era asigurata de Primarul General, ales de consiliu. În 1923, în zona centrală, erau
iluminate electric mai mult de 20 de străzi, alte zeci cu gaz aerian sau petrol.

În 1925 se înaugureaza prima linie de autobuz, între Bariera Călăraşi – Piaţa Sfântu Gheorghe, şi încep
să dispară de pe străzi căruţele şi cărucioarele trase cu mâna de negustorii ambulanţi, iar în 1929 se
scot din uz ultimele şapte vagoane de tramvai cu cai şi din 1930 apar tramvaiele electrice.
Spre sfârşitul anilor ’20 se construiesc primele imobile conform principiilor arhitecturii modernise.
După planurile arhitectului George Matei Cantacuzino se ridică Palatul Băncii de Investiții (1923-
1928), fostul sediul Uniunii Arhitecților (1925-1928), devenit mai târziu restaurantul Mărul de Aur.

Între anii 1929 şi 1934 se construieşte, pe Calea Victoriei, Palatul Telefoanelor, o clărire înalta de 52,5
metri, în stil Art Deco, asemănător zgârie-norilor americani, fiind prima clădire cu schelet metalic din
România. Palatul Telefoanelor din București a rămas până în anii 1970 cea mai înaltă construcţie din
oraș.

În perioada interbelică, Bucureștiul cunoaște ultima sa epocă de înflorire administrativă și culturală,

caracterizată printr-o coerență a organizării și o înaltă calitate a soluțiilor edilitare, care nu au mai
fost întrunite până în prezent. Sistematizarea orașului continuă după planurile din ultimii ani de
domnie a regelui Carol I

Viața cultural-socială a Bucureștiului ajunge la un nivel fără precedent, confirmând porecla de „mic
Paris” Accesul la cultură al bucureștenilor, deși centralizat într-un perimetru restrâns din suprafața
orașului, însumează spectacole de teatru și muzicale, proiecții cinematografice, o ofertă bogată a
editurilor și a bibliotecilor, toate acestea într-o atmosferă amintind pe cât posibil de modelele din
apusul european. De asemenea, se construiește noțiunea de lux, într-o măsură comparabil cu cel
occidental. Educația înregistrează progrese, iar atmosfera publică este una bine manierată, cultivată;
pe de altă parte, problema analfabetismului nu este încă rezolvată.

   Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În Bucureşti şi în
principalele oraşe din ţară existau “magazine de modă”, unde se confecţiona îmbrăcăminte sau
încălţăminte la “comandă”, dar se putea cumpăra şi “de-a gata”. Rochiile au devenit mai scurte, “trei
sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era “căzută”, adică peste şolduri, pentru a se pune în relief
corpul. 

      Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă era vară şi
foarte cald. Magazinele de pălării aveau o foarte bună vânzare;primăvara şi toamna se purtau pălării
mai groase, iar vara pălării de pai.

            Acasă, barbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase  sau din stofă, aveau papuci
comozi. Pijamaua (bluză şi pantalon) era nelipsită din garderoba acestora.

In concluzie, Bucurestiul a suferit modificari mari de de dezvoltare, primindu-si porecla de ,,Micul

Paris,, datorita oamenilor, a locuitorilor si a arhitecturii.