Marşul lui Mihai Viteazul

Astăzi, fraţilor români,

Ne vedem şi noi stăpâni
Pe-ale noastre vechi moşii,
Ce erau de mult pustii.

Nu putea bietul român

De tiranul de păgân,
Nici de casă a-şi căuta
Şi soarta şi-o blestema.

Acum toţi ne-am uşurat

Şi rana ne-am vindecat.
Să trăiască, să trăiască,
Cel cu chica oltenească.

Acum noi toţi să strigăm

Şi credinţă să jurăm
Prinţului, Mihai Viteazul,
Cel ce ne-a scurtat necazul.
(Poeme şi cîntece de suflet. Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, , 1991, p. 56)

Mihai Viteazu
Nicolae Iorga
Monologul lui Mihai Viteazu

Un cort lângă Turda, Mihai, singur:

O, ţară ardeleană, eşti în sfârşit a mea!
Te-am dobândit odată cu însîşi jertfa vieţii,
Şi a rămas ca jertfă un prinţ şi cardinal,
În juru-mi mii de oameni s-au zguduit de patimi
Şi patima dintr-înşii în mine se luptă;

(Se opreşte)
Călugărenii-plata pentru un vechi răboj,
Luarea în stîpânire a ţării încălcate
Şi bucuria pentru vizirul ce fugea,
Rănit şi plin de tina câmpiei argeşene,
Şi-a doua zi, un număr mai mare de vrăjmaşi,
Năvala celor cari pot birui prin număr
Şi Scaunul domniei, cenuşă şi pământ,
Iar noi, biruitorii, pribegi pe drum de munte,
Şi umilirea care atunci m-a copleşit,
Silita legătură cu Sigmund mişelul,
Care credea să poată a-mi fi domn şi stăpân.

(...) Alaiurile-n care eu, care-i ospătam

Şi le dădeam putinţa de a-şi atinge ţinta,
Păream, pe lângă craiul nebun, un căpitan,
Chemat să pregătească altuia biruinţa.
Şi, când l-am scos din ţară pe aprigul Sinan,
Care s-a dus să moară între ai lui de-acasă,
Mai slabă mulţămirea mi-a fost decât atunci
Când steagul cel din urmă din oastea ardelenească
S-a afundat în pasul de munte şi-a perit,
Şi cel din urmă sunet de trâmbiţă tăcuse.

(Aprins):
Şi ieri, când, în năvala cumplitului război,
La Gărăslău, acolo unde pândea ursita,
Mi-au răsărit aceleaşi steaguri cu dinţi de lup,
Şi trâmbiţele iarăşi sunau vechile arii.

(...) Ci am văzut pe omul de şepte ori fricos

Şi-mpovărat de şepte vânzări neruşinate,
Pe domnul care-şi joacă ţara ca un copil,
Pe cel ce vijelia omului de ispravă
Cutează s-o aştearnă sub leneşii lui paşi,
Pe-acel bărbat-femeie cu viclenii bătrâne
Şi cu nesiguranţă de prune fără părinţi,
Şi l-am cătat prin toată mulţimea întărâtată,
Care ştia ce este-o mânie ca a mea
Şi se făcea în lături ca vergile-n furtună,
Şi-aş fi dat o comoară la dânsul să ajung
Şi să-mi răzbun ruşinea aceea de o clipă!
De lovitura morţii vrednic nu l-am crezut,
Şi n-aş fi dat în trupul cel alb şi fără sânge;
Dar să-i fi pus pe umeri mâna grea de valah
Şi, apăsat pe dânşii ca pe o creangă slabă,
Să-l fi dat de pe calul pe care se trufea,
Şi în pământul umed de sângele, pe care
Aceeaşi uşurinţă a lui l-a răspândit,
Să-l fi pus în genunche ca pe-un mucos obraznic...:
Dar ăştia au aripi când pleacă înapoi
Şi nici cu năzdrăvanii din basme nu i-ai prinde!

(Se opreşte):
Şi-acum Ardealul este al nostru.. E al mieu!
L-am cumpărat a doua oară cu preţul vieţii!

(Tulburat):
Ba cu un preţ mai mare decât chiar viaţa mea:
Cu preţul răzbunării pe care-am părăsit-o,
Cu preţul urii care în mine o am stins
Şi flacăra dintr-însa m-a ars la măruntaie...:
Da, am iertat cu gândul, şi m-am silit să iert
Cu inima în care băteapofta răsplăţii, Şi ştiu eu singur numai cu ce dureri tăcu
În mine-ntâia oară o patimă uriaşă.
(Se aud trâmbiţe sunând arii valone):
Sunaţi, trâmbiţe, vesel! Sunaţi cântec străin!
Daţi celor de departe o slabă mângâiere
Pentru că nu văd locul în care s-au născut,
Pe care niciodată poate că nu or să îl vadă
Căci ce este ostaşul decât doar un pribeag,
În fiecare clipă cu moartea înainte-
Fereşte-ne, o, Doamne Hristoase, de ceas rău,
Prin rugăciunea celor ce pentru noi veghează!

(Trâmbiţele sună şi mai tare)

Ce arii dureroase, ce plâns ca după morţi,
Ce deznădăjduite chemări spre alte locuri,
Suspine ce pe vânturi plutesc pănă aici!
Pare că mi se face un gând adânc în suflet
Şi mi-e ruşine ănsumi când mă simţesc un om
Şi îmi aduc aminte de altă datorie
Decât aceea care în lupte o-mplinesc
Şi-n urmărirea mândră a gândurilor mele.
(N Iorga, Pagini alese, Bucureşti, Ed I. Creangă, 1985, p.196)

Mihai (către un bătrân)

Cam greu ţi-o fi bătrâne, în rost de căpitan?

BĂTRÂNUL
Măria-Ta, mă lasă să te privesc în faţă
De-aş fi crezut vreodată că-mi va fi dat să văd
Pe-acest pământ al nostru şi dintre noi un vodă...
Şi ce viteaz! De pare că vine din poveşti
O, Făt-Frumos cu arma cea binecuvântată,
Adus pe-aceste plaiuri de calul năzdrăvan,
Şi dăruit de zâne cu daruri peste fire,
O, înger de răsplată ce te-a lăsat din zbor
Pe locul unde-i jalea românilor mai mare-
Căci vechea suferinţă în os le-a răzbătut-
Mă lasă ca-n genunche să cad spre închinare
Cum aş cădea-n genunche la sfântul Dumnezeu!
Mihai (îl opreşte)
Nu te pleca-nainte-mi. Sunt doar un om ca tine
Sunt un român ca tine...
BĂTRÂNUL
Să mai aud o dată!
Mihai
Sunt un român ca tine ce vine-ntre români
Cz pace românească şi cu sfânta dreptate!
(Vîrstele patriei, Bucureşti, Ed Militară, 1967, p.215)

Mihaida
Ion Heliade Rădulescu
Spune-mi , o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare,
Ce singur întreprinse şi fapta-ndependenţei
Şi fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Şi patriei, rempinse barbari ce şiroiară
Din Orient încoaci să-nece libertatea,
Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge
Sub oţelosul paloş şi oarba neştiinţă,
Sforţând-o să îşi plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuiri, uitând pe Zeul păcii,
Pe zisa inspirată unui proget fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor şi fală!
P-acela cânt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea;
Multe nevoi învinse, varii nermici de-afară
Şi mai fatali din întru, şi soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
O naţie celebră.
( Vîrstele patriei, Bucureşti, Ed. Militară, 1967, p. 205)

Odă statuii lui Mihai Viteazul

Vasile Alecsandri
II
O! Dar, aşa-i cu dreptul; să te revadă iară
Şi muntele, şi codrul, şi vulturul din el,
Mihai, Mihai, tu care avut-ai pentru ţară,
O inimă de aur şi braţul de oţel.
Aşa este cu dreptul: să reapari la lume,
Măreţ, superb, războinic, călare pe un zmeu,
Având de scut prestigiul cerescului tău nume.
Şi cap şi piept, şi umeri de bronz ca gândul tău.
O! Mare Domn! Pe timpul de fapte colosale,
Când tu luptai, la vântul produs de spada ta,
Nimic nu sta-n picioare, nimic nu rezista,
Căci ea cântărea-n pumnu-ţi cât soarta ţării tale,
Şi toţi care-n orbire călcau ţara română,
Ca spice secerate cădeau pe câmpul ei;
Chiar moartea, moartea crudă scapă coasa-i din mână,
Sub fulgerul teribil ieşit din ochii tai!

III
Feerică splendoare de vultur domnitor!
Atât avânt îţi dase al Patriei amor,
Şi gloria te puse l-atâta înălţime,
Cât n-aveai tu deasupră-ţi ş-alăturea de nime!...
Sigmund Bathor maghiarul a fost un mare dacă,
Ce nu-ncăpea în lume de tine şi aprins
El vru să te eclipseze, vru ţara să-ţi reducă...
Suflat-ai peste dânsul şi-n clipă tu l-ai stins.
Murad era puternic! Sangeacul lui Murad
Lăţea o neagră umbră pe lumea spăimântată.
Iar tu ziceai în faţă cu furia-i turbată:
„Murad se crede-un cedru şi nu-i decât un brad!”
Mehmed era teribil, ca un torent de sânge.
Pornit ca să înece creştinii pământeni...
Cine cuteza, cine visa de a-l înfrânge?...
Tu l-ai secat în codrii de la Călugăreni;
Căci fost-ai dintre oameni cu semne suverane,
Ce mor în apărarea popoarelor sărmane,
Şi sceptrul lua grabnic în mâna-ţi de monarh,
Când forma unui paloş, când forma unui arc.
( Vîrstele patriei, Bucureşti, Ed. Militară, 1967, p. 212)

Mihai scăpând stindardul

Moaptea se întinde şi din geana sa

Argintoase lacrimi peste flori vărsa.
Dar setos de lupte, în văi depărtate,
Un erou în noapte încă se mai bate.
Singur el se luptă în acele văi
Unde mâna morţii a culcat pe-ai săi.
Dar sub mii de braţe trebuie să cază:
Trece printre unguri fără ca să-l vază;
Şi stindardul ţării el înfăşurând
Către sân îl strânge înapoi cântând.
Şi în umbra noţii armăsaru-i zboară
Cu o-nchipuire albă şi uşoară.
Spre o apă. Iată calul s-a-ndreptat;
De maghiari războinici fuge-nconjurat.
Luna după dealuri mergând să se culce
Îi arată calea şi-i surâde dulce.

Cei ce îl preurmă se opresc pe maluri

Dar Mihai cu calul se aruncă-n valuri
Şi de ceea parte singur ajungând,
El îmbrăţişează calu-i spumegând.

Apoi scoate frâul încă alb de spume

Şi îi zice: „Liber mergi de-acum în lume!”
(Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1989, p.9)

Mihai la pădurarul

Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit,

Şi omul, şi natura acum l-au părăsit:
E noapte, vijelie... vestmintele-i sunt ude.
-Bine-ai venit, streine!... o voce se aude,
O voce virginală... urmează-mi... ai scăpat!
Şi-o mână se întinde eroului mirat.
(...) Într-o colibă mică la zece paşi îl duce.
El intră: la lumină zăreşte-o fată dulce.
Copila îi surâde ca cele dintâi flori
Ce-anunţă primăvara la triştii călători.
Părintele ei vine, şi amândoi veghează
Să aibă mulţumire acel ce-l ospătează.

-Tu eşti Mihai Viteazul!... eu ungur, tu român.

Dar nu ai nici o teamă! Îi zice-acest bătrân,
Căci ospitalitatea în ceruri e născută
Când ura între oameni era necunoscută.
Ea îşi descheie sânul la toţi câţi o doresc;

Altminterea, ar pierde carcateru-i ceresc.

Sub simplele veşminte s-ascunde câteodată
O inimă de ură şi de trădări curată
Precum sub manta s-aur a omului bogat,
S-ascunde câte-un suflet de patimi degradat.
Aşadar, nu te teme! Nu te-ndoi de mine!
Ca sufletu-ţi şi lutu-ţi în pace să s-aline!
Iar tânăra copulă cu buze de rubin
Eroului la masă turna în cupă vin;
Un plâns de tinereţe pe faţa lui străluce
Şi crede încă-o dată că viaţa este dulce..
(Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1989, p.21-22)

Mihai revenind de la Dunărte

Domnul României către ţară vine

Strălucit de-nvingeri de prin ţări vecine.
Lasă să purcează corpu-i de soldaţi
Şi rămâne-n urmă cu şase bărbaţi.
Dar le vine ştire că-n dumbrava deasă
Îi pândesc cinci sute turci, oştire-aleasă.

Printre-a serii umbră cu-ai săi scutieri

Domnu-atacă-ndată cinci sute-ieniceri.
Turcii în bătaie strigă cu putere,
Iar eroii noştri s eluptă-n tăcere.
O minune mare! Turcii sunt învinşi!
Numai domnul taie patrusprezece inşi!
Apoi urmă calea-i. Iară luna plină
La aşterne drumul cu flori de lumină..
(Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1989, p.29)

Mihai şi călăul

Cu Mihai se vede tânăra domniţă,

Tremurând de spaimă ca o porumbiţă;
Printre geana-i lungă ai ei ochişori
Ard ca două stele ce lucesc la nori.

-De ce plângi? Întreabă bravul cu mirare,

Eu mor pentru ţară şi neatârnare,
De aceea, dragă, să te voioşeşti
Şi cu flori cosiţa să ţi-o împleteşti.
Cel ce pentru lege, pentru ţară, moare,
Vede a sa moarte ca o sărbătoare!

-Pleacă capul! Strigă palidul călău,

Iar Mihai întoarce spre el capul său.
Fierul se ridică... poporul şopteşze:
Vă uitaţi!... călăul se împleticeşte;
Fierul său aruncă... cade fermecat
Sub căutătura mândrului bărbat.
Fetele-ncunună părul lor cu flori,
Tot românul strigă de mai multe ori:
„Cel ce pentru lege, pentru ţară moare,
Vede a sa moarte ca o sărbătoare!”.
(Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1989, p.32-33)