Referat

Ocupații ale orășenilor. Condiții generale de muncă

Condiții generale de muncă

Recensamantul din 1930 indica faptul ca 20,2% din populatia Romaniei locuia in mediul
urban si 79,8% in cel rural. Din acest punct de vedere, Romania nu se deosebea sensibil de
statele din zona centrala si sud-est europeana (Grecia, Bulgaria Iugoslavia, Polonia). In
Apusul Europei, majoritatea populatiei locuia in orase, unde si nivelul de civilizatie era mai
ridicat.
Orasul constituia un mediu de locuire mult mai dinamic si complex. In cifre absolute,
populatia urbana a crescut in anii 1918-1940, ca urmare a accelerarii procesului de
modernizare a societatii, dezvoltarii industriei, comertului, invatamantului liceal si superior,
migratiei de la sat la oras. Cifra medie de locuitori ai unui oras din Romania era de 21.000.1

Viata cotidiana a orasenilor era organizata si dirijata de Primarie, in organigrama careia se

aflau mai multe oficii (servicii): Oficiul Sanitar, Oficiul Jurist-Consult, Oficiul Ingineresc,
Oficiul de Accize, Perceptoratul Orasenesc, Oficiul Starii Civile, Contabilitatea Oraseneasca,
Oficiul Tehnic, Oficiul Edil Orasenesc, Oficiul Curateniei Strazilor, Gradinaria Orasului,
Judecatoria Comunala, Spitalul de Infirmi, Arhiva Orasului, Muzica Oraseneasca, Uzina de
Apa, Uzina de canalizare, Uzina de gaz, Registratura, Expeditie si Registrul de Inaintare.
Fiecare serviciu acoperea un sector important al vietii cotidiene. Prin intreprinderile de apa,
electricitate, canalizare, gaz, administrate de Primarie, se asigurau conditiile indispensabile
unei civilizatii moderne.2

Cladirile reprezentative ale orasului erau: prefectura (in resedintele de judet), primaria, liceul,
judecatoria si/sau tribunalul, bisericile-catedrale, la care se adaugau cinematografele, teatrul
(uneori), monumente istorice (turnuri, ziduri de cetati, statui), muzeul, libraria etc. Aproape
fiecare oras avea una sau mai multe banci.

Existau edificii publice, cladiri pentru gospodarii colective (cazarmi, internate, inchisori,
aziluri de batrani, colonii etc.). Cele mai multe constructii apartineau gospodariilor
individuale (familiale).

In orasele Romaniei predominau cladirile cu parter. Blocurile cu sapte-opt etaje s-au construit
in Bucuresti, in anii’30 ai secolului al XX-lea, pe principalele bulevarde: Bratianu si
Elisabeta.

O adevarata senzatie a trezit Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei, cladire realizata in

stil american. In perioada interbelica s-au ridicat in Capitala si alte edificii moderne, intre care
Banca Marmorosch-Blank, Banca Chrissoveloni, Palatul Regal, Palatul Patriarhiei, Scoala
Superioara de Razboi, Consiliul de Ministri, Ministerul de Interne (ultimele doua se vor
termina dupa razboi), Scoala Superioara de Agricultura (astazi Universitatea de Agronomie),
Facultatea de Drept, Institutul de Istorie Universala (astazi N. Iorga), liceele Mihai Viteazul,

1
***Tratatul de Istoria Romanilor, vol. VIII, Romania Intregita (1918-1940), coordonator Ioan Scurtu, Editura
Enciclopedica, Bucuresti ,2003,pp.
2
Ioan Scurtu, Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica, Editura RAO, Bucuresti, 2001,pp.
Dimitrie Cantemir, Spiru Haret, Sfantul Sava. In aproape toate judetele s-au construit scoli
normale, palate administrative, tribunale, biblioteci, teatre, biserici etc.

Intre acestea, extinderea cladirii Universitatii din Iasi, Teatrul National din Timisoara,
Hotelul Aro din Brasov, Hotelul Rex din Mamaia, bisericile-catedrala din Alba Iulia, Cluj,
Timisoara, Targoviste etc.3

De regula, in acelasi oras existau mai multe zone de locuire, fiecare zona cu specificul sau. In
zona centrala existau case inghesuite, inalte si bine ingrijite. Cea a mahalalelor avea case
joase, curti si gradini. Exista si o zona agricola, care apartinea atat persoanelor particulare, cat
si primariei. Delimitarile zonale nu erau foarte stricte; existau situatii cand alaturi de un bloc
de patru-cinci etaje se aflau case din chirpici, in curtea carora gospodinele intindeau rufele pe
o franghie innodata si sprijinita de prajini noduroase si innadite.

Confortul vietii urbane era conferit de existenta retelei de apa curenta, a strazilor asfaltate,
iluminatului public, serviciilor de salubritate, transportului in comun etc. In mahalale,
canalizarea aproape ca lipsea. Ancheta sanitara realizata in 1938 a stabilit ca, din 176 de
orase, 74 erau lipsite de alimentare cu apa curenta, iar 123 nu erau canalizate.

Pavarea strazilor a cunoscut o extindere. De regula, centrul orasului era pavat cu piatra din
granit, iar zona mediana cu bolovani de rau. In orasele mici erau pavate doua-trei strazi,
celelalte fiind desfundate.4

Iluminatul public se realiza cu gaz aerian, iar spre sfarsitul perioadei interbelice se folosea
becul electric. In Bucuresti si in cateva alte orase s-a introdus, din 1926, iluminatul cu
reflectoare al fatadelor unor cladiri publice, statui, fantani, pentru a putea fi admirate si in
timpul noptii. Zonele periferice nu au beneficiat de iluminatul public. Chiar in Bucuresti, la
sfarsitul perioadei interbelice, din cei 670 km de strazi, numai pe 370 km era lumina electrica;
o situatie similara se inregistra si in celelalte orase. De exemplu, in Chisinau existau 114 strazi
luminate si 165 neluminate.

Salubritatea oraselor era o problema importanta pentru asigurarea unei vieti normale in aceste
aglomerari urbane. De regula, orasele aveau servicii de salubritate, care se ocupau de
curatarea strazilor; ele acordau atentie zonelor centrale, unde se matura si se ridica gunoiul in
fiecare zi; in celelalte zone, aceste operatiuni se desfasurau la doua-trei zile sau saptamanal.
Transportul gunoaielor se facea cu camioane in orasele mai mari si cu caruta in cele mici.
Zonele periferice se aflau in grija cetatenilor, care nu manifestau o preocupare speciala pentru
curatenie.

Transportul public a cunoscut o dezvoltare si o modernizare semnificativa. In peisajul cotidian

al marilor orase a intrat tramvaiul electric, care a inlocuit, spre sfarsitul primului deceniu
interbelic, tramvaiul tras de cai. S-au introdus troleibuze, mai intai in Timisoara (in 1921),
apoi in Bucuresti (1929). Un alt mijloc care si-a facut simtita prezenta in transportul public a
fost autobuzul. Totusi, birja (trasura) a ramas in cele mai multe orase, mai ales in cele mici,
principalul mijloc de transport. Desi pretul practicat era de 5-6 ori mai mare comparativ cu
tramvaiul sau autobuzul, birja venea la poarta, indiferent de ora, ducea clientul unde dorea,

3
***Tratatul de Istoria Romanilor, vol. VIII, Romania Intregita (1918-1940), coordonator Ioan Scurtu, Editura
Enciclopedica, Bucuresti ,2003,pp
4
servicii pe care nu le puteau oferi mijloacele mecanice, care circulau pe anumite linii si la
intervale de timp bine precizate.

Strada, in zona centrala a orasului, oferea un adevarat spectacol, mai ales dupa ce s-au
introdus firme luminoase. Scriitoarea britanica Olivia Manning era contrariata de eleganta
vitrinelor din centrul Bucurestilor: „In vitrinele stralucitoare se vedeau manusi si mici bijuterii
frantuzesti, imbracaminte englezeasca din casmir si pielarie italieneasca, cu etichete ciudate
ca: pulover chic, golf si five-o’clock. Magazinele erau deschise pana noaptea tarziu”.
Vanzatorii ambulanti ofereau si ei un spectacol aparte, amuzandu-i pe unii, suparandu-i pe
altii, prin reclama pe care o faceau marfii (halva, braga, bomboane, covrigi, merdenele etc.).

Fiecare oras avea un parc sau o gradina publica unde, in zilele de sarbatoare, se organizau
diferite concursuri si petreceri. Prin grija primarilor s-au amenajat sere, alei, straturi cu flori,
lacuri, iar unii intreprinzatori particulari au deschis restaurante. In anii 1930-1935, s-au
amenajat parcurile Snagov si Baneasa, au fost asanate lacurile din jurul Capitalei (Baneasa,
Herastrau, Tei), care au devenit locuri de destindere si agrement, mai ales pentru protipendada
bucuresteana.5

Ocupații ale orășenilor

Orasul constituia un mediu mult mai complex. Gama ocupatiilor era foarte larga; datele
statistice arata ca 65% dintre oraseni erau angajati in industrie, 28% in comert si 3,4% in
institutii de credit. Intreprinderile romanesti erau de mici dimensiuni; cele care lucrau cu pana
la 5 persoane aveau o pondere de aproape 50%, in timp ce intreprinderile cu peste 500 de
salariati reprezentau doar 12% din totalul acestora.

Ponderea cea mai mare o avea populatia ocupata in industriile alimentara, manufacturiera, de
confectii, precum si in comertul alimentar. La o anumita distanta se aflau cei care lucrau in
industria metalurgica si a lemnului, dupa care urmau: exploatarea subsolului, industria textila,
a constructiilor si chimica.

Afirmarea industriei in ansamblul economiei nationale a avut consecinte benefice asupra

intregii societati romanesti

In perioada interbelica a crescut nivelul de pregatire profesionala a muncitorilor. Conform

recensamantului din 1930, muncitorii calificati detineau o pondere de 38% din totalul fortei
de munca ocupate in industrie (procentul cel mai ridicat se inregistra in industria metalurgica
– 64%). Un rol important in ridicarea calificarii si exercitarea meseriilor l-a avut legea din
aprilie 1936.

Conditiile de munca au cunoscut o ameliorare, comparativ cu perioada anterioara razboiului

mondial. Romania a fost membru fondator al Organizatiei Internationale a Muncii, creata in
1919, si a adoptat o legislatie in favoarea lucratorilor: in 1925 s-a legiferat repausul duminical
si al sarbatorilor legale.

5
 În 1927 s-au creat Camerele de Munca, avand misiunea de a „reprezenta si ocroti munca
industriala si comerciala”; in 1928 s-a introdus ziua de lucru de 8 ore si s-au stabilit norme
clare pentru ocrotirea muncii minorilor si femeilor; in 1929 s-a generalizat contractul colectiv
de munca; in acelasi an s-a instituit ajutorul de somaj.

Regimul muncii diferea de la o intreprindere la alta. Intreprinderile mici erau insalubre,

lipsite de conditii igienico-sanitare, in timp ce marile intreprinderi
– I.A.R.  (Brasov), Malaxa (Bucuresti), Uzinele si Domeniile Resita, Schell (Brasov) etc. –
asigurau conditii bune: utilaje moderne, ventilatoare, garderoba, sala de baie, cantina.

Inca din 1919-1920, intre patronat si lucratori au inceput sa se incheie contracte colective de
munca (pe intreprinderi). Pentru incheierea contractelor si impunerea respectarii lor,
muncitorii au recurs la actiuni multiple, inclusiv greve.

Miscarile sociale au cunoscut o intensitate deosebita in perioadele de criza economica (1918-

1920 si 1929-1933). Intre acestea se detaseaza grevele muncitorilor tipografi din Bucuresti,
reprimate sangeros de guvernul liberal (13-26 decembrie 1918); greva generala din octombrie
1920, infranta de guvernul Averescu; greva minerilor de la Lupeni (din august 1929), grevele
petrolistilor din Valea Prahovei si cele ale ceferistilor din Bucuresti (ianuarie-februarie 1933),
inabusite in sange de national-taranisti. In perioada interbelica, cel putin 50 de muncitori
grevisti au fost ucisi in confruntarea cu fortele de ordine.

O caracteristica a perioadei interbelice o constituie angajarea in activitati industriale a

femeilor, in industria textila procentul acestora ajungand la 35-40% din totalul lucratorilor.

Somajul a afectat o parte a fortei de munca; numarul cel mai mare de someri – din toate
categoriile socio-profesionale – s-a inregistrat in 1932, ridicandu-se la circa 300.000; in
perioadele de avant economic, numarul lor era foarte mic; de exemplu, in 1937 erau circa
22.000 de someri inregistrati oficial.

Muncitorimea a contribuit, prin efortul sau, la procesul de modernizare a Romaniei, la

realizarea unor produse de calitate, competitive pe piata internationala, la asigurarea a circa
80% din necesarul de produse industriale solicitate pe piata interna.

Burghezia a cunoscut in perioada interbelica o adevarata inflorire. Ea a beneficiat cel mai

mult de politica guvernamentala, vizand dezvoltarea industriei nationale, precum si a
celorlalte ramuri de activitate economica.

Aceasta categorie sociala a obtinut credite pe termen lung si cu dobanzi mici, scutiri de taxe
vamale pentru achizitionarea de masini si utilaje moderne,cumpararea de catre stat a unei parti
a marfurilor realizate in intreprinderile particulare (mai ales a celor care interesau apararea
nationala).

Ponderea numerica a burgheziei era foarte scazuta. Se aprecia ca in Romania existau 22.500
de burghezi, care reprezentau 0,12% din totalul populatiei; mai erau 101.000 pseudoburghezi,
in randul carora erau inclusi ingineri, economisti, avocati, medici, profesori, ofiteri etc. Circa
80% din totalul burgheziei traia din bugetul statului, astfel ca intre stat si burghezie s-a
realizat o interdependenta.
Exista o burghezie traditionala, constituita in secolul al XIX-lea – provenind din familiile
Assan, Costinescu, Alexandrescu, Stirbey etc. –, dar cei mai multi burghezi erau de prima
generatie. Cel mai mare burghez roman – judecand dupa avere – era Carol al II-lea, care, pe
langa mosii, detinea actiuni la numeroase intreprinderi industriale si banci.

Unul dintre cei mai bogati oameni din Romania era Nicolae Malaxa, proprietarul
intreprinderilor Malaxa din Bucuresti, la care, in 1938, comenzile de stat aveau o pondere de
98%. Max Auschnitt detinea majoritatea actiunilor la Uzinele si Domeniile Resita. Ion
Gigurtu conducea Grupul Mica – societatea care exploata bogatiile aurifere si metale
neferoase din Romania. Intre marii capitalisti se aflau: Constantin Argetoianu, Ernest Baliff,
Ion Bujoiu, Nicolae J. Chrissoveloni, Oscar Kaufman, Ernest Urdareanu, Nicolae Mociornita
s.a. Profiturile obtinute de marii capitalisti erau considerabile.

Astfel, Malaxa obtinea (in functie de categoria comenzilor facute de stat) profituri de 300-
1.000%. De regula, marea burghezie se implica nemijlocit in activitatile economice, astfel ca
munca ei in birou era destul de limitata in timp.

Burghezia a avut un rol hotarator in evolutia Romaniei dupa 1918, in dezvoltarea economiei si
societatii, a invatamantului, stiintei si culturii. Asigurand conducerea politica a tarii, burghezia
a contribuit la consolidarea statului national unitar, la cresterea prestigiului Romaniei pe arena
internationala.

Functionarii au cunoscut o spectaculoasa crestere numerica dupa 1918, ca urmare a

modernizarii aparatului de stat si a necesitatilor resimtite de noile provincii, mai ales de
Basarabia, de a avea oameni priceputi, care sa munceasca si sa aplice legislatia in vigoare.
Statutul functionarilor publici, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1924, prevedea ca functionari
erau acei cetateni „care indeplinesc un serviciu public permanent (civil sau ecleziastic) la stat,
judet, comuna sau la institutiile al caror buget este supus aprobarii Parlamentului, guvernului
sau consiliilor judetene si comunale”.

Statutul stabilea un sistem unitar de incadrare si promovare, functionarii se bucurau de

inamovibilitate, aveau un program de 7 ore pe zi, dar nu aveau dreptul sa declare greva, nici
sa ia hotarari cu caracter politic. Ei aveau drept de vot, dar nu puteau fi alesi decat daca
demisionau din functie. Conditiile de munca erau bune, aveau birouri cu lumina electrica,
incalzire, aveau acces la grupuri sanitare etc.

Neexistand o evaluare corecta a necesitatilor, la cativa ani dupa Unire s-a constatat ca
numarul functionarilor era prea mare. Prin jurnalul Consiliului de Ministri din 1 aprilie 1927
se hotara diminuarea numarului de functionari cu 25%; reducerea urma sa se faca treptat, pe
masura ce se iveau vacante, prin demisii, deces sau destituire.

Desi toate partidele cereau reducerea numarului functionarilor publici, in fapt, cand ajungeau
la guvernare, ele cautau sa-si plaseze un numar cat mai mare de partizani politici sau rude ale
liderilor in posturi cat mai bine retribuite. Atunci cand s-a ajuns in impas, guvernul national-
taranist a decis, in mai 1933, crearea asa-numitului „cadru disponibil”, in care erau trecuti
functionari ramasi fara slujba, dar care primeau 50% din salariul de baza. Numarul
functionarilor in perioada interbelica se ridica la circa 600.000 de persoane.

Intelectualitatea era putin numeroasa in Romania. Cei care aveau mai multe studii decat
scoala primara, la recensamantul din 1930, erau de circa 1 milion, dintre care 130.000 cu
studii superioare. Cei mai multi intelectuali erau invatatorii si profesorii; acestia au contribuit
la ridicarea nivelului de instructie publica al cetatenilor, la dezvoltarea stiintei si culturii. In
memoria contemporanilor au ramas mari dascali, profesori universitari, precum Nicolae Iorga,
Vasile Parvan, Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Constantin Radulescu-Motru, Paul Bujor, Mihai
Ralea, Onisifor Ghibu,

Dimitrie Pompeiu, Elie Carafoli, dar si profesori de liceu, ca: Eugen Lovinescu, Serban
Cioculescu, Vladimir Streinu, Stefan Zeletin s.a. O categorie importanta si adesea
spectaculoasa de intelectuali era formata din artisti, scriitori, ziaristi, cei mai multi bucurandu-
se de o mare popularitate si influenta. Intre acestia: George Enescu, Constantin Tanase,
George Vraca, Ion Manolescu, Maria Filotti, Maria Tanase, Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Pamfil Seicaru, Stelian Popescu s.a.

Conditiile de munca ale intelectualilor erau bune; multi aveau asigurat un confort deosebit la
universitate, liceu, scoala generala, ziar etc. Intelectualii se bucurau de o consideratie sociala
deosebita si aveau un statut cu adevarat remarcabil, recunoscut ca atare de toti cetatenii
Romaniei.

Daca, inainte de 1918, Romania avea circa 5.000 de studenti, dupa Marea Unire numarul lor a
crescut considerabil. In anul universitar 1935/1936 erau 38.000 de studenti, la circa 19
milioane de locuitori.

Cei mai multi studenti (peste 40%) urmau facultatile de Drept, in timp ce invatamantul tehnic
si agronomic era frecventat de circa 10% din totalul acestora. Enciclopedia Romaniei,
publicata in 1938, aprecia ca „orientarea studentilor spre diferite facultati se face in dezacord
cu interesele sociale si nationale ale statului”, deoarece intr-o tara cu o structura agrara, si care
cunostea un intens proces de industrializare, tinerii se indreptau mai ales spre stiintele
juridice. De regula, un student urma simultan doua-trei facultati. Dintre cei inscrisi, doar 10%
isi incheiau studiile in timpul prevazut de planul de invatamant (de regula, 4 ani).

Studentii plateau diferite taxe: de inscriere, de frecventa, de biblioteca, de examen, de licenta,

de constructie (cand era cazul). Aceste taxe variau de la o facultate la alta, dar ele se ridicau la
2-3 salarii medii, constituind o mare povara pentru multi tineri (mai ales, fii de tarani). De
burse beneficiau doar 4-7% din totalul studentilor (in functie de profilul facultatilor – mai
multe in cele cu profil economic si tehnic, mai putine la Drept si Litere).

Statul oferea conditii bune de studiu (sali de clasa, amfiteatre, biblioteci, laboratoare), dar se
implica prea putin in problemele sociale. Lipsa mijloacelor financiare ii determina pe multi
studenti sa-si gaseasca surse proprii de venit. Cercetarile sociologice au aratat ca, pentru a-si
castiga existenta, numerosi studenti (circa 60%) aveau servicii (pe la diferite ministere si
regii), acordau meditatii etc.

Alaturi de aceste categorii socio-profesionale existau si altele: servitori, lucratori la ecarisaj,

prostituate etc. Paleta ocupatiilor in Romania era extrem de larga, iar conditiile de munca
variau de la o categorie socio-profesionala la alta.
BIBLIOGRAFIE

 ***Tratatul de Istoria Romanilor, vol. VIII, Romania Intregita (1918-1940), coordonator

Ioan Scurtu, Editura Enciclopedica, Bucuresti ,2003.

Keith Hitchins , Romania: 1866-1947, Bucureşti: Humanitas, 2013.

Ioan Scurtu, Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica, Editura RAO, Bucuresti,

2001.