Cunoscut drept luceafărul poeziei

românești, Mihai Eminescu nu a avut o viață ușoară.

A trăit puțin, doar 39 de ani. Deși era un poet
talentat a avut parte de foarte puțină fericire. O
bună parte a vieții sale este trecută sub tăcere, în
special ultimii ani când trece prin tot felul de centre
de reabilitare a persoanelor cu probleme psihice.
Unii spun că totul a început pe data de 28
iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost arestat și
internat la ospiciu în urma unui episod memorabil.
Aflat la Capșa, locul în care conservatorii de vază ai
Bucureștiului se întâlneau, poetul a ținut un discurs
„politico-socialo-national” și, din cale afară de
înfierbântat, ar fi scos un pistol și ar fi spus: „Vreau
să îl împușc pe rege!”.
A fost prea mult pentru epoca respectivă!
Se cunoșteau din presă atitudinea antiregalistă și
antisemită a poetului. Cu un an înainte, Titu
Maiorescu, apropiat al reginei și prieten al lui Mihai
Eminescu s-a gândit să-i facă un favor poetului.
Astfel, a aranjat o întâlnirea poetului cu Regina. În
cadrul întâlnirii cei doi și-au zis tot felul de replici
tăioase, Eminescu fiind foarte arogant la adresa
Reginei Elisabeta, care era una dintre cele mai mari
susținătoare ale artelor în România.
După această întâlnire Regina a considerat
întotdeauna că poezia lui Eminescu este o imitație
slabă a celei scrise de Vasile Alecsandri, iar
Eminescu spunea despre creațiile artistice ale
Majestății Sale că sunt atât de proaste încât nu
merită să fie publicate.
Mihai Eminescu, pus în cămașă de forță
Discursul de la Capșa a fost, în acest
context, suficient pentru ca scriitorul să fie pus în
cămașă de forță pentru prima dată. Animozitățile cu
familia regală și problemele de sănătate îl împing la
marginea societății. Nu mai reușește să se întrețină
în București și după anul 1884, Eminescu se
reîntoarce la Iași unde caută o slujbă. Nici aici
lucrurile nu devin mai ușoare pentru el, ajungând să
trăiască din mila semenilor, de pe o zi pe alta.
În plus capătă o meteahnă care îi va
înrăutăți situația, băutura excesivă. Poetul a viețuit
multe luni într-o șură a hanului Bacala din Iași. Într-
o scrisoare către un apropiat Eminescu relatează
situația precară în care se găsea: „De vreme ce
rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din
orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am
unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă
așteaptă și o tristă viață”.