DUMITRU ALMAŞ

INOROGUL CEL ÎNŢELEPT

Evocare istorică , în două sprezece episoade, a vieţii lui DIMITRIE

CANTEMIR
EDITURA MILITARĂ , BUCUREŞ TI 1981

COPERTA COLECŢ IEI: FL. CREANGĂ

Stră moşii tră iesc totdeauna: ori ca dojană ori ca binecuvâ ntare.
N. IORGA
 Cititorule,
dacă am trudit la evocarea aceasta istorică mai mulţi ani, am
fă cut-o numai din dorinţa de a-ţi prilejui bucuria întâ lnirii cu oameni,
fapte şi întâ mplă ri petrecute aievea. O întâ lnire prietenească şi
întă ritoare cu oameni cunoscuţi, cu rude tră itoare de mult. Cu unele
fapte ştiute. Dar şi cu unii necunoscuţi şi cu fapte nebă nuite şi tocmai
de aceea mai ispititoare.
Mă rturisesc cu mâ na pe inimă , iubite cititorule, că m-am stră duit,
din ră sputeri, să respect adevă rul istoric şi să -l înfă ţişez în straiul
povestirii simple, directe, fă ră înflorituri. Din marea dorinţă de a-ţi
aduce acest adevă r câ t mai aproape de inimă şi a-l face câ t mai viu,
vrednic a-ţi intra în conştiinţă ca un balsam înţelept !
Drept aceea, te invit, dragă cititorule, să stră baţi desişul acestor
pagini, cu interesul, curiozitatea, dragostea, plă cerea, pasiunea şi
bucuria cu care le-am scris. Adică le-am izvodit din documente. Dacă ,
uneori, te vei indigna, întrista sau chiar vei lă cră ma, nu-i nimic; aşa se
cuvine. Că istoria, ca şi viaţa, amestecă siropul de miere şi apa de
trandafir cu veninul de scorpion şi cu duhoarea de pucioasă şi smoală
arzâ ndă .
Am credinţa că, citind, cu luare aminte, cele petrecute ieri,
înţelegem mai uşor ceea ce se întâmplă azi şi urmează a se
înfiripa şi desfăşura mâine.
 SOSIREA OASPEŢILOR ŞI PREGĂTIREA PRIVEGHIULUI

Senin era cerul în ziua aceea de toamnă moldoveană , în

septembrie 1723, deasupra Prigorenilor, sat în ţinutul Câ rligă turii,
aproape de Tâ rgul Frumos, adă postit între dealuri, oleacă mai ferit de
zvâ ntură rile nă vă lirilor şi distrugerile ră zboaielor. Pe la ceasurile zece
dimineaţa, stă pâ nul conacului din Prigoreni ieşi în întâ mpinarea unui
oaspete aşteptat. Coborâ cele şapte trepte sure, din stejar gros, şi-i
întinse braţele, cu dragoste şi prietenie:
– Fii bine venit în casa mea, dască le Ieremia!
– Bine te-am gă sit, hatmane Neculce, ră spunse oaspetele ,
primind îmbră ţişarea, cu aceeaşi dragoste şi prietenie. Am venit să vă d
lucru neobişnuit: un vel hatman care va să scrie un letopiseţ.
– Ţ i-i de-a mirare, dască le?
– Ş tiu că pana şi spada n-au dus nicicâ nd casă bună . Aşa că mă
mir.
– Te înşeli, prietene, se împotrivi gazda, ajutâ ndu-l să urce scara.
Au nu ştii că generalul râ mlean, Caesar numit, a scris cronica
ră zboaielor sale şi cu aceea cronică mare faimă şi-a fă cut ?
– Cu o râ ndunică nu se face primă vară , vel hatmane.
– Aşa-i, dască le, surâ se Ion Neculce, îmbiindu-şi musafirul spre
odaia sortită lui, în conacul înalt, cu ziduri groase din că ră midă , cu
cerdac, pridvor sau pă limar larg, pe stâ lpi din lemn cioplit cu
meşteşugite înflorituri. Ci eu aş fi cam al şaselea cocor care voiesc a
vesti primă vara scrisorii în grai româ nesc. Asta fă ră a-i mai numă ra pe
Varlaam şi Dosoftei şi chiar pe Dimitrie Cantemir, cu al să u „Divanul
sau gâ lceava înţeleptului cu lumea”. Toţi mi-au luat-o înainte. Deci să le
mulţumesc că merg pe cale bă tă torită .
– Mda… cumpă ni dască lul Ieremia. Ş i numă ră toarea asta nu-i
cuprinde pe munteni, care sâ rguiesc şi ei întru scris.
– Ei, vezi ? Am cu cine vesti primă vara…
După ce un slujitor i-a adus cufă rul cu lucrurile de schimb,
dască lul Ieremia se scutură de colbul drumului, îşi spă lă faţa, îşi
pieptă nă pletele şi barba, albe colilie, îşi schimbă straiele şi ieşi în
lumina pă limarului. Neculce îl pofti în jilţul adâ nc de nuiele şi-i gră i:
– Iertare cer, dască le Ieremia, că te-am poftit la mine şi n-am
venit eu la domnia ta, fiind mai tâ nă r. Dar nişte pâ rdalnice de pâ ri la
domnie nu mă lasă a mă îndepă rta prea mult de Iaşi.
 – Ei, vel hatmane Neculce, eu nu-s boier de rang înalt şi nici conac
mare şi bogat ca domnia ta nu am, unde să te primesc. Sunt un biet
că lugă r şi dască l ră tă citor. Mă nâ nc unde mi se întinde un blid cu
bucate şi dorm unde mă prinde noaptea.
– Nu te înveli în umilinţă , dască le. Ş tie ţara toată că eşti că rturar
mare şi ai cap împodobit cu multă ştiinţă . Că ai învă ţat şi la şcolile din
ţara nemţească şi multe că rţi ai tă lmă cit la curtea lui Ş erban vodă
Cantacuzino şi dască l ai fost şi îndemnă tor lui Dimitrie Cantemir întru
scrierea unor că rţi.
– Adevă rat: eu i-am insuflat a scrie „Divanul” şi „Metafizica”.
– Ş i tocmai pentru că ră tă ceşti, de patruzeci de ani, între
Ţ arigrad, Bucureşti şi Iaşi, cunoşti adâ nc ţă rile româ ne şi împă ră ţia
otomană , cunoşti mulţi oameni, iar mie de mult ajutor îmi poţi fi şi de
folos în ticluirea letopiseţului, aşa precum ţi-am scris, câ nd te-am poftit
aici.
– Bucuros vel hatmane, a clipit des dască lul Ieremia. Dar cum? La
ce? Cu ce? Ş i câ nd?
– Acum, rogu-te, gustă cafeaua pe care, iată , ţi-o aduce Maria,
surâ se Neculce, ară tâ nd spre soţia sa, care intra în cerdac cu tava de
aramă , cu o chisea de dulceaţă de cireşe amare şi două ceşcuţe de
cafea.
Dască lul se ridică în picioare şi se înclină în faţa jupâ nesei Maria,
poftindu-i să nă tate şi voie bună . Gazda îi să rută mâ na şi-l îndemnă să -i
cinstească , precum se cuvine, bună tă ţile gospodă riei: dulceaţa şi
cafeaua. Pe câ nd sorbea cu zgomot din ceşcuţa cu gingaşe înflorituri
roşii, galbene şi verzi, dască lul Ieremia se înfunda în jilţ, spre mai
deplină hodină . Jupâ neasa Maria lă uda, în gâ nd, înfă ţişarea să nă toasă ,
zdravă nă , rotofee a că lugă rului, la cei aproape şaptezeci de ani câ ţi îi
numă ra; apoi gâ ndi cam ce soi de bucate ar trebui să poruncească la
cuhnie, ca să -l îndestuleze şi să -i priască .
După ce, o vreme, sporovă iră despre lucruri obişnuielnice,
despre holde şi câ rduri de vite, despre podgorii şi prisă ci, despre ce se
mai întâ mplă prin Iaşi, Neculce vru să afle dacă dască lul îşi amintea
bine faptele petrecute mai de mult, şi aduse vorba despre Şerban vodă
Cantacuzino şi încercarea lui de a împă ca tagmele boiereşti din Ţ ara
Româ nească . Ş tia că , pe atunci, acest dască l grec, pe numele lui întreg
Ieremia Cacavelas, se afla în Bucureşti, proaspă t sosit din Ţ arigrad.
Stâ rnit, cu dibă cie, la vorbă , dască lul Ieremia nu bă nuia pe ce cale îl
îndemna gazda să umble. Puse pe mă suţă ceaşca de cafea, din care
sorbise, cu şuier subţire, şi gră i :
– Eram tâ nă r câ nd am venit la Bucureşti şi multă veselie am
vă zut la Curtea domnească : mă ria sa Şerban vodă Cantacuzino îşi
mă rita fiica, domniţa Smaranda, după Gligorie postelnicul Bă leanul.
Frumoasă şi înţeleaptă domniţa, şi foarte o iubea voievodul. Se nevoise
vodă prin multe vremi să -i gă sească soţ asemenea ei: de neam bun,
înţelept, învă ţat şi mâ ndru. Ş i n-a aflat alt cocon pe plac, fă r’ numai pe
Gligorie, pribeag în Transilvania, la curtea craiului de acolo, tocmai de
frica lui Ş erban vodă . A trimis sol pe Constantin că pitanul Filipescu la
curtea lui Apaffy Mihai, craiul, să -l aducă pe Gligorie la Bucureşti.
Vă zîndu-l aşa de înţelept, cu creştere aleasă , cu iscusită voroavă dă ruit,
i-a dat domniţa de nevastă , din inimă urâ ndu-i numai noroc şl fericire.
I-am vă zut şi eu: minune, nu miri! Într-atâ ta se potriveau amâ ndoi, în
toate, câ t mintea abia cutează a-şi închipui iar gura nu poate spune.
Toţi îi fericeau, uimiţi de frumuseţea, înţelepciunea şi asemă narea lor
întru toate. Ză misliţi erau unul pentru altul, pereche desă vâ rşită şi
anume închegată ca să împace şi să stingă , cu marea lor dragoste,
să lbateca ură dintre Bă leni şi Cantacuzini. Ziceam: „Asta-i nunta pă cii
între neamuri; nunta Ilenei Cosâ nzeana cu Fă t Frumos.”
Dască lul opri povestirea şi mai sorbi o dată din ceaşca de cafea,
parcă ar fi vrut să înghită un astupuş de tristeţe furişat în gâ t tocmai
câ nd se rostea despre un fapt aşa de minunat. Apoi, tră gâ nd mult aer în
piept, urmă cu mâ hnire:
– Dar scurtă le-a fost viaţa şi bucuria: doar cinci luni tră it-au
împreună binele cel de după cununie. Că Smaranda s-a bolnă vit de'
boală grea şi fă ră leac. A murit, iute şi degrabă , abia în zorile fericirii.
Iar Gligorie a ră mas, întristat şi cernit, să plâ ngă pe mormâ ntul ei în
biserica de la Cotroceni. Întristat şi cernit, ca şi tot neamul
Cantacuzino. Mai ales că , dacă dragostea celor doi minunaţi tineri ar fi
putut ţese împă carea dintre neamuri, moartea a stâ rnit iar furtuna urii,
nepotolită ură dintre Bă leni şi Cantacuzini, pornită tocmai de la
moartea, cu urgie, a lui Constantin Cantacuzino, postelnicul.
– Bine-ai fă cut, dască le Ieremia, că mi-ai amintit de această
întâ mplare dureroasă . Ş i te întreb: nu cumva vreun doritor de zavistie
şi ură între neamuri a umblat cu ceva mişelnică otravă ?
– S-a bă nuit, dar de ştiut, nimeni nu ştie ce şi cum. Să fi fost
otravă ?, blă stă m?, întâ mplare? Numai bă nuieli. Pot spune că , la
oarecare vreme după nenorocirea asta, a ieşit Ş erban vodă la
vâ nă toare, la Fâ ntâ na Rece. Însoţitorii au prins câ ţiva iepuri şi i-au
adus la cortul mă riei sale să -i împartă . Între cei trimişi la cuhnia
domnească s-a nimerit şi o iepuroaică gata a fă ta. Ci, spintecâ nd-o, i-au
gă sit în pâ ntece un pui cu două capete şi şase picioare. Trupurile erau
îmbinate într-unul singur, dar un cap cu două picioare: unul tră gea
într-o parte, iar altul, cu două dintre cele patru picioare de dinainte,
tră gea în cealaltă parte.
– Hă is şi cea! râ se Noculce de asemenea minună ţie.
– Da, dar ciudă ţenia asta a uimit pe toţi. Uimit? Nu, speriat. „Un
semn!” au zis. Ş i domnitorul însuşi a vrut să -i ştie tâ lcul. Fiecare a
tâ lcuit cum prin cap i-a trecut; însă nimeni n-a nimerit adevă rul.
Atunci, deşi tinerel eram, în vorbă m-am amestecat şi am zis: „Doamne,
tâ lcul este aşa: din neamul mă riei tale se vor ridica două capete ce vor
sta unul împotriva celuilalt. Şi tră gâ nd unul într-o parte, altul într-alta,
cu ambiţie, nemilă şi ură , mare strică ciune vor face ţă rii şi pă mâ ntului
româ nesc.” Însumi m-am temut de proorocirea-mi, rostită fă ră a mă
gâ ndi.
– Da, ai avut dreptate, vorbi Neculce. Chiar aşa s-a întâ mplat;
după moartea neaşteptată a lui Şerban vodă
s-au ridicat Constantin vodă Brâ ncoveanu despre turci, şi Grigore
Bă lă ceanu despre nemţi, şi, cu zâ zanie şi vră jmă şie multă , s-au
împoncişat unul cu altul.
– Ş i-au viscolit troiene de nenorociri şi râ uri de sâ nge au curs în
ţara asta din pricina urii între rubedenii şi fraţi, pină la descă pă ţâ narea
celor cinci Brâ ncoveni şi trei Cantacuzini… Iar de atunci mie mi-a
ră mas numele de ghicitorul lui Ş erban vodă .
– Ş tiam, dască le. Deci să spun acum de ce te-am poftit la conacul
meu de-aici, din Prigoreni: l-ai avut ucenic la Iaşi pe Dimitrie Cantemir.
L-ai întâ lnit, adesea, la Ţ arigrad şi aşa l-ai vă zut crescâ nd şi
îndeaproape l-ai cunoscut. Rogu-te să -mi povesteşti tot ce-ţi aminteşti
despre dâ nsul. De ce? Pentru că , voind a scrie letopiseţul Moldovei,
cum am zis, râ vnesc să adun ştiri câ t mai bogate despre voievodul
acesta că rturar, care s-a stins din viaţă în luna lui august, 21 zile, leat
1723, acolo, în pă mâ nt stră in, unde s-ar fi putut să mă sting şi eu, dacă
nu mă îndă ră tniceam să mă întorc la vatra stră bună .
– Am auzit c-a murit, după ce s-a întors, bolnav, din
Caucaz. Odihnească -l Domnul, că mult s-a mai zbuciumat. Deci pentru
povestit ne vor trebui multe ceasuri, dacă nu chiar zile, vel hatmane.
– Prea bine; aşa şi doresc. Am poftit şi pe maica Daria şi pe
că pitanul Silion la un fel de priveghi, în aist pă limar, să depă nă m
amintiri despre cel care ne-a fost, acum doisprezece ani, voievod.
La două ceasuri după dască lul Ieremia a sosit şi maica Daria,
că lugă riţă în chinovia Agapiei. L-a cunoscut pe Dimitrie Cantemir în
tinereţe, câ nd toţi îi spuneau beizadea Dumitraşcu. Obâ rşelnică din
Silişteni, de unde se trag şi Cantemireştii, era şi acum minunată întru
frumuseţe şi cumsecă denie, cuminţenie şi blâ ndeţe.
– L-a iubit mult pe Dumitraşcu, lă murea jupâ neasa Maria. Ş i-l
cunoaşte dintr-o latură necunoscută nouă .
Al treilea musafir, că pitanul Silion, a intrat în conacul hatmanului
Ion Neculce pe la prâ nz. Ş i-a adă postit calul în grajd şi-a urcat în
pridvor. Fusese, din 1691, slujitorul lui Dimitrie Cantemir fă ră
întrerupere şi ajunsese a-i cunoaşte toate însuşirile, metehnele şi
tainele. Voinic, liniştit, înţelept, de mare credinţă , un ră zeş din Silişteni,
vă r cu Daria, învă ţase a se purta ca un boier de rang. Ar fi putut să
ră mâ nă în Rusia: feciorii lui Dimitrie Cantemir, şi mai cu seamă
domniţa Maria, l-au rugat să nu plece. Dar el a suspinat: „Pă mâ ntul ţă rii
nu-l iei pe talpa ciubotelor… Mă usucă dorul de ţară ”… El a adus în
Moldova ştirea morţii lui Dimitrie Cantemir. Avea cincizeci şi doi de
ani, câ t şi Ion Neculce, şi visa o gospodă rie mică şi liniştită în satul lui
ră zeşesc, din ţinutul Fă lciului.
Îndată după sosirea oaspeţilor, o slujnică , sub privegherea
jupâ nesei Maria, a aşezat masa în cerdac şi au ospă tat toţi cinci:
Neculce, soţia, Daria, Ieremia şi Silion.
– După ce vă veţi hodini bine, în amurg, vă voi pofti aici, în
pă limar, la priveghi: să ne amintim de cele trecute vremi şi să le
povestim, să prefiră m cu de-amă nuntul, fir cu fir şi bob cu bob.
– Prea bine, vel hatmane! „A povesti nu mă voi lenevi”, precum
scrie Dimitrie Cantemir într-o carte.
Câ t s-au odihnit oaspeţii, jupâ neasa Maria, cu ajutorul slujnicelor,
a aşezat în cerdac cinci jilţuri din nuiele împletite, le-a acoperit cu
macaturi, iar la mijloc, pe o masă rotundă , a pus, în oală roşie, un
buchet de dumitriţe şi cră iţe, ulcele pentru vin şi cinci talere smă lţuite.
În dreptul fiecă rui jilţ a întins câ te o blană de lup mare, sur, să stea
picioarele musafirilor pe moale şi cald să le fie. Pe fiecare jilţ a pus câ te
o perniţă umplută cu puf de gâ scă şi câ te un lă icer pentru acoperit
genunchii ori câ te un şal de lâ nă ţigaie pentru învelit umerii, la nevoie.
Că nopţile de septembrie prind a se ră cori sub brume. Pe masă au
râ nduit coşuri cu mere aurii, pere dulci, perje brumă rii, struguri cu
boabă albă şi roşie, nuci abia dejghiocate şi alune cu miez gustos. La
beci aşteptau un ulcior cu vin bă trâ n şi unul cu must stors în ajun;
aşteptau să fie aduse câ nd povestitorii nevoie vor avea glasurile să -şi
dreagă .
Bucuroşi că se vă d, după doisprezece ani de surghiun, Daria şi
Silion au povestit de-ale lor, multe, fă ră şir mergâ nd după potriveala
memoriei. Daria ştia că hatmanul Ion Neculce s-a întors din pribegie la
sfâ rşitul anului 1719, după ce ră tă cise doi ani în Rusia, lâ ngă Dimitrie
Cantemir, şi şapte prin Polonia. A învă ţat multe, dar a şi îndurat multe
valuri, supă ră ri şi nenorociri.
– Vezi? S-a întors la că minul să u. Că aşa i-i dat omului să
tâ njească după locul de obâ rşie; şi ţara să -i fie cu atâ t mai dragă , cu câ t
e mai departe şi intrarea în ea mai oprită . A ştiut că are aici simpatrioţi
care i-au ră şluit din moşia Prigorenilor şi i-au smuls Boianul,
moştenire de la bunică -sa, Alexandrina Cantacuzino, Iordachioaia cea
bă trâ nă , dar tot a venit.
– A ştiut, vere, că , pentru a-şi scă pa pielea, boierii au aruncat în
spinarea lui Neculce toată vina înfrâ ngerii de la Stă lineşti, în 1711,
fiind el sfetnicul cel mai de credinţă şi de cel mai mare ajutor la trebile
domniei, ca vel spă tar şi vel hatman. Fă ră hodină s-a zbuciumat şi nu s-
a lă sat pâ nă n-a dobâ ndit de la marele vizir şi de la Mihai vodă
Racoviţă dezlegarea de a se întoarce acasă . Ş i, de cum a sosit, s-a şi
înfă ţişat la divanul domnesc, în multe judecă ţi, spre a dovedi că vinovat
de cele petrecute în 1711 nu-i nici numai Dimitrie Cantemir, nici
numai el, Neculce, ci, dacă -i vorba de acea înfrâ ngere, toţi româ nii pot
fi vinovaţi, că întru acel ceas au… greşit faţă de sultan, care ţinea ţara în
robie şi au fost bucuroşi ţarului care fă gă duia slobozenia. Româ nii, în
acele împrejură ri grele, au fă cut, cu toţii, aşa cum au crezut că le va fi
mai bine. Ar fi fost bucuria tuturor dacă biruiau; este greşeala tuturor
acum, după înfrâ ngere. Aşa-i drept să fie.
– Vă d că pricepi adâ nc treburile politiceşti, Daria.
– Nu ştiu câ t le pricep, dar spre a se alege această dreptate şi ca
să ajungă toţi dregă torii, cu vodă în frunte, la asemenea înţeleaptă
înţelegere, a trebuit să treacă zece ani de suferinţe, umiliri şi necazuri
prin neagra stră ină tate. Nu ştiu dacă ai auzit, dar a trebuit chiar, sub
satâ rul că lă ilor lui Gin Ali, marele vizir, să piară Lupu Costache
vornicul, cel mai înverşunat învinuitor de tră dare şi împotrivitor al
întoarcerii acasă a hatmanului Neculce. Ci acum, mi-a spus jupâ neasa
Maria, dacă s-a întors să nă tos, dacă şi-a dobâ ndit averile, dacă vodă
Racoviţă i-a fă gă duit să -l pună vornic în Ţ ara de sus, socoteşte că va
avea linişte şi ră gaz să povestească , într-un letopiseţ, cele tră ite şi
pă timite de ţara noastră , de la Dabija vodă , de acolo unde a oprit Miron
logofă tul cronica sa, şi pâ nă în zilele acestea de azi.
– Nespus mă bucur, Daria, că ne-am întâ lnit iar, surâ se că pitanul
Silion. De aici plecă m la Silişteni şi ţinem sfat în satul nostru, cu ră zeşii
noştri.
– Da, Silioane. Pe urmă vii la mine, la Agapia, să -mi vezi chilia. Ş i
poate ră mâ i că lugă r.
– Numai dacă n-oi gă si printre ră ză şoaice vreo vă dană mai
tinerea. S-o iau şi să -mi facă vreo doi-trei prunci.
 SEARA ÎNTÂI sau:
ÎNSÂNGERATA PREDOSLOVIE LA UN SUFLET TÂNĂR

Apunea soarele câ nd jupâ neasa Maria pofti oaspeţii în pă limar.

Ară tă fiecă ruia jilţul în care trebuia să se aşeze: dască lul Ieremia, la
mijloc, cu ochii spre gră dina de meri, în dreapta, Daria, în stâ nga,
SiIion, iar în faţa lor Neculce, şi ea, în stâ nga soţului. După ce toţi se
cuibă riră în jilţuri şi gustară cozonac, must, mere, struguri, Neculce vel
hatmanul cuvâ ntă :
– Pornim priveghiul, cinstiţi şi dragi oaspeţi. Ca să scriu câ t mai
mult adevă r în letopiseţul pe care l-am început, am nevoie de povaţa
câ t mai multora din tră itorii acestor vremi. Că , precum se ştie,
cronicarul este însuşi om cu pă cate, supus greşelilor şi uită rii.
– Aşa-i. Ci dacă Dumnezeu ar fi nă zuit să facă din noi sfinţi, ne-ar
fi plă mă dit oasele din marmoră şi pielea de aur Dar iată , ne-a dă ruit cu
ciolane din piatră de var, cu gă uri, ca sita, anume parcă să se strecoare
prin ele şi duhul cel diavolesc al pă catelor, şi mireasma cea sfâ ntă a
credinţei în dreptate, ca şi adierea primenitoare a uită rii.
– Aşa-i, Daria. Deci, vrâ nd eu să scriu despre Dimitrie Cantemir,
de care despă rţitu-m-am acum zece ani, mai mult sfă diţi decâ t prieteni,
voiesc să ascult şi pă rerile voastre: ale celui care i-a fost dască l în
tinereţe şi i-a cunoscut firea şi mintea, ale celui care l-a sfă tuit aproape
treizeci de ani…
– Inima i-am cunoscut-o eu, se lă udă Daria.
– De aceea te-am şi poftit la acest priveghi, maică Daria, o
încredinţă jupâ neasa Maria, turnâ nd must şi vin în ulcele.
– Fost-am eu, vel hatmanul Ion Neculce, printre cei două zeci şi
trei de boieri care l-au întovă ră şit, în 1711, în pribegie şi l-am urmat
pâ nă la Harcov. La început ne-am împă cat. Dar, cu vremea, i s-a
schimbat firea: aspru şi iute la mâ nie, nu blâ nd şi înţelegă tor ca-n
timpul domniei. Se temea să nu ne hainim şi ne ţinea din scurt, cu
strajă . Ţ arul îl iubea şi i-a dat rang şi nume mai înalt ca oricui dintre
noi. Dar cu noi se purta oropsitor şi trufaş. Ară ta tot mai trist şi mai
îndurerat, ţinea uşa mai mult închisă şi ne vorbea tot mai rar. Nu ne
lă sa a ieşi în tâ rg fă ră ucazul lui. Asta ne mâ hnea şi ne învră jbea. După
doi ani de lâ ncezire la Azac, primit-am învoire să plec la Moldova: „Vezi
să nu pieri de turci şi de prieteni”, mi-a zis la plecare.
 – Ş i n-a avut dreptate ? întrebă Silion
– Ba da, că pitane, din pă cate; dar mie foarte-mi era dor de ţară ,
de Iaşi, de Prigoreni. Între stră ini, ca pe ghimpi stam şi-ntre spini.
– Asemeni sunt şi eu, că lugă r ră tă citor: mă car din câ nd în câ nd
umblu să calc pe pă mâ ntul sfâ nt al patriei mele, Grecia, ca să -mi
întă resc cugetul.
– Sunt cu un an mai mare decâ t Dimitrie vodă Cantemir, urmă
Neculce. Iar câ nd eram flă că i şi s-a întors de la Ţ arigrad, unde a stat
ză log pentru domnia tă tine-su, Constantin vodă Cantemir, am fost
prieteni şi multe nă zbâ tii să vâ rşit-am împreună …
– Constantin vodă Cantemir a fost ră zeş de neam, de la noi din
Să lişteni, se mâ ndri Daria.
– În tinereţe a fost om viteaz, vel hatmane. Semne multe de rană
avea scrise pe trup, în ră zboaie. Ş tiinţă de carte n-avea; doar iscă litura
ştia a o face. Dar era bă rbat cu sfat bun, cumpă nit de felul lui şi drept,
gospodar şi prielnic mai ales ră zeşilor.
– Da, Silioane; din coapsa lui nă scutu-s-au două fete: Safta şi
Ruxandra.
– Ş i doi coconi, Daria: Antioh şi Dimitrie.
– Amâ ndoi fostu-mi-au ucenici: Dumitraşcu, deştept şi silitor foc,
harnic, neastâ mpă rat, cu multă râ vnă spre fapte mari. Antioh era cam
lasă -mă să te las: încet la treabă şi pizmă tareţ.
– Aşa-i, dască le Ieremia. Doresc şi vă rog să povestiţi tot ce ştiţi,
au bun, au ră u, de laudă sau de hulă . Ş i povestirea poftesc să curgă aşa
ca şi cum cei despre care povestim ar fi de faţă şi ar vorbi ei înşişi.
Încep eu: După ce riga leah Ian Sobieski s-a retras din Moldova, domnia
lui Constantin vodă se scurgea tihnită , cu bună orâ nduire şi spre
oarecare belşug. Dar iată că se izvodesc niscaiva urzituri şi intrigi şi
semne de hiclenie. Vă d parcă şi acum, dragi oaspeţi, noaptea, colţul
Curţii domneşti, lâ ngă fâ ntâ nă : doi masalagii cu facle de ră şină luminau
pe vodă Cantemir şi pe un om voinic şi frumos. Soseam de la o
petrecere, împreună cu beizade Dumitraşcu, la acel ceas tâ rziu.
Petrecuseră m bine, în zburdă ciuni, cu lă utari, cu fete şi cu Cotnar,
veselii de-acelea de care tinerii nu se mai satură nicicâ nd.
Petrecuseră m bine şi multe fete să rutaseră m şi în braţe le
strâ nseseră m, cum strâ ng toţi tinerii din lumea asta pă că toasă , dar
negră it de frumoasă . Plă nuiam, în şoaptă , ca în seara ce avea să vină să
alergă m spre Galaţi s-o vedem pe Ana Dediului, despre a că rei frumu-
seţe începea a se zvoni. Dar, deodată , mişcarea din Curtea domnească
ne alungă şoapta şi gâ ndurile. Ce să fie? Mă ria sa, în puterea nopţii, aici
între fă clii? De ce? Judecată ori primejdie de tă tari? Îmi amintesc şi
parcă vă d şi mă mir şi mă înspă imâ nt: voievodul, scurt şi îndesat, cu
chica şi barba ca omă tul, cu braţe vâ njoase înşfă case buzduganul şi
izbea cu mare mâ nie într-un bă rbat care sta dâ rz şi mâ ndru, gră ind
tare: „Nu da, mă ria ta! Că -s boier, nu rob. Ş i om, nu vită !”; „Cutezi a mă
înfrunta?” ră cni Costantin vodă , cu înspumare. „Da, cutez, pentru că
voiesc a şti de ce m-ai legat, mă ria ta, şi mă baţi ca pe tâ lhari” întrebă
cu glas înalt, ridicâ nd fruntea şi obrazul cruntat de izbiri de buzdugan.
„Spune, boier Ilie Ţ ifescu!” porunci vodă ră guşit, tremurâ nd de mâ nie.
Din umbră se ivi Ilie Ţ ifescu, cel poreclit Frigevacă . „Jur… Jur că la
nunta lui Pă lade din Bă cani, dumnealui Velicico Costin vornic,
împreună cu fraţii Gavriliţă …” „Amuţeşte, caraghiosule!” i-o tă ie, furios
foarte cel pe care şi eu îl cunoşteam acum a fi Velicico Costin, fratele lui
Miron logofă tul. „Vai de mi’ şi de mi’…, prinse a se cră mă lui pâ râ torul.
Mi-i frică , mă ria ta… Dacă rupe că tuşa?” „Destă inuie tot! se oţă rî vodă .
Altminteri te leg şi pe tine în obezi, ca tă inuitor.”; „Vai de mi’… şi de
mi’… Spun. Tot! Au jurat… Eu nu!”; „Nepricopsite! Coadă de topor!
Nelegiuită că ţuie de minciuni!…” „Au plă nuit să fugă în Ţ ara
Româ nească şi, cu ajutorul lui vodă Brâ ncoveanu, să te scoată din…
vai-de-mi… şi-de-mi… Să te scoată din domnie şi să se facă el domn.”;
„Care el?”; „Dumnealui… vai de mi’… şi de mi’… Velicico vel hatmanul!”;
„Slugoi nemernic! Tică loase!” îl sudui Costin; „Nu ocă rî un boier care-şi
slujeşte domnitorul!” „E-un mişel, mă ria ta! Nu merită crezare.
Scorneşte! Minte! Jură că n-ai spus despre mă ria sa c-ar fi obâ rşelnic
din ră zeşi mojici, codreni, iar nu din os domnesc!” „Aista-i adevă rul! Ş i-
l ştii foarte bine şi mă ria ta. De multe ori te-am auzit lă udâ ndu-te c-ai
fost herghelegiu şi lefegiu la leşi. Numai linguşitorii cei greţoşi cată să -
ţi urzească o mincinoasă obâ rşie domnească .”; „Ş i-ai zis ori nu, că la
Curte nu mai au loc boierii cei mari din pricina boiernaşilor codreni şi
gă lă ţeni?”; „Ce, nu-i aşa, mă ria ta?” Vodă s-a descumpă nit câ teva clipe.
S-a uitat însă spre noi şi vă zâ ndu-l pe Dumitraşcu beizade şi-a gă sit
stă pâ nirea de sine şi a dat ră spuns: „Domnul face neamurile, domnul le
stinge! De ce unelteşti, Costin?” Velicico a ră spuns cu demnitate,
întrebâ nd, batjocoritor: „Crezi pâ ra istui spurcat? Nu-l vezi? Gras şi
umflat cu seu de berbec şi cu borhot de Berheci! Om de nimic!” „Ş i
Iordache Ruset vistierul adevereşte că unelteşti, mişelule”, zise vodă .
„Vezi, doamne, că -ţi pune Iordache Ruset belciug în nas şi mi te joacă
precum ursariul pre urs îl joacă .”; „Obră znicie!… Nu îngă dui…” şi se
ră că dui iară vodă cu buzduganul; dar boierul îi încremeni mâ na,
aţintindu-l cu o privire de flacă ră . Rosti vorbe grele, cu buze
sâ ngerâ nde: „Velicio hatmanul Costin ţi-a spus şi-ţi spune şi acum,
fă ţiş: mai des cu paharele şi mai rar cu birurile, mă ria ta! Că -i vrea să -ţi
dai sama şi n-ă i putea c-o fi prea tâ rziu. Asta mi-i povaţa cu care, ca
sfetnic, dator îţi sunt. Ş i o povaţă fă ţişă nu-i uneltire.”; „Nu primesc
povaţă de la un tră dă tor!”; „Da? Nici eu nu îngă dui unui fost
herghelegiu ajuns unealta Cupă reştilor să …” La asemenea vorbire
suduitoare, vodă şi-a ieşit cu totul din fire şi-a urlat ca ars cu flacă ra:
„Armaş, pocneşte-l cu buzduganul în numele Tată lui!” Drept să vă
spun, dragi oaspeţi, n-am mai putut privi asemenea nelegiuire şi-am
întors capul. Dar urechile nu mi le-am putut înfunda. Am auzit icnet,
urlet de mâ nie şi durere. În noaptea din mine scă pă rau parcă flă că ri
roşii de spaimă şi vinete de mâ hnire. Câ nd am deschis ochii, l-am ză rit
pe tâ nă rul meu prieten, beizade Dumitraşcu, în lucirea pâ lpâ itoare a
fă cliilor. Ară ta îngrijorat şi speriat, dar şi foarte dornic să vadă , să afle,
să nu piardă nici o mişcare, nici o clipire, nici un cuvâ nt. Armaşul izbise
fioros. Velicico s-a clă tinat, a cercat de câ teva ori să se îndrepte, dar
puterile l-au pă ră sit şi s-a pră buşit gemâ nd, în tă cerea de gheaţă care a
cuprins toată Curtea domnească . După lungi clipe de încremenire se
stâ rni glasul subţiratec al lui Iordache Ruset, zis Cupariul, ivit ca o
stafie din întuneric: „Acu, de vreme ce te-ai gră bit de l-ai bă tut, mă ria
ta, nu-l lă sa viu. Omoară -l! Că de scapă nevă tă mat, mâ ine ne ucide el,
pe toţi! Pe toţi!…” L-am vă zut pe Constantin vodă clă tinâ ndu-se într-un
fel de şovă ire neputincioasă , de bă trâ n ajuns la marginea cea de pe
urmă a puterilor. Porunca însă i-a ţâ şnit aspră şi hotă râ tă , parc-ar fi
fost pe câ mp de bă tă lie, în faţa hoardei tă tare: „Că lă u, fă -ţi datoria!
Acum! Aici!”; „Mă ria ta, nu-i bine…”, a rostit beizade Dumitraşcu, vorbă
care mie îmi ardea în cuget, dar nu cutezam a o rosti. Ci ruga beizadelei
s-a pierdut în huietul securii în oase şi în urletul lui Velicico ucis,
credeam eu, pe nedrept. Voiam să -i sar într-ajutor, dar picioarele şi
mâ inile îmi înţepeniseră de spaimă . Îl vedeam pe Ilie Ţ ifescu
furişâ ndu-se spre colţurile cele mai întunecoase ale Curţii. Pă rea un
cotei izbit peste bot pentru că a furat un os ce nu i se cuvenea. În toată
acea întâ mplare fioroasă , Frigevacă putea izvodi râ sul. Dar asta numai
eu o vedeam. Beizade Dumitraşcu, abia de câ teva luni întors de la
Ţ arigrad, nu înţelegea ce se petrece. Ş i deci nu ştia ce să facă . Zise doar,
cu oftare adâ ncă : „Ei, Doamne, ce bă rbat piere!… apoi, repede, a că utat
a se mâ ngâ ia: Zilele omului, ca floarea câ mpului… sub coasa cosaşului
orb; l-a osâ ndit în neştire după miezul nopţii, câ nd şi cugetele şi florile
dorm…”. Da: era al treilea ceas al nopţii şi capul cel mâ ndru al lui
Velicico vel hatmanul Costin că zuse sub secure. Fă ră judecată . Din pâ ra
unui mişel. Cu povaţa unui suflet hain. Ş i din hotă râ rea pripită a unui
domnitor bă trâ n, speriat că i s-ar putea fura scaunul mă ririi, pe care
voia nespus să -l lase moştenire drag fiului să u Dimitrie. Slujitorii au
luat trupul celui ucis şi l-au vâ râ t într-o chilie, la straja Curţii. Vodă ,
urmat de Iordache Ruset, s-a tras, cu pas ostenit, frâ nt, spre spă tă ria
mică . Eu, cu beizadea Dumitraşcu, ne-am ţinut după dâ nşii. Mă temeam
ca vodă să nu cadă ră pus de arşiţa mâ niei şi de slă biciunea
bă trâ neţelor. S-a aşezat în jilţ şi-a gră it cu mare pă rere de ră u şi
înfricoşare multă , cu glas de om sfâ rşit: „Ce-am fă cut?… Ce-am fă cut,
vistiere?”. „Tocmai ce se cuvine a face un domnitor: ai tă iat firul
hiclenirii, că ută Iordache să -i întă rească inima şi cugetul. De mult,
Costinii se poartă neîngă duit de trufaşi, de neruşinaţi, ca nişte hicleni
ce sunt”; „M-am pripit, vistiere…”; se tâ ngui vodă , cu mare strâ ngere de
inimă ; suferea parc-ar fi avut un junghier în inimă .
Ci vistierul Iordache îl sprijini, linguşindu-se cu fă ţarnice vorbe:
„Costinii, mă ria ta, au fost oameni de preţ: boieri mari, sfetnici
pricepuţi şi că rturari. Ales Miron, cum n-am avut ca el. Ş i deşi Velicico,
vornic fiind, a pierdut toate bă tă liile, iar Miron se gudură pe lâ ngă riga
Poloniei, mie tot mi-s dragi şi le cunosc meritele. Ş tie o lume că , atunci
câ nd Ş erban vodă Cantacuzino ţi-a cerut să mă pierzi, iar mă ria ta m-ai
întemniţat şi cu fier roşu mi-ai cetluit capul… Uite, ici, semn, mă ria ta!”;
„Ş i tu mă mustri, vistiere? Au nu mă vezi intrat în chin şi amar?”; „Ferit-
a sfâ ntul, mă ria ta! Nu cutez mustrare a-ţi face…”; „Mă ură şti,
grecoteiule! Vrei să mă nimiceşti?!”; „Vai, mă ria ta: jur că nu! Deşi ist
semn de pe frunte în veci nu se mai şterge: a ars fierul înroşit, îndră cit
a mai ars!”; „Ş i-acum vrei să -ţi arzi şi domnia ta prietenii?” cercă
beizadea Dimitrie să curme dojana vicleană , fariseică . Iordache surâ se
ră u, cum numai el surâ dea: „Ş tie oricine că şi vinul cel mai dulce se
oţeteşte şi orice prietenie, oricâ t de bună , se poate preschimba în
duşmă nia cea mai rea. Ş i-am plă tit atunci, la acea judecată , cu osâ nda
cetluirii şi patruzeci de pungi; bani, nu şagă !” Dimitrie Cantemir nu-l
cruţă , ci îl lovi crunt, să -l doboare: „Atunci, după câ te am auzit, tocmai
Velicico şi Miron Costin s-au pus chezaşi pentru domnia ta, vistiere şi
ţi-au salvat viaţa. Datorită lor, Costinilor, tră ieşti.”; „Da, aşa-i: m-au
ajutat să fug şi să mă adă postesc în Transilvania”, gră i ca un milog
spă sit. „Dacă de la dâ nşii cu atâ ta prietenie te-ai îndulcit, de ce acum…”
Iordache Ruset l-a întrerupt cu o vioiciune şi o tă rie care pe mine m-au
ameţit ca o lovitură de mă ciucă în tâ mplă : „Jur că numai de dragul
mă riei sale, cu care am legat fră ţie, îmi calc pe inimă şi uit binele ce mi-
au fă cut Costinii! Jur! Asta mi-i crucea! Nu pot să mai aud pe aceşti
trufaşi luâ ndu-l pe mă ria sa peste picior. Zic povaţă : „Mai des cu
paharele şi mai rar cu orâ nduielile”… Asta pe faţă , că pe ascuns numai
herghelegiu şi lefegiu îi zic. Ce? Ştii oare, domnia ta, beizade Dimitrie,
care stai ză log la Stambul de atâ ţia ani, câ t mi-a trebuit ca să -i
dovedesc mă riei sale că uneltesc amâ ndoi, şi Velicico şi Miron, să ia
domnia şi să treacă ţara la leşi? Noroc că , la nunta de la Bă cani, după ce
s-au îmbă tat… Iar Ilie Ţ ifescu, credincios foarte domniei, a venit cu
mă rturia pe tavă .”; „Cu pâ ra…”; am mormă it eu, iar Dimitrie a stă ruit:
„Dar Miron Costin, bivel logofă tul, va să ră zbune moartea silnică a
fratelui să u. Nu poate sta, aşa, cu mâ inile-n sâ n.”; „Beizadea
Dumitraşcu, s-a îndulcit glasul vistierului, ai înţeles şi ai rostit un lucru
de că pă tâ i, ca un mare înţelept. Dovadă că şcolile Ţ arigradului, cu folos
le-ai cercetat.” Vodă Constantin, auzind, a tresă rit cu un adaos de
spaimă : „Cu Miron Costin nu am nimic! Am primit să mă încuscrez cu
el: o mă rit pe Safta eu fecioru-su, Pă traşcu. Ş i fiind el mai om decâ t toţi,
va înţelege că , dacă frate-su s-a hiclenit, drept era să -l dau că lă ului.”;
„Ce bun şi blâ nd eşti, mă ria ta…, se gudură Iordache. Mă rinimos! Ci eu
dator sunt
să -ţi aduc aminte că ă st boier mult ră u ţi-a fă cut. El l-a chemat pe
regele Sobieski să se bată cu sultanul în ţara asta, mult stricâ nd-o. El
este vinovat că leahul a ţinut sub stă pâ nire jumă tate din Moldova, iar
mă ria ta fost-ai silit să te-ascunzi în miază zi, pe la Tecuci şi Galaţi. Eu
cred că şi Miron Costin se afla prin Iaşi, pe la cele petreceri cu vin mult,
cum le place leşilor, iar riga ţi-a izvodit câ ntec de batjocoră , de-l zicea
pe româ neşte, cu scripca şi cu glasul, spre hazul tuturor:
„Constantine fugi bine, n-ai nici casă , n-ai nici masă şi nici dulce
jupâ neasa”… Iar Ilie Ţ ifescu poate adeveri că Miron Costin a ticluit
asemenea stihuri ocă râ toare şi le-a spus regelui, că -s prieteni, mă ria ta,
de la Daşov, unde fă ceau vâ nă tori împreună .”; „Ş i a scris o cronică a
româ nilor în versuri polone”, zise Dumitraşcu, vrâ nd să -i ridice meri-
tele. ,,Lă saţi astea! s-a rugat mă ria sa. Ce fac acum?”; „Ş tiu eu? s-a
ră sucit Iordache. Îţi amintesc doar că Neculai, celă lalt fecior al lui
Miron, se însoară cu o fată de a lui Duca vodă , neam potrivnic mă riei
tale”; „Asta aşa este”, a încuviinţat vodă . „Ş i-apoi Miron logofă tul, spun
fă ră ocol, are prea mare trecere între boieri. Stă pâ neşte prea multe
sate. Averea i-i neîngă duit de mare şi…”; „Ei, lasă că nici domnia ta nu
eşti mai prejos”, îl opri beizade Dumitraşcu. „Ba, să rac sunt pe lâ ngă …
Voiam să cumpă r şi eu câ teva sate în Putna, dar parcă s-a putut? De
sub nas mi le-au şterpelit Costinii. Au peste o sută .”; ,.Aşa- ! a pocnit
Dimitrie din degete; cu câ t boierii sunt mai puternici, cu atâ t domnul e
mai slab.”; „Întocmai! s-a bucurat Iordache. O, ce cap şi ce şcoală înaltă
ai, beizadea Dumitraşcu! Dar acum, acum vine socoteala cea mai grea.
Ş i trebuie împlinită repede. Repede!” „Ce mai vrei?” s-a tulburat foarte
mă ria sa vodă . „Cutez a veni cu o povaţă şi a zice aşa: de vreme ce l-ai
ucis pe Velicico, trimite de-l omoară grabnic şi pe Miron.”; ..Dar ce vină
are?” se ră sti Dimitrie cu întrebarea „Ori vinovat ori nevinovat, să nu
scape! stă rui cu dră cească nelinişte şi putere. C-apoi a hi mai ră u de
tine, mă ria ta, şi de noi, toţi”; „Omor nelegiuit!” se temu Dimitrie. „Vai,
ră u îmi pare, beizadea şi mă ria ta… Inima mi se sfâ şie. Dar Miron
Costin ridică pe Gavrileşti împotriva mă riei tale. Ş i, deşi poate nici nu s-
a gâ ndit pâ nă acum, iată , acum se face domn şi ne că să peşte pe toţi. Pe
toţi, mă ria ta! Ş i pe acest tâ nă r învă ţat şi prea frumos beizadea
Dimitrie, cum altul nu-i.” Fră mâ ntat întru sine, îndurerat şi spă imâ ntat,
vodă porunci, cu glas obosit, fă ră vlagă : „Armaşul Macrei să -l aducă pe
Miron logofă tul în faţa scaunului meu, la judecată .” După glas se vedea
că i se urâ se de multa stă ruinţă a vistierului şi se lehemetuise de toate.
Că ci adaugă , cu suspin: „Ş i mult aş vrea să -l aflu fă ră vină , curat,
credincios mie.” „Dar e vreme de iarnă , mă ria ta, zise beizade
Dumitraşcu. Auzi cum vâ jâ ie viscolul… Ş i-apoi se spune că jupâ neasa i-i
bolnavă .”; „Iertare, beizadea Dumitraşcu, se îndâ rji Iordache, dar mila-i
pentru popi şi muieri. Domnitorii trebuie să fie hotă râ ţi şi de cuget tari.
Să nu cuteze nimeni nici a sufla împotrivă -le.” Dimitrie Cantemir i-a
întors vorba: „Vă d că domnia ta, vistiere, nu numai că sufli şi ră sufli în
faţa mă riei sale, dar cutezi să -ţi impui chiar voinţa.”; „Câ nd e vorba de
viaţa voievodului te poţi abate de la legea asta. Doborâ nd pe Costini,
nimicim potrivnicii puterii domneşti. În două luni, fraţii mei,
Scarlatache şi Manolache, pun şi capul lui Constantin vodă
Brâ ncoveanu şi te facem pe mă ria ta domn şi în Ţ ara Româ nească , aşa
cum ştiu că râ vneşti de mult…”
Neculce tă cu un minut, iar jupâ neasa Maria îndemnă oaspeţii să
guste cozonac, must şi să mai ronţă ie mere.
– Vă d că le ţii minte aidoma, parcă acum s-ar întâ mpla, se miră
dască lul Ieremia, aşezâ nd pe taler ulcica din care sorbise vinul.
– Da, le ţin minte, dască le, că încrustatu-s-au adâ nc în mintea şi
inima mea… Deci, Constantin vodă Cantemir a ascultat povaţa lui
Iordache Ruset vistierul. Macrei armaşul a galopat, cu slujitori
două zeci, pâ nă la casa lui Miron Costin din Bă rboşi. Nu i-a fost milă că
sufletul logofă tului era cernit cu amar; l-a smuls de lâ ngă sicriul soaţei,
jupâ neasa Ilina; n-a aşteptat s-o pună în mormâ nt. Împlinea porunca.
Pentru că Iordache vistierul, ca un lup flă mâ nd de sâ nge cum era, a
ră pezit în urma lui Macrei zapciu după zapciu: „Să piară !… „Să piară !”
Vă zâ ndu-l în acea mare primejdie în care se afla, lui Macrei i s-a fă cut
totuşi milă şi, în drum spre Roman, l-a sfă tuit pe Miron să fugă la
Neamţ, că acolo erau joimiri leşi şi l-ar fi apă rat. Dar logofă tul n-a vrut:
„Mă ştiu nevinovat şi cred în dreapta judecată a voievodului. Fugind,
mă învinovă ţesc singur”… Ci zapciii lui Iordache Ruset strigau, cela
după cela: „De nu-l omori, te ucide vodă pe tine!”… Spriat şi slab de
cuget, armaşul a împlinit necugetată , pă gâ nă şi tică loasă poruncă : l-a
omorâ t pe Miron logofă tul Costin lâ ngă Roman. L-a ucis şi i-a lepă dat
leşul în nă meţi… Eram în spă tă rie, împreună cu beizadea Dimitrie,
câ nd Iordache Ruset a adus vestea că Miron Costin… „Gata! Scă pat-am
de ei, surâ se fioros de mulţumit de sine şi bucuros. Am ucis hiclenirea
în faşă . De-acum înainte nimeni nu mai tulbură stă pâ nirea mă riei
sale.”; „Jupâ n vistiere, întrebă Dimitrie, ştii că Miron Costin şi-a început
scrierea letopiseţului cu: Biruit-au gândul?” Se vedea că era tulburat,
dar nu ştia ce să spună altceva, în afară de cuvâ ntul scos din cartea
logofă tului. ,,Nu cetesc letopiseţe, cinstite beizadea. Să vâ rşesc doar
fapte pentru scris în ele.”; „Pă cat, îl dojeni cu glas aspru, pentru că ,
după fapta asta ar trebui să se scrie: Biruit-au ră utatea, tică loşia,
omuciderea.”; „Cum adică ? Mă ria sa e ră u, tică los, ucigaş?…”;
„Ei,dră ceşte îmi ră stă lmă ceşti vorba… Mai scrie Miron logofă tul în
letopiseţ că Ştefan vodă Tomşa avea că lă u un ţigan, negricios, gros şi
mare la trup, care ară ta lui vodă pre boieri şi hâ â ia tare, ră guşit: „S-au
îngră şat, doamne, berbecii, buni sunt de giunghiat”… Domnia ta,
vistiere, îl întruchipezi pre acel că lă u, mă car că eşti slab şi deşirat. Ş i
mă car că Velicico şi Miron Costin nu erau berbeci graşi, ci sfetnici
buni.” „Sunt, întru totul, de pă rerea mă riei tale, beizadea, se umili
Iordache Ruset. Miron era mai om decâ t toţi, mai învă ţat şi mai iscusit
la minte şi din toţi boierii ţă rii mai de treabă la voroavă .”; „Atunci… de
ce?”; „Tocmai pentru că ajunsese la atâ ta cinste în faţa domnilor şi a
ţă rii, pentru că avea bun prieteşug cu alte neamuri. Şi-apoi pentru că
stă pâ nea atâ tea sate, încâ t nimeni nu se mă sura cu dâ nsul. Nici vodă !
Acum crezi că dacă mai tră iau Costinii, mă ria ta, beizadea Dumitraşcu,
mai puteai râ vni domnia? După omor, vine ră zbunarea, cu alte omoruri
şi mai şi…”.
Eu atunci m-am apropiat de beizadea Dimitrie şi am că inat amar
moartea Costinilor : „Cată de-acum înainte să vezi ce-au să lucreze
Cupă reştii, din zavistie şi ră utate, în Moldova şi în Ţ ara Muntenească .”
Dar se vede că proorocirea mea şi a vistierului îl descumpă nise aşa de
tare, încâ t nu
m-a auzit.
– Ca să scape, să scuture simţă mintele împoncişate care-l usturau
în inimă , aruncă poruncă pe mine, intră în povestire că pitanul Silion,
amintindu-şi acea clipă . „Caii, Silioane! Hai să gonim cerbi în poienele
Bâ rnovei!”; „E viscol mare afară , mă ria ta”…, m-am codit eu. „Vreau să
mă bat cu furtuna, cu urgia firii! mi-a ră spuns. Mai ales că , iată , mişelia
mă înfrâ nge şi mă otră veşte. Dar, mai întâ i să ne îmbă tă m la crâ şmele
din piaţă , să află m câ tu-s de inimoase ieşencele şi ce jă ratec au în
trup… Hai, Ioane, să dă m uită rii nelegiuirea şi omorul.”; „Mă ria ta, ai
spus că azi e zi de…”, am îngă imat eu împotrivire. „Zi de-nvă ţă tură ! Dar
ştii şi tu că în nopţile astea unul din cele mai luminate capete de
româ ni a că zut din vrerea unei frunţi însemnate cu cercul înroşit în foc.
Ş i, iaca, nici un câ ine n-a lă trat. A fost de-ajuns să mâ râ ie un şacal ca să
cadă un cap înţelept cum rar se află …” Îl mustra ră u cugetul: „Poate
dacă -ţi porunceam să -l ră pui pe Macrei…”; „Cu neputinţă , mă ria ta:
eram unul, ei două zeci şi unul.”; „Pe mă ria sa îl înduplecasem, dar
zapciii vistierului au fost mai harnici… Ş i-apoi nici n-am crezut că -l vor
ucide…” Aşa a zis mă ria sa, vel hatmane Neculce.
– Da? Mă bucur, Silioane, aflâ nd că în noaptea aceea beizadea
Dumitraşcu, cu de la sine putere, cerea să -l scape pe Miron de
primejdie…
 – Da, vel hatmane, şi eu l-am povă ţuit, în numele lui Dimitrie,
stă pâ nul meu, să fugă la Neamţ. Dar se ştia nevinovat, drept, cinstit în
purtă rile lui, încâ t nu se temea de nimic.
– Mie de ce nu mi-o fi spus Dimitrie despre astfel de încercare? se
întrebă Neculce.
– Era o înfrâ ngere şi, în mâ ndria lui ră nită , prefera să tacă .
Dealtfel a şi câ rmit vorba, zicâ nd: „Dar… dracul ştie? Poate aşa trebuie
să fie… Că acum, dacă zic că logofă tul i vornicul Costin au pierit
nevinovaţi, de râ s şi de ocară îmi fac pă rintele şi neamul Cantemir.”
– Da, da… Aşa l-am auzit şi eu, de mai multe ori, spunâ nd.
– În Rusia a scris chiar o carte, în latineşte, despre Viaţa lui
Constantin Cantemir, unde cată a-l dezvinovă ţi de acea cruntă
întâ mplare, că reia el avea să -i zică „însîngerată predoslavie la un suflet
tâ nă r”.
– Bine-i s-o ştiu şi pe asta, Silioane, a zâ mbit Neculce. Mai ales că ,
întâ lnindu-ne a doua zi spre seară , a tot stă ruit să pornim la petrecere,
zicâ nd: „Hai, Ioane, nu te mai îngă ima! Tică loasa şi minunata viaţă ne
aşteaptă cu nesă tula-i ispită şi poftă de tră ire între mişelie şi mă reţie,
între pă cat şi sfinţenie…” Ş i trebuie să vă spun că nu i-a ajuns tovă ră şia
mea, ci a trimis şi la prietenul să u bun, Scarlatache Ruset, fratele lui
Iordache, cel mai tâ nă r dintre Cupă reşti.
– Cu el a fost coleg la şcoala de aici, sub povaţa mea, a amintit,
dască lul Ieremia; apoi la Ţ arigrad sub dă scă lia lui Alexandru
Mavrocordat Exaporitul. Deşi foarte diferiţi la firea lor, se
împrieteniseră totuşi; mai ales la pozne.
– Iar de câ nd se întorseseră în Moldova erau mereu împreună la
petreceri, la vâ nă toare, la întreceri de că lă rie. Ci, atunci ne-am dus la
comisul Morona şi-am cerut cai, vin şi fete şi ne-am desfă tat nebuneşte.
În pă limarul casei din Prigoreni se fă cu linişte. Hatmanul Neculce
privea spre jupâ neasa Maria, care-i cunoştea bine viaţa; dar el, soţul,
tot se temea să n-o supere dezvă luirea unor atari zburdalnicii şi ispră vi
în tovă ră şia unui beizadea nă zbâ tios şi mult desfă tarnic. Ci a întrebat
jupâ neasa, clipind a mirare:
– Ş i Constantin vodă nu vă dojenea ?
– Ba da. Odată l-am auzit: „Desfrâ narea este sora piericiunii.
Desmierdarea, desfă tarea şi destră bă larea toată virtutea ţi-o sug şi te
usucă precum pe copac îl sug şi-l usucă bureţii, vâ scul şi lichenii. În
viaţa-mi am putut să aflu că desfrâ narea jos te aruncă , iar înfrâ narea
spre cer te urcă . Alege care-ţi place”… Iar noi, ca tinerii: ascultam
sfaturile cu smerenie şi fă ceam cum ne tă ia capul şi ne da ghes
tinereţea.
Tă cură iar, gâ ndind că tinereţea nu se prea împacă întotdeauna
nici cu cumpă tarea, nici cu înţelepciunea. Aşa a fost de câ nd lumea. Ci
dască lul Ieremia tresă ri şi vorbi gră bit:
– Da, mi-am amintit că , după pieirea Costinilor, vodă a ră pezit pe
Lupu Bogdan hatmanul şi pe Iordache Ruset vistierul, împreună cu alţi
boieri de ţară , la Ţ arigrad, cu daruri multe şi cu pâ ri împotriva
neamului Costin. La întoarcere, tot Iordache a pus în obezi pe feciorii
vornicului Gavriliţă , iar pe Costache l-ar fi ucis, dacă nu i-ar fi amintit
că a jurat să nu-i atingă cu sabia pe Costă cheşti pâ nă la al nouă lea
neam.
– Aşa-i, dască le. Constantin vodă m-a trimis chiar pe mine, Ion
Neculce, să vestesc pe că mă raşul Pă traşcu Costin, feciorul lui Miron, că
a stricat logodna cu domniţa Safta.
– Cea pe care, nu mult după asta, a mă ritat-o cu Mihalache
Racoviţă , care-i domn acum, adaose jupâ neasa Maria. Adică i-a fost
întâ ia soţie, că acum o are pe a doua, doamna Ana, cum îi place să -şi
zică .
– Uciderea Costinilor a micşorat mult dragostea norodului pentru
Constantin vodă Cantemir, gră i şi maica Daria. Mult mă întristam şi
sufeream, ca ră zeşiţă şi silişteancă , auzind câ ntecele izvodite pe sama
mă riei sale.
– Ţ i le mai aduci aminte, maică Daria? Eu le-am uitat, zise
jupâ neasa Maria.
– Deşi mă dor, le spun, jupâ neasă Maria: „Cantemir este un
domn / De treabă şi bun ca om; / Dar ca să prindă nadă / Moldova ră u
o pradă . / Ci noi te mai rugă m aşa: / „Milos fii mă ria ta: / Cu paharul
îndeseşte / Iar cu birul mai ră reşte”…
– Adeveresc, o sprijini Ion Neculce, învâ rtind pana între degete,
parc-ar fi vrut să scrie stihurile. Ş i eu am auzit acel câ ntec ori bocet la
nişte ţă rani de pe lâ ngă Cernă uţi şi din Boian. Iar lui Constantin vodă i
l-a şoptit beizadea Dumitraşcu, adică i l-a câ ntat în şoaptă , însoţit de
cobză , chipurile, întru veselire. Ci l-a înfuriat aşa de tare pe mă ria sa,
încâ t a poruncit să fie ucişi acei clevetitori şi urzitori de câ ntece
mă scă ricioase. Dimitrie s-a speriat: una a vrut şi, uite, ce poznă a ieşit!
Dintr-o şagă , omor. Isteţ fiind, s-a folosit însă de un şiretlic: a luat
asupră -şi grija pedepsirii şi a lă sat fă ptaşii să se ascundă în codru, pâ nă
a trecut mâ nia mă riei sale. Pe urmă am aflat că au intrat în cetele
că pitanului Constantin Turculeţ, care, cu multă cutezare, loveau
caravanele otomane în drum spre Cameniţa, şi vâ rau spaima-n
tă tă rime. Dar Iordache Ruset, ză psind asta prin iscoadele lui…
– Unii ziceau că el anume ar fi pus pe ţă rani să câ nte, ca să audă
vodă şi să înţeleagă ce primejdioşi au fost Costinii. Ca doar la Velicio a
auzit întâ ia oară asemenea ocară .
– S-ar putea, Maria, pentru că , prinzâ nd doi câ ntă tori de stihuri
ocă râ toare, vistierul i-a osâ ndit, cu de la sine putere, la ştreang. Dar
Dimitrie i-a scos de la moarte şi pe aceştia, trimeţâ ndu-i tot la cetele lui
Constantin Turculeţ. Apoi, a stă ruit cu povaţa pe lâ ngă vodă pâ nă l-a
convins că Iordache Ruset nu era altceva decâ t matca tuturor ră u-
tă ţilor în Moldova.
– Cum se face că totuşi între Cantemireşti şi Ruse- teştii-
Cupă reşti a fost totdeauna o strâ nsă legă tură ?
– Cred că a fost legă tura dintre zi şi noapte, Daria, dintre bine şi
ră u, filozofă dască lul Ieremia cu mâ hnire.
– În fapt, de asta ne-am adunat aici: să află m ceea ce nu ştiam.
Dar, pot spune de pe acum, că puterea Ruseteştilor m-a mirat şi m-a
speriat şi pe mine. Acum însă , gâ ndind mai bine, înţeleg, dască le
Ieremia, că tocmai moartea silnică a celor doi boieri mari a vâ râ t
spaima în toţi boierii şi i-a fă cut pe Cupă reşti atotputernici în Moldova.
Pe Neculai Costin, feciorul lui Miron, l-au ajuns arnă uţii la Bâ rlad, l-au
întors din drum şi l-au închis. Dacă nu se punea Dimitrie pentru
dâ nsul, îl ucideau oamenii lui Iordache, fă ră să mai afle vodă . „Va fi un
că rturar de mare faimă , mă ria ta”, l-a lă udat beizadea, rugâ ndu-se
pentru viaţa lui. Şi nu s-a înşelat. Vodă s-a înduplecat întru iertare, cu
toate ponosluirile lui Iordache. Iar câ t priveşte pe feciorii lui Gavriliţă
Costache, eu i-am ajutat să treacă în Ţ ara Româ nească , sub ocrotirea
lui Brâ ncoveanu. În schimb, după scurtă vreme, Constantin vodă l-a
pus vistiernic mare pe Iordache Ruset: adică vodă , cu voinţa lui tot mai
slă bită de ani, i-a dat, zic, cheia ţă rii pe mâ nă . Ş tiut este că acel care are
vistieria hotă ră şte şi ocâ rmuirea. I-a mai dat satul Dră gă şani şi tâ rgul
Ş cheia. Pe frate-su Manolache l-a pus staroste la Putna, în locul lui
Miron Costin. Iar pe ceilalţi trei fraţi: Scarlatache, Lascarache şi
Mihalache i-a trimis capuchehă i la Ţ arigrad, după ce i-a dă ruit cu moşii
de-ale Costinilor. Domnia a trecut de la Costineşti şi Costă cheşti sau
Gavrileşti la Cupă reşti. Ci mult a greşit Constantin vodă Cantemir:
vrâ nd să înfrunte pre marii boieri, a doborâ t pre Costini, adică pe aceia
care voiau să scoată ţara de sub stă pâ nire otomană cu ajutorul lui Ian
Sobieski. Fă ră Costini, Constantin vodă a ajuns unealta Ruseteştilor,
greci de obâ rşie şi foarte plecaţi sultanului. Drept aceea zic şi voiesc a
scrie aşa: „Ţ ine-te să racă , ţară Moldovă , de acum înainte de jacurile şi
de mâ ncă turile a toţi aceşti tustrei feciori a Cupariului cel bă trâ n, cari
nu se să tura unul cu câ te o sută şi două de pungi!”
Se fă cu iar tă cere. Jupâ neasa Maria, cu mişcă ri şi priviri
prieteneşti, calde, îşi invită musafirii să mai guste din bună tă ţile de pe
masă . Cel care a pornit iar vorba a fost dască lul Ieremia :
– Ci, după câ te îmi amintesc, viaţa beizadelei Dumitraşcu a curs
mai departe, în veselie, desfă tă ri şi nă zbâ tii fel de fel.
– Adevă r gră ieşti. Tinereţea uită repede. Sau se face a uita.
Dimitrie Cantemir îmbina viaţa întru desfă tare cu cea mai osâ rdioasă
citire din că rţi şi învă ţare a limbilor greacă , latină , turcă . Aşa-i,
Silioane?
– Întocmai. Trei-patru zile dobora cinci-şase armă sari în goană
nebună , îi întrecea pre toţi la halca; apoi deodată şi câ te alte trei-patru
zile nu ieşea din citanie. Atunci era chita mea: mă umflam de somn! Că ,
în celelalte, nu lipeam geană de geană : trebuia să -l pă zesc să nu facă
bâ ca în vreo râ pă , câ nd se îmbă ta prea deochiat. Atunci şi pentru
asemenea îndeletnicire, Scarlatache Ruset…
– Tovară ş de pozne şi şoltică rii…, spuse Neculce.
– Adică alt tovară ş, Ioane, că unul trebuie să fi fost tu, râ se
jupâ neasa Maria, punâ nd mâ na pe umă rul lui, cu dragoste şi cu
oarecare mâ ndrie. Ce zici că fă cea Scarlatache?
– Am vrut să spun că -l poreclise „Alifâ stâ c care face bâ ldâ bâ c: se
îmbată -n Beilic şi se-neacă în Ciric”… Ce de-a pozne şi nă zbâ tii!… Ş i ce
de mult s-au tâ mplat… Eram în Iaşi, la şcoală , înnodă iar Ion Neculce
firul povestirii, câ nd a trecut spre Soroca Mustafa Daltaban, paşa
Silistrei. Ş i fiind vreme rea, de iarnă , s-a bolnă vit foarte ră u…
– A, da, să ri dască lul Ieremia, lasă -mă să povestesc eu. Ştiindu şi
oleacă doftor, chematu-m-a întru tă mă duire. Pe câ nd că tam cu mare
silinţă leacul, beizade Dumitraşcu şugui: „Dă -i apă de izvor, descâ ntată
de dor de-o fată sprinţară , la vreme de sară …”; „Cum să -ndră znesc,
mă ria ta”, m-am fă cut eu a mă mira. „Apa ţi-o aduc eu; tu o amesteci cu
pulbere de cridă şi i-o dai, fă ră teamă . Dacă moare în chin, va fi cu un
tiran mai puţin; dacă scapă , spă lat cu apă pe dinlă untru, tu, dască le
Ieremia, cîştigi mia. Ş i câ t ai clipi îţi dă nume de Kakim-effendi, adică
jupâ n doftor cu clonţ de cocor şi cu gheară de gaie care boliştea
moaie…” Aşa râ dea şi nu m-a lă sat pâ nă n-am dat bolnavului acea apă
descâ ntată . Întâ i l-a cuprins o fierbinţeală mare, aşa de mare că nu-i
puteam ţine mâ na pe frunte. Aiura, gemea, se zbuciuma paşa, ca pus pe
gră tar. Aşa, trei zile şi trei nopţi. „Poznă !” ziceam şi socoteam pe unde
ar fi bine să fug şi să mă ascund dacă moare paşa. Dar minune! în a
patra zi Daltaban a început a se ră cori. În a şasea zi era tă mă duit.
– Da, adevă rată minune, se rosti jupâ neasa Maria, care pricepea
ceva la doftorii şi descâ ntece, dacă nu cumva acea cridă va fi fost niscai
doftorie nemţească , necunoscută nouă .
– Poate. Dar iaca aşa, drept mulţumire, i-a poftit Daltaban paşa pe
mă ria sa şi pe beizade Dumitraşcu la masă . Am fost faţă şi mi-a crescut
inima ca o pâ ine bine dospită , vă zînd ce iscusit ucenic am crescut.
– Povesteşte, dască le, cum a fost acolo, în cort, unde aţi ospă tat
împă ră teşte şi-aţi bă ut popeşte, ferindu-vă a vă îmbă ta… porceşte, râ se
că pitanul Silion, gră ind în felul lui Dimitrie Cantemir.
– Da, erau poftiţi şi Scarlatache Ruset şi…
– Ş i eu! îl întrerupse Ion Neculce.
– Da, da… Stă teai pe un taburet verde, în dreapta.
– Mă cam ameţisem, dar mă bucuram foarte că paşa îl lă uda pe
Dimitrie, prietenul meu, în slă vi ridicâ ndu-l că ştia să câ nte, să spună
snoave hazlii, învă ţate de la doica lui, Maria, de la prisecarul Moţoc şi
de la lă utarul Gheorghieş.
– Da, îmi amintesc că s-a amestecat în vorbă şi Scarlatache,
zicâ nd: „Ehei, mă rite paşă , Alifâ stâ c al nostru e cel mai deştept tâ nă r
din Moldova. Ş tie zeci de câ ntece bă trâ neşti, sute de zicale şi vorbe de
duh. Ş i-i descurcă reţ cum nu-i altul în toată împă ră ţia. Să -l vezi cum şi
din para focului iese nebetejit, ca salamandra.” „Taci, nu mă linguşi, a
hohotit Dimitrie, tu, lighioaie pe pâ ntece tâ râ toare. Nu uita că ubi
plurimum calliditatis, ibi minimum, felicitatis. Sau ca să înţeleagă toţi:
unde-i prea multă viclenie, acolo-i prea puţină fericire.” „Ştii bine lati-
neşte?” întrebă Daltaban. „Învă ţ, să ştiu şi mai bine. Dar mai vorbesc
greceşte şi italieneşte. M-am apucat de ruseşte, franţuzeşte şi ară beşte.
Învă ţ Biblia şi vieţile sfinţilor creştini. Cunosc câ te ceva din filozofia lui
Thales, Platon, Aristotel şi Seneca. Citesc istoriile lui Plutarch, Dio
Cassius şi Tukidide.” „Nu te lauzi?” se uimi paşa. „Nu, ră spunse tâ nă rul
meu spudeu, care se dovedea şi un bun ritor. Întâ i pentru că nu-i
nevoie: marfa-i de faţă şi-o puteţi cerca, dacă preţuieşte ceva au ba. Al
doilea pentru că ştiu vorba: minciuna are picioare scurte şi, chiar de-o
hră neşti cu dulci turte, tot şchioapă tă pâ nă la Curte. Al treilea, întru
totul crezare dau lui Sallustius care, în De conjuratione Catillinae, îl
slă veşte pre Cato care zice: «Cată mai degrabă să fii decâ t să pari bun şi
înţelept.» Ş i-apoi, în al patrulea râ nd, poate adeveri şi dască lul meu
Ieremia, al că rui rod duhovnicesc sunt, ce ştiu şi ce nu. Zburd prin
viaţă , zburd prin că rţi, ca un armă sar tâ nă r, sirep şi nedomolit.”; „La
Iaşi a învă ţat cu mine, cum am mai spus. La Şcoala patriarhiei din
Constanntinopol a avut dască li vestiţi, mult mai vestiţi ca mine.” Iar el,
Dimitrie, a adă ugat: „De pildă , pe Alexandru Mavrocordat Exaporitul,
care m-a învă ţat filozofie şi medicină . La dască lii Vlasie, Antoniu şi
Sandoni am deprins geometria, gramatica şi retorica. Dionisie
Ieromonahul m-a pus să buchisesc fizica şi teologia.”; „Dar Coranul?”
surâ se paşa Mustafa, între mirare şi admiraţie. „L-am citit cu multă
bă gare de samă şi l-am pus faţă în faţă cu Biblia. Cunosc, deci, viaţa şi
poruncile profetului Mahomed. De asemenea am învă ţat matematica
lui Saadi-effendi. Am citit şi pe Nefi Ogli, care aşa de bine cunoaşte
istoria şi obiceiurile otomane… Ş i mai am timp să învă ţ: abia am
împlinit optsprezece ani”; „Ce-i mai turuie gura lui Alâ fâ stic, râ se
Scarlatache Ruset, parc-ar fi la procitanie în faţa didască lilor de la
Ţ arigrad! Zic şi eu în stihuri: mai rar, beizadea, cu poveţele şi mai des
cu ulcelele. Că poveţele-s amare, iară vinu-i dulce tare: te îmbată , te-
ameţeşte câ t ai zice peşte”; „Ştii, nouă otomanilor ne place mult
poezia”, se înduioşă Daltaban parcă de sine însuşi. „Ş i mie mi se
încă lzeşte inima câ nd rostesc stihuri, nu se lasă Dimitrie mai prejos. De
pildă scrisa lui Miron Costin, vel logofă tul nostru: «A lumii câ nt cu jale
cumplită viaţa, / Cu griji şi primejdii cum este şi aţa / Prea subţire şi-n
scurtă vreme tră itoare, / O, lume hicleană , lume-nşelă toare»…”
Ion Neculce se bucură :
– Da, da, mi-am amintit, dască le, ce bucurie am simţit auzindu-l
spunâ nd stihuri, ticluite de cel ucis din slă biciunea pă rintelui să u. Iar
Daltaban l-a întrebat: „Dar stihuri turceşti ştii?” Beizadea a ră mas o
clipă într-un fel de îngă imeală , apoi a spus frumos: „Sufletul mi s-a lu-
minat de bucurie citind Golestan, gră dina de flori, izvodită de prea
înţeleptul Saadi. Am învă ţat cum zice, şoltic, într-un loc:…«C-ai ajuns de
râ s şi de ocară , / Cu ce-i vinovată o fecioară ? / Dragostea-i
giuvaergie: / Cum să gă ureşti, câ nd n-ai habar / Ş i câ nd mâ na-ţi
tremură piftie — / Un neprihă nit margă ritar?>-… Ş tiu să le şi câ nt,
însoţit de tambură … Silioane dă -mi cobza cea turcească !”
– Da, i-am dat-o repede, c-o purtam cu mine, în spate. Ş i a lă murit
pe Daltaban paşa: „Am învă ţat în Istanbul, câ t am fost ză log acolo, să
câ nt tristeţile şi să -mi jeluiesc bucuriile.” Ş i cu degete agere, repezi,
mlă dii, prinse a pişca strunele cobzei, dezlă nţuind şi potolind sunetele,
ca să scoată melodia dorită şi mult plă cută oaspetelui, care la urmă a
bă tut din palme, încâ ntat şi mulţumit; apoi a poruncit unui slujitor ce-i
sta ală turi: „Adă câ te un contă ş de soboli pentru Constantin vodă şi
pentru beizade Dimitrie. Merită !” Atunci vodă şi-a înclinat fruntea,
gră ind: „Mulţumire adâ ncă , mă rite paşă !”… Şi ar fi vrut să se încline
adâ nc, dar n-a putut, că prea bă use mult şi s-ar fi vă rsat vinul din el,
ţâ şnind drept pe straiul cel scump al paşei, care-i punea un contaş pe
umeri. Aşezâ ndu-l pe celă lalt pe umerii lui Dimitrie, a zis: „Eu, Mustafa
Daltaban, paşa Silistrei, ca musliman adevă rat, respect învă ţă tura la
oameni de orice lege. Şi talantul îl cinstesc!”
– Eram bucuros, dască le Ieremia, că -mi laudă prietenul, interveni
Neculce, dar nu uit că Scarlatache Ruset a râ s, vâ nă t: „Uite cu ce s-a ales
beizadea Alifâ stâ c, pentru nişte mă scă ri spuse în stih”…; „De ce-l
porecleşti aşa… Alifâ stâ c?” a întrebat Daltaban. „Pentru că aşa i-a zis o
turcoaică în Istanbul, pe o uliţă dosnică , unde învă ţam tainele
dragostei, ră spunse Scarlatache fă ră sfială . Ş i-apoi pentru că suntem
buni prieteni. Împreună am învă ţat nu atâ t filozofia lui Platon, câ t
vicleniile Fanarului. Împreună ne-am chinuit cu logica lui Aristotel şi
mai ales ne-am mâ ngâ iat cu… ştie el cu ce.”; „Da, încuviinţă Dimitrie;
cheia meşteşugului meşteşugurilor de a descuia lacă tele minţii şi
adevă rul a-l afla. Prietenul Scarlatache este un dialectic. Adică ştie să se
poarte după canoanele logicei lui lă untrice. Numai că , uneori, e atâ t de
dialectic încâ t se schimbă de nu se mai cunoaşte şi nu mai samă nă nici
cu sine însuşi.”; „Nici vâ ntul, nici nourul, nici lumina nu sunt la fel în
veşnicie; de ce-ar fi omul? râ se Scarlatache. Iar eu mă schimb, după
cum se schimbă tot ce-i în jur. Aşa mă învaţă şi logica: în jur se
vorbeşte filozofie? Filozof mă fac. Pic la o nuntă ? Nuntaş îmi zic. Ş i mă
cernesc lâ ngă cei care înmormâ ntează pe cineva, chit că eu habar n-am
cine a fost ră posatul. Îmbrac blană de lup şi-mi zic lup între lupi şi
mieluşel cu blana mielului între miei”; „De ce te porţi aş ?”, a cercat
paşa să afle mai multe dintr-ale schimbă ciosului. „Pentru că aşa mi-i
firea, mă rite paşă … Ş i pentru că nu voiesc să se afle, nicicum, ce-i
înlă untrul meu.”; „Ei, dacă -i aşa, zise Dimitrie, nu te mai numesc
dialectic, ci Cameleon. Adică jigania care nu-i niciodată ea însă şi.”;
„Cameleon? se înţepoşă Scarlatache. Iatan ilna basma – nu că lca
şarpele câ nd doarme, tu, Inorogule, jiganie care nu te-asemeni cu
nimeni.”; „Hazliu tineret ghiaur! se veseli Daltaban paşa, şi el cam
trecut cu dedeochiul la numă rul cupelor cu vin. Mai adă , agă , douazeci
şi patru de caftane pentru două zeci şi patru de boieri valahi!” Vă zâ nd
atâ ta cinstire şi bucuros că vodă , copleşit de bucurie şi de bă utură , nu
mai era în stare a deschide gura să slobozească vreo prostie, Dimitrie
s-a ridicat şi a cuvâ ntat: „Din inimă îţi mulţumesc, mă rite paşă . Ş i multă
laudă îţi aducem, că ţii cuvâ ntul lui Osman, cel dintâ i sultan, care şi-a
sfă tuit urmaşul aşa: „Cultivă adevă rul şi fă din el podoaba vieţii…
Ridică pe învă ţaţi în dregă torii de mare cinste. Oriunde vei auzi că se
află om dă iruit ştiinţei, cinsteşte-l şi respectă -l. Numai aşa stă pâ nirea
la va fi binecuvâ ntată de Alah şi de oameni lă udată . Ca învă ţaţii,
că rturarii, poeţii sunt sarea pă mâ ntului şi lumina omenirii»…” Auzind
asemenea cuvâ nt înalt şi maestrit, Daltaban paşa s-a ridicat, l-a
îmbră ţişat şi să rutat pe Dimitrie, pe amâ ndoi obrajii: ,,Jur să -ţi fiu,
toată viaţa, prieten şi sprijinitor!”
Vorbirea dască lului Ieremia se opri aici. Toţi ascultaseră cu luare
aminte şi cu plă cere. Mistuiau în gâ nd, în linişte şi tă cere, toate acele
amintiri trezite şi ră scolite din culcuşul lor zidit în vremile de altă dată .
Ion Neculce şi jupâ neasa Maria gâ ndeau că asemenea priveghi ori sin-
drofie istoricească da rod bun. Îşi aminteau multe din cele acoperite de
colbul uită rii şi adă ugau întâ mplă ri noi, numai bune pentru scris în
letopiseţ. Ci, în tă cerea acelor clipe, ră sună glas puternic de cocoş, ca o
trâ mbiţă a pă mâ ntului îndreptată spre miezul cerului. Gră i gazda:
– Zic să oprim priveghiul nostru aici, mulţă mindu-vă şi pentru
povestire şi pentru ascultare.
– Cum vrea gazda vrem şi noi, surâ se dască lul Ieremia, bucuroşi
că n-am moţă it povestind şi n-am adormit ascultâ nd.
Îşi urară somn uşor şi se resfirară fiecare spre iatacul să u. Cerul
încă rcat de stele sclipitoare picura linişte şi ră coare. Satul se umplu de
glasurile cocoşilor, parcă ar fi ţinut sfat, vesţindu-şi unul altuia bucuria
fiinţă rii şi nă dejdea revederii în zori. Apoi peste conacul din Prigoreni
se lă să liniştea cea mare din a doua parte a nopţii, câ nd şi stafiile dorm.
 SEARA A DOUA sau:
CÂNTEC ŞI DESCÂNTEC PENTRU O FATĂ DE RĂZEŞ

Se aşezară fiecare în jilţul lui, ca în prima seară . Asfinţitul era

roşu-portocaliu, aşa cum sunt de obicei asfinţirile de toamnă în
Moldova. Mireasma merelor coapte se amesteca din câ nd în câ nd cu
cea a nucilor decojite şi a dumitriţelor, a vâ zdoagelor, a cimbrului, a
busuiocului şi a mentei umezite de rouă . Masa era încă rcată cu aceleaşi
bună tă ţi ca în prima seară . Ş i ca şi atunci oaspeţii gustară din fiecare,
mulţumind gazdelor şi pă mâ ntului acesta bun unde au rodit. Ca
plă cerea să fie deplină , jupâ neasa Maria ridică de lâ ngă piciorul mesei
un ulcior mare, gros, bâ rdă hă nos, şi zise:
– Avem aici olecuţă de vin de la Cotnar, pă strat de îngrijitorul
podgoriei încă din 1700.
– Vin de două zeci şi trei de ani, socoti vel hatmanul Neculce. M-a
aşteptat să mă întorc din pribegie. A suferit şi el; şi, suferind, şi-a
întă rit inima şi duhul, mireasma şi tă ria. Poftiţi, gustaţi-l! îndemnă
turnâ nd în ulcele.
Toţi gustară şi-l lă udară foarte, simţindu-l în trupuri,
furnicâ nd ca o împă rtă şanie.
– Numai bun pentru dezlegarea limbilor şi trezirea aducerilor
aminte, se rosti dască lul Ieremia, întinzâ nd ulcica să -i fie iară şi
umplută .
– Deci să pornim iar povestirile din priveghiul nostru, gră i Ion
Neculce. Aşa… Ş i am să încep tot eu. De la cele istorisite aseară au
trecut doi ani. Eram, deci, în primă vara anului 1693. În tot ă st timp,
beizadea Dumitraşcu s-a ară tat a fi întru totul asemeni nouă : vesel,
libovnic de muieri frumoase, bă utoriu de vin bun, nelipsit de la
zaiafeturi cu lă utari, câ ntă reţ cu chefliii, îndemâ natec în mâ nuirea
spadei, greu de întrecut în alergă rile cu calul şi, mai cu samă , izvoditor
de nă zbâ tii, de-a valma să vâ rşite. Adică neţinâ nd sama, întru nimic, că -
i cocon domnesc. Unele copilă reşti, altele boacă ne. De pildă , odată ,
câ nd îl însoţeam pe Mustafa Daltaban paşa, împreună cu Lupu Bogdan,
cu zahereaua spre Cetatea Cameniţei, fă cut-am o poznă de pomină şi
voiesc a v-o istorisi. Stam, în popasul de-amiază , pe câ mp. Era
primă vară şi cald. În jur, câ mpul covor verde, împestriţat cu bumbişori
albi şi pă pă dii de aur. Lă sasem caii să pască , slobozi, şi ne-am întins, pe
contă şe, la soare. Beizadea Dimitrie, lâ ngă mine, mustă cea a
nemulţumire: „Mi-i ciudă că mă ria sa a dă ruit lui Daltaban un armă sar
ager şi nă ră vaş, frumos şi focos. Cal de zmeu!” „Ce l-ai mai fi încă lecat,
mă ria ta!”, am zis eu, stâ rnindu-i ciuda. „Ehei!… Hai să -l pă că lim pe
paşă .”; „Ci nă scoceşte mă ria ta ceva, poznaş; eu te urmez.”; „Îndemnă m
că lă reţii s-alerge după un iepure, iar careva din noi să strige că vine
mare podghez, sub porunca lui Turculeţ.” Trebuie să spun că , pe-
atunci, acel că pitan Constantin Turculeţ da iama printre turci şi mari
pagube fă cea caravanelor în drum spre Cameniţa. „Dar dacă ne prinde
cu minciuna şi ne taie capul?” se sperie Antioh Cantemir, aflat între noi.
„Întâ i să nu ne prindă . Apoi crezi, frate, că acele scă fâ rlii ce stau pe
umeri, ca nişte ulcioare cu gura în jos, goale, ori ca nişte bostani fă ră
miez şi sâ mburi, n-ar fi mai bine să nu fie? C-o mă ciucă bună le
aleluieşti pe toate.” Peste un sfert de oră , câ nd îl auzi pe beizadea
Antioh sforă ind, strigă : „Să ri, frate! Ne-atacă Turculeţ… Turculeţ!”;
„Unde-i?… Unde-i?”…, se buimă ci beizadea Antioh. „Uite cel pâ lc de
că lă reţi cum fuge… Vesteşte-l pe Daltaban paşa… Repede! Repede!…” ;
„Alerg!…”
Încă lecă în grabă , gâ fâ ind, că era gras şi greoi, cum ştiţi. Vestit de
primejdie, Daltaban paşa s-a azvâ rlit într-o goană turbată . Nu s-a oprit
pâ nă la Iaşi. Noi, după dâ nsul. Dar pas să -l mai ajungem: că lă rea doar
pe armă sarul dă ruit de vodă . Ne-am întors, am pus strajă tare la cara-
vana cu zaherea şi-am galopat şi noi pâ nă la Iaşi. Vodă îl poftise pe
Daltaban paşa la masă , că utâ nd să -i potolească spaima. Zicea
otomanul: „Numai profetul şi armă sarul dă ruit de mă ria ta m-au
salvat.”
După ce-l firitisi c-a scă pat, Dimitrie Cantemir vorbi, cu fă ţarnică
durere în glas: „Mult îmi pare ră u, mă rite, dar ne-am speriat ză darnic:
că lă reţii aceia nu fugeau de spaima lui Turculeţ, ci alergau după un
iepure… Iar cel care a strigat, adică fratele meu, trezit din somn cu o
glumă , s-a îngrozit şi ne-a vâ râ t şi pe noi în spă rieţi.”; „Cum?
Pă că leală ?”; „Da, mă rite paşă ; taie-mi capul pentru că …”; „Da? Capul?
Dar mie, care v-am crezut şi de ocară m-am fă cut, cine mi-l taie?” râ se
Daltaban şi roti privirea în jur, să dezgheţe obrazele îngheţate de
destă inuirea beizadelei. „Mă rite paşă ! strigă Dimitrie, am fost sigur că
n-ai să te superi şi ai să judeci precum ai judecat . Deci jur că n-are
profetul, n-are padişahul şi nici împă ră ţia otomană slujitor mai
înţelept!”; „Ş i nici Hristos un mai neruşinat izvoditor de pozne ca tine:
isteţ, deştept, îndră zneţ, tâ nă r şi frumos. Meriţi să te dau gealatului.”;
„Aşa am zis şi eu; dar nu înainte de a gusta împreună ceva pastramă de
porc, udată cu o bardacă de Cotnar. Că una-i să mori să tul şi alta lihnit
de foame şi de dor de muiere tâ nă ră .”; „Nu se cuvine a mă spurca i
dumicâ nd bucate ghiaure!” râ se paşa. „Zic, cu jură mâ nt, că -i că prior ori
berbec, oleacă mai gras, şi feciorelnică apă din izvorul de la Timişeşti,
oleacă mai dulce şi la limbă pişcă toare. Câ t priveşte muierile, le folosim
şi noi, ghiaurii, după legea Coranului, că Evanghelia ne cam pune
botniţă .”; „Fie şi aşa… Că pe urmă , drept gră ieşti, întru o mai repede
dă să vâ rşire a pă catului, poftesc trup de tâ nă ră muiere. Dar, ca să nu jur
prea strâ mb, picură câ ţiva stropi de apă în cupa asta cu vin. Numai
într-asta!”; „Ei, mă rite, nu-i pă cat mai mare ca acela de a spurca vinul
cu apă ! Cine iubeşte mult apa chioară se face fâ ntâ nar, podar ori
sacagiu şi nu paşă şi mare vizir.” După ce sorbi pocalul pâ nă în fund, cu
sete şi plă cere mare, Daltaban îşi şterse mustaţa neagră şi-şi netezi
barba deasă , spicată cu ceva fire argintii; apoi întoarse cuvâ ntul,
şuguind: „Aici nu sunt în împă ră ţia otomană , deci pot bea apă
pişcă toare la limbă şi stâ rnitoare de veselie şi poftă de viaţă .” I-a
ră spuns Dimitrie, cu filozofie şoltică : „Sfâ ntul Augustin zice: «Pă catul…
trupul îndulceşte şi sufletul otră veşte». Ci, cum inima ni-i amă râ tă de
câ te vrem şi nu putem face, mă car trupul să ni-l îndulcim. Slujitori,
pastramă şi Cotnar!” Paşa a mai sorbit o cupă şi-a întrebat, foarte
serios: „De unde ştii c-am să ajung… mare vizir? Citeşti în stele?”;
„Câ nd beau o bardacă de Cotnar capă t putere de prooroc.”; „Beizadea,
eşti o comoară !” îl lă udă paşa, bâ nd încă un pocal plin cu vin bă trâ n.
„După ce mă nâ nci şi bei bine, te ră sfeţi, întru hodină , la cald şi catifelat
sâ n de muieruşcă tâ nă ră . Iar poimâ ine ieşim la vâ nă toare de cerbi, în
codrul Bâ rnovei. Caravanele ajung şi fă ră domnia ta la Cameniţa.”; „Nu-
mi place pă durea. Am copilă rit în Mesopotamia, unde-s numai ierburi
şi pustiu. Iar cerbii din Bogdan Eflak sunt aşa de frumoşi că mi-i milă
să -i ucid.”; „Ai dreptate, mă rite paşă , zâ mbi Dimitrie. Cerbii, cu vremea,
vor pieri pentru că -s buni, gingaşi şi fă ră apă rare. Vor pieri, ca şi
inorogii.”; „Ce fel de animal este… inorogul?” „Un animal ciudat cu care-
mi place să mă asamă n”, râ se Dimitrie, lă sâ ndu-ne în nedumerire.
– Vel hatmane, gră i dască lul Ieremia, domnia ta povesteşti nu
numai ca unul care a vă zut şi auzit totul, ci parc-ai întrupa, pe râ nd, pe
fiecare dintre vorbitori.
 – Da, admiră şi maica Daria: eşti câ nd Dimitrie, câ nd Daltaban,
câ nd Scarlatache.
– Le-am tră it pe toate şi adâ nc în minte mi s-au întipă rit, aşa cum
ştiu că le-ai tră it şi domnia ta, dască le.
– Asta înseamnă ca toţi să povestim într-acest fel? întrebă
că pitanul Silion.
– Bine ar fi, dragi oaspeţi, zise vel hatmanul. Dar mai întâ i, rogu-
vă mai îndemnaţi a gustare din Cotnar, că -i vin de viaţă lungă şi un
adevă rat ră scolitor de amintiri.
– Poftiţi, poftiţi! îndemnă şi jupâ neasa Maria; şi turnă fiecă ruia
din ulcior, iar pe talere le aşeză felii de cozonac proaspă t. Apoi zise: Ion
a povestit despre pozne şi zaiafeturi, despre petreceri desfă tarnice. Eu
pot să spun că şi fetele şi femeile îl că utau pe beizade Dumitraşcu ca
pe-o iarbă de leac şi ca pe-o minune a firii. Cinstit să spun, multe şi-l
doreau prieten şi chiar ibovnic. Un ceas petrecut in preajma lui era ca o
împă rtă şanie cu înţelepciune şi frumuseţe. Că ci vorba-i era caldă ,
curgă toare, încă rcată de gâ nd înalt, izvoditoare de bucurii, de veselie,
de bună voie, aşa cum putea fi şi muşcă toare, batjocoritoare, rea. La
învă ţă tură neîntrecut era şi fă ră pereche. Citea cu osâ rdie, cum s-a
spus, zile şi nopţi la şir. Cap bun avea, ţinea minte tot. Tot. Aşa că , deşi
foarte tâ nă r, două zeci de ani, adâ nc din că rţi ştia. Doar mitropolitul
Dosoftei şi acel Neculai Milescu spă tarul, poreclit Câ rnul, dacă i-ar mai
fi fost pe potrivă .
– Aşa-i, Maria; ne împrietenisem şi ştiu că , printre petrecerile cu
tinerii şi fetele de-o samă cu noi, aveam ră gaz şi de citit, de povestit. Îi
plă cea să mă audă istorisind întâ mplă ri din bă trâ ni, cu voievozi şi
viteji. Iar eu nu mă lă sam prea mult rugat.
– Mult te rog, cinstite vel hatmane, se înclină maica Daria, dă -ne o
pildă de asemenea istorisire. Aşa o să înţelegem şi mai bine ce fel de
suflet avea Dimitrie şi câ t de mult iubea această ţară a noastră .
– Bucuros, dacă îngă duie şi ceilalţi oaspeţi la serile priveghiului.
– Îngă duim! Îngă duim! se rostiră toţi, neră bdă tori.
– Iar în privegherea noastră atari istorisiri sună ca nişte câ ntă ri
de slavă , crezu jupâ neasa Maria că -i bine să spună .
– Dealtfel, povestindu-le mi le împrospă tez în minte, ca să le scriu
mai uşor şi în fruntea letopiseţului să le punDe pildă , i-am povestit că
Ş tefan vodă cel Bun, bă tâ ndu-l turcii la Ră zboieni, au mă rs să intre în
Cetatea Neamţului. Ş i fiind mumă -sa în cetate, nu l-au lă sat să intre şi i-
au zis că pasă rea in cuibul să u nu piere. Că să se ducă în sus, să strâ ngă
oaste, că izbâ nda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvâ ntul mâ ne-sa, s-au dus în sus
şi au strâ ns oaste… Ş i cum istorioara asta l-a mişcat prin tâ lcul ei,
Dimitrie m-a rugat să -i mai povestesc şi altele. Ci eu, cu plă cere i-am
împlinit voia. „Te laud pentru câ te ştii şi pentru felul cum le povesteşti”
, a zis Dimitrie, cu veliglas, tremurat de o adâ ncă bucurie lă untrică . Şi
eu i-am spus multe întâ mplă ri aflate de la bunica mea Alexandrina
Cantacuzino, Iordă chioaia cea bă trâ nă . Iar ea le auzise din om în om, de
la oameni vechi şi bă trâ ni. Iară Dimitrie a zis: „Sunt întâ mplă ri
vrednice a fi ştiute; ele întă resc cugetul şi bucură inima cu licoarea
nă dejdilor, îndeosebi câ nd ţara e în suferinţă , oropsire şi umilinţă ca
acum. Ş i dacă în letopiseţ nu sunt scrise, bine ar fi, Ioane, să le scrii tu.”
Atunci am râ s, cu nepă sare şi neîncredere; ce-mi trebuiau mie scrisori,
buchisire de slovă şi letopiseţ câ nd tâ nă r eram şi ca un mâ nzoc
zburdam? Dar Dimitrie m-a pus să caut letopiseţele lui Grigore Ureche
şi Miron Costin, să le copiem şi să le cetim împreună . Aşa am prins şi
eu încă mai mare dragoste pentru istorisiri.
– Ci, în estimp, luă cuvâ ntul că pitanul Silion, Constantin vodă
mult se că ina pentru moartea Costinilor. L-am vă zut adesea plâ ngâ nd
singur şi blă stă mâ nd pe cei care l-au îndemnat de i-a tă iat fă ră judeţ.
– Iar câ nd auzea câ ntecul: „cu paharele îndeseşte, dar cu birul
mai ră reşte”, lacrimile i se prelingeau în barbă , ca ploaia la streaşină ,
adaose Daria, cu durere mare în glas.
– Câ ntecul zicea adevă rul, se aspri glasul lui Neculce; că după ce
au legat fră ţie, cum am mai spus, Constantin vodă a lă sat pe Iordache
Ruset şi pe ginerele să u Lupu Bogdan să chivernisească ţara, dar mai
ales s-o mă nâ nce cum le era voia.
– Ei, Ioane, nu gră i cu pă cat şi cu patimă , râ se jupâ neasa Maria.
Lupu Bogdan mi-a fost pă rinte, iar ţie socru şi…
– Am zis, Maria, „chivernisea” şi „mâ nca”. Adică socrul meu, cap
înţelept şi gospodar harnic, strâ ngea şi se îngrijea de avuţia ţă rii, iar
Iordache Ruset o jefuia, pentru neamul lui lacom, ră u fă că tor şi mereu
nesă tul de avere.
– Mi-aduc aminte, vorbi că pitanul Silion, că era primă vară
timpurie, iar vodă Constantin, bă trâ n şi bolnav, şedea în cerdacul casei
lui din Silişteni. Sta în jilţ, învă lit în blă nuri de hulpe. În faţă -i se aflau
mitropolitul şi hatmanul Lupu Bogdan, ginerele mă riei sale şi pă rintele
domniei tale, jupâ neasă Maria. Gră ia vodă cu mâ hnire, parcă s-ar fi
spovedit. Eu, în ogradă , cu beizadea Dimitrie, chiar lâ ngă cerdac,
buciumam şi ţeselam caii şi auzeam vorbirea: „Multe greşeli să vâ rşit-
am, înalt prea sfinţite, zicea vodă . Dar mai ales uciderea lui Miron
Costin îmi roade şi-mi arde cugetul, cum oţetul roade şi arde piatra de
var. Ş i usturime mare îmi că şunează . Dar, martor mi-i cerul! am vrut
doar să curm sfada între marii boieri. Blestem pe capul celui care…”;
„Să n-audă Iordache vistierul, mă ria ta, că nu ne mai spă lă m cu toată
apa Prutului de ocara şi ponosul lui”, se temu hatmanul. „Da, toţi i-am
luat frica, fiul meu, se ridică mitropolitul, binecuvâ ntâ nd. Mă rog
pentru mă ria ta şi trei molifte mari voi face, în trei să ptă mâ ni, întru
liniştirea cugetului.”; „Dar să -mi guşti din colivă câ t mai tâ rziu, înalt
preasfinţite!…”; „Amin!” s-a rugat mitropolitul şi a plecat, împreună cu
Lupu Bogdan. Atunci te-ai ivit tu, Daria şi-ai aşezat jilţurile, ai netezit
faţa de masă , macaturile „cu blâ ndeţe şi gingă şie de înger”, cum spunea
beizadea Dimitrie.
– Hm…, surâ se cu melancolie Daria. Aşa mă vedea el. Dar vodă m-
a întrebat, mă surâ ndu-mă din cap în tă lpi: „Câ ţi ani ai, Daria?”;
„Optsprezece, mă ria ta, alaltă ieri împliniţi.”; „Taică -tu-i bucuros câ nd
te vede?”; „Nu, mă ria ta. Ar fi vrut un flă că u, un Dragoş. Îmi zice…
nedorita Daria.” Se fă cu o clipă de tă cere. Mă ria sa mă privi cu multă
luare-aminte şi iar mă întrebă : „Vrei să -ţi dă rui o moşioară şi să te ridic
în rang boieresc?” M-a uimit întrebarea şi-am amuţit. Câ nd aş fi putut
ră spunde, pe deal s-a auzit doina: „Că noi te rugă m aşa: Fii bun, mă ria
ta! Cu paharul îndeseşte, / Dar cu birul mai ră reşte…” Obrazul mă riei
sale s-a întunecat de-o mâ hnire lă untrică . Am vrut să -i mulţumesc, să
îngenunchi şi să -i să rut mâ na. Dar în clipa aceea ai intrat domnia ta, vel
hatmane, împreună cu Dimitrie, veseli, sprinteni, îmbră caţi de că lă rie.
Beizadea a vorbit mă riei sale între şagă şi ironie, cum îi era feleşagul:
„Să rut mâ na, tată ! Ai scă pat de câ rtiţoiul cel bă trâ n?”; „De ce-l sudui,
Dimitrie?”; „Pentru că tu i te spovedeşti, iar el, în loc să pă streze sfâ nta
taină a spovedaniei, croncă neşte pâ râ turi la Iordache Ruset.”; „De unde
ştii?” întrebă vodă foarte supă rat. „Tată , mie oamenii îmi spun mai
multe decâ t ţie.”; „Ş tii să le câ ştigi inima, spuse vodă cu laudă , dar şi cu
amă ră ciune. Dacă nu eşti prea ostenit, te rog să -mi ceteşti ceva.” „Am
alergat două poşte, am să rit două zeci de garduri, am ascultat câ ntarea
la trei ră zeşi codreni, dar ostenit nu-s”.
Neculce tresă ri şi zise cu zâ mbet:
 – Bine faci că povesteşti asemenea întâ mplare, din care se poate
înţelege ce mult îşi iubea Dumitraşcu pă rintele şi neamul. În Rusia, ca
să fie primit în râ ndul principilor de rangul cel mai înalt, şi-a nă scocit
obâ rşie stră veche, precum că s-ar trage din hanul Temir sau Timur, de
unde numele Han Temir sau Cantemir. Iar dacă prin soţie s-a înrudit cu
Cantacuzinii, care se trag din Ion Cantacuzino împă ratul de la Bizanţ şi
din Mihail Cantacuzino, pe care turcii l-au poreclit Şaitanoglu,
adică telea fiul dracului, ambiţia şi înfumurarea lui au fost îndestulate,
iar cnejii ruşi l-au primit în tagma lor şi ţarul l-a fă cut senator.
– Iertare, vel hatmane, îl apă ră Daria, ci cred că într-asta nu i se
cuvine numai osâ ndă . Mi se pare că acolo, în Rusia, mai de preţ este să
fii neam de han tă tar decâ t ră zeş din Silişteni.
– Ai dreptate, Daria, îi întinse jupâ neasa Maria o cană cu must;
fă ră asemenea obâ rşie nici ţarul nu l-ar fi primit în Senat, nici
principesa Trubeţkoi nu l-ar fi primit soţ.
Dar Ion Neculce nu se lasă ră pus:
– Eu sunt nepotul lui Iordache Cantacuzino, cel aşa de mult lă udat
de Miron Costin. Pâ nă la cincisprezece ani m-a crescut bunica mea,
Alexandrina Cantacuzino, femeie straşnică , a multe ştiutoare,
ambiţioasă , aspră , dar foarte cinstită şi dreaptă , cunoscută în toată ţara
ca „Iordă chioaia
cea bă trâ nă ”, şi vestit de înţeleaptă . Ş i totuşi, cu atare înrudire înaltă ,
tot Cantacuzină , nu mă laud şi nici tronuri împă ră teşti nu râ vnesc.
– Adevă rat, vel hatmane, tronuri nu râ vneşti, dar de lă udat…
– Bine faci, Daria, că -l dojeneşti, râ se jupâ neasa Maria; uneori
cam scapă şi dumnealui caii trufiei în pă şunea vecinului, fă ră a bă ga de
samă .
Toţi râ seră . Afară de Daria; ea zâ mbi subţirel şi povesti:
– Aduceam, pe o tipsie, o chisea cu dulceaţă . Dimitrie luă o carte
de pe poliţa de sub icoane, se ră suci repede şi ne întâ lniră m faţă în faţă ,
gata să ne ciocnim. Ne am privit şi ne-am învă pă iat amâ ndoi. Ne
simţeam ră suflarea fierbinte. Ş i poate, ameţită , aş fi scă pat tipsia jos,
dacă Dimitrie nu mă sprijinea, iar voievodul nu vorbea, întrebâ nd cu
nevinovă ţie copilă rească : „Or fi înflorit lă cră mioarele, Daria?”; „Înflorit,
mă ria ta… Şi viorelele… Aduc îndată un bucheţel”, m-am gră bit eu cu
fă gă duiala, ca sa nu simtă mă ria sa taina dragostei de foc dintre noi.
„Bine c-am apucat şi primă vara asta” suspină vodă , după ce gustă
dulceaţa şi sorbi apa rece din pahar. Tot urmă rindu-mă , Dimitrie se
aşeză în jeţ, bă u un pahar de apă de pe tipsia adusă de mine, deschise
cartea şi citi:… „«Un om fugea de teama unui inorog»“… „Ce-i acela…
inorog?” a întrebat voievodul. Ş i l-am auzit şi eu descriind inorogul aşa:
„Un animal fantastic, adică ză mislit de închipuirea oamenilor. Sau
poate va fi tră it câ ndva. Mai ştii? Oricum, o plă smuire din cele mai
îndră zneţe şi mai pline de înţelesuri. Se înfă ţişează ca un armă sar alb,
frumos, uneori chiar înaripat, cu cap de cerb, cu nă ri lă rgite parc-ar
sorbi tot vă zduhul. Din mijlocul frunţii izbucneşte drept înainte,
ponciş, un corn lung, ră sucit, cu vâ rf foarte ascuţit. De aceea se mai
numeşte şi unicorn sau licorn. La firea lui se închipuie nedomolit întru
să lbă ticie, neasemuit întru îndră zneală şi necugetat de pă timaş întru
ale dragostei. Îl ispiteşte mireasma de fecioară şi nebuneşte îi place să
doarmă în poala fetelor neprihă nite. Aşa îl află vâ nă torii, îmbă tat de
fericire, şi lesne îl ucid… «Deci alergâ nd, acel om că zu într-o pră pastie
foarte adâ ncă . Ş i-ar fi pierit, dacă nu s-ar fi prins de-o geamă nare de
copac. O clipeală crezu că va avea pace. Dar, că tâ nd în jos, vă zu doi
şoareci mari, unul negru şi altul alb: rodeau ră dă cina copacului să -l
surpe. În fundul pră pastiei ză ri tâ râ ndu-se un şarpe foarte lung şi
groaznic la vedere: se zvâ rcolea, se încolă cea şi împroşca flă că ri pe
nă ri, iară cu gura că scată s-aţinea să -l înghită pe cel agă ţat de copac.
Dar, deodată , pe creanga pe care sta, acel om ză ri patru aspide: ieşeau
din scorburi şi porneau tâ râ ş spre el. Iar dacă îşi ridică ochii în sus,
vă zu picurâ nd de pe frunze oleacă de miere. Câ teva pică turi doar. Ci,
uitâ nd toate amă ră ciunile, ră ută ţile şi primejdiile de moarte care-l
pâ ndeau, se întoarse spre dulceaţa mierii s-o sugă , mă car că şi departe
şi puţină era…»“; „Ce parabolă adevă rată şi înţeleaptă …”, oftă vodă . „Cu
pilde de-acest fel dască lul Varlaam pre ucenicul să u Ioasaf îl
povă ţuieşte, înţelepţindu-l.”; „Dar şi cum le ticluieşti tu, încă mai
înţelepte par. Mâ ine să -mi tă lmă ceşti iară din predicile cele pline de
dulceaţă ale fericitului Ioan Gură de Aur.”; „Prea bine, pă rinte, mă ria ta.
O pică tură de miere într-atâ t amar îndreptă ţeşte tră irea noastră pe ist
pă mâ nt.” Câ teva minute, vodă se adâ nci în gâ nduri; apoi se rosti rar:
„Cu toate că Antioh este mai gospodar, totuşi pre tine te vreau urmaş.
Eşti de o sută de ori mai deştept decâ t el şi de o mie de ori mai învă ţat.
Iar dacă te lepezi de zburdă lniciile tinereţii, fi-vei un voievod înţelept şi
iubit de ţară , cu gâ nduri mă reţe de slobozenie, cum am tră it câ ndva.”;
„Tată , eu sunt inorog, un nedomolit în toate… Ş i ră zboi sunt în stare a
face pentru a ţă rii libertate.”
 Pentru că avea gura plină de boabe de struguri pe care le spă rgea
în dinţi, dască lul Ieremia ridică mâ na stâ ngă , semn că vrea să
vorbească :
– A zis aşa: „…eu sunt un inorog”, Daria?
– Întocmai, dască le. L-am auzit de mai multe ori zicâ ndu-şi…
inorog. De ce pui întrebarea asta?
– O să aflaţi ceva mai tâ rziu.
– Bine… Ş i-a mai zis Dimitrie atunci că tre pă rintele să u: „…Sunt
însetat de ştiinţă , iar mintea mea-i pornită a se revă rsa asupra multor
tă râ muri. Uite, acum învă ţ poloneza, cu un că pitan leah. I-am scris lui
Antonio Maria del Chiaro, care-i secretario la Brâ ncoveanu, să -mi tri-
mită un italian care să mă ajute a învă ţa italiana. Ochii mi-s lacomi a
pă trunde tot ce se află în lume. Mintea pofteşte să aştearnă pe hâ rtie
puhoiul de gâ nduri ce adesea mă nă pă desc, iar degetele mi-s
neră bdă toare să îmbrace gâ ndurile şi simţă mintele în straiul slovelor.
Că ci nu mă satur înghiţind carte după carte, ci însumi vreau să scriu
că rţi, ca nişte comori de înţelepciune. Patima asta nebiruită va să mă
mistuie dacă n-o împlinesc.”
– Da, aşa vorbea, îşi aminti şi Neculce; dar se ară ta tot mai
neră bdă toriu şi mai mâ nios, zlobiv, adică telea zglobiu, cu neînfrâ nare,
şi începea să -i iasă nume de om ră u. Cer iertare că te-am întrerupt şi te
rog înnoadă firul şi coasă pâ nza povestirii mai departe, aşa cum s-a
ţesut în inima ta.
— Cos, deşi mă doare amintirea că boerii cei mari îi scoteau
nume de om ră u. Erai cel mai bun prieten al lui, dar cunoaşte, vel
hatmane, că eu mai mult ca oricine puteam şti ce-i adevă r şi ce-i
scornitură în pă tarea cu negru a bunei faime pe care o merita… Ci,
atunci, la Silişteni, vorbind cu coconul să u aşa de iubit şi de înzestrat cu
înţelepciune, vodă a zis, mai departe : „Dimitrie, Ruseteştii Cupă reşti
m-au cam îngenunchiat, procleţii…”. „Nu-i omorî pe toţi, tată .
Scarlatache mi-i prieten.”; „Ş tiu, fiule. Ci-i batjocoresc pentru că nu mă
lasă a boieri mai mulţi ră zeşi. Ginerele Lupu Bogdan mă mai sprijină ,
dar celă lalt ginere, Mihalache Racoviţă -i mai mult sluga Ruseteştilor
decâ t…”; „Te apă r eu, mă ria ta! l-a încredinţat Dimitrie. De asta m-am
întors de la Istanbul.”; „Mă jelui şi plâ ng amar c-am risipit neamul
Costinilor; dac-ar tră i acum, aş avea temei în harţagul cu Ruseteştii.”;
„Nu te mai fră mâ nta, mă ria ta. Costinii erau prea bogaţi şi, cum zice
fericitul Augustin: „Greu este să nu fie bogatul trufaş.” Ş i apoi Miron
Costin a zis: „Nu-s vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi.” Eu aş
adă uga: el, Costin, a fost bietul om tră itor într-o biată vreme ca aceasta,
a noastră .” Vodă tă cu o vreme, îngâ ndurat şi alb la faţă , apoi suspină :
„Sunt foarte slă bit, Dimitrie. Aud mereu, ca un bocet: „Ci noi te rugăm
aşa: /Fii bun Măria ta! /Cu paharele…”; „Tată , aşa-i norodul: îi place să
câ rtească . Asta-i mai uşurează amarul.”; „Nu-i câ rtire, ci adevă r, fiule.
Am greşit multe. Trebuie să îndrepte cineva greşelile. După mine, te
urci în scaunul domniei, Dimitrie… Drept aceea, lui Antioh i-am
poruncit să plece îndă ră t, la Ţ arigrad, să -ţi fie capuchehaie.”; „Uite-l că
vine…, surâ se Dimitrie, ară tâ ndu-l pe Antioh cum urca treptele, greoi.
Pofteşte-l s-audă din gura mă riei tale hotă râ rea asta. Din gura mă riei
tale şi în faţa mea.” Înfruntarea dintre pă rinte şi fraţi a fost aşa: „Ai
dormit cam mult, fiule,” cercă vodă o undă de dojană . „De ce n-aş
dormi? ră spunde Antioh, întrebâ nd cu obidă şi ciudă în glas. La
Ţ arigrad n-am tihnă : e prea mare tevatură … Ş i-apoi aici ce să fac? De
arat, ară ţă ranii, îndemnaţi de fratele meu mai mic, Dumitraşcu. De
chefuit chefuieşte fratele meu mai mic, Dumitraşcu; chefuieşte toată
noaptea, printre zurbagii şi ză luzi. Cu moşnegi şi babe tă ifă suieşte tot
fratele meu mai mic, Dumitraşcu. De la ră să ritul soarelui şi pâ nă -n
asfinţit tot fratele meu Dumitraşcu tă lmă ceşte că rţi din şapte graiuri.
Iar în amurg, cine se dră gă leşte cu ră ză şiţele în luncă ? Tot beizadea
Dumitraşcu, fratele meu cel firoscos. Ş i-apoi, cum să nu fie dragul tatei,
iar eu, Antioh oropsitul? Cum să nu-l pizmuiesc?”; „Bravo, frate! râ se
Dimitrie, fă ră dram de supă rare. Mâ nuieşti zeflemeaua mai dihai decâ t
Aristofan şi Horaţiu.” „M-am să turat de mofturile tale că rtură reşti:
Ovidie, Verghilie, Horaţie… Dimitrie, Arzac, tot un drac!”; „Ei, ce n-aş da
s-ajung a mă prenumă ra printre aceşti mari învă ţaţi şi poeţi ai lumii…
Să fiu «tot un drac» cu ei…”; „N-ajungi, că te-ncurcă ră ză şoaicele!”
hohoti ră u Antioh, iar eu, de ruşine, gata să intru în pă mâ nt. Mă
usturau vorbele, dar nu mă puteam mişca din loc. Noroc că vodă a
cercat să oprească sfada şi a gră it, cu mare greutate: „Rogu-vă , fă ră
gâ lceavă !… Vedeţi mai bine că împilarea otomană se aspreşte mereu,
ne înă buşă orice gâ nd de slobozenie, ne apasă pâ nă la strivire. Că
patimile cele dezlă nţuite înveninează şi risipesc puterea ţă rii. Drept
aceea simţul meu de pă rinte şi chibzuiala mea de domnitor îmi
poruncesc să -l las pe Dumitraşcu urmaş. Şi tu, Antioh, fiule, eşti bă iat
vrednic, bun la inimă , socotit în treburi, dar numai el, cu ştiinţa şi
înţelepciunea lui, va şti să stâ mpere hicleniile boierilor, poftele şi
ră ută ţile muslimanilor. Şi… poate chiar şi mai mult.” Antioh s-a tras
trei paşi îndă ră t şi s-a ră zimat cu spatele de un stâ lp al cerdacului,
vorbind cu mâ nie abia stă pâ nită : „Aşa… Bine… Mi-ai mai spus-o. Dar te
întreb: crezi că , dintr-o plesnitură de deget, firoscosul meu frate mai
mic va să vâ rşi ceea ce mă ria ta n-ai putut în opt ani de domnie?… Cum
uiţi, pă rinte, că eu sunt fratele mai mare şi am drept înaintea lui? Că
ţara n-are nevoie de firoscoşi, ci de oameni gospodari, cumpă niţi? Că
firoscoşii pot nenoroci o ţară cu… filozofia lor?”; „Zi-i frate, zi-i cu
înţepă turile, că doar vii dintre grecii din Fanar. Dar de parabola
talanţilor ai auzit?”; „Nu!”; „Zice învă ţă torul: «Bine, slugă bună şi
credincioasă peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune»…”;
„Nu…, nu înţeleg. Sunt gras şi moliu şi mă porecleşti…”; „Filul sau
elefantul!”; „Tu, sprinten şi ager ca un spiriduş şi-ţi zici…”; „Inorog!”;
„Ieri te-ai întrecut cu slujitorii cu spada, cu lancea în halca. Pe toţi i-ai
biruit! Eu…”; „Admiră -mă , că n-a fost uşor. Silion e tare şi mlă diu ca
oţelul şi ocheşte cu flinta parc-ar pune cu mâ na glonţul în ţintă . Iar
Ş tefan Luca mă întrece la galopul calului. Sare peste şapte armă sari, ca
Dediul spă tarul.”; „Da, ştiu. Ci eu n-am atâ tea însuşiri. Drept aceea
vreau domnia! Înţelegi? Să am şi eu ceva! Se ră sti cu întrebarea şi
izbucnirea: Vreau domnia Moldavei!” Dimitrie s-a stă pâ nit şi-a rostit
vorbă blâ ndă , paşnică : „Dosoftei scrie: «Câ t iaste petrecerea de bună /
Câ nd lă cuiesc fraţii împreună »…”; „Vreau domnia Moldovei! strigă
Antioh. Mi se cuvine!” ; „Ai!… Inima… Mă lasă , feţii mei… Inima…”, se
jelui mă ria sa, îngă lbenindu-se şi tremurâ nd ca frunza plopului.
Dimitrie se apropie repede şi-l sprijini: „Odihneşte-te, mă ria ta; de asta
ai venit la Silişteni.”; „Ba am venit, să mor aici, de unde-am fugit din
pricina să ră ciei şi de ră ul tă tarilor.”; „Da, că acum, după opt ani de
domnie, tare mai eşti bogat…”, câ rti cu nemilă Antioh. „Am dat cincizeci
de pungi patriarhului de Rusalim să le amistuie, pentru voi, câ nd n-oi
mai fi”, destă inui vodă cu mâ ndrie şi îngrijorare. „Cincizeci!? se înfurie
Antioh. Ce să faci cu ele, neştiutorule, câ nd Constantin Duca plă teşte
sute de pungi pentru domnia ţă rii? Ai uitat că ai pe lâ ngă două fete şi
doi feciori? Ai bă ut, ai mâ ncat bine şi-ai lă sat ţara s-o jupoaie boierii!”;
„Antioh!…”; „E-adevă rat: lui Dumitraşcu i-ai lă sat ca zestre o minte
ascuţită şi bogată în învă ţă tură . Ba i-ai cumpă rat şi o casă la Ortakioi,
cu 25 000 de taleri… Totul, lui; mie, osâ nză , pizmă şi ură , atâ t mi-ai
lă sat moştenire!” ; „Antioh, fiule, nu te ponegri singur şi nu te lă sa
otră vit de nă pâ rca deznă dejdii, a pizmei şi a urii. Ai câ teva moşii
bune.”; „Prea puţin! Vreau domnia. Domnia!”; „Fiule, fiule, nu-mi amă rî
clipele de pe urmă …, îl rugă mă ria sa, cu mare durere în glas. Apoi,
încet, tremurâ nd: Parcă mi se întunecă privirea… Mi-i frig… foarte
frig… Duceţi-mă în iatac, la că ldură …”; „Da, tată …, să ri Dimitrie, cu
dragoste şi îngrijorare. Ajută -mă , Daria!”. L-am ajutat. După ce l-am
ridicat în picioare, vodă a mers singur, încet şi şovă ielnic, dar a respins
sprijinul nostru. Din urmă , Antioh îl pocni cu încă o vorbă ră ută cioasă :
„Aşa-ţi trebuie, bă utor din bardacă mare! În loc să strâ ngi averi, ca
Brâ ncoveanu… Tu, beiul bardacei; el, beiul aurului, Altâ nbei!” Vodă se
poticni din mers şi, prin semne, ceru iar ajutorul nostru. L-am aşezat în
pat şi l-am acoperit, să se încă lzească şi să se liniştească . Întors în
cerdac, Dimitrie a cercat să mai domolească învră jbirea fratelui. Eu am
coborâ t în gră dină să culeg un bucheţel de lă cră mioare pentru mă ria
sa. Culegeam flori şi auzeam cearta dintre beizadele, acolo în cerdac.
Zicea Dimitrie, cu vorbe din inimă smulse: „Frate Antioh, să ne
înţelegem, spre binele nostru şi al ţă rii. S-o facem ca o poiană cu ape
dulci şi repede curgă toare, ca o livadă de toată poama roditoare, ca o
gră dină cu flori în tot chipul de frumoase. Ajută -mă , frate, să zdrobesc
capul viperii înainte de a muşca şi să ridic ţara asta, aşa de jos că zută .
Nu doresc să fiu domn, ci dator sunt a împlini voia pă rintească . Ajută -
mă , ca să biruie binele, libertatea şi pacea!” Vorbea cu atâ ta cutre-
murare de suflet, cu atâ ta că ldură , câ ntec şi dulceaţă în glas, încâ t şi eu
lă cră mam sub puterea unui simţă mâ nt fierbinte, izvoditor de bucurie
şi de încredere în bine şi frumos. Gâ ndeam: „Beizadea Dimitrie, ţie
toate florile din lume…” Dar Antioh, după ce a tă cut un minut, a pornit
să coboare din cerdac, boscorodind: „Nu ştiu… să ajut. Vreau să
domnesc. Eu!” Ş i după ce ajunse jos, în ogradă , privindu-l pe Dimitrie
dintr-o parte, cu dispreţ, rosti îngă imarea: „Mă întreb: firoscos eşti ori
mă scă rici? Frate ori duşman?” „De-amâ ndouă câ te-oleacă , frate…, i-a
surâ s cu tristeţe. Că filozofii sunt mă scă rici, nu-i pagubă mare; mai ră u
e câ nd domnii sunt mă scă rici, iar fraţii duşmani între dâ nşii.” Am urcat
în cerdac, am împă rţit în două bucheţelul de lă cră mioare: o parte i le-
am întins lui Dimitrie, cu o plecă ciune adâ ncă , aşa cum am fă cut întâ ia
oară câ nd l-am vă zut şi i-am că zut dragă . El le-a primit, cu stâ nga, iar
cu dreapta m-a prins de braţ, vâ njos, şi m-a ridicat sus, aţintind ochii
într-ai mei. Abia în clipa aceea am vă zut ce ochi mari, negri, adâ nci şi
frumoşi avea. M-a vră jit şi-am simţit că mă topesc, toată , în dulcea lor
adâ ncime. Nu ştiu de unde am gă sit putere să mă smulg din
strâ nsoarea lui şi s-o zbughesc spre iatacul mă riei sale; mă temeam să
nu mă să rute, cum îşi fă cuse obicei, şi ne simtă mă ria sa. Se vede că
eram tare îmbujorată şi ză pă cită , că vodă a deschis ochii, m-a privit cu
mirare şi-a întrebat: ,,Ce s-a întâ mplat, ră ză şiţo? Ai trecut prin flacă ră ?”
; „Am… Ţ i-am adus un bucheţel de lă cră mioaree, mă ria ta, precum ai
dorit”, m-am gră bit cu ră spunsul, bâ lbâ indu-mă . „Florile se aduc cu
linişte nu cu furtună … Furtuna le rupe”, surâ se şi-mi fă cu semn să i le
apropii, întru amirosire. Mireasma i-a plă cut mult şi parcă l-a înviorat:
„Pume-mi-le într-un pahar, ici, aproape, ca la că pă tâ iul unui ră posat.”
I-am împlinit dorinţa şi am ieşit. În cerdac, Dimitrie, ră zimat de-un
stâ lp, gusta mirozna lă cră mioarelor, in tihnă .
Toţi priveghetorii din pă limarul de la Prigoreni ascultau foarte
atenţi, dar maica Daria se opri, surâ zâ nd cu stingherire:
– Iertare, prea cinstiţi oaspeţi, abia acum, povestind, îmi dau
sama că asemenea neînsemnate întâ mplă ri n-au ce că uta… în letopiseţ.
– In letopiseţ, nu, se împotrivi jupâ neasa Maria. Dar intră adâ nc
în inimi şi se aşează acolo, ca nişte scumpă tă ţi. Aşa că , te rugă m,
povesteşte mai departe.
– Mă sfiiesc, dar dacă domniile voastre doriţi…
– Dorim! se gră bi Neculce.
– M-am ţinut departe de dâ nsul, dar nici de fugit n-am fugit. Nici
n-aş fi avut putere să fug. Ş i ca să nu par fricoasă ori proastă , am gră it
în şoaptă : „Te cam pizmuietşe beizadea Antioh, mă ria ta.”; „Adevă rat.
Ci vreau să -l înţelepţesc şi să mi-l fac prieten.”; „Mult m-aş bucura! am
zis, tare, din toată inima. Fraţi sunteţi!” După o clipa de tă cere, m-a
întrebat: „Ci, ştii, Daria, că -s logodit, de-acum şase ani, cu Casandra lui
Ş erban Cantacuzino, fost domn la Ţ ara Româ nească ?”; „Aşa-i obiceiul
la domni: să -şi unească odraslele de mici, ca să nu se amestece cu fete
de râ nd.”; „Prost obicei! Ş i urâ t. Ş i nedrept. Chiar pă gâ nesc.” „Nu se
cade să -l judec eu, o biată ră zeşiţă … Ci unde se află acum… domniţa
Casandra?” „Urgisită de Brâ ncoveanu, s-a adă postit la Braşov cu
maică -sa, doamna Maria, în surghiun.”; „Te înrudeşti deci cu stirpea
Cantacuzinilor, domnii cei mari, de viţă împă ră tească ?”; „Da. Logodna
asta însă înteţeşte şi mai abraş vrajba între noi, Cantemireştii, şi
Brâ ncoveanu, adă ugâ ndu-se la ura dintre Cantacuzini şi Bă leni.”; „Ră u
îmi pare pentru vrajbă … Dar dacă domniţa-i frumoasă , cum sunt de
obicei domniţele, repede ai să uiţi, mă ria ta, că rarea spre casa ră ză şiţei,
mă car că acolo ai petrecut ceas de dulce bucurie.”; „Niciodată , Daria…
Jur! Niciodată n-am să …”; „Nu jura strâ mb, Dumitraşcu, mă ria ta… Ştiu
bine ce se poate şi ce nu. Sunt ibovnica ta şi nimic mai mult. Nu-i
beizadea fă ră ţiitoare. Eu însă te iubesc ca lumina soarelui. Că ci ursită
şi dă ruită -ţi sunt, cu totul şi pentru totdeauna.”; „Din braţe leagă n îţi
fac şi nu mă pă ră si: culcă -te-n leagă nul braţelor mele şi fii totdeauna în
preajmă -mi.”
Mă prinsese de mâ nă şi mă ţinea strâ ns; privirile noastre se
înfruntau într-o vră jit de frumoasă şi de plă cută luptă . Dar în clipa
aceea s-a auzit vaiet pe dealul dinspre ră să rit, iar Dimitrie a tresă rit şi
a întrebat, supă rat şi speriat: „Ce s-aude?”; „Se vede că zapciii au intrat
în Costişa”, am ră spuns eu, retră gâ ndu-mi mâ na dintr-a lui.
„Cumpă ră tura lui Iordache Ruset?”; „Da, mă ria ta: un nesă tul de avere.”
Abia sfâ rşisem vorba, câ nd trei ră zeşi au şi intrat în ograda casei
domneşti. Îi cunoşteam. Vă zâ ndu-l pe Dimitrie, şi-au scos că ciulile, iar
cel mai în vâ rstă , Manea, a fă cut un pas înainte şi a cuvâ ntat: „Iertată
fie-ne îndră znirea, ci dorim a gră i mă riei sale.” Dimitrie ar fi vrut să le
întoarcă spatele, dar s-a ruşinat de privirile mele şi a poruncit:
„Stră jeri, îngă duiţi-le intrarea!… Mă ria sa se hodineşte; gră iţi-mi mie”,
a zis cu glas aspru, înţepat de supă rarea că ne-au rupt vorbirea. „Ne
frige Cupariu, adică telea jupâ n Iordache, vistierul Ruset, mă ria ta. Ne ia
moşia. Ne robeşte. Cu toate că ne-am plă tit datoria toată , el încă ne
smulge pă mâ nturile cu zapciii şi arnă uţii”, a vorbit Manea, cu obidă .
„Cu toate că numai noi trudim şi scoatem pâ inea, laptele şi mierea
ţă rii”, adă ugă altul, pe care-l chema Anton. „Cu toate că numai noi
plă tim birurile că tre domnie, dă jdiile că tre boieri şi angaralele că tre
înalta Poartă ”, îl urmă al treilea, zis Badea, râ nduindu-se la cuvâ nt,
anume ca să arate câ t sunt de hotă râ ţi a stă rui întru dobîndirea drep-
tă ţii. „Peşcheşurile şi ruşfeturile, haraciul şi corvezile tot numai de la
noi se ridică ”, gră i iar Manea. ,,Ş i noi ce-avem pentru toate-aiestea?
întrebă cu durere Badea. Numai împilare, umilire, bă tă i şi robie.”;
„Cercă m dreptatea în judecă ţi, se aspri Anton. Ci pentru că o împart
boierii, la noi ajunge tare strâ mbă şi ponosită .” Dimitrie asculta, cu
sprâ nceana zgâ rcită de mâ hnire. Nu-i plă cea, dar n-avea încotro:
„Acum mă ria sa-i cam bolnav… veniţi poimâ ine.”; „Pâ na atunci arnă uţii
sparg satul. Ş i noi ce facem? Ne ducem în codri ori la cetele lui
Turculeţ?” ; „Ş i ce să faceţi acolo?” vru să ştie Dimitrie. „Pă i…, să plă tim
celor nesă tui, mâ ncă tori de ră zeşi, care sug, istovesc şi sugrumă ţara
asta, în prieteşug cu otomanii cei mari.”; „Auzi, mă ria ta, cum jelesc şi
strigă femeile şi copiii noştri…” Beizadea Dimitrie a ascultat câ teva
clipe, îngâ ndurat şi nehotă râ t. Eu am cutezat să -i iau bucheţelul de
lă cră mioare din mâ nă şi să -i şoptesc: „Tă tuca zice că jupâ n Iordache-i
cel mai mare mâ ncă tor de ră zaşi. E pardosul…, matca tuturor
ră ută ţilor.” Ş i mare mi-a fost bucuria câ nd am auzit glasul limpede,
hotă râ t, încă lzit la focul omeniei din el: „Merg cu voi, ră zeşilor, să vă d
ce se întâ mplă în sat! Daria, rogu-te ai grijă de tata…”
Dască lul Ieremia se foşni în jilţ şi gră i:
– Iertare că te întrerup, maică Daria, dar voiesc să aflu dacă tu l-ai
numit pe Iordache Ruset pardos.
– Da. dască le Ieremia. I-am zis pardos, adică leopard, că seamă nă
cu fiara asta. De ce vrei a şti?
– O să aflaţi ceva mai tâ rziu, în curgerea priveghiului nostru. Ş i-
acum istoriseşte mai departe, tot aşa, cu belşug amă nunte.
– Da… Dimitrie a ieşit din ograda casei domneşti, însoţit de cei
trei ră ză şi. Eu am ră mas să deretec prin cerdac. Ci, câ nd am luat de pe
masă bucheţelul de lă cră mioare lă sat de dâ nsul, ochii mi s-au umplut
de lacrimi şi-am început să plâ ng, mut şi zguduit. Nu l-am auzit pe
beizadea Antioh câ nd s-a ivit în cerdac. M-a pâ ndit şi mi-a zis cu
batjocură , râ zâ nd înciudat, şfichiuindu-mă necruţîtor: „Te-a pă ră sit
ibovnicul, de te smiorcă i aşa, ră ză şiţo?” Mi-am trecut repede mâ na de
la ochi, strivind lacrimile, şi-am dat ră spuns ră spicat: „Eu nu mi-aş bate
joc de durerea nimă nui, beizadea Antioh! Ş i-apoi eu mă mâ ndresc că -s
ră ză şiţă !”; „Nu mai spune!” m-a zeflemisit. „Spun, beizadea, pentru că şi
pă rintele mă riei tale se trage din ră zeşi, ca noi. Şi-i place a veni aici,
întru hodină .”; „Dacă -i domn, nu mai e ră zeş.”; „Sîngele apă nu se face.”;
„Nu ţi se pare că eşti prea îndră zneaţă ?”; „Nu, pentru că vorbesc din
inimă , cu respect şi dragoste pentru…”; „Pentru Dumitraşcu!” ; „…
Pentru toţi Cantemireştii şi, mai ales, pentru Dumitraşcu! am dat
ră spuns, cu tă rie şi am urmat: Din dragoste şi respect i-am spus şi
mă riei sale, voievodul: trebuia să -l iei, mă ria ta, sfetnic pe Miron
logofă tul Costin şi să te fi sprijinit pe noi, ră zeşii şi ţă ranii, ca să scapi
ţara de asuprirea sultanului.”; „Mare poznă ! Uite cine dă sfaturi lui
vodă ?!” mă stropşi Antioh, dar eu tot nu m-am lă sat, ci am dat ră spuns
dâ rz, cu înfruntare: „Ş i pe mă ria ta te povă ţuiesc să nu-l mai ură şti pe
beizadea Dumitraşcu, pentru că -i cel mai învă ţat şi mai bun om din
ţara asta. Îl întrece pe Neculai Milescu care a fost spă tar. Aşa spun toţi.
Nu-l urî, deci, ci ajută -l întru împlinirea domniei.”; „Ei, straşnic
apă ră tor are Dumitraşcu!”; „Ţ ara toată îl apă ră . Ş i dacă i te împotriveşti
de râ s te faci şi de mascara.”; „Muiere, taci! a ţipat la mine. Ori poate-ţi
închipui c-ai să ajungi doamnă ?!” ; „Nu-mi închipui, mă ria ta… Deşi
Irina a ajuns soaţa lui Petru voievod, cu toate că fusese roabă .”
Vă zâ ndu-se ră pus, Antioh tă cu câ teva clipe, pregă tindu-mi un ră spuns
nimicitor. Dar deodată s-au auzit gemete, horcă ituri şi strigă te
înfundate, deznă dă jduite: „Apă … Mooor… Aer…”; „Mă ria sa!… m-am
înspă imâ ntat eu şi-am alergat în iatac, iar de acolo am strigat:
Lumâ nare, beizadea Antioh!… Repede!… Luminare!” L-am ridicat pe
vodă şi l-am sprijinit între perne. „Îl iartă sfâ ntul? se hlizi beizadea,
rumenindu-şi obrajii şi şoptind cu ră utate: Nu, nu te teme, a mai
horcă it şi altă dată , beat…”; „Atunci… atunci pleacă de-aici! am spus eu,
apă sat. Ci el n-a plecat. A bodogă nit: „Na!… ră ză şiţă asta m-a cam întors
pe dos… Tocmai eu să ţin lumâ narea celui care… care-mi fură domnia.”
S-a aşezat totuşi în genunchi, ca şi mine, lâ ngă patul voievodului,
privindu-l cum trecea în lumea cealaltă . Din pricina lacrimilor care-mi
umpluseră ochii şi a durerii din inimă nu m-am mai putut nici uita, nici
gâ ndi la beizadea Antioh. Am simţit că se ridică , pune lumâ narea într-
un sfeşnic şi iese în cerdac, unde urcau boierii, în frunte cu Iordache
Ruset. I-am cunoscut glasul subţiratec, ascuţit şi viclean: „Să tră ieşti,
beizadea Antioh!” ; „Mă ria sa a ră posat”, a zis beizadea cu glas de
gheaţă , fă ră a ră spunde la urarea vistierului. „Cum? Câ nd? s-a
înspă imâ ntat Lupu Bogdan şi a pă truns repede în iatac, să vadă . Şi,
vă zâ nd, s-a lă sat în genunchi, cu suspin. Ş i pe câ nd stam aşa,
îngenuncheaţi, a sosit şi Dimitrie, ca furtuna. S-a aşezat şi el, în
genunchi, în stâ nga mea, a plâ ns şi, pe furiş, mi-a prins mâ na. Eu i-am
mâ ngâ iat-o uşor. După o vreme Dimitrie se ridică şi ieşi în cerdac. L-
am însoţit cu sfeşnicul cu lumâ narea aprinsă , l-am aşezat în prag, iar eu
am îngenuncheat şi am pus fruntea, pe podea, suspinâ nd: „Dumnezeu
să -l ierte!…”; „Dumnezeu să -l ierte”, scâ nci subţirel şi Iordache Ruset.
„Să -l ierte pentru câ te pă cate l-ai îndemnat să facă !” scrâ şni Dimitrie.
Prefă câ ndu-se a nu fi auzit, Iordache miorlă i ca un motan care vede o
pă să rică pe ram: „Ce ţi-i şi cu soarta… Bine le potriveşte: o ră zeşiţă i-a
ţinut lumâ narea… A murit deci între ai lui, împă cat. De-acu' n-o să se
mai caine că i-a că să pit pe Costini. Poate chiar i-o întâ lni pe lumea
cealaltă , să le cerşească iertare.”; „Îi pâ ngă reşti numele şi amintirea,
vistiere? întreabă , cu ră stire, Dimitrie. Neruşinatule!” Ş i s-ar fi luat la
harţă , cu pumnalele, dacă dinspre Costişa nu s-ar fl auzit iar strigă te,
vaiete, blesteme, tot mai puternice. «Ce se întâ mplă ? întrebă Lupu
Bogdan. Se ră scoală satele?” Boierii se priviră cu mirare. Vistierul cercă
să -i liniştească : „Nu vă temeţi; satul e al meu. Ră zeşii mi-s datori pâ nă
peste urechi. Câ nd voi veni în faţa divanului… Deocamdată , pentru că
sparg satul, am trimis zapciii şi… ţipă , tică loşii, în loc să …”; „Vistiere, îl
opri Dimitrie, aşezâ ndu-i-se în faţă . Cu limbă de moarte tata m-a lă sat
urmaş. Pâ nă la ungere, sunt caimacam !” ; „Beizadea, noi, boierii, adică
sfatul domnesc, vrem să hotă râ m ce şi cum.”; „Straja e în mmâ inile
mele, faceţi ce vreau eu! Este, Antioh?” Beizadea Antioh nu putu
înfrunta privirea lui Dimitrie, dar nici nedumerirea boierilor. Ş i l-am
auzit gră ind: „Urmez povaţă pă rintească şi mă -nvoiesc a te ajuta,
Dimitrie, să urci în scaunul domniei.” I se ală tură Lupu Bogdan: „Ştiu că
asta a fost dorinţa mă riei sale, slă vitul meu socru.”; „Plec iar la
Ţ arigrad să -ţi tocmesc domnia!” hotă rî Antioh, spre uimirea lui
Iordache Ruset. Ci această uimire dură doar o clipă , că -şi schimbă
gâ ndul, se ră suci spre Antioh, fă gă duindu-i, cu multă bună voinţă : „Te-
ajută si fraţii mei, Manolache şi Scarlatache”. Dimitrie se bucură de
împă carea fratelui, dar nu-i plă cu amestecul vistierului şi hotă rî: „Ia-l şi
pe Ş tefan Luca; e că lă reţ iute. Antioh, de-a dreptul la Daltaban paşa! De
ţeremonia înmormâ ntă rii mă grijesc eu.” „Să gră bim spre Iaşi! hotă rî
Iordache Ruset. Ş i să chemă m sfatul domnesc, pentru încuviinţarea
noii domnii.”; „La drum, hatmane!” porunci Dimitrie. Lui Iordache nu-i
convenea amestecul lui Lupu Bogdan, dar nu voia să se descopere
potrivnic şi veni cu sfatul: „Tă inuim moartea voievodului, pâ nă ajung
că rţile sfatului la Ţ arigrad.” Ş i pe câ nd boierii se perindau prin iatacul
ră posatului, vistierul Iordache se apropie de urechea lui Antioh şi-i
şopti: „N-ar fi mai bine ca beizade Dumitraşcu să plece la Ţ arigrad şi
mă ria ta să urci în scaunul ţă rii? Parcă aşa ne-a fost vorba cu mă ria sa:
feciorul cel mai mare să -l moştenească .”; „Aşa am hotă râ t, aşa
ră mâ ne!” gră i Antioh, neînduplecat. „Pă cat…”, câ rti Iordache şi-şi roti
ochii în cap, parc-ar fi vrut să citească , pe feţele boierilor şi ale
beizadelelor toate gâ ndurile care nu se spun. Boierii plecară ,
înşirâ ndu-se câ te unul pe scară , să ajungă la cai ori la tră suri. Iordache
Ruset se gră bea, cred, şi pentru că strigă tele ră zeşilor sporeau şi se
apropiau. Ră maşi numai noi, Dimitrie m-a prins de mijloc şi a stat aşa
mult, pe gâ nduri: parcă asculta strigarea ră zeşiilor, parcă se gâ ndea la
pă rintele să u, ori poate la greută ţile domniei. Ci zise cu durere: „S-ar fi
cuvenit să fie aici surorile mele. Dar, iată , şi fratele meu Antioh s-a
dus… Numai tu… Ah, şi strigă tele ră zeşilor… Cum s-apropie… Glas de
bucurie nică ieri nu mai aud, fă ră numai ră get de mâ nie, muget de
durere, suspinuri de obidă , vă ietă ri otră vite de moarte. Numai de
acestea s-adună , se apropie, se nă pustesc din toate pă rţile asupra
noastră … Urgie!… Ş i-n asemenea împrejură ri la două zeci de ani îmi
încep domnia?! Nu, nu pot! Noi, Cantemirii, suntem prea să raci ca să
izbutim a cumpă ra şi a ţine tronul Moldovei. Ales că -l avem potrivnic
pe Constantin Duca, pe doamna Nastasia şi pe vodă Brâ ncoveanu. Cum
să domnesc încă lecat de boieri haini şi ră i, de osmanlâ i cruzi şi să lbatec
de lacomi? Cum să ocâ rmuiesc cu stafia Costinilor în minte? Cum
potolesc mâ nia ră zeşilor care se apropie? Cum, Daria?”; „Cu iscusinţa,
cu dreptatea, cu blâ ndeţea, mă ria ta. Ş i eşti iscusit, drept şi blâ nd. Nu te
speria de greu, Dumitraşcu. Nu şovă i, mă ria ta. Ci fii, cutează a fi Dimi-
trie vodă Cantemir, ocâ rmuitor înţelept, care va să ridice ţara şi s-o
mâ ntuie de jug otoman.”; „Doamne, toată învă ţă tura dobâ ndită pâ nă
acum m-a fă cut nu mai cuteză tor, ci mă sileşte să -mi pun zeci de
întrebă ri, şi să şovă i: bine-i? ră u e?”; „Pentru mine fericirea ar fi dacă ai
râ mâ ne precum eşti: beizadea Dumitraşcu. Aşa mi te-aş pă stra ibovnic
de taină , în că mara şi în inima mea. Ci dacă te ung domn, te-am pierdut
de istov. Trebuie să mă închid în mâ nă stire. Altminteri aş fi ocă râ tă ,
pizmuită şi hă ituită de toţi… Dacă aş fi boieroaică m-ar îngă dui pe
lâ ngă tine. Ră zeşiţă fiind, toţi mă hulesc.”; „Te fac boieroaică !” a strigă t.
„Nu, mă ria ta! Nu isca vorbe şi urzeli. Nu trezi patimi şi nu-ţi începe
domnia cu un fapt izvodit dintr-o neîngă duită poveste de dragoste. Că
doar atâ t aşteaptă Cupă reştii, şi mitropolitul, şi alţii. Soarta şi
înţelepciunea îmi poruncesc să mă trag în umbră şi să mă pierd în
necunoscut, ca pe numele tă u să nu se işte nici o pată .” N-a mai spus
nimic. N-a mai avut câ nd: câ teva zeci de ră zeşi, cu topoare, sape, furci,
coase intrau în ograda casei cantemireşti, mâ nioşi, ameninţă tori.
Dimitrie m-a lă sat în mijlocul pă limarului şi a pă şit pâ nă în capul
scă rilor. Cu privirea şi cu mâ na dreaptă ridicată sus, a oprit ceata ră z-
vră tiţilor şi-a gră it limpede: „Ră zeşi, Constantin vodă Cantemir a
ră posat acum un ceas. Ocâ rmuirea a că zut în seama mea. Cunosc
pricina supă ră rii şi mâ niei voastre. Stau chezaş cu numele, cinstea şi
tinereţea mea că vă voi face dreptate. Nu spargeţi satul. Întoarceţi-vă
împă caţi acasă . Vistierul Iordache nu se va mai atinge de voi!” Cu
că ciulile în mâ nă , ră zeşii ascultară cuvâ ntul lui Dimitrie, apoi
îngenuncheară şi se rugară pentru iertarea pă catelor lui Constantin
vodă Cantemir.
Se fă cu tă cere în pă limarul Prigorenilor. Toţi parcă se pregă teau
să închidă în sipetul inimii giuvaericaua aleasă a povestirii rostită de
maica Daria. Toţi socoteau că această a doua seară de priveghi trebuia
să se sfâ rşească aici. Dealtfel jupâ neasa Maria gră i. cu glas uşor
tremurat, de emoţie.
– Mulţumim. Daria, pentru gingaşa ta istorisire. Se cunoaşte că ţi-
ai amintit de întâ mplă ri, de oameni iubiţi şi despre fapte tră ite în
dulceaţă şi amar. Să ne hră nim cu frumuseţea lor şi să ne ră spâ ndim în
iatacurile noastre, la hodină .
– Nu înainte de a lă uda cuminţenia şi înţelepciunea ta, Daria,
adaose vel hatmanul Neculce, surâ zâ nd. Dacă ai fi cerut precum doreai,
Dimitrie Cantemir te fă cea doamnă . Dar, după cum bine ai gâ ndit,
boierii şi mai ales boieroaicele ţi-ar fi otră vit viaţa. Că ci dacă Irina zisă
Botezata a scă pat de bâ rfă , in schimb Aniţa, ibovnica lui Dumitraşcu
vodă Cantacuzino, a stâ rnit multă supă rare şi zavistie în tagma
boierească . Acel Dumitraşcu vodă Cantacuzino era nestă tă tor la
voroavă , viclean, amă gitor, ca unul ce fusese geambaş de cai în Fanar.
Ş i după toate astea mai era şi bă trâ n, şi curvar. Ş i-a luat ca ţiitoare pe
Aniţa, fată de rachieriţă de pe Podul Vechi din Iaşi. Era tâ nă ră ,
frumoasă foc şi se sulemenea cu meşteşug. Iar vodă o purta la vedeală ,
între toată boierimea, îmbră cată cu haine de şahmarand sau brocard,
cu işlic de sobol, cu să lbi de galbeni şi cu multe adoare împodobită . O
ţinea în braţe şi-o să ruta între boieri, la zaiafeturi. Ba o trimitea şi la
plimbare pe uliţi cu careta domnească , la feredeu, pe la podgorii ori
mâ nă stiri, silind boieroaicele s-o însoţească .
– Halal! râ se dască lul Ieremia. Numai că Daria n-ar fi fost din
acelea.
– De asta v-am povestit, adaose Neculce, ca s-o înţelegeţi şi mai
bine pe Daria şi ca să ne despă rţim cu veselie. Noapte bună .
Toţi se ridicară şi se ră spâ ndiră spre odă ile lor. Numai Daria,
adâ nc mişcată de câ te îşi amintise şi de cum le reînviase şi le
împă rtă şise şi celorlalţi priveghetori, n-avea hodină . Ră mase în
pă limarul lui Neculce, care acum i se pă rea aidoma celui din Silişteni.
În liniştea nopţii gâ ndi cu vorbele lui Dimitrie Cantemir: „O, fericită
tă cere!… Totdeauna în împă ră ţia ta ascultă m şi învă ţă m multe. Că ci
privind în fâ ntâ na tă cerii află m izvorâ nd cuvâ ntul înţelepciunii. Totuşi,
rar în viaţă şi în natură se nimereşte a fi linişte şi tă cere desă vâ rşită .
Atunci câ nd privighetorile tac, încep a ţâ râ i greierii, iar câ nd şi glasul
greierilor amuţeşte, prind a se auzi stelele câ ntâ nd, în necuprinsele lor
depă rtă ri”…
 SEARA A TREIA sau :
DULCE-I DOMNIA LA MOLDOVA

Deşi se culcase tâ rziu, la ră să rita soarelui Neculce se afla cu

nă vodul pe lac, pe o mică luntre, împreună cu un pescar. Dă duseră de
vreo zece ori şi prinseseră paisprezece crapi şi cinci ştiuci cu solzi ca
de argint.
Jupâ neasa Maria, ajutată de bucă tă reasă , a gă tit rasol, plachie şi
crap pră jit cu mujdei, aşa cum ştia că -i place dască lului Ieremia şi, mai
ales, soţului să u.
S-au întâ lnit la masă şi-au vorbit despre gospodă rie, despre
proviziile pentru iarnă , despre povidle şi perjele uscate pe lozniţă ,
despre brâ nza bă tută în putinee şi în burdufe, despre pă stră murile de
gâ scă , batal, capră ori că prioare aşezate în fumă tori. Nici un cuvâ nt
despre cele povestite seara, deşi câ nd o priveau pe Daria, dreaptă ,
liniştită , blâ ndă , cu broboada neagră cu subţire tiv alb, cu ochii mari,
că prui, luminoşi, buni, tuturor le venea s-o întrebe: „Daria, chiar nu-ţi
pare ră u că n-ai putut fi doamnă ?” Ori s-o admire: „Ce doamnă
frumoasă ar fi avut Moldova… Mult mai încâ ntă toare decâ t Ana
Racoviţă , doamna de acum”…
Seara, în pă limar, au gă sit jilţurile şi masa aşezate ca de obicei, la
locul lor; doar coşul cu mere şi cel cu struguri dacă erau mai încă rcate.
Neculce o rugă pe jupâ neasa Maria să toarne vin ori must în ulcele şi,
ridicâ ndu-se în picioare, cuvâ ntă :
– Să închină m aceste ulcele cu vin în să nă tatea Dariei şi încă o
dată să -i mulţumim pentru povestirea din priveghiul de aseară . Am
fost aşa de mişcat, de înduioşat, de îndurerat chiar, încâ t am cercat să
vă înveselesc cu o povestire care, în fapt, n-a stâ rnit hazul pe care mi-l
închipuiam că -l va stâ rni. Ş i, în sinea-mi, am fost aşa de încâ ntat, încâ t
am uitat să -i închin Dariei un pocal pentru că ne socoate desă vâ rşit
prieteni şi ne deschide sufletul povestind nepovestirea. Să tră ieşti,
Daria, şi mereu aşa blâ ndă , înţeleaptă şi frumoasă să te pă strezi!
După ce bă ură toţi, se aşezară în jilţuri, iar Neculce urmă :
– La înmormâ ntarea lui Constantin vodă Cantemir m-am râ nduit
printre dregă tori, în preajma lui Dimitrie. Am aflat atunci că n-au
viclenii vad mai bun ca înmormâ ntă rile să -şi arate meşteşugul întru
ţesutul intrigilor şi zavistuirea cugetelor. Câ t trupul voievodului a stat
în sicriu, pe nă să lie, nu s-a pomenit să se şoptească vreo vorbă rea ori
potrivnică despre domnia lui sau de a câ rti împotriva urcă rii lui
Dimitrie în scaunul domnesc. Dar îndată ce ţă rna l-a acoperit pe
bă trâ n, s-au şi stâ rnit zâ zania şi gâ lceava. În sfatul domnesc mulţi
dintre boierii cei mari au început să înşire cusururile lui Dimitrie: că -i
prea tâ nă r, că -i neră bdă tor, pripit, zlobiv la beţie, ră u. Am înţeles
repede că boierii care aveau legă tură cu vodă Brâ ncoveanu de la Ţ ara
Româ nească cereau domn pe Constantin Duca, feciorul lui Gheorghe
Duca vodă cel bă trâ n. Degeaba au strigat prietenii Cantemireştilor că -i
mai tâ nă r decâ t Dimitrie, că -i meşter întă râ tă tor de urzeli tică loase, că -
i lacom de averi ca şi tă tine-su, iar mumă -sa, doamna Nastasia, îl
epitropiseşte întru pofta că pă tuielii; ei strigau că -l vor domn. Domn şi
gata! Spuneau că au şi trimis solie la Ţ arigrad să -l aducă repede. Dar
auzindu-se în Iaşi că sfatul nu-l vrea voievod pe Dimitrie, ci pe odrasla
celui care a secă tuit ţara, norodul foarte s-a burzuluit. A nă vă lit în uliţi
şi-a început a striga tare că nu-i trebuie altul să -i fie domn, fă ră numai
Dumitraşcu beizadea. Au să rit şi toţi slujitorii cu armele şi-au strigat
pentru Dimitrie. Aşa, în tot Iaşul, s-a iscat horboră şi tevatură mare,
aproape o ră smeriţă . Temâ ndu-se de mâ nia norodului, sfatul domnesc
şi mitropolitul au chemat la Curte pe un vizir care tocmai se afla în Iaşi,
în trecere dinspre Cameniţa. Ci din pricina tulbură rilor de pe uliţi n-a
îndră znit a veni însuşi la Curtea domnească , ci a trimis un agă , însoţit
de o ceată de spahii, să pună caftan de domnie pe umerii lui
Dumitraşcu beizadea. Tot ţeremonialul a fost mai deosebit ca la alţi
domni. Norodul a intrat în Curtea domnească strigâ nd bucuros:
„Tră iască !” Slujitorii tră geau din sineţe şi tunarii din tunuri. Toate
clopotele oraşului au sunat mai ceva ca la înviere. Muzici şi lă utari
câ ntau pe uliţi şi în ogră zi. Oameni de toate vâ rstele, neguţă tori,
bă cani, ră zeşi, ţă rani, slugi se prindeau în horă în piaţă , în faţa
bisericilor, în Curtea domnească . Atunci am înţeles şi eu că , în ciuda
tinereţei şi a bîrfirii unor boieri, Dimitrie Cantemir era mult îndră git de
norod. În doi ani de câ nd se afla în ţară , deşi petrecuseră m tinereşte, în
jocuri, câ ntece şi vâ nă tori, cu popasuri prin sate şi pe la hanuri,
chefuiseră m pe la nunti, dar fă cuseră m şi o samă de judecă ţi şi de
hotă rniciri despre care s-a dus vestea printre ră zeşi şi ţă rani. Iar rodul
acestei purtă ri se vedea acum: pe Dimitrie îl iubeau cei de jos şi-l urau
cei de sus, boierii cei mari. Eu mă aflam în mare încurcă tură şi
nedumerire: obâ rşelnic din neamuri de cele mari şi prieten cu cel urcat
în scaun de cei mă runţei. Aşezat în scaunul domnesc, boierii au trecut
şi i-au să rutat mâ na, după datină . Cel dintâ i, Iordache Ruset i-a urat:
„Întru mulţi ani, cu pace să domneşti mă ria ta!” Au urmat apoi Lupu
Bogdan, Mihalache Racoviţă , Scarlatache Ruset, Ilie Ţ ifescu Frigevacă
şi alţii. Câ nd s-a sfâ rşit firitisirea, iar surlele au tă cut, Dimitrie s-a
întors că tre aga şi l-a întrebat, cu zâ mbet: „Vă d că nu te bucuri, cinstite
aga. De ce?”; „Ei, dacă aveam aici două mii de ieniceri… spulberam
prostimea asta ca fumul la vâ nt.”; ..Ei, agă , agă , aici nu-i în Asia. N-am
oaste, dar straja mi-i atâ t de credincioasă încâ t nici cu zece mii nu mă
doborai uşor.”; „Ş i dacă ascultam boierii şi nu-ţi puneam caftanul pe
umeri?”; „Te prindeam şi te trimiteam sub pază pâ nă la Mă cin.”; „Nici
un ghiaur n-a cutezat a vorbi aşa unui dregă tor otoman.”; „Dar toţi au
gâ ndit şi gâ ndesc la o ţară slobodă .” Vorbirea eu împunsă turi grele s-a
oprit aici pentru că printre boierii divaniţi s-au strecurat trei fete
ră zeşiţe siliştence. Cea din frunte a zis: „Din toată inima, toate
siliştencele îţi urează domnie rodnică şi fericită , mă ria ta!” Iar tâ nă rul
voievod: „Mulţumesc, Daria!… Vezi, cinstite agă ? Ş i fetele au trimis
solie întru firitisire. Iar dă nţuitorii din Curtea domnească şi de pe uliţi
tot ură ri de domnie lungă , rodnică şi încă rcată de voie bună îmi aduc. O
domnie lungă nă dă jduiesc toţi şi cred în ea, fiind eu om tâ nă r; am
vâ rsta lui Ştefan voievod cel Mare, care a domnit patruzeci şi şapte de
ani…” Lupu Bogdan, ca râ nduitor al ţeremonialului, a poruncit tuturor
să încalece şi cu mare alai de boieri, strajă şi muzici să mergem la
biserica sfâ ntului Nicolae pentru moliftele şi ungerea domniei. Să ne fi
vă zut că lă rind sprinteni, sub glasul să rbă toresc al clopotelor şi în
veselia lă utelor, în strigarea înaltă a surlelor, în câ ntarea buciumelor şi
în uralele mulţimii… Alai înaripat, la domn tâ nă r…
– Poate nu era prea mă reţ alaiul, îşi aminti dască lul Ieremia, dar
avea ceva tineresc, voios, ca o izbucnire a tuturor nă dejdilor.
– Ai dreptate, dască le. Dimitrie avea darul de a complica vorbirea
şi gâ ndurile câ nd scria, dar atunci câ nd fă ptuia era foarte pe şleau şi
de-a dreptul.
– Eu aş mai adă uga ceva, vorbi cu sfială Daria. Mitropolitul a slujit
fă ră chef, ca şi mulţi dintre boieri, dar slujitorii şi norodul au
îngenuncheat şi s-au rugat fierbinte pentru domnia cea nouă , care se
vestea fă ră haraci şi fă ră temeneli în faţa marelui vizir şi a sultanului,
fă ră daruri şi peşcheşuri. De aceea o să ptă mâ nă , norodul a adus danii
la Curtea domnească , fiecare ce şi câ t putea.
– Întocmai. Ci fiind eu, de neam, printre marii boieri vedeam că
nu-l primeau cu drag. Începeau chiar să -l poreclească „domn al
prostimii” ori „al mojicilor”. Chiar şi pe mine mă ocă rau rudele din
partea mamei că m-am amestecat şi l-am sprijinit pe acest tinerel să
urce-n scaun de domnie. Se temeau, mai ales, că norodul îl socotea un
fel de Fă t Frumos ajuns voievod şi aştepta de la el ispră vi de basm. Iar
tinerii, încurajaţi de mulţime, pot să vâ rşi cine ştie ce nă zbâ tii şi chiar
ră zboaie…
– Deci, aşa a început întâ ia domnie a lui Dimitrie Cantemir, zise
că pitanul Silion: mai mult din vrerea norodului şi a slujitorilor, decâ t a
sfatului boierilor.
– Da, încă din ceasul încoronă rii, Iordache Ruset a
ră spâ ndit zvonul că paşa şi aga aflaţi faţă erau, de fapt, împotrivă . Că îl
că ftă niseră de teama mulţimii. Iar dintre boieri se împotriveau, tot mai
fă ţiş, Costă cheştii şi Costinii, adică urmaşii celor ucişi ori prigoniţi de
Constantin vodă cu doi ani mai în urmă .
– Pă rintele semă nase vâ nt, iar feciorul culegea furtună , zise
jupâ neasa Maria. Ş tiu că a trimis sol pe cumnatul nostru Ştefan Luca la
Neculai Costin, cu laude pentru învă ţă tura lui cea multă , cu poftirea de
a cerceta împreună letopiseţul şi celelalte scrieri ale logofă tului Miron,
cu frumoase vorbe de prietenie, dar cel poftit a zis că -i cam bolnav şi a
tot amâ nat înfă ţişarea la curte. Îşi că uta Dumitraşcu vodă prieteni
printre boieri şi nu-i afla.
– Aşa-i, Maria. Atunci prea puţini ştiam că împotri- vitorul cel
mare, din umbră , era Iordache Ruset. Scarlatache Ruset i se ară ta
foarte binevoitor şi gata să -l slujească fă ră câ rtire. Numai mie nu-mi
plă cea că vorbea fă ră cuviinţă : „Alifâ stâ c, mă ria ta, să facem şi să
dregem… Că a noastră -i puterea, a celor tineri. Ş i n-ar fi ră u dacă i-ai
tă ia pe cei doi Costini: Pă traşcu şi Neculai. Ţ i-ai cură ţi că ră rile de
pociumbi şi curse.”
– Ş i eu, vel hatmane, zise dască lul Ieremia, am aflat atunci că
Iordache Ruset îl voia domn pe Antioh Cantemir. Şi pentru asta uneltea
în taină . L-a trimis chiar pe frate-su, Manolache, la Ţ arigrad, cu
misiunea să -l aducă domn, că ftă nit gata.
– Intre Iordache Ruset şi Dimitrie Cantemir se izvodise vrajba
mai de mult; acum se desă vâ rşea. Mă aflam şi eu, zise Ion Neculce, în
spă taria mică , la sfat cu Lupu Bogdan, câ nd Dimitrie l-a chemat pe
Iordache Ruset şi i-a poruncit: „Vistiere Iordache, slobozeşte ră zeşii
din Costişa!”; „Am cumpă rat satul cu bani! s-a împotrivit Cupariul, cu
sfidare. Ş i fă ră judecata divanului nu…”; „Divanul sunt eu! Logofete
Dumitraşcu Ceaurul, pleci sol la Constantin vodă Brâ ncoveanu şi-l
îmbii cu prietenia noastră . Spune-i că l-am slobozit pre Ursache, iuda
Cantacuzinilor, că am trimis om la Nicolae Costin pentru împă care, că
am gâ nd curat, fă ră umbră de vicleşug ori ascunziş în cuget. Că vreau
să mergem braţ la braţ în toate planurile noastre cele mai de taină . Ai
înţeles, logofete?”; „Da, mă ria ta, a ră spuns Ceaurul. Ş i bucuros foarte
sunt că vrei mă ria ta să curmi vrajba asta între fraţi, nefirească şi
adâ nc pă gubitoare tuturor. Ş i ţă rilor, mai ales.”; „Logofete, te
îmbră ţişez şi te să rut… Aşa! Apoi l-a privit drept în ochi: Trebuie să
gă sim pacea şi unirea veşnică între fraţi. Între fraţi şi între ţă ri surori.”
L-am auzit atunci pe Scarlatache Ruset şuguind, în felul lui. Zic
şuguind, dar s-ar fi putut lua drept batjocoră . Dimitrie însă , din multa-i
prietenie ce-o avea pentru el, îi îngă duia: „Uite că mă ria sa… Alifâ stâ c
pricepe domnia: pe unul îl struneşte şi-l supune, pe altul îl dă ruieşte cu
dragostea lui. Mi se pare, frate Iordache, că ţi-ai gă sit naşul. Dar aşa-ţi
trebuie, prea ai fost tare şi-ai fă cut ce-ai vrut câ t a tră it ră posatul. El a
bă ut, tu ai strâ ns averi.” Dar mie mi se pă rea că tâ nă rul nostru prieten
şi voievod îşi schimba firea. Devenea alt soi de om. Poate îşi
descoperea însuşiri de ocâ rmuitor şi voia să fie mai dâ rz decâ t
pă rintele să u. Şi, drept să spun, îmi plă cea. Mai ales că de mult
sufeream, în sinea-mi, că Iordache Ruset încă lecase armă sarul
ocâ rmuirii lui Constantin vodă şi dacă n-ar fi fost Lupu Bogdan
hatmanul să -l mai ţină în frâ u, Cupă reştii ar fi otrocolit Moldova şi-ar fi
jă cuit-o după a lor poftă . Ziceam în sinea mea: „Bine vă face, nesă tuilor
şi hiclenilor”… Dar Dimitrie nu bă nuia gâ ndurile mele; sfă tuia cu
hatmanul Bogdan despre oaste. Îi vorbea nu ca unui cumnat, ci ca
marelui dregă tor care are datoria să facă o oştire nouă şi mare, după
nevoile orică rei ţă ri şi a orică rui voievod care vrea să fie stă pâ n pe
câ rma ţă rii. Îi aminti că l-a cunoscut pe Constantin vodă Cantemir şi în
vremea câ nd era orâ nduitor şi conducă tor de oaste. „Da, n-o să uit, zise
Lupu Bogdan, că m-a scă pat din temniţa unde mă azvâ rlise Gheorghe
Duca. Am fost, precum ştii, şi pribegi împreună , în Ţ ara Româ nească , la
Ş erban vodă Cantacuzino. Iar acolo tot la treaba oştilor am fost puşi şi-
am învă ţat multe.”; „De aceea să mă ajuţi să ne alcă tuim o oaste mare,
ca pe vremea lui Ş tefan cel Mare şi Petru Rareş. Ai comandat oastea
noastră în bă tă lia de la Ză rneşti, de acum doi ani, şi ştiu că ai dovedit
pricepere.”; „Da, mă ria ta, dar pentru oaste trebuiesc bani. Ş i visteria-i
goală .” ; „Aşa-i, vistiere Iordache?”; „Da, cam… cam goală ”, a mâ râ it
vistierul, râ njind. „De ce? Ş i cum se poate? s-a ră stit Dimitrie. Că
pă rintele meu a tră it paşnic şi modest, fă ră doamnă , fă ră marafeturi de
curte cheltuitoare, stră lucită .”; „Dar… birurile, angaralele, peşcheşurile
şi… Aurul vine greu şi fuge repede.”; „Lipitoare! Pardos! De ce nu te-a
tă iat Macrei pe tine?” s-a dezlă nţuit mâ nia tâ nă rului voievod, cum nu-l
vă zusem nicicâ nd. Am crezut că Iordache Ruset o să prindă a urla, ca
un lup lovit de suliţă . Dar nu: a folosit o blâ ndeţe, o zeflemea subţire şi-
o linguşire cu adieri de batjocoră . „Macrei tră ieşte, mă ria ta…
Porunceşte-i să mai izbă vească de umilirea şi ocara ce îndur acum.” ;
„Nu vreau să fiu unealta domniei tale! Bani să te faci, pentru oaste!… Ş i
află că satul Costişa e sat de ră zeşi slobozi!”; „Eu îi pot sili cu zapcii, cu
arma să …”; „Vistiere, unde domneşte dreptatea, armele n-au ce că uta,
pentru că ea-i mai tare ca orice armă . Ş i-apoi, să ştii că avem împotriva
cui folosi armele!” Temâ ndu-se de sfadă şi de ura lui Iordache Ruset,
Lupu Bogdan, cap întreg şi cunoscă tor al oamenilor, a glă suit,
împă ciuitor: „Nu-i vreme de gâ lceavă şi sudalmă , vistiere şi mă ria ta.
Numai pacea şi înţelegerea dintre noi ne scoate din greu.”; „Ai
dreptate, hatmane. Să întă rim ţara. S-o mai uşură m de cele poveri. S-o
îndrumă m cu chibzuială şi înţelepciune.” Apoi, după câ t mi-aduc
aminte, ţi-a poruncit ţie, Silioane, să -l însoţeşti, într-o cercetare…
– Da, la casa slujitorilor; şi-a aflat că sunt prost îmbră caţi, fă ră
arme, flă mâ nzi. Batjocoră , nu ostaşi. Eu am ră mas în spă tă rie şi l-am
auzit pe Iordache Ruset: „Se zvoneşte că mă ria sa vrea să slobozească
vecinii”. Toţi boierii s-au înspă imâ ntat: „Cine mai munceşte pă mâ ntul?
Ce ajung moşiile noastre? Paragină !” În adevă r aşa se zvonea. Iar
zvonul acesta îi fă cea pe mulţi să -şi amintească de zburdă lniciile,
ră sfă ţurile şi desfrâ nă rile, de beţiile şi nă zbâ tiile să vâ rşite de noi, adică
de Dimitrie, de mine, de Scarlatache, şi parcă se încredinţau că tâ nă rul
cilibiu şi mult şcolit nu putea fi decâ t un domn nechibzuit, tiran şi ră u.
Îi gă seau vină şi pentru că sfă tuia cu moşnegii şi babele prin sate şi
învă ţa de la ei câ ntece bă trâ neşti, doine, descâ ntece, colinde, zicale şi
strigă turi.
– Da, aşa-i, întă ri Daria. Boierii începeau să -l urască şi din pricina
mea. Avea ţiitoare o ră zeşiţă care-i da sfaturi împotriva boierimii.
 – Se prea poate, Daria. Dar parcă -l aud pe Iordache Ruset:
„Înţelepciunea porunceşte să fim cu grijă şi dragoste faţă de domnie
tâ nă ră . Că -i fragedă la minte şi nehâ rşită cu viaţa, furioasă pentru orice
şi mai nimica.”; „Furia-i legiuită , a zis Lupu Bogdan. Eşti vinovat de să -
ră cirea ţă rii. Vinovatul cel mare.”; „Ş i tu, hatmane?… Ei, nu-mi tă iaţi voi
buricul aşa uşor… îl am pe Manolache la Ţ arigrad şi… buric grecesc
care rupe custura voastră câ t ai zice «peşte»!” S-a oprit aici, dâ ndu-şi
samă că vorbeşte cu ruda mă riei sale şi că -l aude un prieten al
Cantemireştilor. De la odă ile slujitorilor, Dimitrie s-a întors încă mai
mâ nios şi a zis, cu ră stire: „Jupâ n vistiere, ai să dai socoteală ! în
ştreang!”; „Sfatul, mă ria ta, sfatul domnesc n-a dat bani, a cercat Ruset
să se dezvinovă ţească . Ş i-apoi hatmanul Lupu Bogdan ce-a pă scut? Nu
era datoria ta, Lupu Bogdan, să te grijeşti de oaste? Ori te-ai bizuit că
eşti ginerele ră posatului şi cumnatul tâ nă rului şi inimosului nostru
domn? Unde ţi-a fost capul, dacă nu la oaste?” îl învinuia şi-l judeca pe
Lupu Bogdan, ca pe-un nimica. Eu mă simţeam ca opă rit. Nici hatmanul
nu-şi venea în fire. Ci tot Dimitrie a stat împotrivă -i cu ră spuns:
„Iordache Ruset, numai eu, domnul, am drept de dojană !… Domnia ta-
să împlineşti porunca: bani, ca în trei luni hatmanul să îmbrace bine
slujitorii, să adune şi alte steaguri noi, bine armate. S-a înţeles?” N-am
auzit ră spunsul celor doi dregă tori, că a intrat Ş tefan Luca furtunos şi a
strigat: „Să tră ieşti, mă ria ta!” şi-a tras ră suflarea ca să -şi potrivească
glasul pentru o vorbire într-o cameră strâ mtă precum spă tă ria mică şi-
a aşteptat o clipă , în nedumerire şi teamă . „Gră ieşte!” a poruncit
voievodul, in frigurile neră bdă rii. „Veşti de taină , mă ria ta”, a zis, cu
glas moale Ş tefan Luca. „Te-am trimis la Ţ arigrad cu ştirea sfatului;
dregă torii au dreptul să afle ce holdă ai cules acolo.” Ştefan ne privi cu
mare îngrijorare şi, cu amă ră ciune multă în glas, gră i, scuturâ nd
pletele-i negre ca pana corbului: „Daltaban paşa nu era în Ţ arigrad,
mă ria ta. Patriarhul Ierusalimului, afurisitul, în loc să ne ajute, a
dezvă luit marelui vizir că are de la Constantin vodă cincizeci de pungi
în pă strare şi, aflâ nd, acela i-a luat banii pentru sine, ca de la un domn
mazil, nu ră posat”. Eu am ameţit ca lovit c-o mă ciucă în creştet. Nici
voievodului nu-i era mai uşor: i-am cunoscut suferinţa după glas:
„Doamne, cum ai dat harul pă storirii unui atare proclet?… Mai departe,
Ş tefane! Varsă toată desaga ştirilor, oricâ t de amare.” Solul a lă sat
privirile in pă mâ nt şi a gră it şi mai cu durere: „Lupu Gavriliţă a pâ râ t la
Poartă că vodă Constantin, pe că i nelegiuite, ar fi smuls ţă rii o mie de
pungi. Aşa că …”; „O, dacă avem acum aceşti bani, ce oaste înfiripam!…
Câ te arme!… Tată , te-ai desfă tat cu pocale de Cotnar şi-ai lă sat pe alţii
să strâ ngă averi. Iar aceşti… alţii, mari mişei fiind, acum te pâ ră sc, îţi
fură agoniseala, şi-ţi urgisesc urmaşii!” Eu tă ceam, lipsit de puterea şi
limpezimea judecă ţii. Dar vistierul Iordache se linguşi, în batjocoră :
„Câ tă dreptate ai, mă ria ta…” Ca să nu-l mai aud pe marele vistier, l-am
îndemnat prin semne pe Ştefan Luea să spună ceea ce mai avea de
spus. Ş i avea, în adevă r, ceva înfioră tor: „Vine capigibaşa Cerchez
Mehmet paşa, cu mazilia…” Vorbea Ş tefan cu mare frâ ngere de inimă ,
iar eu am ză rit în ochii lui Iordache Ruset o scă pă rare de să lbatecă
bucurie. „Domn a fost pus Constantin sin Duca vodă ”, a urmat solul. Mă
aşteptam ca Dimitrie să urle cu mare mâ nie, să se facă furtună şi vijelie.
Dar nu. A surâ s amar, ca şi cum ar fi ştiut: „Hm… Dacă Antioh, fratele
meu, n-ar fi râ vnit domnia, dacă m-ar fi iubit câ t de câ t şi dacă ar fi fost
ceva mai isteţ, îl gă sea şi pe Daltaban şi pe alţii de ajutor… Constantin
Duca-i cu trei ani mai mic decâ t mine… Are cap bun. Ştie multe: o
zestre mare de învă ţă tură . Îi lipseşte doar cinstea şi omenia.”
– Îl ştia bine din şcoală , c-au învă ţat o vreme împreună chiar sub
oblă duirea mea, sprijini dască lul Ieremia povestirea lui Neculce.
– Erau şi rude, întă ri jupâ neasa Maria. Ana, nă scută Bantaş,
muma lui Dimitrie, era nepoată după mumă a Anastasiei doamna, soţia
lui Gheorghe Duca vodă şi muma lui Constantin vodă Duca.
– Da, aşa-i. Dar una-i rubedenia şi alta domnia. Ş i parcă -l aud pe
Dimitrie, urmâ nd în mâ nia-i: „Din pricina ta, Constantin Duca, mi-am
fă cut nume de ocară în cronica ţă rii, c-o domnie de două să ptă mâ ni. Ce
ruşine!” Cel dintâ i Lupu Bogdan a dat sfat: „Linişteşte-te, mă ria ta. Ne
ascundem în Cetatea Neamţului şi ne apă ră m pâ nă vine riga leah să ne
scoată şi intră m în pribegie.” Atunci am bă gat de samă că şi pe chipul
lui Iordache Ruset se scriau semnele spaimei, în locul bucuriei.
Dimitrie însă s-a împotrivit vajnic: „Nu, cumnate! Oare de-aceea a
strigat mulţimea şi m-a chemat să -i fiu oblă duitor, ca să mă vadă
fugind? Fugind ca un mişel?” Am simţit atunci cum boierii, în cap cu
Iordache Ruset, se lepă dau de Dimitrie Cantemir. A şi zis, cu vicleană
umbră de sfat, dar fă ră bucurie: „Da, bine-i să fugi, mă ria ta. Că dacă nu,
te ucid. Sau, de bună samă , te surghiunesc la Alep ori la Eghipet. Ş i-i
mai bună pribegia la Ieşi decâ t…”; „Mai bine mor decâ t să fug din faţa
primejdiei!” s-a împotrivit cu îndă ră tnicie şi cu putere Dimitrie, iar
Ruset a şoptit: „Eu plec! Fug din calea lui Mehmet Cerchez, capugiul. E
cel mai mare tică los. Crud ca o fiară . Are plă cerea nebună de a chinui
oamenii: a ucis zeci de creştini cu mâ na lui! Zeci şi sute!…”; „Umblă
să nă tos!.. Eu ră mâ n cu ţara. Ce zici, prietene Neculce?” Am ră spuns că
are dreptate şi am alergat la Ştefan comisul să -l întreb de nu-l cunoaşte
pe capugiu, că şi el e tot cerchez de neam. Ci Ştefan comisul nu ne-a
fă gă duit nimic. Îl ştia pe Mehmet Cerchez ca pe-un tiran cumplit;
creştin apostat, trecut la legea Coranului. Atunci am stat şi eu cu sfatul,
schimbâ ndu-mi gâ ndul: „Pă cat să -nduri osâ ndă pentru ce n-ai fă cut,
mă ria ta.” Dar l-am auzit suspinâ nd tare, cu jale şi frâ ngere de inimă :
„Vai, Moldovă , ce ruginit e paloşul tă u… Unde eşti, Ştefane, şi tu, Rareş?
N-aveaţi mai mulţi ani ca mine, dar ce spadă ageră strâ ngeaţi în pumn!
Ce spadă şi ce pumn! Ce pumn şi ce cap!…”; „Ei, mă ria ta, şi Miron
Costin a vrut, dar…, m-am trezit eu pomenind un nume, fă ră să vreau.
Cine ne ajută ?” „Aşa, mustră -mă cu ă st nume! Mustră -mă , Ioane, că
eram faţă şi n-am oprit să vâ rşirea nelegiuirii.”; „El a înţeles că ţara-i
mică şi potrivnică celor mult prea tari. A crezut în riga Sobieski, dar
acesta nu ne-a ajutat, mă ria ta, cum a crezut logofă tul.”; „Pentru că , în
fapt, voia Moldova pentru el, nu pentru noi.” Aşa ne tâ nguiam noi, iar
boierii se depă rtau şi, unul câ te unul, ieşeau din spă tă rie. Se petrecea
ceva aşa de trist şi de mişelnic, încâ t mi-am pierdut graiul şi nici de
judecat nu mai puteam judeca. Mi se înceţoşase mintea. Ci atunci,
neaşteptat, ai intrat tu, Daria.
– Da, Silion îmi spusese ce nenorocire se întâ mpla, se îngâ ndură
Daria. Ş i am venit cu o propunere copilă roasă . Am zis: „Hai la Silişteni,
mă ria ta. Nimeni nu te ştie. Am strai ţă ră nesc şi doi cai buni”… Am
îngenuncheat şi l-am rugat; dar n-a primit sfatul, ci a zis: „Mulţumesc,
Daria, dar dator sunt să înfrunt primejdia şi urgia pâ nă la capă t. Dacă
norodul stă pe loc, unde să fugă domnul? Să vină neprietenul şi să mă
smulgă cu ră dă cină cu tot. Am stat odată , la o vâ nă toare, cu acest
prieten al meu Ion Neculce, în munte, la Ceahlă u, pe o vijelie fioroasă ;
vâ ntul ne învă luia-n vâ ltori smintite şi ne învîrtea nă uc. Ci noi ne-am
agă ţat de stînci şi am stat, îndurâ nd, aşteptâ nd liniştirea stihiilor. Iar
acum să fug? Nu, Daria. Ridică -te şi adă posteşte-te la Silişteni, departe
de vâ nzolelile ocâ rmuitorilor.”
Daria a tă cut. Dască lul Ieremia a uitat să mai întindă mâ na după
un mă r rumen, cum avusese gâ nd şi poftă adineaori.
– Ci n-a trecut nici un pă trar de ceas, reluă Ion Neculce
povestirea, că Mehmet Cerchez a şi intrat, trufaş şi groaznic. Parcă îl
vă d şi acum, cu ce mâ nie şi dispreţ a pus pe umă rul lui Dimitrie o
basma neagră , urlâ nd: „Mazîl!”… Încremenisem întru neputinţă şi
vâ nă tă deznă dă jduire. Capugiul mi se pă rea trimisul satanei, iar în
urmă -i, cei zece-doisprezece ieniceri, drept draci curaţi. Tâ rziu am
vă zut că se iviseră şi câ ţiva boieri, dintre care am cunoscut pe feciorii
lui Gavriliţă Costache. Nu mă aşteptam la o împotrivire. Înşine nu
gâ ndisem la asta: nici n-am avut câ nd. În câ teva minute Curtea
domnească s-a umplut de spahii. Ş i mai veneau încă dinspre Trei
Ierarhi. Dimitrie a vorbit ră spicat, cu neînfricare: „Câ tă vreme o să mai
batjocoriţi c-o spurcată câ rpă neagră şi cu o vorbă slută , un domn cerut
de ţară ?” Capugiul a tresă rit auzindu-l pe Dimitrie vorbind atâ t de bine
turceşte; dar, după o sclipire de mirare, şi-a încruntat şi mai tare
fruntea, că - tră nindu-se spre batjocorire: „Cutezi să mă -nfrunţi, câ nd n-
ai nici o armă ?”; „Armă mi-i dreptatea! Ş i ştiu că tirania este o mască a
nedreptă ţii. Iar dreptatea este inima vie a lumii: nu piere. Niciodată !”
Deşi inima mi se fă cuse ca mă ză richea de frică , în sinea mea m-am
bucurat că Voievodul sta mâ ndru în faţa trufiei tiranice. Numai că , în
spatele capugiului am auzit glas dogit, şi înspă imâ ntat, şi ameninţă tor:
„Vai-de-mi… şi-de-mine! Ce vorbă necugetată … Iartă -l, slă vite: e tâ nă r
şi s-aprinde la mâ nie.” Dar voievodul se îndâ rji mai avan: „Ilie Ţ ifescu,
apă ră -mă ară tâ nd că -s copt la minte şi am dreptul să înfrunt
samavolnicia. Am datoria sfâ ntă să apă r ţara!” După ce i se tă lmă ci
spusa, capugiul Mehmet Cerchez se groză vi încă mai tare: „N-ai aflat
încă , ghiaur spurcat, că legea împă ră ţiei noastre e jaful şi
samavolnicia?”; „Am aflat. Dar întreb: au noi nu suntem oameni? Asta
nu-i ţară ? Pâ nă câ nd să ne jefuiţi şi să ne că lcaţi în picioare?”; „Taci,
mă ria ta, vai-de-mi-şi-de-mi…, s-a că inat Ţ ifescu. Lasă -te mazilit şi du-
te cu pace… Nu-ţi iscă li hrisovul morţii.” Nu ştiu dacă vorba Ţ ifescului,
că ruia noi îi ziceam Vulpea, ori teama de moarte schimbă purtarea lui
Dimitrie: „Mehmet Cerchez, te întreb: cum om înţelept ca tine te-ai
tocmit slugă la… templul Lă comiei, capiştea samavolniciilor, biserica
tică loşiei, izvorul urgisiţilor şi începă tura nenorocirilor?” Capugiul s-a
cam descumpă nit: parcă şi-ar fi adus aminte că pâ nă acum
cincisprezece ani a fost creştin. A zis: „Ciudat : toţi domnii maziliţi pâ nă
acum s-au milogit pentru iertare. Tu…”; „Domni? Câ rpe, nu domni! Iar
eu ca şi ei: umă rul îmi pă tezi, cinstea îmi ruşinezi cu câ rpa neagră a
tiraniei şi cu nume de mazil mă sudui. Iar eu trebuie să tac. Să tac!”;
„Prea multă vorbă ! s-a închiorcoşat iară capugiul. Hai!”; „Dacă n-am
spadă , mă apă r cu voroava, capigi başă . Pentru că n-am cu ce-ţi vă tă ma
trupul, cerc să -ţi înfig în cuget o ţeapă de vorbă care să te doară . Ai fost
de-ai noştri şi te-ai hainit ca un spurcat, te-ai fă cut tră dă tor şi ucigaşul
fraţilor tă i, tică losule!” Spumegâ nd de mâ nie, Mehmet paşa Cerchez l-a
lovit cu latul iataganului în spate, iar cu muchia peste umă rul drept.
„Te ucid!” a urlat otomanul, asemeni ursului cu tă lpile puse pe jă ratec.
Voievodul s-a încreţit la chip de durere, s-a clă tinat, dar n-a că zut. Eu
am crezut că i-a şi tă iat capul. Şi parcă mă miram că -l vă d întreg,
strâ ngâ nd pumnii şi fă lcile, fulgerâ ndu-l cu privirea pe asupritor şi
tă câ nd, împietrit. Mehmet Cerchez a poruncit să -l pună in că tuşe. Un
ienicer a să rit cu laţul şi, câ t ai clipi, i-a legat braţele. Boierii tremurau
de spaimă , ca mlă diţa de lozie în vâ nt. Eu nu mai ştiam ce fac: mă
simţeam mic, ruşinat, nevolnic, strivit. Doream să se despice pă mâ ntul,
să mă înghită şi să se sfâ rşească totul, câ t mai repede. Nu ştiu dacă
spaima noastră , bicisnicia şi mişelia în care că zusem ori demnitatea
tâ nă rului voievod, frumos şi mâ ndru, l-a fă cut pe capugiu să -şi moaie
iar glasul şi să zică : „Au nu bă nui că te duc de-a dreptul în „Groapa
Sâ ngelui” de la Edicule? Ce te mai groză veşti şi mă mai superi?”; „Ba da,
bă nui, a ră spuns Dimitrie, lungind vorba. Dar mai cunosc şi zisa unui
filozof: Omul drept şi înţelept poate că dea de şapte ori pe zi, că tot de
atâ tea ori se va ridica şi pe asupritori în picioare-i va că lca. Deci nu mă
tem, mă ştiu drept!”; „Nici dacă -ţi spun că am primit mulţi bani anume
ca să te ucid, tot nu te sperii?” ; „Ba da, mă sperii, a surâ s. Îndră cit mă
sperii întrucâ t, pentru aur, ştiu bine că voi musulmanii tă iaţi mii şi mii
de capete pe zi. Dar atâ ta timp câ t voi fi pe pă mâ ntul ţă rii mele te voi
înfrunta.”; „Dacă te ucid pe drum şi-n Dună re te-arunc, marele vizir îmi
dă casa ta de la Ortakioi.” Vedeam limpede cum în fă ptura lui Dimitrie
se să vâ rşea o schimbare. Trufia şi ura i se ascundeau, undeva,
înlă untrul lui, iar trupul i se fă cea mlă dios, ca atunci câ nd ne întreceam
la că lă rie ori la halca. A prins să vorbească rar, cu glas cald, melodios:
„Ş i de ce-l trimite sultanul tocmai pe Constantin Duca?”; „Pentru că el
plă teşte peşcheşuri grase; tu, ioc!” Dimitrie Cantemir s-a gâ ndit câ teva
clipe, apoi: „Îl cunosc bine, de câ nd eram colegi la şcolile din Ţ arigrad.
Ş tie multe lucruri. Cam încâ lcite, dar multe. Câ tu-i de tâ nă r, pregă teşte
că rţi în limbra greacă . Scrie despre teologie. Se bate cu catolicismul şi
cu erezia lui Arie. Dar ca domn va fi sub epitropia hapsâ nei sale mume,
doamna Nastasia. Deci un domn ră u, hră pă reţ, jefuitor de ţară .” „Nu-
mi pasă ! a hâ râ it Cerchez. Împlinesc porunca şi m-aleg cu o casă
frumoasă , cu bani şi cu faimă de om credincios sultanului. ; „N-ai tu
nevoie de casa mea din Ortachioi… Ş i ştiu că nu mă ucizi pentru bani.
Ai destui. Iar faima…”; „Ba te uci !” ; „N ! Întâ i, pentru că , deşi te-ai
turcit, eşti totuşi om de inimă . Al doilea, pentru că , dacă totuşi îţi plac
banii, de la Constantin Duca, în numele că ruia mă mazileşti, poţi
stoarce mai mulţi bani dacă mă laşi viu, în chip de primejdie veşnică
pentru tronul lui. Ai aflat şi tu că aur se poate mulge de la domnitorul
care nu vrea să fie mazilit, de la cel mazilit care-şi teme viaţa, de la cel
care plă teşte ca să mazileşti şi de la cel care vrea să -l mazilească pe
mazilitor. Ş i tot aşa, la nesfâ rşit.”; ,,Te ucid!”; „De ce, paşă ? Ca să vin
noaptea, în casa de la Ortakioi, în chip de strigoi, să -ţi sug sâ ngele şi să
te sugrum?”; „Eşti nebun!” s-a cam speriat Mehmet Cerchez. „Cine nu-i
oleacă nebun, nici înţelept nu-i atâ t precâ t se crede.”; „Îndră cită gură
ai!… Ş i-o nemaipomenită îndră zneală , îndră zneală ori prostie? Dibă cie,
iscusinţă ori putere de vrajă ? în loc să turb de mâ nie şi să -ţi retez
scă fâ rlia, te-ascult cu un fel de… plă cere.”; „Aşa se întâ mpla şi lui
Daltaban paşa, surâ se Dimitrie cu un fel de descâ ntec în priviri şi în
glas. Mă roagă să -i vorbesc şi m-ascultă .”; „Te cunoaşte?” se îngrijora
capugiul. „Suntem prieteni. Deşi s-a nă scut musulman, e altfel de om.
De omenie. Tu, cum te-ai musulmă nit, l-ai şi urâ t pe pă rintele meu aşa
de mult, încâ t vrei să -i ucizi feciorul, nevinovat, numai ca să capeţi un
hâ rb de casă … Ai uitat pe Constantin Cantemir, cu care fă cut-aţi multe
vâ nă tori şi zaiafeturi? Ai uitat că bun prieten ţi-a fost şi din multe
primejdii te-a salvat?”; „Adevă rat…”, se îmblâ nzi turcul pe neaşteptate.
„Nu-i aşa că , dac-ar fi după inima ta, prea frumosule paşă , m-ai lă sa pe
mine domn, şi n-ai da ţara pe mâ na unuia mai tâ nă r ca mine, în numele
că ruia, cu nemilă , mumă -sa va jă cui-o? Ales că şi în vremea Ducă i vodă
cel bă trâ n tot ea a jă cmă nit-o şi a câ rciumă rit toate bunurile, ca averi
peste averi să strâ ngă . Pe câ nd eu vreau să conduc ţara asta numai
pentru că o iubesc. Nu-i aşa, cinstite Cerchez Mehmet, că -s mai potrivit
a fi eu domn? Spune cinstit.”; „Da; dar eu trebuie să împlinesc porunca
marelui vizir. Plecă m!” a poruncit capugiul, iar tu, Daria, ai
îngenuncheat şi-ai zis cu glas înlă cră mat: „Să te-ntorci să nă tos, mă ria
ta! Noi te aşteptă m. Am să dit în gră dină numai cră iţe. Să nu întâ rzii, că
de sâ ntă mă rie înfloresc, mă ria ta. Înfloresc!…”
– Nu ştiu de ce mi-a venit în minte floarea de cră iţă , dar ştiu că
simţeam nevoia să spun ceva care să tă lmă ceaşcă încrederea mea că va
scă pa cu viaţă , din acea groaznică primejdie.
 – Da, l-ai privit ca pe-o icoană şi lacrimi mari ţi-au ţâ şnit din ochi.
Plâ ngeai cu atâ ta durere, că m-ai fă cut şi pe mine să lă cră mez. Cred că
şi Mehmet Cerchez s-a înduioşat oleacă . L-am auzit gră ind: „Uite ce fată
frumoasă se laudă că -l aşteaptă , iar eu va să -l dau hrană la peşti, în
Dună re! Nu poţi fi capugiu dacă ţi-i inima slabă …” Dimitrie Cantemir a
aflat ră spuns şi la suspinarea asta: „Bine-i totuşi că te-au trimis pe tine.
Altul m-ar fi spintecat de la întâ iul cuvâ nt de înfruntare. Tu eşti om
bun, paşă . Te încredinţez că loviturile de iatagan le voi uita, dacă între
noi se va înfiripa mă car o umbră de prietenie… Prietenie!” Şi aşa l-a
scos din Curtea domnească . Toţi îi temeam zilele. Ş i eu, îndeosebi. Nu
se afla nici un mijloc de a-i mâ ntui zilele. Ş i pentru ce i se cuvenea
moartea? Pentru că domnise două să ptă rnâ ni, împlinind voia celor
mulţi şi înfruntâ nd pe unii boieri din cei mari.
– Aşa-i, cinstite vel hatmane, încuviinţă Daria. Ci îngă duiţi, dragi
privighetori, să povestesc ceva neştiut de nimeni, afară de vă rul meu
Silion.
– Povesteşte, Daria, o rugă jupâ neasa Maria, dornică să afle fapte
neobişnuite.
– Pâ nă l-au scos pe Dimitrie din Curtea domnească , m-am
îmbră cat rob ţigan şi am pornit, cu straja lui Mehmet Cerchez spre
Galaţi. Eram un rob mut, tuns chilug, mâ njit cu că rbune, priceput să
adape caii, să -i ţesale şi să tragă cu urechea la vorbirea dintre capugiu
şi Dimitrie Cantemir. Am luat cu mine tambura, cu care mă întovă ră -
şeam în câ teva câ ntă ri învă ţate de la Dimitrie. Multe din cele auzite
atunci le-am repetat în gâ nd de niii şi mii de ori, aşa că le ştiu ca pe
„Tată l nostru”. Câ nd, la Bâ rlad, paşa i-a spus: „În seara asta te
că să pesc!”, Dimitrie a surâ s cu nevinovă ţie: „Nu cred. Eşti, paşă
Mehmet, bă rbat frumos, cilibiu. Iar frumuseţea totdeauna-i bună şi
dreaptă . Lege! Omuciderea-i cea mai slută faptă . Groaznică ! Nu pot să
cred că om frumos ca tine ar fi în stare a să vâ rşi o crimă prostească şi
urâ tă şi cumplită . Frumuseţea şi bună tatea, cinstea şi dreptatea sunt
semnele lui Dumnezeu, florile lui să dite în sufletul oamenilor. Poţi tu,
credincios al profetului, să le spurci?” Descâ ntat parcă , paşa a mai
amâ nat împlinirea osâ ndei: „Ca să nu vă rs sâ nge, te-nec în Dună re.” Ş i
la Galaţi, în adevă r, l-au luat slujitorii şi l-au dus la malul apei. Gata:
scă pare nu mai era! Mă ţineam după dâ nsul, roabă nevolnică . Ş tiam că
nu-l pot salva; gâ ndeam doar să -l pescuiesc din valuri şi să -l îngrop în
pă mâ ntul nostru, cu mâ inile astea mormâ nt fă câ ndu-i. Pregă tisem
chiar o barcă şi un barcagiu, să umblu pe apă . Era o seară de
primă vară , cu mireasmă de arin şi brustur prelinse pe apă . Şi eu
plâ ngeam cu lacrimi şiroaie, de-mi spă lau funinginea de pe faţă . Mă
încredinţasem: Dimitrie a înţeles că nu mai avea nici o scă pare.
Hotă râ se a se lă sa ucis. Dar, descoperind frumuseţea priveliştii în
scalda primă verii şi auzind câ ntarea privighetorilor, foşnetul lin şi
murmurul apei, s-a ră zgâ ndit. „Stră jer, a zis cu glas blâ nd, spune-i
mă ritului paşă Mehmet Cerchez că , înainte de a muri, voiesc să -i
destă inui ceva foarte, foarte însemnat. Te rog, vesteşte-l!” Slujitorul i-a
împlinit dorinţa. Câ nd se ruga el, şi baierele cerului se deznodau. Ş i
Mehmet Cerchez însuşi a venit la malul Dună rii: „Ce vrei să -mi
mă rturiseşti?” a întrebat, cu mâ nie şi ră stire aşa de înaltă , că
privighetorile din preajmă au tă cut, speriate ca de croncă nitul corbului
ră pitor. „Paşă , mult îţi pare ră u că ucizi om nevinovat… îţi plâ nge
inima.”; „Nu-i adevă rat! Mă bucur că …”; „Dacă te-ai fi bucurat ai fi venit
aici, să vezi cum mă îneacă în Dună re, cu piatra legată de gâ t… îţi pare
deci ră u, pentru că ştii că am în cap şi în inimă o comoară care-ar putea
împodobi împă ră ţia. Îl am prieten pe Daltaban paşa; iar el, ca orice bun
osman, cinsteşte pe că rturari, pe stihuitori, pe câ ntă reţi. Te-ai în-
credinţat că eu am aceste însuşiri de că rturar şi câ ntă reţ. Dacă mă
pierzi, pierzi şi prietenia lui Daltaban şi a tuturor celor care-s prieteni
cu învă ţaţii. Eşti puternic, paşă ; şi tocmai de aceea nu dispreţuieşti pe
cel slab. Ş tii bine că dacă n-ar fi ei, becisnicii, n-ai putea fi nici tu cel
tare. Nu mă laud, dar sunt că rturar bun, am însă suflet încă rcat de
pă cate. Nu-i bine ca, în drum spre rai, să te împovă rezi eu ele,
împlinind o poruncă fă ră noimă , absurdă . Aminteşte-ţi că ucigaşul ia
asupră -şi toate pă catele ucisului. Ameninţâ ndu-mă mereu, mă faci să
sufă r şi să mă tem îngrozitor. Dar, fă ră voia-ţi, mă ajuţi, totodată , să
înţeleg ca durerea-i cea mai folositoare dintre simţă mintele omeneşti.
Durerea-i iscusitul dască l al cugetului nostru. Ş i pentru asta îţi
mulţumesc. Zicâ nd mereu că mă ucizi, îmi pricinuieşti durere, iar
durerile mă întă resc. Ucide-mă şi-ai să vezi că stafia mea te va urmă ri
toată viaţa. Într-un fel, prin tine, eu voi fi martir, adică nemuritor. Iar
tu, un ucigaş mişel încă rcat de pă cate, pă cate de care nici focul gheenei
nu te cură ţă .” Vorbea cu glas de aramă . Nici nu ştiam dacă vorbeşte ori
câ ntă . Îmi venea să -l întovă ră şesc cu tambura. Capugiul îl asculta în
nemişcare. Doar ochii îl urmă reau, cu luare-aminte. Mi s-a pă rut că şi
buzele i s-au mişcat într-un fel de surâ s. Apoi a ră sucit capul, a privit
Dună rea cu oarecare nelinişte. Parc-ar fi vrut să numere valurile şi n-ar
fi izbutit: fugeau şi se pritoceau prea lepede. „Paşă , a zis iar Dimitrie,
viaţa-i val şi fum. Trece repede. Ş i de la sine. Gră bind această
repeziciune a trecerii nu câ ştigi nimic. Aurul cu care neprietenii mei îţi
umplu buzunarele va fi gră tarul pe care va să ţi se frigă inima câ t vei
mai tră i, şi-n usturime mare să te chinui. Că ci cine ucide un nevinovat,
ştiind că -i nevinovat, e tică losul tică loşilor, mişelul mişeilor, ucigaşul
ucigaşilor …”; „Iar mă înfrunţi? a mâ râ it paşa. Iar mă ocă ră şti?”; „Te-am
şi lă udat, paşă , pentru cele meritate. Ci îţi spun, cu toată tă ria: teme-te
ca de foc de ocă rile acoperite cu florile laudei.” Paşa iar a tă cut, lă sâ nd
privirea sa i-o fure valurile. Dimitrie i-a simţit şovă irea şi, cu o
blâ ndeţe dincolo de omenesc, a gră it în şoaptă : „Mehmet Cerchez, dacă
ai înţelege filozofia curgerii valurilor, ţi s-ar alina pornirile cele rele şi
ucigaşe. Veşnicia pe care o urmă rim cu deznă dejde a o dobâ ndi după
moarte, în fapt tră ieşte în fiece clipă a vieţii pe care cu nepă sare şi
prostie şi să lbă tă cie o risipim. Valurile sunt mii, milioane, miliarde, ci
izvorul, izvorul este, totdeauna, unul singur; ceva care seamă nă cu
lacrima… Lacrima începutului pentru plâ nsul cel mare al sfâ rşitului…”
N-am ştiut prea bine, ci mai mult am ghicit, am bă nuit ce-a vrut
Dimitrie să spună . Destul că paşa Cerchez s-a ră sucit repede şi mâ nios
spre stâ nga şi a plecat, fă ră cuvâ nt. Slujitorii au deşirat funia şi au prins
să -l lege burduf ca să -l urce în barcă şi în valuri să -l arunce. Barcagiul
se ridicase în picioare, să -l primească şi să -l ducă . Piatra, mare şi grea,
era în barcă , pregă tită din vreme. O vedeam şi mă îngrozeam. Am fă cut
semn barcagiului meu să se gă tească a porni la vale, să -l prindem din
valuri. Nu ştiam nici cum, nici dacă -i cu putinţă o treabă ca asta. Ci, în
clipa aceea de deznă dejde şi groază , câ nd slujitorii îi legau picioarele,
iar mâ inile îi erau încă slobode, i-am aruncat tambura. A prins-o, cu
stâ nga. A dus-o la piept şi cu dreapta a început să -i mâ ngâ ie strunele. A
scos un câ ntec ciudat de trist: poate bocet, poate doină de jale, poate
rugă , poate psalm de veşnică pomenire. Slujitorii, mişcaţi şi ei de
fră mâ ntul şi frumuseţea câ ntecului, au oprit legarea şi parcă s-au ru-
şinat că erau că lă i. Slobodă , funia începea să se dezvâ rtă . Iar strunele
tamburei sunau tot mai zguduitor, amestecâ ndu-se cu şopotul
valurilor, cu foşnetul vâ ntului, cu câ ntarea privighetorilor, cu sclipirea
razelor din asfinţit. Mehmet Cerchez paşa s-a oprit: asculta. Simţeam că
începuse să lucreze câ ntecul în el. Ş i, deodată , furios fă ră de mă sură , s-
a ră sucit spre Dimitrie şi a strigat, ră stit foarte şi ră guşit, o poruncă pe
care n-am înţeles-o. Nici slujitorii n-o înţelegeau; dar începură să -l lege
iar în funie. Legat, îl brâ nciră spre barcă . Câ ntarea s-a oprit, dar
tambura n-a lă sat-o din mâ nă . Dealtfel, într-un fel de milă şi de ne-
dumerire, că lă ii i-o îngă duiră . În necuprinsa-mi durere, tambura,
câ ntarea şi această îngă duinţă stă ruiau în cugetul meu ca nişte sclipiri
de lumină . Paşa s-a mâ niat şi mai tare: s-a întors cu grabă , a tras
iataganul şi s-a repezit asupra lui Dimitrie. Am strâ ns pumnii. Am
întors capul. Am închis ochii. Am ţipat. Ş i m-am pră buşit. M-am izbit
de-o piatră , iar durerea nu m-a lă sat să leşin. M-am tâ râ t în genunchi,
cu gâ nd să urlu că tre paşă o rugă de iertare. Ci, deschizînd ochii, am
vă zut minunea: paşa nu stră pungea trupul lui Dimitrie, ci tă ia funia,
slobozindu-l. Spunea ceva, încet, bolmojit, ca un geamă t. Nu înţelegeam
nici ce vorbeşte, nici ce face. Ş i mă miram, cu atâ t mai mult cu câ t
vedeam că -l ia pe Dimitrie la braţ şi porneşte spre gazdă . Nu auzeam
ce-şi spuneau, dar m-am încredinţat că , din clipa aceea, au devenit
prieteni. Cei mai buni prieteni… Aceea a fost clipa câ nd am tră it mi-
nunea. Şi, de fericire, mi-am pierdut conştiinţa…
Maica Daria se opri aici. Îşi înghiţi lacrimile, iar zâ mbetul trist i se
slei pe buze. Ieremia, dască l şi duhovnic al lui Dimitrie Cantemir, şi vel
hatmanul Ion Neculce, vechi prieten, stă tură în nedumerire şi mirare.
– De ce n-o fi povestit niciodată asemenea minune? se întrebă
jupâ neasa Maria.
– Nu ştiu. Poate şi pentru că eu l-am rugat să pă streze taină .
– Dar de ce nu l-ai urmat pâ nă la Ţ arigrad? iscodi jupâ neasa
Maria.
– Dintr-o pricină pe care numai eu o ştiu.
– N-o poţi destă inui nici acum, după atâ ţia ani ?
– Pot, cinstită gazdă . Cum stam în genunchi şi mult mă bucuram
în necuprinsa tristeţe din mine, am simţit, în pâ ntece pruncul,
mişcâ ndu-se întâ ia oară . Îl aveam pe Dimitrie ca pe-un muguraş de
viaţă nouă , ză mislit în mine. Câ nd m-am trezit din leşin m-am spă lat de
funingine în apa Dună rii şi m-am întors acasă , în Silişteni. Eram cea
mai nefericită şi cea mai fericită fă ptură din lumea asta…
Se fă cu tă cere. Gâ cind parcă întrebarea din cugetul ascultă torilor,
Silion vorbi rar:
– Nu ţi-am spus, Daria, că Dimitrie l-a rugat pe capugiu să -ţi
îngă duie a ne însoţi la Ţ arigrad. Dar el s-a împotrivit: „Dacă -i urâ tă , n-
ai ce face cu ea; dacă -i frumoasă ţi-o luă m cadâ nă , iar dacă mai
nă dă jduieşti să te mai ajute încă o dată , află că rar se mai pot gă si dre-
gă tori buni şi slabi de înger ca mine.” Auzind, Dimitrie mi-a poruncit să
te rog a te întoarce acasă . N-a mai fost nevoie: plecaseşi singură .
Povestirile privighetorilor se opriră aici. Dinspre Hâ rlă u se
ridicau nouri mari, ca nişte munţi vineţii, în repede creştere. Fulgerele
începeau să bră zdeze întunericul şi tunetele să duduie la marginea
ză rii dinspre miază noapte. Jupâ neasa Maria, care din pruncie se temea
de tră snet, mai ales câ nd se dezlă nţuiau în puterea nopţii, se lipi de
soţul să u, câ tâ nd ocrotire. Tă ceau, ascultâ nd gemetele cerurilor. Iar
câ nd un fulger orbitor a împroşcat cuprinsul cu lumină şi un tră snet
asurzitor a despicat ulmul din vâ rful Dealului de lut, Neculce i-a zis,
mâ ngâ indu-i creştetul, aşa cum obişnuia în ceas de supă rare ori de
cumpă nă .
– Nu te speria, Maria… Intră în casă , aprinde lumâ narea de la
înviere şi pune-o în fereastră . Eu cobor în ogradă să înfig toporul în
pă mâ nt, să se scurgă tră snetul şi casa să ne-o ocolească .
În câ teva minute, tot cerul s-a umplut de nouri, vâ n- zoliţi,
sfîrtecaţi de fulgere, ca nişte iatagane de flă că ri şerpuitoare. În
sclipirea luminii, luciul lacului din vale stră lucea ca oglinda şi parcă
să lta în sus, să se îmbine cu nourii furtunii. Vâ ntul, tot mai furtunos,
mai vâ nzolit, mai ră scolitor, vă lmă şind potop de apă vă rsată parcă de
la toate râ urile ţă rii. Vijelia smulgea paie din girezi şi draniţă din
acoperişurile bă trâ ne ale grajdurilor. Clopotele din clopotniţa bisericii
începură să sune, ca nişte gemete de durere ori de spaimă .
În cerdac era însă adă post, iar gazda, ca şi oaspeţii, nu se îndurau
să -şi pă ră sească locurile de unde puteau privi urieşeasca putere a firii
dezlă nţuite. Câ nd furtuna se depă rtă spre miază zi, observară că ,
dinspre ră să rit, zarea a ră mas roşie.
– Arde Iaşul! s-a temut Ion Neculce.
Priviră cu toţii spre ră să rit şi se spă imâ ntara.
– O fi tră snit vreo casă şi-a luat foc, îşi întregi gâ ndul. Se vede că
acolo-i mai mult vâ ntoasă , cu tră snete. Bine că aici a turnat din cer ca
din poloboace… Mâ ine va să mă duc pâ nă la Iaşi, să vă d ce şi cum.
– Mă tem că se va fi aprins şi pe uliţa noastră , se îngrijoră
jupâ neasa Maria. Ş i toată casa-i de lemn, veche.
Câ nd o ră pă ială din coada despletită a ploii prinse a împroşca şi
în pă limar, traseră jilţurile lâ ngă perete, la adă post, şi intrară fiecare în
iatacul să u, la hodină .
 SEARA A PATRA sau:
ROADA ÎNVĂŢĂTURII ESTE CEA MAI BUNĂ ROADĂ

În zoii cerul era senin, spă lat de ploaie, ca o tipsie de cleştar

albastru. Pă mâ ntul mirosea proaspă t, reavă n. Pe dealurile din jurul
Prigorenilor otava era mai verde ca ieri, un verde auriu, primă vă ratec.
Lacul de sub dealul conacului se liniştise deplin şi numai arare câ te un
crap ori o mreană spă rgea oglinda în cercuri largi, uşor tremură toare.
În sat era linişte şi pace. Doar ulmul tră snit, paiele ră vă şite şi bucă ţile
de draniţă azvâ rlite pe ici, pe colo mai aminteau de furtuna de la
miezul nopţii. La ră să rit însă , deasupra Iaşului, se ridica un fum gros,
vâ nă t-negru.
Neculce, însoţit de Silion şi de doi slujitori, a alergat că lare spre
cetatea de scaun, să afle pe ce uliţi s-a nă pustit pojarul. La prâ nz,
umblâ nd pe stră zi, a vă zut că au ars multe curţi boiereşti şi mâ nă stiri:
a bă tut vâ ntul aşa de cumplit că nimeni nu s-a putut apropia de pâ rjol.
Au ars şi curţile domneşti, cu vâ lvă taie aşa de mare, că oamenii n-au
putut scoate nimica din mistuirea flă că rilor. Vodă Mihail Racoviţă s-a
adă postit, cu toată familia, în casele din Cetă ţuia.
Vel hatmanul Neculce ar fi vrut să ră mâ nă în oraş. Dar cum în
casele lui de pe uliţa domnească , scă pată de pâ rjol ca prin minune, şi-a
adă postit rudele, începâ nd cu Ştefan Luca, s-a întors la Prigoreni,
împreună cu Silion. A ajuns pe înserat, câ nd jupâ neasa Maria aşeza iară
jilţurile şi masa priveghiului, împodobind-o, ca şi altă dată , cu roadele
toamnei culese din livezi şi podgorii. Îngrijoraţi şi trişti, oaspeţii se
adunară iar în pă limar. Vel hatmanul a povestit despre cele vă zute în
Iaşi, despre pagubele cele mari pricinuite de foc, despre cră mă luirile
bieţilor ieşeni, despre boala din spaimă şi amă ră ciune a voievodului.
Apoi, aşa, cu încetul, au trecut la domnia lui Constantin Duca,
amintindu-şi cum l-a pus doamna Nastasia să înfrumuseţeze Curtea
domnească , multă cheltuială fă câ nd.
– Boierii l-au cerut domn în locul lui Dimitrie Cantemir, avâ nd
sprijinul lui vodă Brâ ncoveanu, zise Neculce. Dealtfel s-a şi gră bit să şi-
l facă ginere, anume ca să aibă cuvâ nt în ocâ rmuirea amâ ndorora ţă ri.
În adevă r, după pilda tă tâ ne-su şi după pofta doamnei Nastasia,
Constantin Duca vodă ne-a pricopsit cu spurcate obicee şi biruri grele,
ca de pildă vă că ritul. Deci domnia lui de doi ani, pâ nă la leat 1695, s-a
pogorâ t peste noi cu sumedenie de nenorociri. Plâ ngea şi blă stă ma
norodul în gura mare: „Vai, vai, să racă Moldovă , ce zile amare ai ajuns
a tră i”…, auzeam adesea pe uliţi şi prin case. Zice o vorbă veche că
lacrimile nici vâ ntul nici soarele nu le pot usca. Din pricina
podgheazurilor leşeşti şi mai cu samă ale acelui Constantin Turculeţ,
de multe ori zahereaua adică aprovizionarea nu ajungea la cetatea
Cameniţei, cum era porunca, să hră nească otomă nimea cea multă , de
strajă acolo. Avâ nd deci pre mulţi împotrivă -i, Duca vodă cel tâ nă r nici
o treabă n-o putea chivernisi bine. Că sultanul pretindea, vizirii şi
paşalele cereau, ienicerii jefuiau, iar familia prea tâ nă rului domn:
mamă , surori, cumnaţi, veri, vere, nepoţi, nepoate, toţi şi toate pofteau
bani, mulţi bani, lucruri scumpe, viaţă în ră sfă ţ şi desmă ţ. Urgie, nu
domnie!
– Eu mă aflam atunci la Silişteni, în mare durere şi suferinţă ,
folosi Daria pauza lui Neculce în vorbire. Şi, ca să -mi mai ostoiesc
amarul, mă stră duiam să -l înduplec pe ră zeşul Manea să se ascundă de
urgia zapciilor. El se că ina că n-are unde, fă r numai să se ducă la
Turculeţ. Un agă domnesc s-a nă pustit asupră -mi, mi-a sfâ şiat că maşa
şi-a prins să mă bată cu biciul, cu plumbi în şfichi.
– De ce? Ce-avea vodă cu tine?
- Zicea, cinstită jupâ neasă , că , de vreme ce sunt ibovnica lui
Dimitrie, trebuie să ştiu şi unde şi-a ascuns averile. Bă tâ ndu-mă , m-a
umplut toată de sâ nge. Ci eu, avâ nd prunc, în luna a şasea, m-am strâ ns
covrig, să nu-mi atingă ţâ ţele şi pâ ntecele.
– Mult ai suferit, Daria…, o compă timi jupâ neasa Maria.
– Mult, pentru că am vrut prunc în felul lui. Ş i câ nd credeam că -l
am, l-am pierdut. Ci nu m-am lă sat, bolnavă precum eram, pâ nă nu l-
am trimes pe Manea la Ţ arigrad să -l caute pe Dimitrie şi să -i spună că
Duca vodă a fă gă duit zece pungi celui care-l omoară , câ t mai repede.
– Da, da, adeveri Neculce, mare nă pastă că zuse pe ţară şi asupra
Cantemireştilor. Hatmanul Lupu Bogdan şi Iordache Ruset nu s-au
putut apropia de Constantin Duca, de ră u ce era, şi s-au închis în
Cetatea Neamţului. Grele timpuri şi slute. Îmi aduc aminte că Daltaban
paşa, seras- chierul de atunci, a poruncit lui Constantin Duca să vâ re
provizii în Cameniţa, câ t mai multe. Că se temea sultanul să n-o atace
leşii.
 – Dar pentru că tot acel nă mol de provizii se scotea de pe
spinarea bietei ţă ri, jă cuită şi urgisită , oamenii noştri l-au vestit pe
haiducul Constantin Turculeţ, surâ se Daria, iar el, haiducul, cu ai lui, a
pră dat zahereaua toată şi-a împă rţit-o să ră cimii: de la ţară luată şi
iară şi ţă rii dată .
– Aşa a fost, iar turcimea din cetate a început să piară de foame.
– Deci vodă o cam sfeclise cu Daltaban paşa, pentru nevrednicie.
– Întocmai, Daria. Însuşi paşa l-a pâ râ t pe Duca în faţa sultanului.
Dar mazilirea i-a venit mult mai tâ rziu. Brâ ncoveanu ungea bine osia la
carul domniei, acolo, în Ţ arigrad, că ginere şi-l fă cuse pe Constantin
Duca vodă . Cuvine-se a povesti că am fost nuntaş la cununia lui vodă cu
domniţa Maria, fiica Brâ ncoveanului. Boierimea din amâ ndouă ţă rile a
venit la nuntă fă loasă ca aceea, cu mare stră lucire şi cu feluri de muzici
şi pehlivă nii, de mirare în tâ rg la Iaşi. Cum am zis, atunci eram şi eu
tâ nă r postelnic şi pă şeam cu alţi postelnici, cu toiegele în mâ nă , pe jos,
înaintea domnului, cu mare alai, de la Curtea domnească , pâ nă la Golia,
în biserică , unde i-a cununat însuşi patriarhul Ţ arigradului. Ei, ce mai
desfă şurare de lux şi petreceri a fost atunci, că nuntiră m trei
să ptă mâ ni, fă ră hodină .
– Că plă tea tata socrul, care avea ambiţii cră ieşti şi domn se voia
peste amâ ndouă ţă rile româ ne. Iar avere, gâ rlă .
– Precum şi era, Maria, surâ se dască lul Ieremia. Ş i avea!
– Ş i ce spor de „vai şi-amar” a coborâ t după aceea peste biata
ţară , jelui Daria, aşa precum ai spus şi domnia ta, vel hatmane, ba încă
şi mai şi.
– Mi se pare că a sosit râ ndul meu la povestire, îşi netezi Ieremia
barba. Că în acea vreme mă aflam câ nd la Bucureşti, câ nd la Ţ arigrad.
L-am vă zut pe Antioh Cantemir, aşezat în casa de la Ortakioi. Neştiutor
de cele care se petreceau în ţară , îşi vedea de mâ ncare, bă utură şi somn
tihnit. Din câ nd în câ nd petrecea cu Scarlatache Ruset. Aşa şi-a aflat
Dimitrie fratele trimis capuchehaie, adică grijitor al domniei pe lâ ngă
marele vizir. L-a dojenit, dar fă ră vreo izbâ ndă . Ci trebuie să spun că ,
îndată ce a sosit la Constantinopol, întreg şi nevă tă mat, Dimitrie i s-a
înfă ţişat lui Daltaban paşa şi a povestit cum a fost mazilit şi prin ce
minune a scă pat cu zile. Dregă torul cel mare l-a chemat pe Mehmet
Cerchez şi l-a firitisit: „Mare bine ai fă cut: şi mie că ai cruţat zilele unui
bun prieten, şi ţie că ţi-ai câ ştigat un prieten, şi poate şi mă ritului
padişah că n-ai lipsit împă ră ţia de un mare că rturar, care, deşi foarte
tâ nă r, va împodobi cu înţelepciunea lui împă ră ţia noastră .” N-a durat
mult şi Dimitrie Cantemir a izbutit sa-şi facă prieteni dintre creştini şi
dintre musulmani. Alexandru Mavrocordat Exaporitul, Dositei Notara
patriarhul Ierusalimului, Ahmed paşa Calaili, marchizul de Férriol,
solul franţuz, contele Tolstoi, ambasadorul Rusiei îi vizitau în casa de la
Ortakioi şi-i vizita la dâ nşii acasă . Ştia multe, era vesel, glumeţ, cu mult
farmec, câ nta din tambură şi putea petrece bine, zile şi nopţi, şi de
aceea toţi il iubeau şi-l voiau tovară ş.
– Trebuie să adaug că , asemeni obiceiului din Moldova,
întrerupse Silion, după zile şi nopţi de petreceri, dormea câ te o zi şi-o
noapte, fă ră să se trezească , apoi, câ te-o să ptă mâ nă -două şi chiar câ te
o lună -două , citea şi scria cu patimă , doar cu câ te două -trei ceasuri de
odihnă .
– Aşa-i. Antioh se zbă tea, în felul lui, să scoată banii daţi în sama
patriarhului Ierusalimului; se zbă tea, dar fă ră vreo izbâ ndă . Eram într-
o zi în casa de la Ortakioi, câ nd a venit Mehmet Cerchez paşa. Dimitrie
mi-a spus: „Stai cu noi, dască le Ieremia, să -mi cunoşti mai bine prie-
tenul.” Am stat şi l-am auzit vorbindu-i: „Dacă m-ai lă sat în viaţă ,
mă rite paşă , vreau să adâ ncesc studiul filozofiei şi al istoriei, al muzicii
şi al religiei musulmane, să cunosc câ t mai bine lumea otomană şi
obiceiurile ocâ rmuitorilor ei.”; „Da, foarte bine, prietene, s-a rostit
paşa. Împă ră ţia sultanului are mare nevoie de oameni învă ţaţi şi de
ştiinţa lor. Şi, drept să -ţi spun, şi pentru asta ţi-am cruţat zilele.”
Dimitrie Cantemir l-a privit cu duioşie, amestec de tristeţe şi bucurie:
„O, prietene Cerchez, n-ai să ştii nicicâ nd câ tă spaimă am îndurat în
acele zile din aprilie, câ nd m-ai mazilit şi m-ai luat din Iaşi să mă îneci
în Dună re. Vinovaţi eram amâ ndoi: tu că mă smulgeai din casa şi din
ţara mea ca pe-un mă r viermă nos, iar eu că te înfruntam cu
nechibzuială şi obră znicie, cu nesă buită îndră zneală .”; „Ş i acum mă mai
întreb, cum de nu te-am sugrumat totuşi?”; „Cum de nu m-ai azvâ rlit,
bâ ldâ bâ c, în Dună re? Cum nu m-ai jupuit de viu, câ nd tot drumul te-am
înfruntat? Prosteşte te-am suduit.”; „Dar m-ai şi desfă tat cu ştiinţa,
înţelepciunea şi talentul tă u. Deşi mă urai de moarte. Şi te uram de
moarte.” ; „Cum să nu te ură sc câ nd, cum am spus, m-ai smuls dintre ai
mei ca pe un tâ nă r încrezut în sine, fluşturatec şi fă ră apă rare? Ş i cum
să nu te iubesc că , după opt zile şi nopţi, în care am vă zut moartea de o
sută de ori, m-ai lă sat a tră i şi m-ai aşezat ici, în Ţ arigrad, ca pe un
bă rbat cuminte, înţelepţit, cu judecata coaptă . De atunci dospeşte în
cugetul meu gâ ndul mare al împă că rii, al stingerii vrajbei dintre
româ ni şi dintre toţi oamenii, veri de ce neam şi de oriunde.”;
„Dimitrie, ştii că am mai să vâ rşit ceva cu totul neobiş nuit?”; „Încă o
minune?”; „Am înapoiat banii celui care mă plă tise să te ucid. Ş i mă
plă tise gras. Iar pentru un musulman aurul e mai tare ca Allah.” Foarte
emoţionat, Dimitrie s-a ridicat din jilţ şi l-a îmbră ţişat ca pe un frate:
„Prietene! Asta-i minune mai mare decâ t aceea a neuciderii mele. Ş tiu
vreo şapte limbi, dar afară de cel latin sublimus, nu aflu alt cuvâ nt cu
care să te blagoslovesc, după merit, şi să te laud.”; „Sublimus nu sunt
eu, ci acela care a stins în mine setea de omor şi teama de a nu că lca
porunca mai marilor. Ş i le-a stins doar cu vorba câ nd înţeleaptă şi
cuminte, câ nd duioasă şi prietenoasă . Cu vorba şi cu struna de
tambură .”; „Hai să -ţi câ nt româ neşte, paşă . Meriţi! Ascultă , te rog, a zis
şi a luat tambura din cui, cercâ ndu-i struna; apoi a prins a-i zice cu
glasul lui cald, armonios, pă trunză tor pâ nă în adâ ncul sufletului: Foaie-
a dorului, / A dorului şi a codrului, / Inimă a omului / De ce te faci
amară / Din zori pâ nă -n sară ? / Floare a dorului / Din inima omului /
Fii împă carea şi binecuvâ ntarea, / Fii tihna şi pacea / Visată de ea, / De
Daria mea… / Fii prietenia / Şi omenia / Visate de ea, / De Daria
mea…” Paşa Cerchez a ascultat, cu surâ s cuminte, iar inima i s-a muiat
precum ceara la soare şi a zis: „Mulţumesc, Dimitrie. Nu ştiu
româ neşte, dar mi se pare c-ai spus ceva frumos, pentru cineva drag.” ;
„Da, câ ntec pentru fata care mi-a dat tambura, acolo pe malul Dună rii,
a lă murit. A tă lmă cit apoi câ ntecul în turceşte şi l-a mai zis încă odată ,
cu şi mai multă înflă că rare şi duioşie. „Să -l câ nţi şi mâ ine la Daltan
paşa”, a adă ugat Mehmet ridicâ ndu-se să plece.
Jupâ neasa Mă ria îşi îndemnă priveghetorii să guste must, vin,
nuci, mere, struguri. Toţi îi împliniră invitaţia, iar Silion cuvâ ntă :
– Mi se pă re că -i trebuitor să amintim iară despre felul cum
muncea Dimitrie Cantemir, citea, scria, învă ţa limbi stră ine. Stă tea
ceasuri şi zile la masa încă rcată cu fel de fel de că rţi. Dar tocmai asta
nu-i plă cea defel lui Antioh. Parcă -l aud boscorodind mâ nios ori
întrebâ nd cu glas ră guşit de alergă tură fă ră spor: „Tot mai scrii?” ;
„Tot”, ră spundea Dimitrie, scurt. „S-ar cuveni să -ţi smulg pana şi s-o
arunc în foc!”; „Poftim, arunc-o, a zis odată , cu zâ mbet trist. Dar îmi
cumperi alta, că asta s-a tocit. Una de gâ nsac, pasă re nă roadă ; una de
şoim, pasă re vitează şi una de cocor, pasă re înţeleaptă care cunoaşte
calea lumii dreaptă : pleacă toamna la Eghipet şi se-ntoarce primă vara,
la cuib, în Moldova, că -i arde inima de dorul acestei ţă ri, cum arde a
mea, acum…”; „Aşa! Dor… Ardere… Eu mă zbat să capă t banii de la
patriarh şi de la vizir iar tu voroveşti într-aiuri. Ardere!”; „Cu pană de
gâ nsac nerod trudesc ist izvod spre a minţii tale şlefuire, desfă tare şi
înţelepţire. Uite, ici: «Divanul sau gâ lceava înţeleptului cu lumea, au
giudeţul sufletului cu trupul»… Voiesc să ară t că lumea mincinoasă şi
deşartă este…”; „Eşti cam stricat la cap?! În loc să …”; „Nu, frate! Scriu
acest «divan» să te fac a vedea că frumuseţea sufletului e mai
adevă rată decâ t a aurului şi mai folositoare omului.”; „Taci !” a ră cnit
Antioh, silindu-l pe Dimitrie să schimbe vorbirea uşor batjocoritoare,
cu alta mult prietenească şi caldă . „Pe drept eşti furios, frate: ştiu că n-
ai putut scoate decâ t cincisprezece pungi.”; „Ţ i-a spus paşa Cerchez?”;
„Ş tiu de mult că împă ră ţia otomană însamnă lux şi stră lucire pentru
ocâ rmuitori, întemeiate pe nedreptate, stoarcere, jaf şi omor pentru
ţă ri şi noroade.”; „Taci, că te-o auzi careva…, se îngrijoră Antioh.
Suntem să raci! Să raci şi fă ră noroc. Constantin Duca are acum golomoz
de aur. Ne striveşte sub mulţimea şi greimea pungilor.”; „Ş i sub
ţesă tura intrigilor. Dar noi, ză u, frate, avem o bogă ţie nepreţuită :
mintea! Iată : Mustafa Daltaban şi Mehmet Cerchez lucrează pentru
nostra causa. Pe Ferrari Hassan paşa va să -l atragem curâ nd de partea
noastră . Marchizul de Férriol…” ; „Da, dar, tocmai acum, o sultană a
nă scut doi gemeni şi muftiul a poruncit să rbă toare.”; „Donanma! Ehei!
Să rbă toare cu dezlegare pentru vin: prilej ca musulmanii să bea pe
ruptele, să se destră bă leze şi să mai uite de ră zboaie.” „Dar noi nici nu
putem ieşi din casă : oamenii lui Duca vodă ne pâ ndesc cu gâ nd ucigaş,
după fiece colţ.”; „Ş tiu… Ca să mă plimb prin Istanbul, nevoit sunt să
mă îmbrac turceşte. Noroc că , mă car din câ nd în câ nd, ne apă ră
Scarlatache, suveica asta îndră cită care umblă pretutindeni: la Iaşi, la
Bucureşti, în Fanar, în tot Constantinopolul. Umblă şi ţese mreje din
umbră , ca paingul, să prindă muştele şi fluturii şi gâ ndacii cei graşi şi
lacomi. Azi, de-o pildă , mi-a adus ştirea că prea iubitul nostru dască l
Ieremia a trecut de partea lui vodă Brâ ncoveanu, parc-ar fi uitat că a
stat atâ ţia ani în casa pă rintelui meu şi m-a învă ţat multe din scripturi
şi din viaţă , între care cinstea şi prietenia.”
Aici, dască lul. Ieremia tuşi, semn că avea de spus ceva. şi zise:
– În adevă r, am plecat la Bucureşti, Am fost şi sunt om să rac:
tră iesc din munca dă scă liei. Iar vodă Brâ ncoveanu, cel mai bogat
voievod din câ ţi au avut vreodată româ nii, mă ajută să tră iesc,
negoţâ ndu-mi singura marfă pe care o am: ştiinţa şi meşteşugul de a
învă ţa şi pe alţii. Cinstiţi priveghetori, adevă rat: l-am slujit pe
Brâ ncoveanu, dar niciodată împotriva Cantemireştilor.
– Aşa-i, dască le, adeveri vel hatmanul Neculce. Nu l-am auzit
niciodată pe Dimitrie învinuindu-te pentru asta. Dimpotrivă : te lă uda
că -l ajutai a mai domoli mâ nia lui vodă Brâ ncoveanu împotriva lui
Antioh, care umbla să vină domnitor la Moldova.
– Întocmai ştiu şi eu, că ută Silion să -şi urmeze povestirea. Antioh
pă rea că doreşte să -i spună ceva foarte însemnat, dar Dimitrie nu-l
asculta cu toată luarea-aminte, ci lucra mai departe: „Ci lasă pana ceea
odată ! a strigat, furios. Nu mai mâ zgâ li hîrtia de pomană .”; „Ţ i-am spus
adă -mi o pană de cocor din capul unghiului. Că , iată , iar e primă vară şi
mă sting de dor de ţară .”; „Mai încet că -ţi pâ rleşti aripile în flacă ra
uneltirilor lui Duca şi Brâ ncoveanu.”; „Ce frumos ai spus asta: …«Îţi
pâ rleşti aripile în flacă ra uneltirilor»… Antioh, elefantule, poţi fi şi
poet!”; „Lasă -mă dracului! Am vrut să fiu domn şi…” , „Nu pot să te las,
că trebuie să -nvă ţ a urzi cele mai viclene intrigi, ca să ră pun
neprietenii şi să -ţi pot spune: mă ria ta, eşti domn la Moldova! Antioh
voievod Cantemir.”; „Câ nd? Câ nd?” se fră mâ ntă Antioh, nă duşind de
neră bdare. „Îndată după donanma. Dar, fă ră pană de cocor, nu, nu pot
nimic! Că ci pana-i şi punga şi spada mea de acum. Totuşi… pe câ nd tu
te zbă teai pentru cele cincisprezece afurisite pungi, eu, ajutat de
Daltaban, am pă truns la marele vizir. Înţelegi?”; „Frate! Nu mă
amă geşti? At vorbit despre…”; „Nu te pripi. Vizirul vrea două zeci de
pungi, iar noi avem doar cincisprezece. Ne trebuie aur!”. „Ai ajuns la
vorba mea?”; „Ajuns… Ş i m-am poticnit în plasa intrigilor, pe ale că ror
laţuri nu le poţi tă ia decâ t cu foarfece de aur. Constantin Ducă a dat
două zeci şi cinci de pungi… Sunt iar ca inorogul care încă nu ştie cum
să folosească marea şi minunata putere a cornului să u cel ascuţit şi
ră sucit. Deocamdată zic precum evanghelistul: gol am ieşit din
pâ ntecele maicei şi în ţă râ nă gol voi intra…”, „Eu ard de ambiţie şi tu te
destră bă lezi cu pilde din scripturi!”; „Vâ nd şi eu ce am. Ş tiu că
limbuţia-i mai rea ca beţia, dar nu pot tă cea. Am scris lui Silim Ghirai,
hanul tă tar, şi i-am amintit c-a fost prieten cu pă rintele nostru: deci să
pună cuvâ nt bun pe lâ ngă marele vizir. Am fost şi la Daul Iusuf effendi:
i-am spus şi lui că , fiind domn mazil, viaţa mi-i primejduită în fiece
clipă . Nu pot trece pragul. Numai domnia m-ar…”; „Nu cumva vrei iară
domnia pentru tine?” se temu Antioh. „Sprintenă -i iuţimea inorogului
şi grea greimea elefantului…”; „Nu mă ră suci pe mine cu vorbe
filozofeşti! Spune, vorbeşte pe şleau.”; „Au crezi că dac-ai să fii tu
domn, elefantule, de pe mine se şterge ponosul de… mazilit? Aşa cum
Iordache Ruset poartă pe frunte semnul cetluirii scris cu foc, tot aşa
port şi eu pe suflet pecetea mazilirii. Şi-or să mă îngroape sub porecla
asta: Dimitrie Cantemir mazilitul, care a domnit două zeci de zile…”;
„Nu ştiu dacă te caini, dacă -ţi baţi joc ori dacă vrei domnia pentru
tine.”; „Nu mă cain, ci mă laud, şi încă , vai, ce laudă !, că -n fiecare clipă
pot fi ucis cu aurul unui terchea-berchea doi gologani perechea.” Apoi
povesti ce ştiri i-am adus din ţară , eu, Silion, despre jecmă nirile lui
Constantin Duca vodă . „Deh, a râ s. Ţ aşca nu sare departe de trunchi. Ş i-
apoi… să -l credem şi pe el, are casa grea: şapte surori, şapte gâ şte
potcovite, adaos doamna Nastasia, cea sulemenită -n aur. Deci lupoaica
flă mâ ndă şi puiul să u vidra cea lacomă . Iar la domnie a venit încă rcat
de datorii la toţi că mă tarii cei mari ai Ţ arigradului…” Îl vedeam pe
Antioh foarte încurcat. Mai ales că Dimitrie a luat tambura şi-a
zdră ngă nit în derâ dere, gră ind: „Frate Antioh, află că fiecare vizită a
mea la Daltaban paşa, la Ferrari Hassan ori la Mehmet Cerchez pe Duca
vodă îl costă câ te o pungă de galbeni.”; „Cum adică ?” se nedumiri
Antioh. ,,Aşa: plă teşte pe cei care mă spionează şi pe cei care va să -l
mazilească .”; „Ar trebui, dacă -i aşa, să -i vizitezi zilnic, pâ nă câ nd…”; „Aş
face-o, dacă n-aş şti că banii îi smulge de pe spinarea bietei ţă ri…”, se
amă rî Dimitrie, scoţâ nd din tambură un scâ ncet trist. Antioh m-a
întrebat ce alte veşti mai aduc din ţară ; iar eu am spus că domniţa
Ileana, sora voievodului, s-a că să torit cu Neculai, fiul lui Miron Costin,
pe care l-a şi înă lţat în rang de hatman. „Ah! a tresă rit Dimitrie. L-am
pierdut! Om burduf de carte…”; „Era pierdut de câ nd tata şi Iordache
Ruset…”; „Vinovaţi suntem noi, că n-am gră bit împă carea cu Costinii.
Tată , multe trebuie să îndur şi chiar să mint ca să te spă l de sâ ngele cu
care te-a mâ njit Iordache Ruset.” ; „Vorbeşti de împă carea cu Costinii şi
uiţi că eşti sortit a te că să tori cu Casandra Cantacuzino.”; „Câ nd mă duc
să -mi vă d logodnica?” întrebă dureros de serios. „Eşti teafă r? Te
hă ituiesc oamenii lui Duca şi te toacă precum o că pă ţâ nă de curechi la
praznic de hramul sfâ ntului Neculai.”; „Că să toria cu o Cantacuzină
preţuieşte mai mult ca o domnie”. „Pă ră seşte asemenea gâ nd! Nu-ţi
vâ rî cap să nă tos sub evanghelie. Ori vrei, cu orice preţ, domnia
Moldovei? Ce-ţi trebuie?”; „Ş tii cum zice turcul? Gailesiz baş bostanda
biter -cap fă ră griji doar la bostan creşte. Dar şi Horaţiu spune: Beatus
ille qui procul negotiis, fericit e numai cel care se fereşte de orice fel de
griji.”; „Iar mă ameţeşti cu zicale din filozofi?” se burzului Antioh. „O fac
ca să afli, Antioh, iubit frate al meu, ce mare gâ lceavă -i toată fă ptură
mea: bunicul ră zeş, tata domn, eu logodit, din pruncie, cu fiica lui
Ş erban vodă Cantacuzino. Deci ursit a fi domn Ţ ă rii Româ neşti. Iar
dacă -mi zic: ginere de Cantacuzin, mă şi pot închipui chiar împă rat la
Bizanţ… Mă car atâ t să -mi aducă acea Casandră , poate slută , poate
bă trâ nă , poate mută , proastă şi tâ mpă .”; „Mă ameţeşti, închipuitule, ori
şuguieşti?” ; „Dulcele şi becisnicul meu frate Antioh, au nu pentru că în
tainiţele cugetului meu râ vnesc tronul din Bucureşti mă stră duiesc a-ţi
face ţie loc pe cel din Iaşi?” ; „Taci, c-o auzi vreun om al
Brâ ncoveanului. Mare primejdie!”; „Ş tie vodă Brâ ncoveanu. Şi-apoi eu
mă că lă uzesc după vorba lui Virgiliu: Lupus non curat numerum ovium
– lupului nu-i pasă că oile-s numă rate.” ; „Iar? Turb! Turb că nu pricep
dacă vorbeşti serios ori vrei să râ zi de…” ; „Mă laudă toţi dască lii de la
Ş coala Patriarhiei şi însuşi Stolnicul Constantin Can- tacuzino a aflat
precum c-aş fi foarte învă ţat şi isteţ, isteţ nevoie mare… Adaos: prin
Scarlatache Ruset, Duca vodă mi-a trimis vorbă că încearcă a-şi
convinge socrul, pe Brâ ncoveanu, să -ţi dea o fată de soţie. Pe Bă laşa,
că -i cuminte şi frumoasă . Ce zici? O iei tu sau mi-o laşi mie?” Antioh a
fă cut ochi mari, de mirare, de bucurie şi de pă rere de ră u: „Ei, cu
ajutorul lui aş dor… aş domni liniştit.” Se ruşină că era câ t pe ce să zică
„aş dormi”, se întristă , apoi tresă ri, bă nuitor: „Dar câ nd a fost
Scarlatache la tine?”; „Chiar azi.”; „Numai pentru… vestea asta?”; „Ba
mi-a cerut şi cinci pungi.”; „Ş i i-ai dat?” ; „Nu puteam refuza un prieten,
chiar dacă are unele pă cate.”; „Unele? Multe! Bucşit de pă cate şi
tică loşii. Ş i de unde le-ai luat?” ; „Le-am împrumutat de la că mă tar.”;
„Nu le mai vezi în vecii vecilor!”; „Nu-i singurul ră u platnic din lume. Ş i-
apoi se însoară cu o grecoaică de-a mai mare dragul, aproape tot aşa de
frumoasă ca Aniţa Dediului Codreanu din Galaţi.”; „Ş i ce te-ncă lzeşte pe
tine frumuseţea ei? E bogată ?”; „Forma-flos, fama-flatus: frumuseţea-
floare, faima-adiere de vâ nt. Ş i ce fire simţitoare nu se bucură de-o…
floare?” Aşa tă ifă suiau, cam împoncişindu-se, cam glumind, câ nd intră
în casă Daul Iusuf, cu multă îngrijorare pe chip: „În jurul casei voastre,
câ ţiva oameni înarmaţi şi ameţiţi de bă utură . Nu ştiu ce vor, dar caută
harţag cu oricine.” O clipă , în casă s-a fă cut tă cere de gheaţă . Pe Antioh
l-am vă zut tremurâ nd, iar obrazul i s-a albit ca varul. Dimitrie, in
schimb, a poruncit slujitorilor să se aşeze la locurile de luptă . Apoi a
mulţumit lui Daul Iusuf effendi că l-a înştiinţat de primejdia ce-i
pâ ndea. „O datorie de prieten”, a surâ s turcul, cu oarecare viclenie. „N-
o să te uită m niciodată , îl încredinţă Dimitrie. Binefă că torule!”; „Nici eu
nu uit casa unde pot asculta câ ntec de tambură , pot auzi vorbire
înţeleaptă şi pot bea o cupă cu vin bun. Că între noi, otomanii, nu
vorbim şi nu facem alta decâ t să ne pregă tim de ră zboi.”; „Poftim! se
gră bi Antioh să -i toarne o cupă . De la Moldova.” Daul Iusuf o urcă sus,
în zare, să cerceteze auriul bă uturii, sporit de stră veziul de cleştar al
cupei, cu sclipiri argintii, apoi o duse la buze şi la nă ri, să -i soarbă
mireasma: „Câ nd vă d şi amiros vinul, cred mai mult în Omar Kayam
decâ t în Coran. Şi mă simt frate bun cu ghiaurii, nu cu musulmanii.”
Dimitrie îi dă du ră spuns, rostind stih din acel prea luminat stihuitor
numit Omar Kayam, aşa de drag unor otomani. „Zici că nu e bine să
bem vin? Palavre! Vinu-i duh de gheaţă pentru al gurii foc!”; ,,Aşa-i,
prietene, râ se Daul. Toate le ştii şi repede le zici, la moment potrivit. Şi
ridicâ nd cupa, ură : Noroc, drac împieliţat!…” Dimitrie ciocni, bă u şi
vorbi: „Decâ t toată ziua gâ ra-mâ ra cu versete din Coran, mai bine pe
calea înşelă torului şarpe pâ nă la ieşirea sufletului din hoit, că -n
nă pastă tot râ nduiţi suntem a că dea, încă de la Adam cetire.” După ce
depă rtă cupa de la gură , Daul Iusuf întrebă : „Ce fă ceaţi, Cantemirilor?
Cu ce vă îndeletniceaţi?”; „Îl ascultam pe Silion venit cu veşti din ţară , a
dat ră spuns Dimitrie. Ne dai voie să -l ascultă m mai departe?”; „Eu am
cupa şi mă îndeletnicesc cu ea”, a râ s turcul. „Atunci zi-i mai departe,
Silioane! mi-a poruncit Dimitrie. Faţă de Daul Iusuf paşa nu avem taine.
Ş i chiar de-am avea, tot le-ar afla.” Am povestit că , în Moldova,
Constantin Duca vodă prigoneşte cu asprime pe toţi boiernaşii ridicaţi
de pă rintele mă riei sale. Le zice „neamuri proaste”, „mojici”, „să -
ră ntoci”, îi întemniţează şi cumplit îi bate cu buzduganul. Le-a luat
toată averea, multă -puţină câ tă o aveau. Melinte, Iuga, Gavrilă ,
Costache şi încă vreo şapte au înnebunit de durerea şi ruşinea
schingiuirilor, în temniţă şi chiar pe uliţi.”; „Vezi? Vezi? a strigat Antioh,
cu glas subţiat de mâ nie. Iar tu bâ igui nă tâ ng despre împă care. Nu-i cu
putinţă !”; „Este, elefantule! glumi Dimitrie filozoficeşte. Că viaţa-i ca un
opus tripartitum, ca o lucrare în trei ipostaze: din gâ lceava dintre trup
şi suflet se toarce viaţa omului; din înfruntarea dintre zi şi noapte iese
timpul; din disputa dintre minciună şi adevă r se fă ureşte ştiinţa. Toate
se fră mâ ntă , se gâ lcevesc, se-ncaieră , se ciocnesc, se luptă şi iese
altceva: tră irea sau pieirea! Asta-i toată taina lumii.”; „Mare filozof,
Dimitrie Cantemir…, se clă tină Daul. Nu mă lă sa singur în piscul ă stor
gâ nduri înalte, că ameţesc. Întinde-mi mâ na cu o… cupă plină , să mă
sprijin.”; „Nu te las, râ se Dimitrie, turnâ ndu-i vin în cupă . Ş i dacă -i aşa,
de ce din vrajba dintre noi şi Constantin Duca, sprijinit de Constantin
Brâ ncoveanu, n-ar ieşi şi o împă care? Cea mai frumoasă împă care şi cu
rodul cel mai înalt: Unirea ţă rilor româ ne, cu Transilvania cu tot, Unire
spre care râ vneşte Brâ ncoveanu, precum Mihai Vodă , şi Petru Rareş, şi
Vasile Lupu au râ vnit. De ce n-ar rezulta mă car domnia lui Antioh
Cantemir în Moldova şi a lui Io, Dimitrie Constantin voievod Cantemir,
ginerele lui Şerban vodă Cantacuzino, în Ţ ara Româ nească ? De ce nu?”;
„Zi-i, că -i zici bine, îl încurajă Daul, turnâ ndu-şi de data asta singur şi
sorbind din cupă , cu mare poftă . Mai ales că Transilvania noi o pierdem
la austrieci.” ; „Nu te potrivi, Daul effendi. Dimitrie o ia ră zna cu
filozofia, se împotrivi Antioh, supă rat. Ş i cele politiceşti lucruri Ie vede
tot ca un filozof, adică stâ lcit.” Dimitrie înţelese pricina tainică a
supă ră rii fratelui şi vorbi după ce trase un zdrang! pe coardele
tamburei, de care nu se despă rţise nici câ nd vorbise filozofie ori
politică : „Ş i totuşi se poate. Trebuie să se poată ! Că româ nii să lă şluiesc,
din veci, în toate aceste ţă ri, care la început una a fost: Dacia. Dacia
despre care scriu şi Herodot, şi Strabon, şi Dio Cassius şi Plinius şi…”;
„Opreşte-te, firoscosule! strigă Antioh. Ş i că tre mine: Povesteşte,
Silioane, mai departe! Nu-ţi pese de dă scă leala firoscosului…,
pricopsitului, filozofului.” Cunoşteam de mult hâ râ iala dintre fraţi. Ş i,
cu mare bucurie, îl ascultam pe Dimitrie. Am urmat totuşi porunca şi
am povestit că Duca vodă a jefuit tot ce a gă sit în casele hatmanului
Lupu Bogdan, iar acum schingiuieşte soţiile şi chiar slugile, doar-doar o
afla unde-s ascunşi banii şi odoarele scumpe ale Cantemireştilor şi ale
rudelor lor. Auzind, Dimitrie a să rit în sus. A strigat foarte, cu vorbe
urâ te şi sudă lmi împotriva lui Duca vodă . A cerut să -i torn vin. A bă ut
furios şi-a izbit cupa în perete, ţă ndă rind-o. Intrase într-atâ ta mâ nie,
încâ t greu ne-a fost să -l domolim, să -l aşeză m în jilţ şi să -i luă m
tambura din mâ nă , să n-o spargă .
Aici Daria a vrut să spună ceva, dar Silion şi-a urmat povestirea,
fă ră să -i dea râ nd:
– Antioh s-a ară tat neră bdă tor, ca şi Daul Iusuf, şi au întrebat
amâ ndoi odată dacă au gă sit bani şi giuvaericale. Le-am ră spuns că au
gă sit, mai ales giuvaericale, amistuite, după obiceiul pribegilor, pe la
prieteni. Le-au gă sit şi le-au fă cut pe numele lor, cum se spune. „Bogă -
ţiile acelea erau acum aici, se întunecă Antioh, în teşchereaua mea,
dacă tata… Ah, zgâ rciobul şi nepricopsitul! Risipitorul şi beţivul!”; „Pe
jupâ nese le-au surghiunit întâ i la Focşani, am continuat eu, ca să rup
firul batjocorii. Apoi, în că ruţe proaste, cu cai ră i, cu hamuri de tei, le-a
purtat, pe drumuri grele, pe la Hangu, prin munţi, pâ nă la soţii lor
ascunşi în Cetatea Neamţului, cu gâ nd c-or ieşi dumnealor întru
întâ mpinare şi i-or prinde.”
– Aşa-i, Silioane, adeveri hatmanul Neculce. Le-am vă zut acolo,
mai mult moarte decâ t vii, nadă pentru bă rbaţii ori pă rinţii lor.
– Le-am spus şi asta, urmă că pitanul Silion. Dimitrie o că ina pe
soră -sa, soţia lui Lupu Bogdan, suspinâ nd: „Să racă Ruxandra… norocul
tă u cel nenorocit… Ci aflu că mult şcolitul Duca ştie prea bine a
ră zbuna moartea Costinilor… Ehei, ai uitat, voievoade, câ nd buchiseam
împreună stihuri din Horaţiu? Fortuna labilis – norocul nestatornic, am
învă ţat atunci. Ştiam deci de atunci că roata mereu se roteşte: ce-i sus
coboară , ce-i jos urcă . Mă credeam inorogul care ziua sub deasă umbra
pomilor se aciuiază şi la loc neclă tit se aşează , iar noaptea la că rţi
lucrează . Ş i câ nd colo… Precum stihuia Miron Costin: «Caută la ce l-au
dus înşelă toarea roată .» Adică roata lumii care se-nvâ rte mereu-
mereu, fir-ar a naibii de roată .”; „De ce-l lauzi pe acest Costin? vru să
afle Daul. Parcă aţi fost…”; „Ca să mă necă jească pe mine”, se-ncruntă
Antioh. „Ba vinovată -i cea care mi-a trimis copii după scrierile lui. Ş i, cu
câ t le citesc, cu atâ t înţeleg că greu se va mai naşte om înţelept,
că rturar deplin şi bun româ n ca acela…” Câ nd am spus că şi pe tine,
Daria, cumplit te-au bă tut zapciii, cerâ ndu-ţi să spui uncle-s îngropate
averile Cantemireştilor, Dimitrie a urlat de furie: „Mişelie! Turb! Ce
vinovată -i fata asta că eu… îl sufoca mâ nia. Câ nd se mai linişti, filozofă :
Constantin Duca, oare nu suntem noi cei care am învă ţat că avuţia-i
fum şi pulbere, desfă tă rile colb spulberat în vâ nt, iar slava în defă imare
şi ocară se poticneşte? N-am auzit, de atâ tea ori, la dască lii noştri, că
omenia-i averea cea mai de preţ? Cea mai scumpă giuvaerica –
bună tatea? Constantin vodă sâ n Duca… dacă nu râ d: Ha-ha-ha…
înnebunesc de multa nepotrivire dintre gâ ndul, idealul omului şi
purtarea cea adevă rată . Ş i întreb iară : de ce mai învă ţă m ce este binele,
dacă toţi întru să vâ rşirea ră ului ne înglodă m? Dacă numai de glasul
tică loşiei ascultă m?” Pişcă tare strunele tamburei şi şopti, vorbă numai
de mine auzită : „Trebuie să mă duc s-o vă d… Jur!… Altminteri pier.” Nu
ştiu dacă a împlinit acest jură mâ nt. Dar l-am auzit pe Antioh glă suind
cu neobişnuită duioşie: „Ci tu, Dumitraşcule, eşti mult mai
deznă dă jduit decâ t pari. Tu plâ ngi râ zâ nd, mă i Alifâ stâ c…” „Lovitu-m-
au drept în inimă ! se ră zvră ti Dimitrie din toată fă ptura-i şi se
zbuciumă : Doamne, cum scă pă m de colţii vră jmaşi ai ogarilor, dulă ilor
şi ai şacalilor? Cum îi ră punem? Cu dreptatea? Cu isteţimea? Cu
dibă cia? Cu intriga? Cu cinstea? Cu tică loşia? Cu sabia? Cu ră bdarea? Cu
ce? Ş i cum? Cum? Ş i câ nd?” ; „Neilen? Sbîrîlen…” (Cu ce? Cu ră bdarea),
surâ se Daul cu o zicală otomană . „Cu ră bdarea? Hm… Ai dreptate,
prietene Daul Iusuf effendi. Ş i ca ră bdarea să fie mai puternică , frate
Antioh, te rog trimite peţitori la doamna Nă stasia: să ţi-o dea soaţă pe
domniţa Maria. Să ne înrudim cu neprietenii de acum, să le scoatem
din mâ ini ucigaşele arme şi otrava din sticluţe. Ş i pacea între noi s-o
aşeză m.” Întâ i Antioh a holbat ochii mari; apoi a gră it: „Da-da… Chiar
aşa s-ar cuveni să fac. Mai ales că tata m-a logodit cu Maria de câ nd
eram ză log aici, la Istanbul… Dar nu, nu se poate! se ră zgâ ndi repede.
Dacă mă înrudesc mai îndeaproape cu Duca nu-l mai pot izgoni din
scaun niciodată .”; „Ce-i mai de preţ: mă rirea şi domnia ori fră ţia şi
omenia?” întrebă Dimitrie. „Domnia! Numai domnia! De-o sută şi de-o
mie de ori domnia!”; „Elefant ambiţios…, surâ se blajin Dimitrie. Vă d
că -n ză dar îmi ră cesc gura cu filozofia. Alerg, ză lude poftitor de mă rire,
alerg pentru tine la Cerchez şi la Ferrari să -i rog, ca printre neîncetata
pregă tire a ră zboaielor, să afle o clipă de ră gaz, în care să te-ajute a lua
domnia. S-o iei! Iar peste doi ani mă ritul padişah să te batjocorească şi
pe tine cu o câ rpă neagră pe umă r şi să -ţi zică : mazâ l! Adică nevolnic
ori potrivnic puterii lui.” Antioh s-a îngrijorat dintr-odată vă zâ ndu-l că
se pregă teşte de plecare: „Ieşi din casă ? Dacă te ucid?”; „Mă îngropi la
Silişteni…”, a râ s Dimitrie. Daul Iusuf a golit cupa, sorbind cea din urmă
pică tură , şi a zis: „Te însoţesc, Dimitrie. Am atâ ta vin în mine că de
cutează careva să te-atace suflu asupră -i şi-l îmbă t turtă într-o
clipită …” M-a întrebat dacă -l însoţesc, iar eu m-am repezit cu vorba:
„Pâ nă la mormâ nt, mă ria ta!”; „Ce mormâ nt? Puşchea pe limbă -ţi…
Numai pâ nă la prietenii mei otomani şi-napoi, de-o mie de ori, pâ nă -l
fac pe frate-meu domn la Moldova. Că ci am să -l fac! Nu-i aşa, Daul
Iusuf?” Mie mi se pă rea că -şi bate joc, dar lui Antioh nu-i pă sa: „Eşti
mai deştept decâ t mine şi deci trebuie să mă ajuţi.”; „Prinde-mi spada,
Silioane, mi-a poruncit, şuguind. Aşa! Dă -mi şi tambura. Să creadă toţi
că să rbă toresc gemenii sultanului cu câ ntare de slavă . La nevoie, câ nt
pe subţirică strună de tambură şi prohodul potrivnicului: veşnica lui
pomenire…” Ş i lovi, cu degetele dreptei, strunele tamburei, tare,
apă sat: zdrang!… zdrang!… zdrang!… câ ntâ nd fornă it, ca ţâ rcovnicii,
veşnica pomenire. ,,Nu ţi-aş îngă dui, ză u, dacă …”, se ară tă Antioh
îngrijorat. „Ştiu: dacă nu ţi-ar lă sa gura apă după domnie, elefantule!
Află şi tu: cine-i sfâ nt pe aşternut moale nu doarme. Ci, mai ales, nu
uita pana: de cocor! Cocor din capul unghiului, în zbor spre ţară : la
Suceava şi Cotnar, la Suceviţa şi Neamţ, la Putna şi la Silişteni… S-alerg
după cerbi şi că prioare, după lună , după soare, după mâ ndrele
fecioare, după recile izvoare, dup-a dragostelor floare.”; „Ba după o
anume ră zeşiţă …”, câ rti Antioh, cu invidie şi ciudă . „Ră zeşiţă , gingaşă
floare, de-albastră cicoare, în că rare aşezată , de soare scă ldată şi de
mine să rutată …”
Silion se opri aici, parc-ar fi ostenit povestind. În fapt, amintirile
începeau să -l doară şi că ută să se liniştească gustâ nd din ulcică must
dulce. Daria folosi această pauză şi zise:
– De mai multe ori am vrut să spun, cinstite gazde, că Dimitrie a
venit atunci la Silişteni să mă vadă . Era îmbră cat cu straiele lui Silion. A
umblat singur. Doar prin Iaşi l-a însoţit Manea, ră zeşul, trei zile. A stat
cu mine două să ptă mâ ni, pâ nă m-am însă nă toşit deplin. Manea mi-a
spus că s-a întâ lnit, la Cetă ţuia, cu domniţa Maria. Că i-a vorbit mai
bine de un ceas, numai între patru ochi. Se vede că fă ră izbâ ndă , de
vreme ce n-a povestit nimă nui nimic. Dealtfel, cred c-a fost bucuros c-a
scă pat cu viaţă .
Se aşternu iar liniştea. Lucrau doar creierele, întipă - rindu-şi, ca
sub pecete, povestirile. Se vedea că , deocamdată , Silion a ajuns la un
capă t şi voia să dea altcuiva vad de istorisit. Cel dintâ i dască lul Ieremia
se ridică din jilţ, îşi dezmorţi ciolanele, fă cu câ ţiva paşi prin cerdac,
privi picurarea stelelor şi inspiră adâ nc aerul tare, îmbă lsă mat cu toate
miresmele toamnei, apoi gră i:
– Că pitanul Silion s-a oprit, cred, pentru că nu vrea să se laude cu
ispră vile să vâ rşite atunci, în drum spre casa lui Mehmet Cerchez. Drept
aceea am să spun eu că i-au atacat oamenii tocmiţi de Duca vodă , iar ei
s-au apă rat cu să biile, zgâ riind vreo patru dintre acei lotri. Mai ales
Silion s-a bă tut vitejeşte, pâ n-au luat-o la fugă . Teferi şi biruitori, au
ajuns la Cerchez Mehmet paşa, unde mă aflam şi eu. Eram foarte
dornici să petrecem, în aceasta donanma, cu prieteni iscusiţi şi veseli,
surâ se dască lul Ieremia, aşezâ ndu-se iar în jilţ. Ne aflam într-o cameră
mare, bogat mobilată după gustul otoman, cu mesuţe mici, în şase
laturi, încrustate cu sidef. Pe jos, moi covoare de persida, cu înflorituri
roşii, verzi, galbene, albastre, castanii. După ce s-au îmbră ţişat şi s-au
firitisit, după cuviinţă la asemenea mare să rbă toare, s-au ară tat
amâ ndoi foarte dornici de sfat bun lâ ngă un pocal cu vin şi cu o
tambură ală turi. Dealtfel, chiar de la intrare, paşa l-a întrebat, cu
mirare, dar şi cu bucurie: „Ce-i cu tine? Spadă şi tambură ?”; „Scule
pentru ceasuri vesele şi zile amare, iubite prietene, a ră spuns râ zâ nd şi
a poruncit: Silioane, aşează colo celelalte… unelte.”; „Vin?” a întrebat
Mehmet Cerchez, între mirare, indignare şi vinovată bucurie, fă ră să -şi
poată desprinde privirile de pe butelii. „Din care-am gustat un…
aconto, a ră spuns Daul, luâ nd-o înaintea lui Dimitrie Cantemir. Doar o
dată -i donanma.”; „Din Cotnar, din anul naşterii mele: cu câ t se
învecheşte cu atâ t se-nverzeşte şi mai straşnic veseleşte”, descâ ntă
Dimitrie. „Te-mbată numai mirosul.”; „Cu voia lui Allah, şi profetul se
împă rtă şeşte din licoarea lui.”; „Ş i face raiul mai frumos!” îl lă udă Daul.
Iar Dimitrie nu se lă să mai prejos: „Dacă profetul se împă rtă şeşte cu
vin de la Moldova, Nicoreşti, Odobeşti, Huşi, Berheci, face muntele de
pilaf mai mare şi cresc cadâ ne cu pielea ca petala trandafirilor din
Golestanul lui Saadi. Că dacă prea mă ritul nostru sultan a binevoit să
ză mislească doi gemeni în pâ ntecele unei singure sultane, unul Selim şi
altul Ibrahim, şi dacă luminatul muftiu a dat această binecuvâ ntată do-
nanma, noi pre ea s-o cinstim cu vin, cu pastramă de berbece şi cu
câ ntece mai frumoase ca-n Câ ntarea Câ ntă rilor…” Eu le spun pe
româ neşte, dar în turceşte, prin glasul vră jit al lui Dimitrie sunau
nepovestit de felurit, de frumos. Lui Mehmet Cerchez i se pă ru însă că -i
ia pe toţi la vale şi-l opri: „Dacă n-aş simţi un iz de batjocoră gâ lgâ ind
viclean în glasul tă u, aş zice că vorbeşti taman ca un musulman.”
„Deştept eşti, paşă Cerchez, şi adâ nc pă trunzi cu mintea şi cu simţirea,
nu se lă să oprit, ci urmă : Ş i mult mă bucur că pricepi ironia şi nu te
superi, ci o preţuieşti ca pe o dovadă a deşteptă ciunii.” Dimitrie turnă
vin în cupe, tuturor. Ci abia acum ză ri că , într-un colţ tainic, se mai afla
un oaspete. Se închină adâ nc: „Iertare, Calaili Ahmed capudan paşa…
Te-ai adă postit în umbră şi nu te vedeam, pirat de-al lui Kairedin
Barbă roşie.” Ş i, cu în- demâ nare de pehlivan, cu eleganţă de prinţ îi
întinse cupa cu vin. Capudan paşa, mai marele peste coră biile
sultanului, se veseli: „Moţă iam în acest ungher. Noroc că m-a trezit
mirozna vinului.”; „Să bem! îndemnă Dimitrie. Că nică ieri nu se bea mai
mult ca acolo unde-i oprit… În să nă tatea fiilor padişahului! Să tră iască
o mie de ani! Să se umple de bani, bani buni de cheltuială şi dragoste
de că pă tuială . Să le dea Allah câ t mai mult aur, ca să nu mai jupoaie nici
un ghiaur,”; „Iar? îi fă cu gazda cu degetul, dojenitor. Batjocoră ?”; „Cum
mi-aş îngă dui? De-ajuns că , iată , cu fă ptura mea de ghiaur spurc casa
unui proaspă t închină tor al profetului.”; „Ai noroc că -i donanma, zise
oţetit Cerchez. Adică slobozenie în toate. Altminteri, cum se zice în ţara
ta…”; „Ş tiu: m-ai ciomă gi, m-ai hă cui, cu toporul, cu cosorul…” A turnat
iar vin şi-a îndemnat să bea. Apoi, pentru îndreptă ţire: „Gâ lceava
noastră şuguitoare îşi are pricina în prietenia noastră şi-n ocrotirea,
chiar în ră sfă ţul de care mă bucur aici, în Istanbul. Încâ t, iată , mă mir
cum eu, Cantemir, aici, în Serai, ajuns-am, vai! alintă tură ghiaură , bună
de gură şi fă r' de mă sură .”; „Te-am… pâ râ t şi marelui vizir că vrei
domnia la Bogdan Eflac” pentru…”; „Mulţumesc! Mulţumesc!… Pentru
asta mai torn vin şi vă îndemn a bea, ca să vă pot zice şi cu tambura: …
Celui ce înţelege, ţâ nţarul îi e trâ mbiţar; celui ce nu înţelege şi tobe şi
surle-s în ză dar…” Apoi cu Mehmet Cerchez, într-un glas: „Annaiana,
bir sivrisinec sazdîr, annaiana daul zurna azdîr…” (Celuia ce înţelege,
ţânţarul îi e trâmbiţă; celuia ce nu înţelege, nu-i ajung tobe şi surle) Ş i
tot el, cu o oarecare dojană : „La noi, ghiaurii, asemenea petrecere cere
şi femei. Aici, ioc!”; „Ei, Cerchez, n-ai cadâ ne?” întrebă Daul. „Am,
dar…”; „A, ştiu: să nu ne-audă dervişii, că ne sfâ şie”, se temu Dimitrie.
„Habotnici şi întunecaţi la minte, ocă rî Calaili din colţul lui. Dar eu
poruncesc slujitorilor s-aducă de la mine, din harem.”; „Dervişii sunt
apă ră tori ai dreptei credinţe musulmane”, îi apă ra Cerchez cu zel de
neofit, temă tor de cele sfinte, şi ar mai fi zis ceva dacă un enuc n-ar fi
anunţat musafiri noi şi n-ar fi intrat dască lul cel mare, Alexandru
Mavrocordat Exaporitul, însoţit de Vlasie, alt dască l al lui Dimitrie, de
Charles d'Argental marchiz ele Férriol, ambasadorul Franţei. Ivirea
acestor feţe mari şi simandicoase a schimbat brusc atmosfera. Ş i cum
să nu se schimbe câ nd Alexandru Mavrocordat era dragoman al Porţii,
adică mai marele treburilor din afară . Pentru că era nalt şi deşirat, încă
de pe câ nd îi era spudeu, Cantemir îl poreclea Camilopardul, adică
girafa. Cunoscă tor a foarte multor taine din împă ră ţia otomană , i s-a
zis Exaporites. Iscusit diplomat, cu mare trecere în faţa sultanului, a
marilor dregă tori otomani şi chiar a femeilor din harem, a fost cel mai
de seamă negociator al pă cii de la Karlowitz, din 1699, după cum veţi fi
auzit.
 – L-am cunoscut şi eu, zise Neculce; foarte mare învă ţat. Îi iubea
pe româ ni. Zicea chiar că se trage, după mamă , din voievozii noştri, de
la Alexandru cel Bun.
– Ş i pe domnitori îi iubea… dacă -l plă teau cu aur, râ se dască lul
Ieremia. A fost plă tit mai ales de Brâ ncoveanu, mulţi ani, ca să -l
ocrotească înaintea marelui vizir şi a sultanului. Pentru trecerea în faţa
dregă torilor, pentru darul proorocirii, pentru „farmece”, cum spunea
Dimitrie Cantemir amestecurilor lui în treburile ţă rilor româ ne, era
temut de toţi. De toţi, afară de Dimitrie.
– Multe daruri primea de la domnii noştri, îşi aminti Neculce, ca
să aibă grijă de scaunul lor. Într-un fel avea grijă ca aceste ţă ri să nu
să ră cească de tot, pentru că de mult voia să -şi pună feciorii domnitori
la Iaşi şi Bucureşti, precum s-a şi întâ mplat. Am şi avut domni pe
Nicolae şi Ion Mavrocordat. De la el, de la Exaporitul, se trage obiceiul
acesta greu că ne vin domni mai ales din Fanar.
– Da, vel hatmane… Ş i, cum spuneam, continuă dască lul Ieremia,
în acea zi, intrâ nd în casa lui Mehmet Cerchez, Exaporitul s-a închinat
şi a gră it cu solemnitate: „Te firitisesc din toată inima, cinstite paşă , cu
prilejul acestei mari să rbă tori şi doresc ca împă ră ţia să aibă sultani
mai viteji ca Baiazid Ildâ rim, mai pricepuţi ca Mahomed el Fatih şi mai
glorioşi ca Soliman Magnificul!”; „Mulţumesc toarte mult”, a ră spuns
Cerchez, cu o adâ ncă temenea şi cu ceremonie neobişnuită între
prieteni. „Felicită ri şi din partea mea, zise de Férriol, închinâ ndu-se
după moda apuseană , rotind pă lă ria, încă rcată cu pene de struţ,
ducâ nd un picior oleacă înapoi, plecâ nd uşor fruntea, ambasador al
preamă ritului Ludovic, prea nobilul şi prea stră lucitul rege al Franţei,
totdeauna dornic de prietenie cu slă vitul padişah.” După ce gazda
mulţumi franţuzului, se râ ndui la închinare şi firitisire dască lul Vlasie,
cu cele mai alese ură ri de bine din partea lui şi a celorlalţi prieteni
filozofi peripatetici, tră itori în Ţ arigrad. „Mă bucur mult, a ră spuns
Cerchez, iubesc filozofia ca şi religia.” După ce se aşezară pe covor, cum
e datina otomană , Mavrocordat întrebă , cu zâ mbet prietenesc: „Ce mai
face fostul nostru spudeu Dimitrie Cantemir?”; „Mulţumesc, cu adâ ncă
plecă ciune, chir didascalos. Pot a gră ire că bine, dacă acest cap, în care
binevoit-ai a turna un dram de matematicească învă ţă tură , se află la
locu-i, pe umeri, şi nu sub o lespede de mormâ nt.”; „Ai niscai supă ră ri?”
a vrut să ştie Vlasie. „Am, chir teologos. Mulţumesc lui Dumnezeu, am
destule. Drept aceea ţin a mă hră ni cu a cincea poruncă a stoicilor :
«Toate cele potrivnice bine le socoteşte, afară de cele care din
sminteala sau greşeala ta ţi se vor întâ mpla.” Ş i eu multe greşeli
să vâ rşit-am şi sâ vâ rşesc încă , din pă cate.” Marchizul de Férriol îl privi
cu mâ ndrie, dar îl dojeni: „Te credeam mai curajos, prinţe, cavaler, nu
tâ nguitor.”; „Homo, non deus sum, îi ră spunse latineşte. Curiozitatea mă
domină , iar sufletul meu hodină n-are pâ nă nu află adevă rul, oricâ t de
trudnică ar fi calea lui şi oricâ t de nă ră vaş ar fi armă sarul care mă
poartă .”; „Ş i de unde porneşti ca să -l afli?” îi bă tu în strună de Férriol.
„De la nosce te ipsurn – cunoaşte-te pe tine însuţi. Necunoaşterea
propriei noastre fă pturi trupeşti şi duhovniceşti este pricina tuturor
relelor de care suferim.”; „Înţelept şi frumos gră ieşte ucenicul meu!” se
mâ ndri Mavrocordat. „Domniile voastre mi-aţi dă ruit învă ţă tura, mi-aţi
descuiat mintea, mi-aţi deschis ză rile şi mi-aţi împrumutat fă clia
logicei, mi-aţi deprins retorica şi mă estria scrisului frumos. Vă sunt
adâ nc recunoscă tor. Ş i, ca ucenic a domniilor voastre, mult aş vrea să
fiu mai cu dinadins înţelept în fapte decâ t în vorbe. Îmi zic mereu, ca
Horaţiu: Neve putes alium sapiente bonoque beatum – să nu cred că se
află om fericit afară de cel înţelept şi bun. Ş i, totuşi, dacă aş putea să
mai fiu, cu adevă rat voievod în ţara mea, m-aş stră dui cu sâ rguinţă s-o
slujesc spre folosul norodului şi al principilor prieteni româ nilor. Dacă
nu eu, mă car fratele meu Antioh, om drept, cinstit, bun gospodar,
cumpă tat în toate şi credincios înaltei Porţi.”; „S-ar putea, dacă …, se
opri Exaporitul privind, roată , spre cei trei dregă tori otomani. Nu mai
este nici o taină că marele vizir şi chiar înaltul padişah sunt foarte
supă raţi pe Constantin Duca vodă . Întâ i pentru că nu-i vrednic să ducă
provizii în Cameniţa, tocmai acum câ nd polonii lovesc cetatea cu mare
putere… Domnia ta de ce taci, capudane?” În adevă r Calaili tă cea, în
umbră , gustâ nd din cupă , arare. Plescă i din limbă , îşi netezi barba şi
ră spunse: „Pentru că voi, ghiaurii, cu câ t sunteţi mai firoscoşi, cu atâ t
mai guralivi vă -nfă ţişaţi. Obositor de vorbă reţi. Ş i, drept urmare, tac şi
gâ ndesc cum să vă mai umilesc”; „Au crezi, cinstite capudane, că nu
suntem îndeajuns de obijduiţi şi de că lcaţi în picioare?” se gră bi
Dimitrie cu întrebarea, ca să nu ră mâ nă dator. Dar nici Calaili nu se
lă să ră pus, ci se îndâ rji: „Dacă ajung mare vizir, vă silesc, pe toţi, să
purtaţi numai straie negre, grosolane, să vă roadă pielea ca piatra de
tocilă . Iar la ba' ca să vă osebiţi de musulmani, să purtaţi un clopoţel
legat de gâ t.”; „N-ar fi mai potrivit un zurgă lă u, ca armă sarii, ori o
talancă , precum bivolii?” râ se tare, batjocoritor, Dimitrie. „Nu, la… la
mâ nă … ori la picior…”, se poticni Calaili. „Îmi pare ră u, râ se şi
Alexandru Mavrocordat, dar n-o să -ţi fac plă cerea să mă vezi cu
clopoţel: am feredeu acasă , al meu.”; „Iar eu, Dimitrie Cantemir, fost
domnitor la Moldova, mai bine mă scald şi iarna în Bosfor decâ t să vin
la feredeu cu zurgă lă u.” Pentru că vorbirea se cam asprea, fie din
pricina ideilor fie a paharelor, era râ ndul gazdei s-o mai astâ mpere:
„Capudan paşa glumeşte. Nimeni nu-i ameninţat de o asemenea
ocară .”; „Nici nu-i de crezut osâ ndă ca asta”, întă ri Daul Iusuf. Dimitrie
Cantemir mai turnă vin în cupe şi închină , gră ind: „Iubiţi prieteni,
îngă duiţi-mi a spune că noi, româ nii, ne tragem din romanii descă lecaţi
in Dacia de Traian împă ratul, care, acum o mie şase sute de ani,
straşnic s-a luptat cu Decebal, regele dacilor. Venirea romanilor a fost
descă lecarea cea dintâ i a poporului româ n în Dacia. Despre asta a scris,
cu pricepere şi dragoste, Miron Costin logofă tul. Iar acum, după câ t am
ştiinţă , scriu Constantin stolnicul Cantacuzino şi Nicolae Costin.
Letopiseţul lui Grigore Ureche şi cele ale altor cronicari munteni
povestesc despre descă lecarea a doua, cu Dragoş voievod la Moldova şi
Negru vodă la Ţ ara Româ nească . Voi ne ziceţi valahi; noi, româ ni.
Amâ ndouă numele înseamnă romani. Dovadă limba noastră
coborâ toare drept din limba latină . Romanii ziceau panis, noi pîine, ei
carnis, noi carne… Ci eu cutez a zice că ne tragem din Enea, iar
stră moşii noştri au fost Cezar şi August şi Traian.”; ,,Atunci suntem
rude, prinţe, se ridică marchizul de Férriol în picioare. Cezar a cucerit
Galia şi, colonizâ nd-o cu romani, ne-am nă scut noi, francezii. Iar limba
noastră e dovedit că se trage din cea latină .”; „Sunt limbi surori,
marchize. De aceea mie mi-i uşor să învă ţ franceza. Suntem fraţi buni,
de la celă lalt capă t al împă ră ţiei romane. Ş i eu cutez a vorbi aici, între
prieteni otomani, de neînvinsul neam romano-moldo-valah. De aici şi
pâ nă la Eufrat, pâ nă la Nil şi dincolo, pâ nă la Dună re şi dincolo, toţi s-
au supus osmanlâ ilor. Pâ nă şi urmaşii sciţilor, tă tarii cei cumpliţi, care
l-au avut pe Ginghishan şi pe Batu han şi pe Subutai han, vi s-au plecat
şi vi se gudură şi acum la picioare ca nişte câ ini credincioşi. Dar armiile
lui Baiazid, ale lui Mahomed, ale lui Sinan paşa au fost înfrâ nte de
româ ni şi înecate în apele Nistrului, Prutului, Siretului, Bâ rladului,
Neajlovului, Dună rii. Ş i chiar câ nd Bogdan cel Chior vi s-a închinat, voi
i-aţi primit închinarea că lcâ nd poruncile Coranului primitoare la cei
învinşi. Adică n-aţi nimicit nici statul, nici pe conducă tori. Ne-aţi lă sat
aşa cum am fost, aproape între hotarele noastre, vechi de peste un
mileniu şi jumă tate. Suntem în monarhia otomană şi ascultă tori
sultanului, dar nici ocâ rmuirea, nici slobozenia nu ne-aţi luat-o în
întregime. Ş i după multe sâ ngeroase ră zboaie, cu ungurii, cu leşii, cu
voi, musulmanii şi cu cei de-o fire cu vo, tă tarii, ca ră zboinici cinstiţi şi
viteji ce sunteţi, ne-aţi recunoscut vitejia şi dragostea de trai slobod şi
niciodată nu ne-aţi putut scoate din hotarele noastre, ci înfipţi am
ră mas. Bisericile şi legile, judecă ţile, obiceele nesmintite şi nebetejite
le-am pă zit. Iar dacă azi plă tim haraci, iar alegerea domnilor stă mai
mult în voia înaltei Porţi decâ t într-a lă cuitorilor, înseamnă că româ nii
au vrut aşa. Cum s-ar zice, acvila romană şi-a dă ruit pana ca să
înaripeze să geata care avea s-o ră nească . Acum plă tim mult aur, dar cu
aurul nostru, ca şi cu sâ ngele vă rsat în secolele trecute, noi am
ră scumpă rat de la sultan, am plă tit libertatea Europei. Vă mulţumesc
că mă ascultaţi şi vă rog să mă credeţi: am vorbit cinstit, rostind
adevă rul. Prieten îmi este Eneas Silvius, prieteni iubiţi îmi sunteţi voi
toţi; dar mai prieten mi-i adevă rul. Ş i de nu l-aş rosti nevrednic aş fi de
prietenia voastră .” Toţi am ascultat cu luare-aminte şi cu uimire, cu
interes, dar şi cu teamă zisele lui Dimitrie Cantemir. Cel dintâ i
Alexandru Mavrocordat a cuvâ ntat: ,,Se cunoaşte că ai învă ţat elocinţa
de la dască lul Ieremia Cacavelas, care de acolo, din ungherul lui, te
priveşte cu mâ ndrie şi cu plă cere. Eşti ucenicul stră lucit al celui care a
predat în şcoala noastră meşteşugul retoricesc al lui Cicero.” N-am
gă sit ceva mai bun de spus decâ t să -i mulţumesc pentru laudele aduse
mie şi ucenicului meu întru meşteşugul retoricii. Deşi cele spuse de
Dimitrie nu erau retorică ori elocinţă , ci adevă rul curat, rostit fă ră
înconjur. Putea să supere foarte, dar putea să -l şi înalţe în ochii tuturor.
Ş i cred că l-a înă lţat. Mă car pentru câ tă va vreme. Că ci Alexandru
Mavrocordat a zis: „În loc de umilire, cinstiţi dregă tori, un asemenea
popor merită o soartă mai bună . Ş i cred că veţi face un fapt vrednic de
laudă , dacă veţi pune domn la Moldova un Cantemir.”; „Da, ai dreptate
cinstite dragoman”, i se ală tura Daul Iusuf. Mehmet Cerchez, care mai
de mult pă rea că doreşte să spună ceva foarte însemnat, se hotă rî: „Lui
Constantin Duca i s-a pregă tit mazilirea.”
Toţi priveghetorii au ascultat cu mare luare-aminte pe dască lul
Ieremia, ca şi cum faptele şi disputele s-ar fi petrecut acolo, în cerdacul
casei de pe botul de deal al Prigorenilor şi nu în casa lui Mehmet
Cerchez din Istanbul. Neculce se îndreptă în jilţ şi cuvâ ntă :
 – Ştiu şi eu că atunci asupra lui Constantin Duca se adunaseră
multe pâ ri. Se spunea că a despecetluit nişte scrisori de taină ale
marelui vizir. Că l-a scă pat pe Constantin Turculeţ şi l-a lă sat să
risipească toată aprovizionarea pentru Cameniţa. Că doamna Nastasia
să vâ rşeşte ră ută ţi şi nelegiuiri, din cale afară de multe, că utâ nd să
strâ ngă aur şi iar aur, supă râ nd foarte boierimea şi storcind ţă ră nimea,
de istov.
– Bine faci, vel hatmane, că spui astea, îl lă udă Ieremia. Aşa se
întregeşte chipul şi povestea lui Dimitrie Cantemir. Pentru că nu
puteau ieşi din casă de ră ul dervişilor burzuluiţi, musafirii lui Mehmet
Cerchez au sporit pocalele şi au înteţit petrecerea. Dimitrie Cantemir
se dovedea neobosit şi sprinten înveselitor. Eunuci şi slujitori au adus
bucate şi le-au aşezat pe mă suţele hexagonale, încrustate cu sidef.
Cadâ ne tinere şi baiadere mult învă ţate a se purta cu bă rbaţii s-au
strecurat în cameră , zbuciumâ ndu-şi sâ nii şi mişcâ ndu-şi desfrâ nat
şoldurile, întru ispitire. În urma lor, muzică . Noi mâ ncam, beam,
câ ntam, dă nţuiam. Mă rog, petrecere la toartă . Petrecere de donanma
şi de pomină . A gră it Dimitrie: „Abia acum pricep că , pentru sprintene
picioare ele baiaderă , pentru sâ nii lor, hulubiţe gingaşe cu sfâ rcurile
ispititoare spre noi, pentru ochii cei focoşi şi şoldurile lor plinuţe şi
rotungioare, pentru braţele lor ca aripile pescă ruşilor, trecut-ai la
legea islamă , prietene Cerchez. Te-ncredinţez că fă cea, fire-ar-să -fie de
socoteală , cu ispită şi momeală , fă cea să laşi Evanghelia pentru Coran.”;
„Glumeţ Cantemir!” îl laudă Mavrocordat. „Îmi îngă duiţi, cinstiţi
dască li, să câ nt?” se înclină cu prefă cută umilire Dimitrie. „Dacă logica
rangului nu te opreşte, zise dască lul Vlasie, ştiu că tinereţea şi farmecul
istor baiadere şi cadâ ne mult te-ndeamnă câ ntare să -i zici.”; „Marchizul
de Férriol mi-a spus că prinţul Charles d'Orleans a fost mare poet şi
trubadur cunoscut în toată Europa. Ş i totuşi nu şi-a pierdut rangul. Iar,
după mine, un prinţ care câ ntă e mai vrednic de acest titlu decâ t unul
care stă morocă nos şi încruntat, ca să -i ia supuşii frica. Saadi poetul
zice: «Strâ nşi la să rbă toare, prieteni şi prietene, / Stă m sub lună plină –
vin şi râ s desfete-ne! / Focul bucuriei scapă ră -n priviri / Ş i-n obrajii
tineri scoate trandafiri-…” Câ nta frumos, cald, din inimă , minunat,
întovă ră şit de toate strunele tamburei. Exaporitului i se umeziseră
ochii. Lui Daul i se scria bucuria pe faţă . De Férriol bă tu uşurel din
palmele-i înmă nuşate cu mă nuşi albe, semn că -i plă cea. Eu îmi
pierdusem glasul. Două baiadere, uşoare ca fulgul, prinseră a dă nţui
după câ ntarea lui Dimitrie şi după tactul strunelor. „Minuat! exclamă
Cerchez în numele tuturor. Mai câ ntă !” Cantemir îi împlini voia,
surâ zâ nd şi pentru că era bucuros de plă cerea ce-o izvodea în noi, dar
şi pentru că musulmanii, cu câ te un semn, îşi chemară câ te o cadâ nă
ală turi, întru mâ ngâ iere şi dezmierdare. Se vede că şi muzica-i mai
dulce, mai vră jită , câ nd sub palmă simţi piele catifelată şi caldă de
muiere…
– Vorbeşti cu… pă cat, dască le şi că lugă re! râ se jupâ neasa Maria.
– Acuma, nu. S-au stins toate pornirile şi ispitele din mine, după
ce m-au dulce chinuit, ca pe sfâ ntul Anton, atunci, la Mehmet Cerchez
în casă şi câ nd Dimitrie urma câ ntarea-i vră jită , zicâ nd: „Câ ntecele
noastre-n iureş de petrecere / Cu privighetoarea se luau la-ntrecere, /
Vesele refrenuri triluiau în cor… / Sta un moş deoparte – atoate-
ştiutor…” ; „Ă sta-s eu? întrebă Calaili efendi şi strigă la o cadâ nă : Ei,
roabă , vino!” ,,Ba poate despre mine-i vorba, efendi, râ se Exaporitul.
Numai că , dacă o mâ nă de ghiaur s-atinge de-o femeie din harem, capul
îi zboară de pe umeri, retezat de iatagan.” Ca să spulbere izul de invidie
ce s-ar fi putut isca în inima noastră de ghiauri, Dimitrie a zis, cu
struna, şi din rubaiatele lui Omar Kayam: „Iute-aduceţi vinul! Vreme n-
am să dorm! / În obraz cu roze, şi-un pocal enorm — / Slavă
Primă verii! – Babă Raţiune, / Vin ţi-azvâ rlu-n faţă , hâ do, să te-
adorm!”… Sau un alt rubaiat: „Sfâ nt mi-i râ sul vesel, beat fiind sau
treaz! / Nu-s pios, dogmatic, nu cad în extaz! / Soart-am întrebat-o:
«Drag de cine-ţi este?» / Ea mi-a spus: «De omul veşnic plin de haz!»“
Cele două stihuri de la urmă , Dimitrie le-a spus împreună cu Cerchez şi
cu Daul Iusuf. Nu ştiu pâ nă unde ar fi sporit veselia, pentru că , în clipa
aceea, imbrohorul Cuciuc intră gră bit, gâ fâ ind de emoţie şi grabă ,
strigâ nd că tre grazdă : „Paşă !” Mehmet Cerchez, ameţit de vin şi de
veselie, se clă tină şi întrebă cu oarecare spaimă : „Ce-i nă vala şi
horbora…, hâ c! asta, imbrohoare? Ce s-a întâ mplat?” ; „Două ! strigă
Cuciuc. Una, bucurie: domnul de la Bogdan Eflak, mazâ l. În locu-i –
Antioh Cantemir!” Toţi încremeniră m. Numai Calaili nu-şi putu stă pâ ni
un sughiţ şi zise: „La mine să vină cu pungile! Că eu l-am… hâ c!” ; „Ba la
mine!” să riră , înă lţâ nd mâ inile, Cerchez, Daul şi Mavrocordat, toţi trei
odată , parcă s-ar fi produs o explozie în ei. Ş i râ deau, râ s mâ nzesc, mai
ales că şi Cuciuc ridică pretenţie: „Dar cum? Oare imbrohorul care a
adus vestea nu merită un peşcheş? Unul gras, că fă ră mine…”; „Întâ i
spune a doua veste, zise Cerchez, şi-om vedea dacă meriţi.”; „A doua:
spaimă ! se cutremură imbrohorul. Dervişii s-au ră sculat împotriva
sultanului.”; „Nu mai spune!?” ; „Eşti smintit?” întrebară sau se
minunară Daul şi Cerchez. „Jur că spun adevă rul! Ascundeţi-vă că
tică loşii se nă pustesc prin case să afle unde se-nfulecă porc şi se bea
vin. Auziţi-le urletele, ca smintiţii.”; „Adică sunt împotriva donanmalei?
se înfurie Mehmet Cerchez. Îi astâ mpă ră m noi, cu iataganele! Să vină
deci!” Ş i mă car că erau bine ameţiţi de vin, tustrei înşfă cară iataganele.
Cadâ nele şi baiaderele se topiră , furişâ ndu-se în celelalte odă i.
Zaiafetul s-a spart înainte de vreme. Alexandru Mavrocordat, vă zâ ndu-
l pe Dimitrie că tace, nici speriat, nici bucuros, îl întrebă : „Cantemir,
cum îţi vesteşti fratele?”; „Însumi mă voi duce să -l vestesc.”; „Te prind
dervişii.” Dimitrie îşi recă pă ta veselia şi râ se: „Mă gâ ndesc că dacă se
spune ululla cum lupis, eu pot să … urlu cu dervişii. Plă nuiesc să mă vâ r
între dâ nşii şi, pâ nă la Ortakioi, de voie de nevoie, strig: Moarte
că lcă torilor legii! Strig câ t m-or ţine bojogii, să nu mă bă nuiască …
donanmanist. Ş i-o fac pentru că nu vreau să pier înainte de a-mi vedea
fratele domn şi ţara scoasă din nevoi.” După ce porunci slujitorilor să
stea de pază la porţi şi la uşi, după ce îşi linişti oaspeţii, Cerchez veni
lâ ngă Dimitrie şi, sprijinindu-se în iatagan, întrebă , dovedindu-mi că eu
nu ştiam multe din cele care se ţeseau şi se tocmeau în Ţ arigrad, deşi
vodă Brâ ncoveanu mă trimisese aici anume ca să le aflu: „Mult mă mir
de ce n-ai vrut să iei tronul?”; „De obicei, cum scrie un cronicar al
nostru, se spune: «Dulce-i domnia la Moldova, dar obezile sunt grele»…
Precum ştii, am gustat şi dulceaţa şi obezile. Pentru o pică tură de miere
era zilele să -mi pierd. Iar acum, înţelepţit fiind, mai dulce-mi pare
roada învă ţă turii. Şi-apoi, drept să -ţi spun, sunt la Iaşi mulţi boieri care
nu mă vor voievod.”; „Dar Scarlatache Ruset mi-a spus că eşti mult
lă udat, de toţi.”; „Nu, Cerchez prietene. Poate, în felul lui, Scarlatache
îmi vrea binele. Dar printre lă udă tori sunt prea mulţi fă ţarnici. Ş i mai
ales Ruseteştii. Ş i-mi amintesc cum spunea doica mea, Maria: cel care
pe faţă te laudă , iar pe din dos te defaimă javră se numeşte.”
– Hm…, zâ mbi vel hatmanul Neculce. Vă d că trebuie să spun aici
un lucru: eu mă numă r printre cei care l-au sfă tuit să nu vină domn.
Iordache Ruset sta între boieri şi amintea mereu de purtarea-i zlobivă ,
de petrecerile la nunţi şi cumă trii, la vâ nă tori şi desfă tă ri cu muieret şi,
mai ales, de îndă tinarea de a boieri ră zeşi şi a slobozi vecinii. întreba
chiar: „Cum o să fie domn unul care câ ntă cu… lă utarii?” Cu asta i-a
sporit numele de om ră u: necumpă tat şi nechivernisitor ţă rii. Pe
Antioh Cantemir l-au primit ştiind că nu-i firoscos precum fratele să u,
dar e bun gospodar. Şi-apoi, e bine s-o ştiţi: boierilor noştri le place
mai mult un domn blajin, cumsecade, o matcă fă ră ac, decâ t un voievod
dâ rz, neînfricat, ambiţios şi râ vnitor spre lucruri mari. Matca fă ră ac îi
lasă să -şi facă voile; domnul cu vrere tare şi gâ nduri înalte le strică
socotelile, le tulbură tihna lâ ncedă şi-i pune la treabă . Le strică tabietul.
Ori asta multora nu le place.
Priveghiul acestei seri sfâ rşea aici. Nu erau obosiţi şi ar mai fi
avut multe de povestit, dar îşi fă cuseră obicei să nu treacă de miezul
nopţii. Ş i acum cocoşii stâ rniră strigă ri de trâ mbiţe sparte.
– Să mergem la culcare, îşi pofti gazda oaspeţii, iar dască lul
Ieremia ră spunse cu o zicală dintr-un poet latin:
– Hoc est vivere bis, vita posse priore frui – a te bucura de zilele
trecute însamnă a tră i de două ori. Deci să mulţumim gazdelor că ne-au
poftit la acest priveghi, să ne amintim de cele ce au fost câ ndva, să ne
bucură m că le-am mai tră it odată şi să ne dorim somn odihnitor.

SEARA A CINCEA sau:

MINTEA ÎN GÂLCEAVĂ CU INIMA

În ziua aceea hatmanul Ion Neculce a lucrat în gospodă rie:

împreună cu trei argaţi, a cură ţat uscă turile din livada de meri, apoi,
împreună cu prisecarul, a scos mierea de la şase ştiubeie. După -amiază
a mers că lare pâ nă la ogoarele de grâ u, să vadă de-au fost bine
semă nate. S-a oprit o jumă tate de oră pe malul lacului, să vadă cum
prind pescarii peştele şi racii porunciţi de jupâ neasa Maria pentru
cuhnie, să gă tească o plachie de crap, un rasol de şală u şi o mâ ncare de
raci cu mujdei. Ştia demult că dască lul Ieremia era mare iubitor de
asemenea bucate. Vorbind cu Ifrim, pescarul cel bă trâ n, acesta îşi
aminti că iscusitul dască l a mai fost de câ teva ori prin Prigoreni, a
pescuit în lac, a vorbit cu ţă ranii şi a să rvâ şit unele pozne ori a izvodit
vorbe de duh, pentru care i-a ră mas faimă între româ ni, de grec poznaş
şi hâ tru.
– El e cel care la multe treburi o nimerea cu oiştea-n gard.
– Ifrime, dască lul Ieremia e mare că rturar. A învă ţat la şcolile cele
vestite din Lipsca şi Viena. Ne-a învă ţat şi pe noi multe din ştiinţa lui.
Ş i, mai ales, pe Antioh şi Dimitrie Cantemir i-a învă ţat. A slujit, ca
stră lucit profesor, la Şcoala domnească din Iaşi şi a scris multe că rţi
înţelepte, folositoare sufletului şi minţii oamenilor.
– Bine faci, vel hatmane şi stă pâ ne, că mă înveţi. Ş i-ţi mulţă mesc.
Că noi, cei de-aici, de pe malul lacului din Prigoreni, ştim prea puţine.
Privim noaptea la cer şi nu ştim de ce cad stelele. Ne speriem de
tră snet şi ne minună m de curcubeu, zicâ ndu-i brâ ul lui Dumnezeu… Iar
dacă râ dem, nu râ dem de dască lul Ieremia, ci de înţelesul ce-l are
numele lui grecesc în limba noastră : Cacavela, să iertaţi… Din pricina
asta ne-am îngă duit a şugui. Cică , atunci câ nd a nimerit cu oiştea-n
gard, Ieremia a întors vorba celor ce râ deau, fă câ ndu-l nă tâ ng, şi a zis:
„Ei, dacă -i aşa m-aşez ici, la hodină , în umbra gardului, pâ n-o veni
vreun prost să -l înjug la car, să mă scoată din încurcă tură ”… Iar după
ce s-a hodinit, s-a suit pe că ruţă şi-a cules perje din perjul aflat drept în
gard. A ieşit stă pâ nul furios, c-o pră jină lungă , şi s-a ră stit: „Ce faci
acolo, Cacavela?”; „Nu vezi? Ospă tez”. „Din perjele mele?” „Ale tale sunt
cele din livadă ; crengile din drum rodesc pentru că lă tori”. „Pleacă de-
acolo, că te-otâ njă sc cu pră jina asta!”; „Tu eşti ră zeş?” l-a mai întrebat
dască lul Cacavela. „Ră zeş, de bună samă !” s-a trufit cel cu pră jina. „Am
înţeles, a zis Cacavela; eşti acel ră zeş zgâ rciob, acel zgâ rie-brâ nză , acel
linge-blide care s-a fă cut vestit pentru că a alergat şapte hotare cu
pră jina după o cioară , să -i ia perja furată . Da, tu eşti acela: te cunosc
după pră jină .” Asemenea vorbă l-a cuminţit pe ră zeşul nostru. Ba, cică ,
spre a dovedi că nu-i nici mă car rudă cu cel împricinat, că n-are nici în
clin, nici în mâ necă cu asemenea maţe fripte, i-a dă ruit dască lului
Ieremia Cacavela un paner încă rcat de perje, pe alese. L-a şi rugat să nu
mai spuie snoava asta şi altora, c-o aud ţă ranii şi râ d de ră zeşi…
S-au adunat în cerdac câ nd asfinţea soarele. Felurite pă să rele,
poposind în drumul lor spre miază zi, se îngâ nau în câ ntec şi strigă ri
prin copacii din livadă , prin ră chitele şi arinii de pe marginea lacului.
Jupâ neasa Maria şi maica Daria au pus pe masa din pă limar plă cinte
calde, într-un coşuleţ de lozie împletite cu meşteşug, şi ulciorul cel
bâ rdă hă nos cu vin rece, proaspă t scos din ză mnic.
– Ca să avem… stuchit la furcă ? a întrebat dască lul Ieremia, care
nu ducea la ureche.
Cu degetele-i subţiri de om care se îndeletniceşte cu pana de scris
şi nu cu sapa, luă plă cinta din coşuleţul auriu, o gustă , îi lă udă
fră gezimea pufoasă , dulceaţa şi mireasma de mirodenii şi o mestecă
încet, cu dichis şi mare plă cere, apoi o udă cu vin din ulcică , sorbit câ te
un strop, plimbâ ndu-l încetişor prin cerul gurii, ca să -i simtă toată
bună tatea şi să -i soarbă toată mirozna.
Povestirea a început-o tot vel hatmanul Neculce, luâ nd-o de unde
o lă saseră asară .
– Constantin Duca vodă nimica nu ştia despre acea mazilire.
Fă cea şenlic, adică petrecere mare, cu surle şi tunuri, cu jocuri şi hore,
cu pehlivani hindici, câ nd în poarta Curţii domneşti s-a ivit capugiul, ca
un corb cu basmaua neagră -n cioc. Bine zice norodul: „Cine sapă
groapa altuia, însuşi cade-n ea”. Aşa a început, la leat 1695, domnia lui
Antioh Cantemir vodă . Boiernaşii fă cuţi de tă tâ ne-su din ră ză şi ar fi
putut să se bucure că le-a venit omul şi vremea. Ci mulţi pieriseră , iar
cei care mai tră iau erau aşa de bă tuţi, de stâ lciţi şi de jă cuiţi, câ t ră -
mă seseră cu pieile, de n-aveau nici cu ce ieşi înaintea lui Antioh vodă ,
să -i facă alai, să -i ureze bun venit şi să -l roage pentru dreptate. Toţi
boierii cei mari l-au slă vit, l-au linguşit pe Antioh vodă . Slobozit din
Cetatea Neamţului, Iordache Ruset s-a lipit de noua domnie, precum
că puşa în blana berbecului. Ş i s-a lipit la gâ t, acolo unde-i gras
dobitocul…
– Am aflat şi eu despre asta, îşi aminti dască lul Ieremia, de la
Dimitrie, care ră mă sese capuchehaie în Istanbul, să studieze, să scrie
mai departe şi să stră juiască , să privegheze ca domnia fratelui Antioh
să curgă câ t mai lină şi mai îndelung să dă inuiască . Mă aflam în casa de
la Ortakioi, de vorbă cu Dimitrie, care zicea: „Mă bucur pentru Antioh,
dar mă cearcă durerea că mi-a murit sora, Safta, mă ritată cu Mihalache
Racoviţă .”; „Ierte-o Domnul! mă închinai eu, adă ugâ nd o întrebare: Ce
fel de om e Racoviţă ?” ; „Om neînsemnat, ră spunse, câ rmind din nas,
vă dind că deşi era mare şi ager descâ lcitor al firii omeneşti, se mai
înşela câ teodată , dar bă rbat mâ ndru, înalt, voinic, cu o faţă deschisă , cu
barba neagră , deasă , frumos tuşinată , cu buze groase şi rumene, cu
ochi mari şi frunte lată , cu mâ ini puternice şi mlă dii. Tata nu l-a ales
ginere pentru deşteptă ciunea lui ori pentru neamul lui ales, ci pentru
frumuseţea lui… Mă stră duiesc să -l împac pe Antioh cu Brâ ncoveanu.
Că sfada dintre noi înghite multe pungi, ne primejduieşte capetele şi
îmbogă ţeşte câ ţiva maghistani de-aici, din Istanbul. Ci, mai ales, sfada
asta secă tuieşte şi umileşte ţă rile noastre. Sfada dintre noi e pieirea
noastră , a româ nilor”; „În adevă r, pâ rile s-au dezlă nţuit, vijelie, odată
cu numirea lui Antioh ca domn”, i-am spus şi eu, iar el a înşirat:
„Ruseteştii îl învinuiesc pe Ştefan Luca, pe Dabija şi pe Zmucilă c-ar fi
mijlocit fuga lui Turculeţ din închisoare.”; „Da, i-am dat eu dreptate;
lovind în prietenii tă i, în tine lovesc. Ş i lovesc fă ră cruţare.” A stat
câ teva clipe în cumpă na gâ ndurilor, apoi ţi-a poruncit, că pitane Silion,
să pleci in grabă la Iaşi şi să -l rogi pe mă ria sa să trimită peţitori la
Brâ ncoveanu, să -i ceară o domniţă de soţie şi doamnă ; domn fiind, nu-l
poate refuza.
– Aşa-i, chir didascalos. Iar eu l-am întrebat, cu îngă imare, ce să
fac, dacă nu mă crede? După ce mi-a zvâ rlit o vorbă de ocară , mi-a scris
repede pitac că tre Antioh vodă şi m-a lă murit, cu supă rare în glas: „Cu
Duca suntem veri de-al doilea. De ce n-am fi şi cumnaţi, prin soţii?”
Hatmanul Neculce crezu nimerit să spună :
– În ziua mazilirii, câ nd Constantin Duca pornea din Iaşi cu
calabalâ cul, doamna sa, Maria, tâ nă ră şi dezmierdată precum o ştiţi,
blă stă ma şi bocea în gura mare: „Aoleo, aoleo, că va pune taica pungă
de pungă din Bucureşti pâ nă -n Ţ arigrad şi, ză u, nu ne va lă sa şi iar ne
vom întoarce cu domnia îndă ră pt.”
– În adevă r, asta era râ vna Brâ ncovenilor: stă pâ nirea ambelor
ţă ri. Dar câ nd a aflat că ginere-su, Constantin Duca vodă , prea fă cea
voile doamnei Nastasia şi prea se-ndulcise la domnie, nu l-a mai
sprijinit.
– Aşa-i, vel hatmane, dar nici doamna Nastasia nu se lă sa: avea
nevoie de domnie ca de aer şi de soare,
– Las-o-ncolo, dască le, că prea le fă cea boacă ne, râ se jupâ neasa
Maria. Era femeie trecută cu vâ rsta, mamă a opt copii, doamnă a ţă rii
de mai multe ori…
– A amâ ndurora! Că Gheorghe Duca a domnit şi la Bucureşti, iar
dumneaei s-a ţinut cu frumosul Ş erban Cantacuzino.
– Adevă rat, dască le Ieremia. Straşnică femeie şi nesă tulă ! Punea
pe ea câ te-o oca de aur, în cercei, inele, salbe şi bră ţă ri, se-mbră ca
numai in atlasuri şi mă tă suri, se mă xuia cu sulimanuri franţuzeşti, da
mese-mbelşugate ca să ispitească pe cei tineri şi voinici, să -i aleagă şi
să -i fie ibovnici.
– Dimitrie, adă ugă Silion, îi câ nta: „Se ţinea tot de iubit, / nu că ta
c-a-mbă trâ nit. / În iatacul dumneaei, / tot bă rbaţi tineri şi holtei, /
pentru trup mâ ngâ iere, pentru inimă plă cere.” …Iar odată , câ nd m-a
întrebat dacă n-ar fi bine să se ducă la dâ nsa, în casa din Fanar, unde se
adă postise după mazilirea feciorului, eu mi-am îngă duit o şagă
obraznică : „Du-te, mă ria ta. Că , frumos cum eşti şi plă cut în toate, poate
faci aşa fel ca banii ei să nu mai ajungă la cei tineri greci din Fanar, ci în
pungă româ nească .”
– Ş i nu s-a supă rat? întrebă Daria.
– Mi-a zis: „Silioane, eşti mult mai necuviincios decâ t ţi-i
îngă duit”, dar nu s-a supă rat. Ş i trebuie să mai spun că , fiind
capuchehaia lui Antioh vodă , Dimitrie Cantemir ţinea casă deschisă ,
primea prieteni şi neprieteni. Se sfă tuia cu Scarlatache Ruset care
venea adesea prin Ţ arigrad, tot că utâ nd grecoaice frumoase şi bogate
cu care să se însoare. Aşa-i spunea lui Dimitrie: „Alifâ stâ c, am ajuns
peţitorul cel veşnic; nu-mi gă sesc perechea.” „Îi fi… turturicoiul care
piere fă ră turturică ”…; „Lasă că şi tu te cam topeşti după ră zeşiţa ta,
Alifâ stâ cule! Parcă eu nu ştiu”…
– Vreau să vă spun că printre musafirii din casa de la Ortakioi mă
aflam adesea şi eu, dască lul Ieremia. Îl ajutam să înveţe bine greceşte.
Chema profesori de limbă arabă şi persană . Buchisea zile şi să ptă mâ ni,
fă ră a ieşi din casă . În vremea asta ştirile despre întâ mplă rile din lume
i le aduceam eu ori alţi musafiri, dar mai ales Scarlatache Ruset. Într-o
zi, câ nd citeam împreună un manuscris al lui Vincenţiu Cornaro, cu
titlul Erotocrit, şi ne încă lzeam amâ ndoi de duioasa poveste de
dragoste dintre Erotocrit şi Aretuza, un slujitor ne-a vestit că au sosit
marchizul de Férriol şi Mehmet Cherchez paşa. „Ce mai faci, voievoade,
frate de voievod?” a întrebat paşa. Dimitrie a fă cut o temenea adâ ncă în
faţa musafirilor şi a dat ră spuns: „Mulţumesc de întrebare. Fă uresc
planuri din cuţite şi pahare în vederea împă că rii ori a ră zboiului cu
Brâ ncoveanu.”; „Ce idee?! se miră Cerchez, cu oarecare batjocoră în
glas. Vrei să împaci apa cu focul?”; „Trebuie să încerc; mai ştii de unde
sare… porumbelul pă cii, pe care de mult îl caut?” Îmbră cat după moda
ţă rii sale, de Férriol, ambasadorul Franţei, îşi scutură zulufii bogaţi ai
perucii albe, îşi aşeză cu grijă manşetele şi guleraşul de dantelă ca
spuma înfoiată de vâ nt, îşi netezi tunica din mă tase albastră , se aşeză
în jilţ şi, punâ nd picior peste picior, fă cu să se vadă mai bine
pantalonaşii scurţi, bufanţi, tot albaştri, şi ciorapii de borangic gă lbui,
bine întinşi şi lipiţi strâ ns de piele, bine potriviţi la culoare cu pantofii
portocalii, din piele moale, de că prioară , lucraţi la Cordoba. Surâ se şi
vorbi melodios, parc-ar fi câ ntat. Dimitrie îl asculta cu luare-aminte, să
deprindă câ t mai bine limba franceză . Numai câ nd se discuta filozofie
vorbeau latineşte. Zise de Férriol: „Noi ne-am plimbat cu barca pe
Bosfor şi pe Cornul de Aur şi, trecâ nd pe lâ ngă Ortakioi, ne-am permis
a intra să te întrebă m de să nă tate şi omagii să -ţi aducem, ilustre
principe şi că rturar. Că de vreo două să ptă mâ ni nu te-am mai întâ lnit
la vizite.”; „Sunt fericit că nu m-aţi ocolit şi din inimă vă mulţumesc. În
adevă r, două să ptă mâ ni sunt de câ nd… stau cloşcă pe nişte că rţi în
limba persană şi arabă . Câ nd obosesc ori mă satur de… clocit în arabă ,
cercetez şi învă ţ muzica musulmană . Încerc chiar să compun. Dar,
iată … parc-am început a mă lă udare. Iertaţi-mă .”; „Am bă nuit că aşa s-a
întâ mplat, zâ mbi Cerchez. Dealtfel nu-i asta întâ ia oară câ nd te cufunzi
în studiu. Ci te întreb: câ nd te apuci de cercetat istoria împă ră ţiei
otomane?” ; „Am şi început, prietene. Voiesc a scrie o istorie a puterii
otomane.”; „Ţ i-am fi recunoscă tori… Ş tii că domnul marchiz de Férriol
şi-a cumpă rat o barcă mare şi luxoasă , aproape la fel de mare, de
împodobită şi de scumpă ca a sultanului?”; „Cu coviltir de mă tase
purpurie, înflorată cu fir de aur, pe stâ lpi auriţi”, se lă udă ambasadorul
Franţei. „Numai să nu ai bocluc cu padişahul, îi surâ se Dimitrie. După
câ te ştiu, nici marelui vizir nu-i este îngă duită o barcă asemenea cu
a…”; „Tii! Uitasem primejdia asta… se prefă cu Cherchez îngrijorat. Ba
m-am şi plimbat cu o barcă … sultanică .” De Férriol parcă atâ ta
aşteptase: vad întru slobozirea laudelor, că nu degeaba Dimitrie îl
poreclea „Cocoşul Evropei”. „Eu, aici, în mă reţul Constantinopol,
capitala Marelui Turc, îl reprezint pe stră lucitul şi atotputernicul rege
Ludovic al XIV-lea. Mă port deci conform rangului şi demnită ţii
stă pâ nului meu şi a ţă rii mele. Eu aici sunt Franţa şi mă ritul ei
suveran.”; „Ai dreptate, încuviinţă Dimitrie, cu bucurie, dar urmă să
atragă luarea-aminte: Ci în Istanbul sunt nişte obicee, ilustre prietene,
de care, dacă nu ţinem sama, ne aşteaptă «groapa sâ ngelui» din
Ediculé.”; „Cine s-atinge de mine, de regele Franţei s-atinge.”; „Da, aşa-i,
se întristă paşa Cerchez. Dar acum asupra împă ră ţiei vin nouri negri. În
Ungaria, pe Dună re şi pe Tisa, suferim înfrâ ngeri tot mai grele. Ş i dacă
n-ar fi regele Franţei, care să -i mai ameninţe dinspre apus, nemţii, cu
acel general al lor Eugeniu de Savoia, ne-ar pră pă di de tot. Aşa că
sultanului nu-i mai arde de întrecerea trufaşă cu alţi monarhi. Chiar de
se simte jignit, tot tace şi-nghite nodâ lcă amară .” Dimitrie a simţit că
vorbirea a lunecat pe o pantă tristă şi vru s-o înveselească , fă ră a o opri
însă : „În Iliada se spune că Paris a fă cut ră zboi pentru mâ ngâ ierea
ochilor şi a cosiţelor Elenei, prea frumoasa muiere a lui Menelaos. Dar
Paris era bă rbat falnic şi voinic şi vâ njos luptă tor, pe câ nd de Savoia
aud că -i mic, pipernicit şi boţit la faţă ca o babă . Ce Elenuşă îl trage
spre ră zboaie şi biruinţe?”; „Eu l-am cunoscut pe Eugeniu de Savoia,
zise de Férriol, că a fost în slujba Franţei, dar regele meu nu l-a ţinut pe
lâ ngă sine, că prea era mic de statură , un homunculus. N-a ştiut că are
geniu militar. Curtea din Viena l-a primit, l-a închiriat, l-a fă cut de
curâ nd prinţ şi-i câ ştigă victorii cu priceperea organiză rii şi cu
îndră zneala atacurilor.”; „Întrebai ce… Elenuşă îl trage încoace? vru să
lă murească Mehmet Cerchez paşa. Istanbulul spre care tindeţi şi după
care tâ njiţi voi, toţi ghiaurii? Dar n-o să -l mai aveţi niciodată ! Vă jur!”;
„Dacă habsburgii ar ajunge aici, la Constantinopol, Franţa şi-ar pierde
toată faima pe care atâ t de greu a câ ştigat-o în Europa. De aceea regele
meu stă cu spada spre coasta de apus a împă ră ţiei habsburgilor şi
prieten bun e cu Marele Turc, fă ră de care n-ar putea face ră zboiul
pentru moştenirea tronului Spaniei. Ră zboi lung şi greu, în trei
direcţii.” Lehemetuit de vorbirea asta, Cerchez paşa îşi aminti de o
nenorocire mai apropiată : „Deocamdată aflaţi că aici, pe malul
Bosforului, s-a ivit ciuma. Ş i ştiţi cine a murit de molima asta?”; „Cine?”
întrebai eu, aproape fă ră să vreau, foarte îngrijorat. „Doamna Maria,
soţia lui Constantin Duca.” Era gata să strig, cuprins de spaimă şi
pă rere de ră u, dar m-am oprit: să nu mă bă nuie că -mi dau coatele cu
Brâ ncoveanu. „Uite cum îmi strică , blă stă mata ciumă , bună tate de
cumnă ţie cu neamul brâ ncovenesc”, se că ină Dimitrie, între glumă şi
durere. „Cum adică ?” se nedumiri Cerchez paşa. „Plă nuiesc, iubite paşă ,
să -l însor pe Antioh cu frumoasa, bogata şi înţeleapta Balaşa Brâ n-
coveanu. Să joc hora în casa cea mă reaţă de la Mogoşoaia. Nu-i aşa că
mă ajuţi într-asta, dască le Ieremia? Şi pe Scarlatache Ruset l-am trimes
în peţit. Ş i poate, la nunta asta, vine şi logodnica mea Casandra
Cantacuzino. Ş i, aşa, înfă ptuim înrudire şi împă care între toţi:
Cantemireşti, Brâ ncoveni şi Cantacuzini. Ar fi frumos, nu? Foarte
frumos!”. Înveselit foarte de visul lui, a poruncit bă utură , baclavale,
sarailii, cafele, că era după -amiază , iar musafirii se aflau cam flă mâ nzi,
după o plimbare îndelungă pe mare. Apoi îi stâ rni la voroavă despre
filozofie, că ci îşi fă cuse obicei să arunce, aşa, pe neaşteptatelea, câ te o
piatră în fâ ntâ nă , lă sâ ndu-i pe înţelepţi a se că znire s-o scoată .
Ion Neculce se ră suci în jilţ, să -l privească din faţă pe dască lul
Ieremia, şi luă cuvâ ntul, zicâ nd:
– În adevă r, Antioh vodă Cantemir a trimis sol la Constantin vodă
Brâ ncoveanu pe cumnatu-să u, Lupu Bogdan hatmanul, întru peţire şi
împă care. Voievodul muntean a fă gă duit fata şi împă carea, dar i-a
cerut, în schimb, să se lepede de Cupă reşti şi chiar să -l piardă pe
Iordache Ruset. Eram şi eu în spă tă ria mică , la ceasul câ nd Antioh vodă
a vestit ră spunsul lui vodă Brâ ncoveanu şi a întrebat: „Ai auzit, vel
vistiere Iordache, câ t îţi preţuieşte ist cap al domniei tale, bine cetluit
de tata?” Iordache a fă cut ochi mari, holbaţi, cum fă cea în clipele de
spaimă . Se temea grozav, dar nu voia să arate. Zise: „Brâ ncoveanu face
voia Cantacuzinilor, iar Cantacuzinii mi-s duşmani de moarte.”; „Odată
Costinii au stat chezaşi pentru domnia ta, a surâ s vodă cu buzele-i
groase de om pofticios la mâ ncare şi la să ruturi. Acum cine mai stă ?”.
Iordache n-a şovă it, ci a ră spuns cu vicleană linguşire: „Numai mă ria ta,
cu râ vna-ţi spre dreptate, cu omenia de care inima ţi-i plină , cu datoria
de a-ţi apă ra supuşii.”; „Nu umbla cu şiretlicuri!” ; „Jur că spun numai
adevă rul, mă ria ta. Ş i-apoi că să toria cu o brâ ncoveancă însamnă să -ţi
pui un necruţă tor epitrop în cap. Sultanul e departe, iar Brâ ncoveanu,
ici, peste gâ rla Milcovului. Eşti om deştept: cum crezi că o mofturoasă
şi îngâ mfată odraslă brâ ncovenească preţuieşte câ t un cap de sfetnic ca
al meu? Chiar de-ar fi bucşită cu aur, tot n-ar face nici două parale. Ş i-
apoi, ai avea, mă ria ta, inimă să -ţi întemeiezi fericirea pe… hoitul unuia
care, viu, îţi este sfetnic credincios?” Antioh vodă chibzui o vreme în
tă cere; apoi cuvâ ntă întrebnd: „Dar… Dumitraşcu vrea să mă împac cu
Brâ ncoveanu, cu orice preţ.”; „Eu sunt un preţ prea de preţ, mă ria ta.
N-ai să dobori mă ria ta unul ca mine, stâ lp al ţă rii, pentru un trup de
muieruşcă . Beizade Dumitraşcu nu ştie câ t am suferit pentru mă ria ta:
am fost închis în Cetatea Neamţului, casele pră date şi multă prigoană a
îndurat neamul meu, apă râ ndu-i pe Cantemireşti. Să adeverească şi
Lupu Bogdan, c-am îndurat prigoana împreună . Pentru mă ria ta,
pentru neamul Cantemir, fraţii mei îşi primejduiesc viaţa în urzelile
cele ucigaşe din Ţ arigrad. Ş i-apoi, ce-ar zice fratele mă riei tale, prea în-
vă ţatul Dimitrie Cantemir, auzind că l-ai trimis la moarte pe fratele
celui mai bun prieten al să u, Scarlatache Ruset? Nu-i cu putinţă , mă ria
ta!”; „Sfâ rşeşte odată cu ţintuirea!”; „Nu sfâ rşesc, mă ria ta, pentru că
mi-i milă de viaţa pe care va s-o duci cu Brâ ncoveanca. Între voi va
stă rui veşnic stafia mea. Spâ nzurat de Brâ ncoveanu, mă fac strigoi şi
noaptea vin să vă sug sâ ngele. Iar câ nd vă veţi îmbră ţişa, cum e datina
între soţi, ca să ză misliţi coconi, eu, ca vampir…” Antioh vodă a fă cut
semn repezit cu mâ na să tacă şi i-a întors spatele. Dar Iordache tot a
mai zis: „Ar fi cea mai mare dobitocie să mă schimbi pe-o mireasă
bicisnică şi nă zuroasă , crescută numai în puf, mă tasă şi aur. De ce? Ca
să -ţi scoată ochii toată viaţa ca s-a cununat cu un urmaş al unui ră zeş
herghelegiu la cai şi lefegiu la leşi?” Vă zâ nd îngă imeala lui vodă , Lupu
Bogdan hatmanul, cumnatul fraţilor Cantemir, om înţelept, să nă tos la
minte, cumpă nit la vorbă , cunoscă tor al oamenilor, a gră it: „Eu nu vă
iubesc, Ruseteştilor, dar ştiu că sunteţi mulţi, foarte vicleni, destul de
bogaţi şi prin asta foarte puternici la Ţ arigrad.”; „N-am zis eu asta,
surâ se Iordache micşorâ nd privirile. Dar dac-ai adus vorba, aflaţi că
Mavrocordat Exaporitul ni-i prieten. Că ne sprijină cel puţin cinci
paşale, care au datorii la că mă tarul cel mare al Ţ arigradului. Iar acesta
ni-i rudă şi prieten. Ş i să nu te miri dacă , îndată ce se află despre tâ rgul
cu Brâ ncoveanu, beizadea Dumitraşcu se şi vede plutind pe Bosfor,
într-un sac azvâ rlit pe fereastră din casa de la Ortakioi…”; „Ne
ameninţi?” se sperie Antioh vodă . „Numai dacă -i nevoie… mormă i, ră u,
Iordache. Ş i mulţumesc hatmanului Bogdan că mi-a deschis ochii. Eu…
nu mă gâ ndeam.” ; „Haida-de! râ se Bogdan. Dră ceasca domniei tale
minte tocmai asemenea gâ nd să nu fi izvodit? Cine te crede?”; „Deci vă
temeţi de noi, Ruseteştii; adică ne preţuiţi de frică . Nici nu vrem ceva
mai mult. Neamul nostru rosteşte rar cuvâ ntul dragoste. Ş i câ nd îl
rosteşte se gâ ndeşte doar la aur.” Auzind asemenea filozofie, m-am
cutremurat. Cred că acelaşi simţă mâ nt de spaimă l-a cercat şi pe
Antioh vodă , deoarece l-am vă zut tă câ nd, galben la obraz, ca într-un
tâ rziu să strige: „Nu-mi trebuie Brâ ncoveancă ! Însoară -se frate-meu cu
gingaşa şi frumoasa Balaşa… Dar, dacă -i aşa, cu cine mă însor? Că
doamnă îmi trebuie. Îmi trebuie!”; „Dacă mă ria ta întrebi, eu voi
ră spunde cu un sfat de aur, se gudură Iordache. O ştiu pe Catrina, fata
logofă tului Dumitraşcu Ceaurul. E frumoasă şi deşteaptă . O cunoşti
bine şi mă ria ta, că doar te-ai rotit prin preajmă -i câ nd erai beizadea,
şi-ţi plă cea foarte.” Antioh vodă stă tu oleacă în uimire, dar repede se
lumină la faţă şi se bucură , semn că Iordache Ruset pusese degetul pe
rană : „Da, da… Frumoasă ca o zâ nă . Şi mi-a fost dragă .”; „Vezi? întrebă
cu un fel de pă rintească duioşie şi înţelepţie vistierul: Vezi, mă ria ta?
Eu la toate mă gâ ndesc. Zi şi noapte mă gâ ndesc numai întru fericirea
mă riei tale.”; „Afurisitule! se ră suci Lupu Bogdan. O aveai în buzunar!” ;
„Ce?! râ nji Iordache. Voiai să -l las pe mă ria sa să -şi împovă reze cugetul
cu stafia mea, cum şi-a încă rcat şi otră vit pă rintele mă riei sale inima cu
moartea Costinilor? Ş i, gâ ndiţi-vă , ce palmă ar fi pentru neamul
Cantemir dacă , după ce mă că să peşte pe mine, Brâ ncoveanu se
ră zgâ ndeşte sau adaugă altă cerere? De pildă , ca Dimitrie Cantemir să
renunţe la că să toria cu Casandra Cantacuzino?” Vodă încremeni o
vreme în gâ nduri. Se vedea că se luptă cu sine, cu încurcate probleme
politiceşti, cu încâ lcite mreje de intrigi, cu dragostea de frate. Ş i cum
nici mintea, nici firea nu-l ajutau să se încumete la lucruri mai
îndră zneţe, gră i cu glas slab şi şovă itor, dar care se întă rea pe mă sură
ce rostea cuvintele: ,.Da… M-am hotă râ t. Hatmane Bogdan, pofteşte-l la
curte pe logofă tul Dumitraşcu. Vezi cum îi vorbeşti: eşti peţitorul
meu… Îl aştept în iatac.” După ce ieşi vodă din spă tă ria mică , Iordache
aşteptă câ teva clipe, parcă temâ ndu-se ca vodă să nu se ră zgâ ndească .
Apoi îşi chemă fraţii, aflaţi toţi, întru acel ceas, în Curtea domnească . Le
zise sau mai degrabă le porunci: „Lascarache şi tu, Mihalache, la
Istanbul! Faceţi de petrecanie Brâ ncoveanului. Să ne ţină minte! Tu,
Scarlatache, te duci la Bucureşti, cu aceeaşi treabă , printre Cantacuzini.
Dar treci prin Braşov mai întâ i.”; „Braşov? se miră Scarlatache. De ce?”;
„Vinzi două turme de boi şi cumperi odoare, râ nji dră ceşte Iordache.
Astea aşa, de scornitură . De fapt te duci să le vezi pe doamna Maria lui
Ş erban vodă Cantacuzino şi pe domniţa Casandra…, rudele noastre.”;
„Ei, de mult n-am mai avut de-a face cu nişte Cantacuzinoaice”, se
prefă cu Scarlatache a înţelege ceea ce nu pricepea. „Nu te trimit în
peţit, nepricopsite, se încruntă Iordache şi rana de pe frunte i se
învineţi. Ci pentru învinuit, pentru ponegrit.”; „Da? se bucură Scar-
latache. Ş i pe cine mai… boiesc în negru, viperă procletă ? Că , pentru
tine, două muieri sunt bagatel, o nimica: două porumbiţe-ntr-o cuşcă şi
două gră unţe de otravă . Ajung! Pe cine mai bâ rfesc?”; „Nici bâ rfă , nici
defă imare, nici hulă , râ nji iar Iordache. Spui doar ce bine ştii că -i
adevă rat: că beizadea Dumitraşcu-i un fluşturatic fiu de herghelegiu,
deci de neam prost, cu totul nevrednic a se înrudi cu neamul
împă ră tesc al Cantacuzinilor. Că , dacă s-ar face că să toria dintre
Casandra şi Dimitrie, ciolanele împă ratului Ion Cantacuzino s-ar ră suci
în mormâ nt de ciudă , de mâ nie şi de ruşine. Şi dacă tot nu se sperie
adaogă , lucru bine ştiut de tine, prietenul lui…”; „De aceea îi sunt bun
prieten, ca să -l pâ ră s ?” „Nu frate, ci ca să -i afli slă biciunile şi pă catele.
Ş i aflâ ndu-i-le să le trâ mbiţezi, întru tă mă duire. Că noi, ca la carte: nu
vrem pieirea pă că tosului, ci îndreptarea lui. Ş tiţi doar că -i zurbagiu.
Bea. Câ ntă cu tambura, împreună cu cadâ nele, ca un lă utar mişel. Uită
că -i fecior de domn. Adică nu uită , ci îşi bate joc. După ceasurile de
destră bă lare, se face ursuz, acru, zburlit. Se poartă parc-ar avea ţepi de
arici. Iar câ nd îl apucă damblaua scrisului, nu mai iese din iatacu-i câ te
trei-patru să ptă mâ ni. Ei? Spui vreo minciună ? Nă scoceşti ceva?
Huleşti?”; „Nu. Aşa-i, întocmai…, Alifâ stâ c! râ se Scarlatache Ruset. Dar,
de ce să spunem atâ tea adevă ruri despre… un prietenâ ?”â ; „N-ar
trebui să mă întrebi, ci să judeci şi să -ţi dai sama ce s-ar întâ mpla cu
noi, Ruseteştii, dacă fiica lui Ş erban Cantacuzino ajunge doamnă aici, la
Iaşi?” se ră suci Iordache, cu chip îngrijorat, spre cei trei fraţi ai să i,
câ ntă rindu-i din priviri. „Da, nu mai avem loc nici în ţă rile româ ne, nici
în Istanbul. Plec la Braşov!” se hotă rî Scarlatache, cu un fel de
iluminare pe chip.
Maica Daria se foşni în jilţ şi tuşi uşor, ca să poată întreba:
– Chiar aşa de vicleni şi de ră i erau Cupă reştii?
– Da, încuviinţă Neculce, mă înspă imâ ntam şi eu. Că eram printre
ei şi nu-şi ascundeau prea tare urzelile. Sau poate nu se fereau anume,
pentru că , ştiindu-mă prieten cu Dimitrie, aveam să -i destă inui
planurile lor. Ci, drept să vă spun, n-am crezut că le vor putea înfă ptui.
Ziceam în sinea-mi: mâ ţa cu clopoţei nu prinde şoricei. Eram mai tâ nă r
şi nu credeam că mă aflu printre urzitori de vrajbă fă ră sfâ rşit, dar iată
că învră jbitorii, precum viespile şi tă unii, mişună prin lume şi înţeapă -
ntruna, întruna, fă ră popas.
– Da, vremea, cumplita vreme a învră jbirilor, zise şi dască lul
Ieremia, întinzâ nd mâ na spre ulcica de vin. Ş i, după ce-o sorbi pâ nă în
fund: Iar în vremea asta Dimitrie Cantemir, ucenicul meu, cerca mereu
împă carea.
– O cerca… uneltind şi el, râ se hatmanul Neculce.
– Adevă rat dar nu se afla altă cale. Însumi, trecâ nd la Curtea
domnească din Bucureşti, înţelegeam că în viespar nu poţi tră i decâ t
înţepâ nd şi muşcâ nd. Astă învă ţă tură o dobâ ndise şi Dimitrie in
Istanbul. Ci, tocmai de aceea, se preocupa mult de îndreptarea
oamenilor, de îmblâ nzirea lor. Şi, mai cu samă , pentru întă rirea cuge-
tului fratelui să u Antioh se stră duia de zor să sfâ rşească „Divanul sau
gâ lceava înţeleptului cu lumea”. L-am vă zut atunci de multe ori. În
juru-i, numai că rţi: Dioptra şi Van Helmont, Miron Costin şi Historia
Alexandri Magni, Persicarum rerum historia, Biblia, Varlaam şi Ioasaf,
Vissovatius şi multe altele pe care parcă mi-i greu să le mai înşir. Ş tiu,
de asemenea, că a scris la câ ţiva mari că rturari din Berlin, Padova şi
Paris, cerâ ndu-le sfat şi ajutor întru scrierea că rţii. Ş tiu că de trei luni
nu ieşise din casă , dintre că rţi şi nu lă sase pana din mâ nă .
 – Deci, într-un fel, Iordache Ruset avea dreptate, râ se jupâ neasa
Maria.
– Avea dreptate numai câ nd spunea că se-nfunda în iatac, între
că rţi şi scria; dar ursuz nu era defel. Am lucrat multe să ptă mâ ni
împreună , în casa de la Ortakioi.
– Parcă -l aud şi acum, intră în vorba şi că pitanul Silion: „Altă
pană , Silioane!.. Bine ascuţită … Eşti cam stâ ngaci, bă iete! Ascuţirea
penelor e treabă gingaşă , pe care numai Daria o împlinea cu iscusinţă .
Pana primită din mâ na ei luneca pe hâ rtie ca într-un danţ vră jit. Dar
ea-i acolo, iar eu… Ştiu că ţi-ar plă cea mai mult, Silioane, să ne batem în
spadă , să ne întrecem în halca, să bem prin crâ şme ori să ochim muieri
pe la balcoane, ca să ne poftească înlă untru şi nu ca să ne ascută …
penele de scris. Dar toate la vremea lor, flă că ule! Nu-ţi pierde
ră bdarea: vin ele iară şi desfă tă rile. Numai să sfâ rşesc pustia asta de
carte, ce-mi stă pe suflet ca o piatră de moară , câ nd rece ca gheaţa,
câ nd ca jeratecul arză tor… Să ştii totuşi că şi pana poate fi o spadă .
Tă ioasă . Ascuţită . Foarte ascuţita. Ş i chiar otră vită , cu suc de ură , de
batjocoră şi de moarte… Roagă -l pe dască lul Ieremia să vină aici, să -i
spun că …”
– Sunt aici, Dumitraşcu, am zis eu, ridicâ nd fruntea de pe cartea
pe care o citeam. „Am sfâ rşit cartea, dască le!” izbucni Dimitrie cu mare
bucurie.”; „Bine c-a dat Dumnezeu, m-am veselit şi eu. Că te-ai
să lbă ticit de tot, de-atâ ta şedere-n casă şi-n pustnicie.”; „Nu mă
compă timi, dască le al meu. M-am desfă tat scriind… gâ lceava asta. Nici
nu-ţi închipui ce înaltă şi subţire şi aleasă desfă tare. Pentru că
gâ lceava-i în mine, cu mine însumi. E fră mâ ntarea, izbirea, ciocnirea,
bă tă lia între alb şi negru, între da şi nu, între cald şi rece, între
deşteptă ciune şi prostie, între bine şi ră u, între întuneric şi lumină …” ;
„Da, aşa spune dialectica”, l-am oprit eu, cu o oarecare teamă .”; „Uite,
am desenat aici şi stema ţă rii. Ş i stihuri am ticluit, voind s-o înalţ pâ nă -
n ceruri: …«Herbul ţă rii s-au fost ales bour, /Numele vestindu-şi ca
tunul prin nour»… Am pus, la urmă , şi Stoicorum percepta X — cele
zece porunci ale stoicilor, după Stimuli virtutum al lui Wissowatius.” ;
„Ş i tă lmă cirea în greceşte?” „Am terminat-o! Ce crezi, dască le?! Câ nd
mă aşez la treabă , nu mă las pâ nă nu ajung la capă t. Iată , iscă lesc cartea
de închină ciune lui Antioh voievod şi epistola că tre cetitor.” Am citit
multe pagini din manuscris şi iară i-am lă udat priceperea, hă rnicia,
stă ruinţa şi talentul. „Cei drept, am muncit pe brâ nci, a surâ s oleacă
întristat de oboseală . Nici la nunta fratelui meu n-am avut ră gaz să mă
duc. Am uitat de uneltirile din Fanar ori din Serai. M-a subjugat cartea
asta şi râ vna de a o dă rui oamenilor, să înveţe a fi mai înţelepţi, mai
socotiţi, mai buni. Iată şi desenele: herbul ţă rii, înţeleptul şi lumea,
roata lumii… Cel care scrie că rţi trebuie să ştie a coborâ pâ nă în
adâ ncul fiinţei omeneşti şi a urca pâ nă în înaltul cel mai înalt al
gâ ndului. Iar gâ ndul să -i zboare pâ nă dincolo de stele.”; „Foarte
adevă rat, am încuviinţat eu, bucuros, şi am întrebat: îngă dui să -i adaug
şi eu o scurtă epistolă ?”; „Ce bine-mi ghiceşti gâ ndurile, dască le
Ieremia! m-a prins de umă r. Chiar de asta te că utam: să te rog pentru o
epistolă ca o precuvâ ntare. Tu eşti doar plugarul care, cel dintâ i şi cel
mai mult, ai ostenit pentru holda minţii mele.”; „Iară pă mâ ntul fiind
bun, roadă înmiită a dat. Mâ ine ai epistola!” am fă gă duit cu dragoste şi
voiam să -l rog a nu pă ră si pana pentru prea multă vreme. Să nu fie
ispitit a se tă vă li în valurile vicleşugurilor din Fanar şi să nu cerce a
înota „prin marea relelor socoteli”, cum obişnuia să spună , câ nd ai
intrat tu, că pitane Silion, să ne vesteşti că un galion foarte mare,
necunoscut, pluteşte pe Bosfor, agale ca o lebă dă uriaşă .
– Da, dască le Ieremia, venea dinspre Marea Neagră .
– Am să rit amâ ndoi la fereastră . În adevă r, o corabie mare, nouă ,
înzestrată cu catarge şi pâ nze uriaşe, umflate de vâ nt, înainta spre
miază zi. „După steag, pare a fi rusească ”, am zis eu. „Rusească ? Cum
adică ? Ţ arul Petru abia a ocupat Azovul. De unde asemenea falnic
galion? Ei, poznă ! se plesni cu palma peste frunte: Îmi da mie a înţelege
ceva contele Tolstoi… Dacă -i aşa, dacă ruşii au coră bii în Marea Neagră ,
se schimbă calimera pentru aceste pă rţi din Europa. Vine stă pâ n nou
spre cetatea lui Constantin cel Mare.” Nu scă zuse cu nimic mirarea
noastră , că a şi intrat contele Tolstoi, ambasadorul Rusiei, însoţit de
ambasadorul franţuz, marchizul de Férriol, şi vorbi cuprins de o
bucurie clocotitoare: „Ei, prinţe, cucerim Bizanţul?” ; „Vă firitisesc din
inimă pentru acest mă reţ galion, i-a strâ ns Dimitrie mâ na, dar c-o
râ ndunică primă vara nu se face.”; „Nici eu n-am zis că -i primă vară
chiar acum, ci doar că poate fi, s-a mai stins bucuria contelui, iar
ambasadorul francez a întrebat ceva mai tare, pă râ nd că laudă :
„Ambiţios ţarul Petru, şi iubitor de farse: a construit acest galion la
Voronej, pe Don, şi l-a aruncat în mare, ca pe-o jucă rie, ca pe-o
nă zbâ tie, drept în poarta Seraiului, ca să sperie hulubiţele şi
cadâ nele?”; „Ilustre marchiz, mă ritul ţar nu se joacă de-a…” ; „Nici câ nd
că lă toreşte incognito? Nici câ nd se dă drept sergent ori matelot? Nici
câ nd rade bă rbile boierilor? Nici câ nd întemeiază oraş într-un ţinut pe
care nici nu ştie de-l va putea stă pâ ni?” ; „Învaţă de la alte ţă ri cum să
conducă Rusia mai bine! urmă contele Tolstoi foarte serios. Noi ruşii
trebuie să facem un salt mare, ca să ajungem la nivelul Apusului. Ţ arul
Petru este atletul care ajută Rusia să se ridice într-un sfert de veac câ t
altele în două secole.”; „Ş i ce model şi-a luat ţarul?” ; „Cneaz Dimitrie,
mai multe, în frunte cu slă vitul rege Ludovic al Franţei, care a sporit
industria şi meşteşugurile, a modernizat armata şi-a construit palatele
cele minunate de la Versailles. Noi abia acum deschidem o fereastră la
mare.”; „Dacă aş fi monarh, interveni Dimitrie, eu ca ţarul Petru aş
lucra.”; „Foarte bine! îl lă uda Tolstoi. Dar să plec repede că , de bună
samă , mă caută marele vizir să -i dau explicaţii despre galionul
minune.”; „Ca să -ţi faci un locuşor la Edicule, râ se Dimitrie, întreabă -l şi
pe el… «Câ nd cucerim Bizanţul?»“; „Ai auzit ceva, cneaz Dimitrie? Crezi
că s-ar putea să mă …”; „De trei luni n-am ieşit din Ortakioi, precum
ştii.”; „Se zvoneşte că , în urma acestui impresionant galion, ar naviga o
flotă de cincizeci de coră bii, încă rcate cu soldaţi”, informă de Férriol, ca
să vadă câ t creşte spaima contelui Tolstoi; „Cu tunuri câ t turnul
Galatei!” râ se Dimitrie Cantemir; „De unde ştii? se miră de Férriol”,
înciudat că el nu aflase; „Am glumit… ieri cu Scarlatache Ruset; o glumă
cam nesă rată , dă du Dimitrie vina pe unul care se dovedea tot mai mult
un scornici şi schimbă tor după bă taia vâ ntului. Mi se pare că el a ştiut
înaintea noastră despre venirea acestui faimos galion.”; ,Să ştii că el a
fă cut din ţâ ntar armă sar şi-a umplut Ţ arigradul.” „Se prea poate! se
lumină Dimitrie. Eu îl prepun pe Scarlat Ruset cu Cameleonul, jiganie
asemă nă toare broaştei, fă ră grumaz, iar gura ca de lacherdă îi ajunge,
spintecată pâ nă la umeri, picioarele de dinainte seamă nă cu labele
maimuţei, ochi gă lbui mici câ t un gră unţ de mac, are coadă lungă cu
care prinde prada şi cu care se spâ nzură de cră ci şi se leagă nă ; are o
limbă tot atâ t de lungă câ t şi coada, iar vâ rful ei are un clei sau vâ sc de
care se lipeşte orice muscă …” ; „Dimitrie, l-am întrerupt eu, îngrijorat
că îşi lehemetuieşte musafirii, mi se pare că ai cam luat-o razna.” Dar
nu; oaspeţii mai aveau chef de vorbă . De Férriol îi lă udă închipuirea
bogată , cu înclinare spre lucruri caraghioase. Socoteam că Dimitrie
avea o minte bine împodobită cu ştiinţă , în stare a urzi felurite chipuri
monstruoase, la care nici ziditorul lumii nu s-a gâ ndit. „Există şi un
desfrâ u al închipuirii şi al inimii, care fă ptuieşte pozne şi nă zbâ tii, a zis
Dimitrie. Ci pe mine mă încâ ntă acest Scarlatache Ruset, pentru că nu
ştii niciodată ce culoare sufletească va îmbră ca, pentru că , de obicei,
asemeni Cameleonului, se vă pseşte repede în culoarea firii, a locului
unde se află într-un moment dat.”; „Deşi nu eşti Cameleon, cneaz
Dimitrie, pofteşte cu noi să vedem bucuria creştinilor şi spaima
musulmanilor.”; „Merg bucuros, conte Tolstoi, deşi eu nu mă schimb de
dragul schimbă rii, ci numai din nevoia de a nu pieri… Ş i pentru că
simili simili cognoscitur, îngă duiţi-mi să mă îmbrac europeneşte.”;
„Intri iar in vâ ltoarea cea politicească ?” am întrebat eu; „De ce nu? se
veseli Dimitrie. Am terminat cartea, prieteni!” ; „Bravo! îl lă udă de
Férriol. Te rog să ne-o înfă ţişezi şi nouă , cu cel dintâ i prilej. Ş i eu am să -
ţi aduc cartea lui La Bruyere, tipă rită mai anii trecuţi şi intitulată «Ca-
racterele». Foarte îndră zneaţă carte, plă cută şi nouă , aristocraţilor,
deşi ne înţeapă adâ nc. Ne biciuie, dar spune adevă rul. De pildă , citeam
azi-dimineaţă o frază : «…gentilomii, strâ mtoraţi, s-au împă cat cu
burghezii şi au încetat să mai ceară dovada celor patru stră moşi
aristocraţi şi şi-au că să torit odraslele cu odrasle de burghezi bogaţi;
mai ales feciori cu fete burgheze».” Asemenea vorbire filo- zoficească ,
plă cută celor doi, ameninţa să uite de stră lucitorul galion rus apă rut,
netam-nesam, în Bosfor. Dar tocmai atunci, parcă l-ar fi chemat cineva,
s-a ivit Scarlatache Ruset şi a întrebat pripit şi foarte îngrijorat: „Pleci,
mă ria ta?” „Cu prietenii, Scarlatache! l-a întâ mpinat cu bună voinţă şi cu
oarecare pă rere de ră u. Vreau să vă d cum se simt musulmanii câ nd în
Bosfor ră sare, din valuri, corabie creştină .” Rotindu-şi ochii lui câ t un
gră uncior de mac, Scarlatache s-a apropiat de mine şi de Dimitrie şi a
şoptit: „Aflat-am că Brâ ncoveanu l-a rugat pe împă ratul nemţesc să nu
îngă duie domniţei Casandra să plece din Braşov. S-o facă prizonieră .”
Mă miram şi-l admiram pe Dimitrie cum să rea în sus, cu o tinerească
vioiciune, câ ntâ nd şi jucâ nd: „Mă duc s-o ră pesc! S-o scot din
primejdie… Da! Mâ ine plec cu armia sultanului Mustafa spre Belgrad.
Pe drum, mă abat pe la…”; „Să nu faci vreo poznă , Dimitrie”, am cercat
eu să -l potolesc. „Ar trebui să fiu un voievod poznaş, râ se, tră gâ nd cu
coada ochilor la Scarlat Ruset. Ş i cum… voievod nu mai sunt, va să
ră mâ nă doar poznaşul, lotrul de fete, de domniţe frumoase.” Câ t a
durat şoapta lui Scarlatache, Tolstoi şi de Férriol au privit pe fereastră
galionul rus şi mulţimea care că sca gura şi se minuna de asemenea
nemaivă zută corabie. „Chiar vrei să te faci pă rtaş la Campania din
Ungaria? întrebă contele Tolstoi, cam supă rat. Adică vrei să vezi cum
sultanul cucereşte Viena?” ; „Daltaban-paşa mi-a obţinut învoirea. Ş i nu
vă d de ce aş renunţa.” ; „Nu-i prea… ră zboinic padişahul?” îngă imă de
Férriol. „Vrea să ră zbune înfrâ ngerile de la Viena şi Buda. Să ocupe câ t
mai mult din Europa creştină .” ; „Va izbuti? întrebă Scarlatache, foarte
dornic să afle pă rerea lui Dimitrie Cantemir. A fă cut pregă tiri uriaşe, pe
câ t ştiu,”; „Mira-m-aş! nu şovă i acesta să -şi spună pă rerea, lă murind:
Sultanul porneşte cu un sfert de milion de spahii şi ieniceri, bine
armaţi, dar şi Eugeniu de Savoia-i mare general. Nu-i aşa, marchize de
Férriol?”; ,,Aşa-i, dar Franţei nu-i convine o Austrie prea puternică .”;
„S-ar putea, totuşi împă ratul din Viena a prins curaj şi ai lui împing din
ră sputeri, împreună cu leşii şi cu ruşii, să facă Dună rea hotar. Suntem
la ră scruce de vremi. Întâ mplă rile se pră pă stuiesc peste noi, ori se
înalţă ameţitor. Ludovic al Franţei stră luceşte printr-o curte fă ră
pereche, pizmuită de toţi monarhii lumii. În Suedia s-a ridicat acel
Carol al XII-lea, care, să vâ rşind minuni de vitejie, începe a fi numit
Alexandru Machedon al miezului de noapte. Victoriile lui din Polonia şi
din pă rţile Mă rii Baltice ţin lumea cu respiraţia oprită .”; „Da, prinţe
Dimitrie, adeveri de Férriol; dar pe câ nd lumea toată priveşte spre
nord la ispră vile lui Carol, împă ratul Leopold şi ţarul Petru îşi întind
stă pâ nirile lor spre miază zi, mai încet, dar mai cu temei şi mai cu folos
decâ t suedezul, ale că rui victorii mie-mi par focuri de artificii:
orbitoare, dar repede pieritoare.”; „Sunt de pă rerea domniei tale,
marchize.”; „Eu cred în soarta bună a Rusiei mele. Ţ arul Petru este un
fenomen cum rar se iveşte în istorie. El ridică ţara mea la rangul de
mare putere în Europa. Adică a şi ridicat-o.”; „S-ar putea, dacă nu l-ar
avea potrivnic pe suedez.”; „Carol suedezul este un geniu militar,
straniu şi neastâ mpă rat, surâ se Tolstoi. Dar n-are temelie puternică . Pe
câ nd ţarul meu…”; „Nu se ştie, îl opri de Férriol; nici Alexandru
Machedon n-a avut o ţară mare, şi ce imperiu a cucerit…”; „Oricum,
prieteni, eu mă duc să vă d cum se înalţă steaua lui Eugeniu de Savoia
sau cum se pră buşeşte în noaptea înfrâ ngerii şi a uită rii.”; „Da? se
îngrijoră Scarlatache. Ş i te bucuri? De ce?”; „Tu nu? Au nu vezi cum
decade împă ră ţia otomană ? Se pră buşeşte în propria ei lă comie, se
îneacă în propriul ei belşug şi lux. Ş i asta tocmai câ nd, cu laudă multă şi
zgomot mare, porneşte să cucerească Europa.”; „Îmi vine în minte o
caracterizare din «Caracterele», cartea lui La Bruyere. «Un suveran
fastuos şi luxos este asemenea unui pă stor înveşmâ ntat în aur şi
nestemate, ţinâ nd în mâ nă o nuieluşă de aur; câ inele lui are zgardă de
aur şi e legat cu un lă nţişor de aur şi mă tase. La ce foloseşte turmei
atâ ta aur, câ nd se nă pusteşte lupul asupră -i?»” Toţi gă siră m cuvintele
franţuzului foarte adevă rate şi parcă nu puteam să nu ne bucură m:
Tolstoi, că stă pâ nul lui dispreţuia luxul şi muncea ca un dulgher, ca un
fierar şi chiar ca un ciubotar.
– Aşa-i, îşi meştereşte singur ciubotele, spuse cu mirare Neculce.
Am vă zut cu ochii mei cum le câ rpea, în cort.
– Dimitrie şi cu mine în taină ne bucuram. Dar Scarlatache Ruset
a bă nuit: „Ş i eu… mă bucur, dar nu fă ţiş. Că nu ştii nicicâ nd cine-i coadă
de topor.”; „După câ te vă d, schimbă Dimitrie vorba, fratele meu se
descurcă bine cu domnia. Ţ ara prosperă în tihnă şi linişte.”; „Te are pe
tine capuchehaie, Alifâ stâ c! Cum să nu se descurce? Dar are şi
potrivnici, duium. Vezi să nu-ţi scape de sub priveghere.”; „Ş tiţi cum a
trecut proviziile peste Nistru, la Cameniţa? a întrebat Dimitrie. A legat
boii de la că ruţe de cozile cailor tă tă reşti şi aşa i-a silit să înoate prin
şuvoi… Deci Antioh vodă e… aliatul Franţei, marchize.”; „Dacă -i ajută
pe turci împotriva leşilor, este! Dar trebuie să ştiţi că nici Franţei nu-i
convine un Imperiu Otoman prea puternic.” Râ seră toţi, fă ră o pricină
anume. Poate pentru că se gâ ndeau ce neînsemnat era acel ajutor dat
de moldoveni Cameniţei. Dar Dimitrie se opri şi zise: „Nu vorbind de
miere ţi se face gura dulce… Ş i eu socot că o ţară mică , pentru a tră i,
trebuie să fie prietenă cu toată lumea. Altminteri o înghit chiţii cei
mari, tari şi lacomi. Domniile voastre, care veniţi din două ţă ri mari,
greu înţelegeţi sufletul oamenilor ză misliţi în ţă ri mici. Oricum,
poimâ ine intru în alaiul sultanului şi-l însoţesc pâ nă la locul bă tă liei.
Nu să lupt, ci să vă d, să cercetez şi să scriu.”; „Cneazule, eşti
neastâ mpă rat ca vâ ntul, îl lă udă contele Tolstoi, în felul lui. Dar ce-ţi
trebuie tabă ră , ră zboi, bă tă lie?”; „M-am nă scut într-o ţară aşezată în
calea furtunilor şi, cu câ t mă vâ ntur, mă rotesc şi mă scutur, cu atâ ta
sunt statornic pe-acest pă mâ nt. Iar Horaţiu spune: Misce stultitiam
consiliis brevem, amestecă în înţelepciunea tu şi un gră unte de
nebunie.” Au plecat toţi; Tolstoi, de Férriol, Dimitrie şi Scarlatache.
Colindâ nd prin oraş, au aflat că lumea se împă rţea în două : unii se
bucurau că vine o schimbare în lumea otomană ; alţii se temeau,
proorocind că în curâ nd Istanbulul va suferi de foame. După ce a fă cut
o vizită la marele vizir, liniştindu-l asupra apariţiei galionului rus,
Tolstoi, împreună cu Dimitrie Cantemir şi cu Scarlat Ruset s-au
îmbră cat ca negustori greci şi au chefuit o zi şi o noapte în crâ şma unui
armean. Ş tiu că rusul bea de stingea, iar Dimitrie mai prejos nu se lă sa.
Ş i, iertat să fiu, nici muierile nu le lipseau şi câ teva dă nţuitoare indiene,
baiadere, foarte frumoase şi pă timaşe femei. Nu-i aşa, Silioane, că nu se
află privelişte mai vră jită ca o muiere frumoasă ?
– Aşa-i, dască le, ră spunse că pitanul. Am fost cu dâ nşii la crâ şmă o
zi şi o noapte. Nici nu l-am putut trezi în ziua câ nd trebuia să plecă m la
tabă ra sultanului de la Adrianopol. Noroc că plecarea taberei s-a
amâ nat cu cinci zile. Aşa că Dimitrie Cantemir a avut timp să se pregă -
tească , să vadă pe unii din dregă torii cei mari şi să afle lucruri pe care
puţini le ştiau. Însoţindu-i în tabă ră , cinstiţi veghetori, voiesc a vă
povesti două întâ mplă ri, dacă mai aveţi ră bdare în seara asta.
– Avem, că pitane, îl încredinţă hatmanul Neculce.
– Dar mai întâ i amintiţi-vă şi de poamele din paneraşe şi de vinul
ori mustul din ulcioare şi ulcele, îmbie Maria Neculce.
După ce se înfruptară din acele dulci roade ale bunului pă mâ nt
moldovean, ridicâ ndu-se din jilţuri şi mai dezmor- ţindu-şi ciolanele,
după ce priviră sclipă rul stelelor şi necuprinsa înă lţime a cerului, se
aşezară la locuri şi aşteptară ca Silion că pitanul să urnească povestirea
din ră gazul în care poposise.
– Mi-aduc aminte că ne aflam cu tabă ra lâ ngă Sofia şi Dimitrie
Cantemir îl că uta de zor pe Mustafa Daltaban paşa. Îl pâ ndi câ nd era
singur în cort, privi grijuliu să afle dacă nu cumva îl vede careva. Mă
puse pe mine să stră juiesc la uşă , iar el intră , se închină cu grabă şi-i
şopti: „Mă rite paşă şi prietene, fugi! Fugi acum, fă ră ză bavă …”; „Ce-i cu
tine, Dimitrie? Ce ai? Ce ţi s-a întâ mplat?” se mira paşa; „Mie… nimic.
Mă riei tale! Am vă zut fetva pentru surghiunul mă riei tale. Fugi! Nu mai
întreba”; „Surghiun?! s-a crucit paşa. De ce? Vino-ţi în fire, tinere.”;
„Marele vizir şi seraskier te-nchide la Bickia, loc ciumat. Are poruncă .”;
„Cu ce-s vinovat?” întrebă paşa, cu râ s batjocoritor; „Cu nimic,
fă r'numai că marele vizir e om îngâ mfat, pizmă tă reţ, linguşitor, prost şi
se teme că -i întuneci faima. Te-a pâ râ t că eşti prieten cu ghiaurii şi vrei
să treci, în timpul bă tă liei, de partea lor.”; „Gră ieşti adevă rul, Dimitrie?
se schimbă nedumerirea şi bat- jocora paşei într-un început de spaimă .
Nu-i vreo şotie de-a ta?” Dimitrie Cantemir îngenunche şi-şi fă cu cruce:
„Jur c-am vă zut porunca iscă lită . Adă posteşte-te în Moldova, pâ nă se
potoleşte mâ nia padişahului. Fugi, nu mai întâ rzia nici un minut. În
Cetatea Neamţului, Antioh…”; „Deşi mă ştiu cu totul nevinovat, iată , ai
început să mă nelinişteşti, să mă pui pe gâ nduri… A, dar stai! tu, în
Moldova, m-ai pă că lit, câ ndva, straşnic. Ş i-acum…”; „Jur, în genunchi,
jur că nu-i şagă . E adevă r crud!” Pentru că i-am vestit că vine Mehmet
Cerchez paşa, Dimitrie i-a să rit în faţă cu o rugă fierbinte: „Cinstite
paşă şi prietene, doresc să mă abat două să ptă mâ ni pâ nă la Moldova,
să -mi vă d fratele. Roagă -l, rogu-te, pe marele vizir să -mi îngă duie.”; „Îl
rog eu chiar pe sultan”, a zis, binevoitor Daltaban paşa; „Nu! Te rog nu,
nu te duce la… Nu mai plec!”; „Ce-i cu tine, omule? s-a mirat, cu iz de
supă rare otomanul. Mă duc la padişah.” ; „Prietene Cerchez, roagă -l şi
domnia ta să nu se ducă !” Dar Mehmet Cerchez l-a apucat de mâ nă şi l-
a tras cu faţa spre dâ nsul. „Eşti bolnav? Nu te-am vă zut niciodată aşa
de ză pă cit, de aiurit.”; „Zice că …”; „Nu! Te conjur, paşă , nu! s-a
fră mâ ntat Cantemir. Taci! Tă cerea-i de aur, vorba, mormâ nt.”; „Hm…
pari o bisactea cu mistere, se miră Cerchez, rcnunţind parcă de a
descâ lci pricina ză pă celii lui Dimitrie Cantemir. Ş i câ nd vrei să pleci în
Moldova?”; „Poimâ ine..” Paşa Cerchez nu s-a aşezat pe taburetul pus în
faţă -i de un eunuc, ci porni spre ieşire: „Aşteaptă -mă aici; vin cu
ră spunsul marelui vizir.” „Mulţumesc! se bucură Dimitrie Cantemir;
apoi, în şoaptă , după plecarea lui Cerchez: îmbraci straiele mele,
Daltaban paşa. Te că lă uzeşte omul meu, Silion, pâ nă la mâ nă stirea
Caşin, ori Cetatea Neamţului.”; „Ţ ii aşa de mult la mine, Dimitrie?”; „Îmi
iubesc prietenii ca pe mine însumi. Ascunde-te, repede!”; „Mulţumesc,
dar eu sunt Mustafa Daltaban paşa, pacificatorul Rumeliei, nu un
oarecine… Am merite mari. Ş i nu mă tem, nu fug din faţa primejdiei.
Mai ales că nici nu pricep de ce m-ar învinui marele vizir.”; „Ascunde-te
pâ nă -ţi poţi dovedi nevinovă ţia ori pâ nă …”, stă rui tot mai fră mâ ntat
Cantemir. „Ş i… dacă -i aşa, nu ţi-i frică să salvezi un… proscris?”; „Ba da,
dar pentru mine prietenia-i sfâ ntă . Pot muri pentru ea.” ; „Mă duc
totuşi la sultan.”; „În genunchi, te rog, nu! Nu!”; „M-am încredinţat de
dragostea ta, Dimitrie, şi-ţi mulţumesc. Dar îţi spun, încă o dată , că nu
mă tem de-un om mă runt, mic la suflet, urcat într-un rang mare.
Marele vizir e un prost îngâ mfat. Dacă tu m-ai prevenit, am să mă
pă zesc.” Că pitanul Silion s-a oprit aici şi şi-a dres glasul cu o ulcică de
vin şi cu un mă r domnesc, rumen şi dulce-acrişor. Ca să curme tă cerea,
dască lul Ieremia a gră it, tă lmă cindu-şi gâ ndul:
– Da, aşa era Dimitrie: iubea prietenii de orice neam, pă gâ n sau
creştin.
Jupâ neasa Maria umplu ulcelele cu must şi cu vin şi întrebă :
– Ce s-a întâ mplat cu Daltaban paşa, atunci, în tabă ra de la Sofia?
 – Voi povesti la vremea cuvenită , fă gă dui Silion.
– Bine, surâ se hatmanul Neculcea. Eu ştiu că de la Sofia, cu cai de
olac, Dimitrie a zburat pâ nă la Iaşi. Fratele să u, Antioh vodă , şi tâ nă ra
doamnă Catrina l-au primit cu bucurie. La masă , în spă tă ria mică , fost-
am chemat şi eu, cu toate că era doar o masă în familie. Mă poftise
pentru prietenia mea cu Dimitrie. Numai că , de la acea masă , aşa de
intimă , nu lipsea Iordache Ruset, cutra. Am povestit, cu veselie ori cu
tristeţe, cu şart ori stâ ngaci. Dimitrie rostea parcă numai vorbe de duh,
amestecate cu stihuri, cu zicale, strigă turi şi frâ nturi de psalmi,
tă lmă ciţi de Dosoftei mitropolitul. Dar, spre sfâ rşitul mesei, tă cu şi
dintr-odată că zu în mâ hnire: „De ce te-ai întristat, frate?” întrebă
Antioh vodă . „Mi-am amintit de Daltaban paşa… Ce-o fi fă cut? O mai fi
viu?”; „Turcii cei mari se ră fuiesc adesea între dâ nşii cu iataganul”,
cugetă Antioh vodă . „Iar noi ră mâ nem fă ră prieteni, se că ină Dimitrie.
Dealtfel pe Daltaban paşa, pe Cerchez, pe Daul, pe Cuciuc eu mi-i cred
prieteni ca şi pe Scarlatache Ruset, Ion Neculce. Cu ei mă înţeleg şi mi-s
mai cu priinţă decâ t Brâ ncoveanu şi decâ t Cantacuzinii.”; „Ce suflet
mare! îl admira Iordache Ruset. Cuget înalt, de filozof…”; „Am alergat
pâ nă aici, frate Antioh, să te rog a tipă ri, câ t mai repede, «Divanul sau
gâ lceava înţeleptului cu Lumea», o carte a împă că rii şi a înfră ţirii, pe
care, după multă trudă , am sfâ rşit-o acum o lună . M-a că lă uzit cuvâ ntul
Eclesiastului: «Funia întreită anevoie se rumpe». Vreau să zic că ,
pentru binele ţă rii şi al neamului Cantemir, să fim uniţi, împletiţi strâ ns
într-aceeaşi simţire. Ş i aceste trei ţă ri ale noastre, româ ne, trebuie să
alcă tuiască una singură , bine îngemă nată , mare, sub aceeaşi ocâ rmuire,
ca nebiruită să fie şi toţi s-o cinstească şi s-o admire. Thales filozof,
unul din cei şapte înţelepţi ai lumii, mulţumea zeilor pentru trei
lucruri: că l-au fă cut om şi nu animal, bă rbat şi nu femeie, grec şi nu
barbar. La fel şi eu, cumintele şi cinstitul meu frate, pentru trei lucruri
înalţ slavă Celui de sus şi pă rintelui nostru: că nu m-a fă cut musulman,
ci româ n, că nu mi-a dat o fire tristă , ci una veselă , că nu mi-a dat alt
frate, ci mi te-a dat pe tine, Antioh.” ; „Cumnate, înţelepţeşte şi minunat
gră ieşti, îl lă udă doamna Catrina, învă pă iată la obraz ca bujorul de
emoţie; şi fiindcă Dimitrie îi zâ mbi, cu bucurie şi mâ ngâ iere, îndră zni
să urmeze: Glas vră jit, vorbe alese, gâ nduri înalte, iar eu, ascultâ nd,
parcă mă plimb pe că ră ri împodobite cu flori şi respir miresme sfinte.”;
„Catrino, draga mea cumnată , nimeni pâ nă acum nu mi-a adus
asemenea laude şi cer iertare că n-am vă zut, înaintea fratelui meu,
frumuseţea fă pturii şi gingă şia sufletului tă u. M-am încredinţat, încă o
dată , că nu se află privelişte mai încâ ntă toare, mai izvoditoare de
bucurie şi fericire decâ t o femeie frumoasă .”; „Îl auzi, doamnă Catrina?
întrebă Iordache Ruset. Spun şi eu că n-are Ră să ritul om cu capul,
talantul şi sufletul lui Dimitrie Cantemir. Iar mă ria sa Antioh vodă să
fie fericit de frate firoscos şi că rturar, cu multă trecere la musulmanii
cei mari.” Laudele doamnei Catrina l-au luminat pe Dimitrie; ale lui
Iordache l-au înnegurat şi a ră spuns: „Mulţumesc, vistiere; dar,
auzindu-te, nu ştiu de ce îmi vine să spun: poţi lă uda dojenind şi
bâ rfind lă udâ nd. Degeaba mă linguşeşti vel vistiere, dacă uiţi că ţi-am
fost domnitor…” ; „Doar trei să ptă mâ ni”, a clipit, încurcat, Iordache.
„Destul ca sa te fi dat pe mâ na că lă ului şi să nu-mi pară ră u acum.
Gâ ndind asupra trecutului mă încredinţez tot mai mult câ t a greşit
pă rintele nostru urmâ ndu-ţi sfatul. Costinii meritau nu numai să
tră iască , dar să fie cinstiţi, pâ nă în înalturi, pentru înţelepciunea şi
marea lor dragoste de ţară .”; „Ce-i ţara fă ră noi, boierii?” Ca să nu se
asprească disputa, Lupu Bogdan a gră it, cu vorba-i cumpă nită , cuminte,
înţeleaptă : „Te rog, Dimitrie, nu mai ră scoli greşelile uitate.”; „Lasă -l,
Lupule, surâ se mieros Iordache. Nu mă supă r. Mi-a spus, altă dată ,
vorbe mult mai grele. Dar am zis: ne întrece pe toţi în învă ţă tură , în
deşteptă ciune, în proorocire, în…” ; „Te rog, vel vistiere! îl opri
Dimitrie. Ş i, iertare, dar laudele în gura domniei tale se boiesc în
defă imare. Ş tiu bine ce sunt şi câ t preţuiesc. Ş i ţi-am mai spus: nu
iubesc nici linguşirea, nici fă ţă rnicia. Iar pe mincinoşi îi dispreţuiesc.
Mă că lă uzesc după o povaţă a lui Horaţiu: Neve putes alium sapiente
bonaque beatum — să nu crezi că există om fericit în afară de cel
înţelept şi bun.”; „Drept gră ieşti, mă ria ta! am zis eu, fă ră voie; mă
furase sinceritatea lui Dimitrie Cantemir. Dar după ce am rostit acele
vorbe, mi-am dat seama că am greşit. Am privit chipul lui Antioh vodă
şi am înţeles că -l supă ra foarte slă virea fratelui mai mic. Îl pizmuia şi se
temea de el. Chiar laudele aduse doamnei Catrina îl necă jeau: era soţia
lui şi o iubea fă ră tă gadă . Poate se mai gâ ndea că Dimitrie pleacă , iar el
ră mâ ne cu Ruseteştii. Drept aceea a îndemnat să ciocnim cupele şi a
câ rmit vorba pe alt fă gaş, crezâ ndu-l mai prielnic: „Precum m-ai rugat
şi într-o scrisoare, Dumitraşcule, m-am îngrijit şi de tine. Moşiile
ră mase de la tata…” Dar Dimitrie îi fă cu semn cu mâ na să se oprească :
„Cu două rugă minţi m-am abă tut pe-aici: să -mi tipă reşti cartea şi să -mi
aduci logodnica la Iaşi. Atâ t! Celelalte le-om hotă rî altă dată .” Antioh
vodă a ră mas cam descumpă nit: nu ştia ce să mai spună . Pe el îl
urmă rea gâ ndul moştenirii mai mult ca orice. Dar doamna Catrina îl
scoase din încurcă tură , gră ind cu surâ s îngeresc: „S-a zvonit că -i urâ tă ,
rea şi proastă . Firesc era să ne încredinţă m de adevă r. Şi trimis-am pe
dumnealui Ion Neculce, s-o vadă .” Mi-a venit, acum, mie râ ndul să
vorbesc, lucru mult dorit de mine, încă din clipa câ nd îl vă zusem pe
Dimitrie. Ş i am zis: „Chiar aseară m-am întors de la Braşov.”; „Ş i? s-a
repezit Dimitrie cu neră bdare. De-ar fi mă car un sfert frumoasă şi
deşteaptă ca tine, Catrina, n-aş mai sta pe gâ nduri.”; Asemenea cuvinte
mi-au dat apă la moară şi-am urmat, cu vorbă cuminte, aşezată , anume
ca să mai potolesc jarul patimei care ştiam că se izvodeşte în prietenul
meu, totdeauna câ nd se pomenea numele unei fete. Nu te superi, Daria,
dar am să repet tot ce-am spus atunci despre logodnica lui, de mult
prepusă .
– Nu mă supă r, vel hatmane, deşi ştiu că va să mă doară . Ci
trebuie să îndur, cu înţelepciune, pentru că soarta mea s-a numit jertfa
întru dragostea pentru un bă rbat care nu putea fi, întreg şi pentru
totdeauna, al meu şi numai al meu. Se întâ mplă şi aşa.
– Deci îmi îngă dui, Daria, să spun şi acum precum am spus şi
atunci: „O fă ptură aleasă , domniţa Casandra, gingaşă , cu ochi mari,
negri, visă tori, sub fruntea înaltă , cu sprâ ncene îmbinate, cu chip
prelung, oacheş, atră gă tor, cu nas drept şi nă ri subţiri, uşor înfiorate de
un surâ s bun, ca nişte aripi de pescă ruş alb, zveltă , cu mijloc subţirel…
În totul ei tot – frumoasă !” S-a fă cut tă cere. Ochii tuturor sclipeau,
parc-ar fi avut-o în faţă şi-ar fi prubuluit-o în însuşirile pomenite de
mine. Ci Dimitrie a întrebat, cu vechea lui teamă , să nu fie nevoit a se
însura cu o… husară : „E înaltă ?” Eu am tă cut câ teva clipe, lă sâ ndu-l să
fiarbă în nelinişte, apoi am zis, aţintindu-l cu privirea şi încredinţâ ndu-
l: „Nu, mă ria ta: oleacă mai mă runţică decâ t tine. Aşa că -i eşti
logodnicul cel mai potrivit. Vorbeşte bine trei limbi; iar glasul, plă cut şi
dulce ca un câ ntec, dezmiardă urechile şi inima, ca un stih din Câ ntarea
Câ ntă rilor. Vorovind am observat la Iordache Ruset o foşneală : vroia să
cuvinte ceva. Atunci nu ştiam ce anume ar fi vrut să spună . Ci acum ştiu
că el era izvoditorul zvonurilor denigratoare. Ş i Dimitrie se îndoia de
adevă rul spuselor mele şi mă întrebă ră stit: „Ioane, nu cumva
înfloreşti? Nu cumva mă amă geşti?”; „Nu, mă ria ta! m-am împotrivit.
Câ nd ai s-o vezi, în ciuda multor bâ rfeli şi ponegriri – afurisit fie cel ce
le stâ rneşte! – ai să zici că talentul meu de povestitor e mult prea să ră -
cuţ faţă de model.” Dimitrie a închis ochii câ teva clipe, parc-ar fi vrut să
strivească chipul logodnicei izvodit din zvonuri, ca să -l schimbe cu cel
încondeiat de mine. Apoi a zis cu mare şi neaşteptată veselie: „Deci tu,
Ioane, mi-ai fost peţitor! Cuvine-ţi-se un galben şi o batistă cu flori, ca
la nunta aceea din Prigoreni, unde am petrecut noi de-a minune şi
unde am ascultat oraţiile acelea de neuitat ale lui moş Trofin…
«Soarele că ta / După sora sa. / Junele gră ia: / Cată unde vrei, / Dar
sama să iei / Ş i tu să caţi / Stolul să nu-l baţi, / Că -i de hulubei / Ş i-s
cam sprintenei, / Şi de vor zbura, / Fi-va vina ta!…»” ; „Da, mă ria ta:
«Soarele pe fată -aducea / Flă că ul i-o pâ ndea / Ş i o cununa; / Soarele
câ nta şi se minuna»… Iar acum după oraţie, rogu-te să nu uiţi darurile,
că numai aşa că să toria se întemeiază bine şi durează , întru fericire, câ t
veacul.” A scos repede din pungă un galben şi mi l-a pus în palmă ,
zicâ nd: „Batistă n-am acum, dar mâ ine, poimâ ine voi împlini şi datina
asta…” În adevă r, peste o să ptă mâ nă , mi-a trimis batista printr-un
slujitor.
– Se află şi acum în casa noastră , mă rturisi jupâ neasa Maria. E
cusută cu flori minunate, de o mâ nă mă iastră . Cusută cu mă tase şi cu
dragoste.
Maica Dana ar fi vrut să întrebe ceva, dar se opri. Ş i pentru că
pornise mişcarea, a luat ulcica şi a sorbit tot mustul, cu sete, pâ nă în
fund. Neculce a înţeles că suferă şi-a că utat să scurteze povestirea.
– A mai zis Dimitrie Cantemir atunci: „Dacă mă însor, poate mai
scă pă m de colţii cei vră jmaşi ai ogarilor tocmiţi de Cantacuzini. N-or
să -şi mai urgisească … ruda.”; „Nu cred, mă ria ta, se rosti Iordache
Ruset. Dacă se-mbunează Cantacuzinii se-nvră jbeşte Brâ ncoveanu în
schimb.” Vorba vistierului m-a silit să -i spun lui Dimitrie şi altele, pe
care, cum am zis, aş fi vrut să le tac. Am cuvâ ntat, cu oarecare durere în
glas: „Mă sfiesc a spune, dar trebuie să ştii că , atunci câ nd i-am vorbit
despre mă ria ta, domniţa Casandra a început a plâ ngere şi a se
blă stă mare. Jura că nu vrea să se mă rite cu un tâ nă r dintr-un neam de
ră zeşi, ză natec, zurbagiu, destră bă lat şi…”; „Cantacuzină trufaşă , din
împă ră tească stirpe! o ocă rî Iordache Ruset. Să moară fată mare,
neruşinata! Cine o să ia o surghiunită să ră ntoacă ?”; „Ş i ce-a mai zis?”
vru să afle Dimitrie, parcă n-ar fi auzit ocara Cupă rescului. N-am avut
încotro şi mi-am dus vorba pâ nă la capă t: „A auzit ca eşti urâ t,
pipernicit, o stâ rpitură , ră u la inimă şi beţiv. Că te crezi mare că rturar,
dar în fapt n-ai nici un că pă tâ i: să rac ca vai de lume, dispreţuit de
voievozi şi urâ t de boieri.”; „Vezi, mă ria ta? Vezi ce face Brâ ncoveanu?
se hă rnici întru învinuire Iordache. Se teme să nu-i surpi scaunul
domniei.”; „Trebuie s-o vă d!” a să rit Dimitrie, drept în picioare. „Cum?
întrebă Antioh vodă . Că împă ratul nemţesc n-o lasă să plece din
Braşov.”; „Tot Brâ ncoveanu, câ inele! nu se lă să Iordache Ruset. Da, da…
mâ na hră pitoare şi gâ ndul lui înveninat.” Dimitrie îl aţinti cu privirea:
„Uite, tocmai pentru că dumneata vrei să mă învră jbeşti, eu de aceea
stă rui pentru împă carea cu Cantacuzinii şi Brâ ncoveanu. Frate, mă ria
ta, trimite la Braşov, rogu-te, încă un sol, cu bani, să mituiască pe
guvernator, pe burgmeşter şi s-o scoată pe domniţa Casandra de sub
puterea nemţilor. S-o scoată şi s-o aducă la Iaşi.”; „Să plece Vasile
Purece, vornicul dinspre doamna”, se înghesui Iordache cu sfatul,
parcă nu pe dâ nsul l-ar fi certat Dimitrie. „Prea bine”, a încuviinţat, cu
pripeală Antioh vodă , dâ nd curaj vistierului să vină cu o nouă
propunere: „Îngă duiţi să le gă zduiesc în una din casele mele. Că , pre-
cum ştiţi, suntem oleacă rubedenii.”; „De asta Şerban vodă Cantacuzino
a voit să -ţi taie capul, vistiere?”; „Îl iert! râ nji Iordache. Ş i asta aşa,
numai ca să vezi câ t mă stră duiesc a vă fi pe plac domniilor voastre,
Cantemirilor!” Dimitrie nu-l mai luă în seamă . Surâ se cu melancolie şi
coborî în el însuşi: „Hotă râ t-am deci să mă însor… Nu pot să mă bucur
în destul. Ş i nici să nu mă întristez nu pot. Binele în ră u şi ră ul în bine-l
simt, că ci amâ ndouă sunt în mine şi din mierea vieţii veninul cel amar
prea adesea îl gust.” Ci n-a stat multă vreme în aburul tristeţei şi a zis:
„Se cuvine a înveseli tristeţea cu glume!”
– Dum licet, obducta salvatur fronte senectus, îşi aminti şi rosti
dască lul Ieremia zicala în latineşte. Era vorba pe care o spunea el ori de
câ te ori îl învă luia câ te o umbră de mâ hnire.
– În adevă r, cinstiţi oaspeţi şi priveghetori, cele cinci zile, câ te a
numă rat în Iaşi, numai de petreceri şi de veselii ne-am ţinut, în ră sfă ţ
de fericire. Zicea mereu: „Să -mi fac de cap acum, câ t mai sunt holtei, că ,
după ce mă însor, trebuie să fiu cuminte ca un mitropolit… fă ră
ibovnică .” Am mers, ca şi altă dată , la o nuntă , la iarmaroc, la crâ şmă .
Am povestit multe şi am vorovit despre ţă rile noastre, despre
obiceiurile româ nilor, despre satele şi oraşele, cetă ţile şi mâ nă stirile
noastre, despre râ urile şi munţii noştri. M-a pus să -i spun multe din
istoriile auzite din bă trâ ni şi, mai ales, de la mă tuşa mea, Iordă chioaia
cea bă trâ nă . Atunci a stă ruit el, a nu ştiu câ ta oară , să le scriu într-o
carte şi să i le dau să le pună şi într-o istorie a împă ră ţiei otomane pe
care se pregă tea, încă de pe atunci, s-o scrie. Mi-aduc aminte că am fost
şi la nunta lui Mihalache Racoviţă , domnitorul nostru de acum. După
moartea Saftei, sora Cantemireştilor, vă duvoi fiind, Racoviţă şi-a gă sit
altă soaţă , cea care azi e doamnă . Venise la acea nuntă , nu să petreacă
ori să -şi arate prietenia faţă de fostul cumnat, ci se nuntea ca s-o vadă
pe mireasă , fata Dediului Codreanu din Galaţi. O ştiam ca pe-o fiinţă
osebit de frumoasă . A zis Dimitrie: „Racoviţă al nostru a ales bună şi
frumoasă mireasă . Bună de pră silă . El e bă rbat frumos, dar cam beteag
în mă dularele lui. Surorii noastre Safta nu i-a putut ză misli cocon. Dar
dacă mă uit mai bine la Ana Dediului – mai bine decâ t atunci câ nd îi
câ ntam sub fereastră , în Galaţi – înţeleg c-o să -l procopsească , fă ră
îndoială , cu o ogradă de prunci. Zvâ rlugă isteaţă , focoasă şi dră gă stoasă
ca o hulubiţă , albă la trup ca halgea, frumoasă şi împodobită ca o
pă uniţă , bă gă reaţă ca o nevă stuică fiind, afla-va dumneaei calea de a
naşte prunci chiar şi cu un bă rbat sterp. Cu farmecele frumuseţei,
vră jeşte pe unul să se creadă , iar pe altul să fie tată . Aşa că , în casa lor
se va ivi roadă -mbelşugată : avâ nd de nu va avea şi neavâ nd de va
avea.” „Nu pricep”, am clipit eu din ochi, cu nedumerire. „Nu-i greu: el
sterp fiind, ea copii nă scâ nd!” râ se fă câ ndu-mi cu ochiul. „Dediul are şi
avere mare”, am zis eu, mai mult ca să nu tac. „Averea-i başca! Nihil est
nocentius novicio divite…” Câ nd i-am cerut să -mi tă lmă cească , m-a
dojenit: „De ce nu înveţi şi tu latina? E limba stră moşilor noştri. Am
spus: nu se află neruşinat mai mare ca îmbogă ţitul peste noapte.” În a
şasea zi, cu strai schimbat, însoţit numai de tine, Silioane, a că lă torit
spre tabă ra sultanului. Antioh vodă se temea ca nu cumva
Brâ ncoveanu, auzind despre asemenea vijelios olac, să nu-i că şuneze
vreun ră u. Deşi îşi gonea armă sarul ca un zmeu, abia după
două sprezece zile a ajuns la acea tabă ră .
– Aşa-i, vel hatmane; dar nu ştii de ce? a întrebat Silion.
– Nu cumva a trecut pe la Silişteni? a surâ s Ion Neculce. Ori poate
chiar pe la Braşov, s-o vadă el însuşi pe domniţa Casandra.
– Ş i dacă ar fi trecut prin ambele pă rţi, ce s-ar fi întâ mplat,
cinstite vel hatmane?
– O, nimic, că pitane Silion! I-aş lă uda şi mai mult inima pe care i-o
ştiam încă rcată de dragoste. Ş i mintea-i, uşor lunecâ ndă spre nă zbâ tii!
Că aşa era el: trecea, repede, de la cele mai duioase şi mai calde
simţă minte la poznele cele mai neaşteptate, mai ciudate, ca să nu zic
rele. Dar dacă a vizitat-o pe Daria, faptă osebit de înduioşă toare, zic că -
i era dator, pentru că , aşa cum am auzit, acolo, pe malul Dună rii, ea i-a
aruncat tambura, ca să -şi izvodească pe strunele ei minunea mâ ntuirii
de la moarte. Numai că întâ mplă ri ca acestea, trecute în letopiseţ,
boierii noştri nu le-ar privi cu ochi buni. Eu, dacă le-aş scrie, le-aş
aduna la „o samă de cuvinte”. Ce zici, maică Daria: Cum a fost?
Mai sfioasă şi mai tristă ca oricâ nd, maica Daria şi-a deschis
inima glă suind încet, rar, şoptit, cu acel amestec de durere şi de
bucurie pe care-l tră ieşte cineva câ nd trebuie să povestească despre
ceva drag, pe care l-ar fi vrut să fie doar comoara lui lă untrică . A lui şi
numai a lui:
– Da. A trecut pe la Silişteni. M-a gă sit în cerdac: cuseam o batistă
de mă tasă cu flori de trandafir. Mai aveam doar câ teva împunsă turi de
ac. Câ nd l-am vă zut, am încremenit. Nu m-am putut ridica din jilţ. M-a
smuls el, îmbră ţişâ ndu-mă şi să rutâ ndu-mă cu furtunoasă patimă .
Cusâ nd, suspinasem tristă , îngâ nasem câ ntec pentru Dimitrie cel mic,
cum îi ziceam copilului meu, care avea trei ani şi se juca pe covor.
Visasem la ce ar fi putut să fie. Nu eram nefericită . Nu. Eram doar
tristă . Ş i parcă -mi plă cea să fiu aşa: muma unui prunc frumos, al meu şi
al lui. Ş i, deodată , el!… Nu puteam crede. Amuţisem. Cercam să -i
mâ ngâ i obrajii, pă rul; dar mâ inile îmi tremurau aşa de tare, că nu
izbuteam să tă lmă cesc nici a mia parte din bucuria şi duioşia, din
dragostea şi fericirea, napristan izvodită în mine. El m-a aşezat din nou
în jilţ, mi-a spus vorbe învă pă iate de dragoste, a îngenuncheat la
picioarele mele, a luat copilul în braţe, l-a strâ ns la piept, l-a gă sit
frumos şi voinic. Era fericit. A povestit multe, multe. Unele cu haz.
Altele cu lacrimi. Unele bune, altele… Trei zile şi trei nopţi am fost soţia
lui şi el bă rbatul meu. Zicea: „Dragostea nu-i joc, e palaiaie şi foc!”
Nicicâ nd n-am cutezat să -mi închipui că poate fi şi încă pea într-o
fă ptură omenească atâ ta bucurie şi atâ ta plă cere, pe lumea asta. În a
treia noapte, printre pă timaşele noastre îmbră ţişă ri, mi-a spus, cu
clocot mare în glas, izvodit în întreaga fă ptură : „Daria, primeşte a fi
soţia mea legiuită ! Dragoste sfâ ntă , curată , viaţă lină , nevă tă mată .”
Ardeam amâ ndoi în focul cel negră it de dulce al iubirii şi amâ ndoi ne
fericeam foarte că ne-a ră să rit în minte asemenea gâ nd. Mă fă gă duiam,
cu jură mâ nt, să -i stau într-ajutor la munca lui într-ale ştiinţelor, într-
ale scrisului, să mă îngrijesc de gospodă rie. „Mă pricep binişor. Am
talant la asemenea îndeletnicire. Şi am să învă ţ… mă socoteam în gâ nd.
Tu să scrii că rţi vestite, eu să le copiez şi să le ră spâ ndesc în lume.”
Parcă mi-ar fi cetit gâ ndul, el a gră it: „Daria, fă ră dragoste, viaţa-i
pacoste.” Ci, mai pe urmă , într-o clipă de ră gaz în îndeletnicirile
dragostei, Dimitrie ca din adâ ncul fă pturii lui, glă sui cu suspin: „Eu
vreau şi trebuie să fiu domn! Să adun ţă rile româ ne în una singură . Şi s-
o dezbat de sub stă pâ nirea otomană . Acesta-i rostul vieţii mele şi
marea mea visare. Nu ştiu cum, dar va trebui să aflu şi s-o împlinesc.
Altminteri am tră it degeaba. Mă ajuţi, Daria?” Ci auzindu-l, m-a să getat
să geata morţii. M-am fă cut roşie ca focul, apoi, ca ală mâ ia, palidă şi
scă zută de puteri. Câ nd am putut gâ ndi şi vorbi, am zis: „Vei fi,
Dimitrie! Aşa se cuvine… Altcum nu se poate. Tu te tragi din ră zeşi.
Dacă te cobori la mine, pierzi treptele cucerite cu atâ ta stră danie de
pă rintele tă u, Constantin vodă . Ca să poţi fi domn, trebuie să te
însoţeşti cu cineva de rangul tă u de acum. Cu cineva care să te înalţe”;
„Daria, nu vreau asta!”; „Trebuie, Dimitrie. Ş i nu te-aş iubi pre câ t te
iubesc, dacă ţi-aş pricinui fie şi cel mai mic necaz, cea mai neînsemnată
piedică în urcuşul tă u, cea mai mică ştirbire a vrerei tale de a urca în
stepena mă ririlor.” A tă cut îndelungă vreme, sub puterea unui fră mâ nt
lă untric. Apoi mi-a spus că se duce la Braşov s-o vadă pe domniţa
Casandra şi că se teme că va fi urâ tă şi deci i se va sfîşia inima după
mine. Cred că numai dragostea cea fă r' de mă sură pe care i-o port m-a
îndemnat a vorbi precum am vorbit, fă ră să urlu, fă ră să plâ ng de
durere şi umilinţă : „Nu-i firesc ca o femeie să lase alteia locul cald pe
care l-a cucerit, şi cu ce jertfe!, în inima unui bă rbat. Dar eu zic,
Dimitrie, precum zicea doica ta, Maria: Nu-i bună nici mila, nici
dragostea cu sila. Ş i mai zic: de va fi urâ tă şi nu vă veţi potrivi, mă leg
cu jură mâ nt să -ţi slujesc ca ibovnică de taină . De va fi frumoasă şi-ţi va
plă cea, mă închid într-o mâ nă stire”. Am vorbit cu o hotă râ re de ne-
stră mutat. Nu ştiu cum am gă sit atâ ta putere în mine, dar l-am
înduplecat şi l-am pus să jure că va ţine acest jură mâ nt. La despă rţire
m-a îmbră ţişat cu înfocată patimă şi dor. Ieşind din casa noastră a spus
şapte cuvinte latineşti: „Omnia vincit amor,/ Et nos cedamus amori…”
Deşi nu ştiam ce înseamnă , le-am îngâ nat, în şoaptă , pâ nă le-am învă ţat
şi nu le-am mai uitat nici azi. Ş i-o să le ştiu şi dincolo de mormâ nt. Mă
încredinţam că două nepreţuite daruri am primit de la dâ nsul: pe
Dimitrie cel tâ nă r şi… Omnia vincit amor. Orice mi-a dat şi mi-ar mai fi
dat după aceea erau nimica.
– Dar… de ce n-ai întrebat ce înseamnă acele vorbe latineşti? a
vrut jupâ neasa Maria să afle.
 – N-am vrut să ştiu ce spun, în adevă r. Îmi ajunge că le am de la el
şi pot închide în ele, ca-ntr-o casetă de aur, tot ce simt şi gâ ndesc
despre el.
S-ar fi cuvenit ca priveghiul să se oprească aici, în seara asta. Era
aproape de miezul nopţii şi se depă naseră destule întâ mplă ri. Dar
priveghetorii, mâ naţi de dorinţa de a şti, nu simţeau oboseala şi voiau
să mai audă ceva. Ce? Jupâ neasa Maria întrebă :
– Doresc să ştiu: în drum spre tabă ra otomană , Dimitrie a mai
trecut pe la Braşov în adevă r ori…
– Da, jupâ neasă Maria, cuvâ ntă că pitanul Silion. A treia zi după
plecarea din Silişteni, ne aflam pe o stradă îngustă din Cetatea
Braşovului, îmbră caţi în strai apusean. Am uitat să spun că gonisem
într-acolo mai mult cu ră vă şirea şi cu focul inimii, decâ t cu copitele
cailor. De la domnia ta, vel hatmane, ştiam casa unde se adă postise
Maria Cantacuzino şi ne învâ rteam, încolo şi-ncoace, pe acea uliţă ,
aşteptâ nd să vedem pe cineva ieşind. Am aşteptat preţ de-un ceas.
Poate mai bine. Vremea era senină , că lduţă , iar neguţă torii şi meşterii
saşi zoreau spre treburile lor. Au trecut şi două ţă ră nci din Şchei, cu
tră iştile în spate: duseseră lapte la pră vă lia sasului din capul uliţei şi
acum, în drum spre casă , ocă rau pe cineva care le necă jiseră . Deodată ,
din casă , s-a ivit o fată îmbră cată în albastru, cu pă lă rie albă . Pă rea o
că lugă riţă foarte tâ nă ră . Dimitrie a să rit în faţă -i şi-a oprit-o, întrebâ nd:
„Domniţă , rogu-te, pe unde pot ieşi spre Tâ mpa?”; „Pe poarta sfâ ntul
Andrei; uite-o colo!” ; „Mulţumesc… Eşti româ ncă ?”; „Da.”; „Ş i
cantacuzină ?” ; „Da… Dar care ţi-i dorinţa?”; „Iertare, ci am auzit că
pă rinţii te-au logodit, fă ră voia-ţi, cu un fecior de domn de la Mol-
dova.”; „Stră ine, eu…”; „Nu-s stră in, ci un voitor de bine… Şi-ai auzit că
logodnicul e urâ t, mojic, neînvă ţat, beţiv, destră bă lat?”; „Aşa am… aflat
de la un boier moldovean, pe nume Scarlet Ruset. Dar cine eşti? De ce-
mi zgâ ndă ri rana? Ce vrei?”; „Ş tiu că eşti domniţă de neam mare, foarte
învă ţată şi osebit de cumsecade. Te vă d frumoasă şi încâ ntă tor de
gingaşă . Nu ştiu cum va fi fost sora domniei tale Smaranda, cea vestit
de frumoasă , dar cred că nu eşti cu nimic mai prejos. Ţ i s-ar potrivi un
soţ aşa, ca mine, umblat prin lume, ştiutor a şapte limbi, cunoscă tor al
filozofilor…”; „Stră ine, te rog să pleci!… Fereşte din cale-mi…”; „Îmi
pare ră u, dar dacă ai fi fost hâ dă , gă seam singur… poarta sfâ ntul
Andrei, însă ceva, ca o vrajă , mă pironeşte în calea mă riei tale, domniţa
mea frumoasă .”; „Îmi frigi inima cu îndră zneala, cu obră znicia şi mă
uimeşti cu vorbirea-ţi aleasă şi chiar cu înfă ţişarea, care…”; „Spune
drept! îţi plac? Mă car oleacă , o ţâ ră , un dram?”; „La ce-ar folosi să afli?”;
„La cererea în că să torie.”; „Te rog, nici un cuvâ nt mai mult!”; „Datoria
mea este să te cer în că să torie, pentru că mă numesc Dimitrie Cantemir
şi sunt logodnicul mă riei tale, domniţă , juruit de câ nd eram prunci, de
nişte pă rinţi că rora, abia în clipa asta, vă d că trebuie să le mulţumesc
în genunchi.”; „Vai… nu se poate!”; „Nu mă respingi, nu-i aşa?” ; „Dacă
eşti un… amă gitor, un vră jitor… un zbură tor?”; „Am fugit anume din
tabă ra sultanului ca să te vă d, domniţă Casandra”. „Dimitrie Cantemir,
în adevă r domnia ta eşti?”; „Eu. Ş i te peţesc acum şi aici.”; „Nu eşti
prea… îndră zneţ?”; „Dragostea îmi dă curaj. Şi mă bucur că intriganţii
n-au avut dreptate. Ş i mulţumescu-ţi că ai primit a sta, mă car o clipă ,
de vorbă cu mine. Eşti cea mai frumoasă domniţă pe care am vă zut-o.”
Astea le-am auzit eu, că pitanul Silion, slujitor al lui Dimitrie Cantemir.
Domniţa Casandra l-a poftit în casă şi l-a înfă ţişat doamnei Maria. Am
stat în Braşov două zile. Pă rea câ nd foarte fericit, câ nd foarte
nenorocit. Ş i trecea dintr-o stare în alta, cum trece şi se schimbă
vremea în zilele lui april. Mie atâ ta mi-a spus: „Să ştii, Silioane, că în
că snicie am noroc cu carul.”
– Da, l-am auzit şi eu vorbind aşa, adeveri hatmanul Neculce. Se
bucura, deşi ştia că , prin că să toria cu o cantacuzină , intra în marele
viespar din Istanbul, de unde rar scapă cineva întreg şi cu zile.
Pă râ ndu-i-se că maica Daria s-a întristat mai mult ca oricâ nd,
jupâ neasa Maria a rugat priveghetorii să oprească povestirea aici.
Dealtfel şi dască lul Ieremia, care mâ ncase cam multişori raci cu mujdei
şi povestise mai puţin, se cam lupta cu somnul. Toţi se ridicară din
jilţuri şi porniră spre iatacurile lor, câ nd gazda se întoarse cu batista de
mă tase trimisă de Cantemir drept plată pentru peţit:
– Asta-i…, i-o întinse Dariei, zâ mbind. Şi, înţelegâ nd că i-i dragă ,
zise: Ţ i-o dă ruiesc.
– -Mulţumesc… E aceea la care cuseam câ nd a venit la mine. I-am
pus-o în sâ n, la plecare… Acum mi se-ntoarce darul înapoi.
Toţi veghetorii povestaşi s-au amistuit în iatacurile lor. Singură
maica Daria a mai ră mas în cerdac, întru privegherea amintirilor. Ţ inea
strâ ns în mâ ini batista lucrată acum peste un sfert de veac. Voia parcă
să -i mai împrumute ceva din că ldura de atunci, câ nd a scos-o din sâ nul
ei, clocotind de dragoste, şi i-a vâ râ t-o lui în sâ n, în dreptul inimii. Ş i-a
ră zimat tâ mpla de stâ lpul pridvorului şi a stat aşa, dreaptă şi mută , în
strai mai negru ca noaptea. Poate s-a bucurat. Poate s-a rugat. Poate a
plâ ns. N-a vă zut nimeni. Nici jupâ neasa Maria, care nu mai ştia dacă a
fă cut bine ori ră u dâ ndu-i acea batistă . A bă gat de seamă că degetele
netezeau şi mâ ngâ iau uşor mă tasa şi trandafirii, cusuţi cu două zeci şi
cinci de ani în urmă . A lă sat-o, cu gâ ndurile şi simţă mintele ei, ră zimată
cu tâ mpla de stâ lpul cerdacului, cu faţa spre lacul Prigorenilor, întins
jos, în vale, lucind argintiu sub lună , şi a intrat în iatacul ei. Daria a
privit, îndelung, desfă şurarea priveliştilor, pâ nă se pierdeau, departe,
departe, în nesfâ rşire, unde se topesc şi se pierd toate: şi gâ ndurile şi
simţă mintele şi viaţa însă şi.

SEARA A ŞASEA sau :

DESPRE O MARE BĂTĂLIE, DESPRE O NUNTĂ SI, MAI ALES,
DESPRE NIŞTE APRINSE DEZBATERI POLITICEŞTI

Deşi se culcase tâ rziu — mult după miezul nopţii — maica Daria

s-a trezit cea dintâ i. A mers la cuhnii şi a rugat bucă tarul să -i coacă trei
colaci pentru pomeni. La prâ nz, a mers cu ei în biserica din curtea
conacului şi a rugat preotul să câ nte veşnica pomenire pentru
Constantin, Dimitrie, Dimitrie… Apoi a împă rţit colacii la trei femei
vadane, împreună cu câ te o câ rlană albă , ţigaie şi le-a zis:
– Să nu-l uitaţi pe Dimitrie vodă Cantemir. Cu evlavie să -i
pomeniţi numele.
Seara, la priveghiul amintirilor, a venit cu un ghem de lâ nă şi cu
un colţun, împletit cu andrelele pâ nă la jumă tatea că putei. Jupâ nesei
Maria îi pă rea ră u că nu poftise mai mulţi oaspeţi la asemenea puţin
obişnuită sindrofie. Ar fi avut multe de povestit şi Scarlatache Ruset şi
Savin Zmucilă şi chiar vodă Racoviţă şi doamna sa, Ana cea prea
frumoasă , care chiar dacă nu-i umpluse ograda de coconi, îi nă scuse
trei odrasle care nu semă nau nici cu vodă , nici între dâ nşii. Câ nd toţi s-
au aşezat în jilţurile lor, Ion Neculce a deschis vorbirea:
– Aseară nu v-am spus, dar eu, împreună cu Vasile Purece, am
ră pit-o pe doamna Maria şi pe domniţa Casandra din Braşov. Am
cumpă rat cu aur gazda. Ele s-au îmbră cat ţă ră nci şi am trecut munţii
pe valea Nerujei, în Tara Vrancei. Dar abia acum, după povestirea lui
Silion, am priceput de ce nu s-au împotrivit, nici nu s-au speriat de
ră pire, ci s-au pregă tit cu osâ rdie şi au îndurat fă ră câ rtire toate
greută ţile şi primejdiile drumului. Mai ales domniţa Casandra tră ia
chiar cu un fel de bucurie şi spaimele, şi primejdiile.
– Am bă gat de samă şi eu asemenea simţă minte, ascultâ nd-o
povestind despre acel drum prin munţi, adaose dască lul Ieremia.
– Deci am vă zut eu bine. Câ nd a venit Dimitrie Cantemir la Iaşi, să
facă nunta cu Casandra Cantacuzino, aflat-am de la dâ nsul multe
despre bă tă lia cea mare, din 11 septembrie 1697, de la Zenta, pe râ ul
Tisa. Acolo unde sultanul Mustafa a suferit o cumplită înfrâ ngere. Le-a
povestit la masa râ nduită de Antioh vodă în cinstea solului leah Rafael
Leszczynski, care a trecut pe aici, prin Moldova, în drum spre Istanbul.
Fă cuse Antioh vodă mare cinstire solului polon. Pentru că noi româ nii
foarte ne bucuram, auzind că acel sol mergea la Ţ arigrad pentru
întă rirea pă cii cu sultanul. Ne bucuram auzind de pacea veşnică , fiind
pă mâ ntul ţă rilor noastre, de mai bine de un sfert de veac, de câ nd
otomanii au ocupat Cameniţa, islaz pentru ră zboaie. Ne supă rau, fă ră
încetare, podghiazurile şi pustiirile leşeşti, tă tă reşti ori turceşti, pe
lâ ngă marea câ time de provizii pe care trebuia să le dă m şi să le că ră m
pentru uriaşa strajă a acelei cetă ţi. Că aşa ni-i nouă dat, să ne
strecură m printre otomani, nemţi, leşi, tă tari, care, toţi, ca hă mesiţi, se
nă pustesc asupră -ne spre a ne stă pâ ni. Mai ales, de vreo jumă tate de
veac, ră zboaiele se duc tot pe biata noastră moşie, pe să rmana
spinarea noastră , a multe-ndură toare.
– Zicea şi Dimitrie Cantemir, precum psalmistul: înconjuratu-m-
au tauri mulţi şi graşi…
– Aşa-i, dască le Ieremia. Cum am spus: la acea masă , în spă tă ria
mare, m-au poftit şi pe mine, Ion Neculce. Solul polon Leszczynski a
fost aşezat între fraţii Cantemir. Voroava lui Dimitrie, în latineşte, îl
uimea pe leah, iar tinereţea, vioiciunea şi frumuseţea îl încâ ntau. Câ t
era el de mâ ndru, de încrezut şi plin de sine, cum sunt îndeobşte panii,
nu cuteza să vorbească prea mult, ci doar arare punea câ te o întrebare.
Spun drept: am stat şapte ani în Polonia şi am avut de a face cu sute de
Ieşi, din toate stepenele, dar numai atunci şi numai în faţa lui Dimitrie
Cantemir am vă zut un pan polon nemâ ndru şi chiar sfios. Ci Dimitrie
povestea cam aşa: „…La Zenta, Eugeniu de Savoia, acel omuleţ de-o
şchioapă , s-a dovedit cel mai bun general al vremii. Mai cu cap decâ t
Carol al Suediei, cu care domniile voastre, polonii, vă cam înfurcaţi şi
greu îl ră zbiţi. Iar sultanul, ce să mai spun?, un neispră vit, înconjurat
de nerozi îngâ mfaţi. Neamţul, cu cincisprezece, şaisprezece mii, a ştiut
să -i înşele atâ t de bine şi să -i sperie aşa de tare pre musulmani, să -i
pună pe fugă ori să -i silească a se omorâ unul pe altul, între dâ nşii, într-
o vă lmă şeală de sfâ rşit de lume, încâ t greu îşi poate închipui cineva
pră pă dul. A folosit, cu o dră cească pricepere, câ mpia şi mlaştina, apa şi
lunca, tunurile şi să biile, cavaleria şi pedestrimea, înflă că rarea şi
spaima, buna râ nduială şi neorâ nduiala, lumina şi întunericul, încâ t
marele vizir n-a putut să întreprindă cu puhoiul lui de ieniceri şi spahii
nimic şi i-a lă sat a fi mă celă riţi. Au pierit, în acea bă tă lie încâ lcită şi
să lbatică , peste 200 000 de musulmani. S-au topit în smâ rcurile Tisei
nu mai puţin de treizeci de paşale. Dintr-o sută de otomani, dacă a
scă pat unul. Mulţi, cum am spus, s-au tă iat între ei, ca turbaţii: ca să
scape de sabia nemţilor, îşi deschideau calea, printre ai lor, cu
iataganele. Dealtfel, oştenii lui de Savoia erau aşa de puţini, că le-ar fi
fost cu neputinţă să ră pună atâ ta nă mol otoman. Ră mas-au înglodate
în mlaştină o sută de tunuri mari şi toate harabalele cu praf de puşcă şi
cu bucate, cu arme, corturi şi straie. Marele vizir s-a înecat în Tisa.
Nemţii au capturat nu numai tezaurul taberii, ci chiar şi cortul
sultanului. Cu cadâ ne cu tot! Pentru că mă ritul, atotputernicul şi
nebiruitul padişah s-a speriat aşa de tare, şi de nemţi şi de furia
dezlă nţuită a propriei sale armii, încâ t a fugit, fă ră a mai da vreo
poruncă , şi s-a ascuns în cetatea Timişoarei. A stat pitit şi neştiut acolo,
două să ptă mâ ni, pâ nă s-au mai potolit spaima, furia, neorâ nduiala şi
nebunia otomanilor înfrâ nţi. Adică pâ nă i-au prins sau i-au mă celă rit
soldaţii lui de Savoia. Ş i pornise din Istanbul să cucerească Buda şi
Viena!… Câ nd mi aduc aminte ce a fost acolo, câ te groză vii s-au
petrecut, conte Leszczynski, mă cuprinde scâ rba. Ne uram şi ne vâ nam
unii pe alţii mai cumplit ca lupii. Dacă nu mă pricepeam a mâ nui bine
spada, muream în înghesuiala smintită , înţepat de suliţi, sfâ rtecat de
iatagane şi strivit în copite.”; „Tot ce povestiţi, prinţe, îmi sporeşte
încrederea în izbâ nda soliei mele”, trase polonezul învă ţă tură pentru
sine. „Tocmai cu acest scop am şi povestit, surâ se Dimitrie: să ştii,
conte, că a sosit ceasul cel bun al pă cii. Otomanii sunt zdrobiţi şi
sufleteşte. Am vă zut vitejii ieniceri şi spahii, cei care au vîrâ t spaima în
omenire, cum fugeau îngroziţi, ca apoi să ră tă cească , de colo-colo,
nă uci, chinuiţi de foame şi de sete, îngroziţi de spaima morţii. Seceta,
că ldura, goana din faţa primejdiei ne istoveau. Ş i dacă hrană mai furam
de ici-de colo, apă nu gă seam nică ieri! Câ nd dam peste vreo mocirlă ,
oricâ t de puturoasă , ne îmbulzeam ca dobitoacele; ne nă pusteam şi ne
sfâ şiam între noi, ca jigă niile arse de cea mai să lbatică ură .” Toţi
ascultam cu uimire şi spaimă . Antioh vodă însă nu se dumirea: „Dar tu,
tu cum ai scă pat teafă r?”; „Am galopat şi eu, cu Silion lâ ngă mine, pâ nă
la Timişoara. Aici am avut noroc: mi-am aşezat cortul într-o livadă ,
deasupra unei fâ ntâ ni pă ră site. Împreună cu Silion, am cură ţat-o într-
ascuns şi am avut apă pentru oamenii şi caii mei. Dar, într-o dimineaţă ,
am trimis un slujitor să ducă o oală cu apă bucă tarului…”; „Ş i l-au vă zut
otomanii”, ghici Antioh. „Întocmai. I-au bă ut apa şi i-au pus hangerul în
piept: «De unde-ai luat-o?» A spus: «Din cort.» În câ teva minute, sute
de ieniceri, cu iataganele într-o mâ nă şi cu câ te o oală ori cofă în
cealaltă , nă vă liră asupra cortului meu. Mi l-au sfâ şiat. Mi l-au dă râ mat.
Au ră vă şit totul.” ; „Ş i cum ai scă pat?” veni râ ndul solului să întrebe.
„Tot cu spada, râ se povestitorul. Cu spada şi cu o minciună : le-am spus
că am ascuns fâ ntâ na pentru că am gă sit în ea un hoit de câ ine. Ş i m-am
temut să nu bea vreun însetat, înainte de a cură ţi. Câ nd am terminat
cură ţirea, am şi trimis apă bucă tarului.” Fiind şi dumnealui de faţă , la
acea masă , Iordache Ruset nu pierdu prilejul de a-l lă uda cu linguşire:
„O minciună nevinovată şi sfâ ntă , ca tot ce iese din gura mă riei tale.”
Dar Dimitrie se fă cu a nu-l auzi; îşi urmă istorisirea, picnind totuşi:
„Mi-au mulţumit cu vorbe obişnuite, fă ră linguşiri. În acea necuprinsă
nenorocire, asta a fost o întâ mplare oarecum hazlie.” Contele leah se
legă de-o vorbă şi zise, corectâ nd: „Nenorocire pentru sultan, principe,
că pentru noi, polonezii şi pentru împă ratul Leopold al imperiului
romano-german, ziua de la Zenta a fost o zi fastă , o zi mare, cum n-a
mai pomenit istoria. Doborâ rea Semilunei, bucuria tuturor.”; „Mare
dreptate ai, ilustre conte Leszczynski, nu se lă să Dimitrie înfrâ nt. Dar şi
mai mare ar fi fost acea zi, dacă nu pierea atâ ta omenire; dacă în locul
puterilor dezlă nţuite fă ră frâ u întru urnirea hotarelor şi că lcarea în
picioare a popoarelor, în locul întrecerii între cei mari care să ocupe
mai multe ţă ri, în locul furiei poftelor de mă rire, în loc de batjocora
legii, a dreptă ţii şi libertă ţii, regii şi împă raţii ar fi fă cut din 11
septembrie 1697 o zi a pă cii, a adevă rului, dreptă ţii şi libertă ţii ţă rilor
şi popoarelor din întreaga lume.” Contele fă cu oohii mari, oarecum
bucuros că l-a prins c-o vorbă greşită , şi întrebă : „Cum, adică , prinţe,
nu ştii că sultanul a dezlă nţuit acest ră zboi?” ; „Ş tiu foarte bine, conte.
Tră iesc de mulţi ani în Istanbul. Am prieteni printre musulmani. I-am
auzit de multe ori spunâ nd că trebuie să facă ră zboi. Ş i se pregă tesc
întruna pentru asta, jefuind şi înfometâ nd supuşii. Dacă nu câ ştigă
ră zboaie, împă ră ţia sultanului piere. În vâ nzoleala lumii de acum, în
schimbă rile mari din apus şi ră să rit, puterea otomană a încremenit
într-o singură formă de tră ire: ră zboiul de cucerire şi jaf. De aceea pre
sultanul Mustafa îl osâ ndesc întâ i. Vă d că ori nu mă înţelegi ori nu-mi
împă rtă şeşti pă rerile, prea ilustre conte. Ci eu gâ ndesc, simt şi vorbesc
ca româ n. Ca să ne pă stră m fiinţa statului, acum în vremea decă derii
împă ră ţiei otomane, în vremea cuceririlor, trebuie să ară tă m că
există m, că avem drept la libertate, că nu dorim a schimba un stă pâ n
vechi cu unul nou, aşa cum se întâ mplă cu ungurii, cu româ nii din
Transilvania, cu sâ rbii. Crezi oare, conte, că pentru aceste noroade,
Leopold împă ratul e mult mai hun decâ t Mustafa sultanul? Noi ştim
bine, iubite oaspete, ca de sub tirania unui bă trâ n atins de neputinţă
scapi mai uşor şi mai curâ nd decâ t de sub tirania unui tâ nă r viguros,
îmbă tat de sucul ameţitor al cuceririlor. Nu doresc nicicum ca Polonia
să fie că lcată în picioare şi sfâ şiată de cuceritorii dinspre miază noapte,
apus ori ră să rit, după ce două veacuri v-aţi apă rat, şi cu ajutorul
nostru, de cuceritorii otomani.” A tă cut, lă sâ nd solului vad de a
ră spunde. Ci el a dat doar din cap mormă ind: „Mda… da…” Simţind că
musafirul se afla la strâ mtoare, Antioh vodă a ridicat cupa, închinâ nd:
„În cinstea mă ritului crai August! Tră iască întru mulţi ani!…” Ş i în clipa
aceea afară izbucniră salve de tun, zguduind zidurile. Câ nd bubuiturile
încetară , Antioh vodă se ridică din scaun şi zise: „Poftiţi în jilţuri;
doamnele noastre vă invită la cafele.” Noi, toţi musafirii, împliniră m
poftirea voievodului, abia mişcâ ndu-ne trupurile prea încă rcate de
mulţimea bucatelor, gustoase, grase şi felurite, adaose cu două -trei
feluri de vina- ţuri. Intrară doamnele, îmbră cate după moda apuseană ,
însoţite de câ te o slujnică tinerea şi aşezară ceşcuţele de cafea pe
mesuţele din faţa musafirilor, înclinâ ndu-se şi zâ mbind frumos.
Domniţa Casandra se înfă ţişă cu o nouă slujnică , avâ nd pe o tavă un
clondir rotund, pâ ntecos şi pahare de cleştar şi zise: „Cine doreşte vin
franţuzesc, dă ruit logodnicului meu de marchizul de Férriol, ambasa-
dorul Franţei la Constantinopol.”; „Îl cunoaşteţi pe de Férriol?”; „Da,
conte, e distinsul meu prieten de taclale, de pescuit, de vâ nă toare şi de
plimbă ri pe Bosfor cu barca lui, tot aşa de luxoasă ca a sultanului.”; „Îl
cunosc, prinţe, se fă li Leszczynski: om foarte iubitor de ştiinţă şi arte.”;
„Dacă ai amintit de ştiinţă , zise Dimitrie, rogu-te, cinstite conte, să
primeşti, în dar, cartea mea „Divanul sau gâ lceava înţeleptului cu
lumea”, proaspă t scoasă din teastul tiparului, în româ neşte şi
greceşte.”; „Scrii că rţi? se minună Leszczynki. Te felicit! Ş i-ţi
mulţumesc.” Ş i pentru că bucuria i se izvodea mai mult din mireasma
vinului decâ t din înfă ţişarea că rţii, întrebă , cam într-o doară : „Aici scrii
şi despre prietenie?”; „Mult! se veseli Dimitrie, aflâ nd încă un prilej a
vorbi. Ş tiu că un prooroc zice: «Nu te încrede în prieteni, nu nă dă jdui în
povă ţuitori şi pă zeşte-te a încredinţa tainele tale chiar şi celeia care se
culcă în pat cu tine, că ci fiul necinsteşte pre tată , iar fiica se ridică
împotriva maicei sale şi duşmani ai omului sunt chiar cei din casa
lui»…”; „Ş i nu-i aşa?” întrebă Iordache Ruset, aproape fă ră să vrea. „Nu
uitaţi că sunt şi prooroci mincinoşi, râ se Dimitrie, gâ ndind că vistierul
prea lesne îşi dă arama pe faţă . Socot că prietenia-i cel mai frumos chip
al dragostei de aproapele. Întrucâ t mulţi zic că lumea-i maica ră ută ţilor
şi gazda tâ lharilor, am cercetat De vita beata, scrisă de Seneca filozoful
şi De amiciţia, cea alcă tuită de Cicero, marele retor al lumii vechi. Ei m-
au învă ţat a crede în prietenie. Dar, zic precum Seneca zice: «Dacă
socoteşti prieten pe cineva în care nu ai încredere ca în tine însuţi, faci
o mare greşeală şi nu cunoşti preţul adevă ratei prietenii.»“ Antioh
vodă sorbi cea din urmă pică tură de cafea şi cercă să iasă din atâ ta
ţesă tură filozofioească , întrebâ nd: „Ş i după ce ai aflat că … unii vor să -ţi
ia casa din Ortakioi, tot mai…” ; „Îndeobşte, mă că lă uzesc după cele
zece porunci ale stoicilor: Tolera omnem iniuriam quae tibi fit cum
patientia – îndură cu ră bdare şi blâ ndeţe orice necaz şi strâ mtoare ţi se
face…”; „Ş i eu sunt prieten al stoicilor”, i se ală tură solul. „Mă bucur! se
ridică Dimitrie în picioare, parc-ar fi vrut să -l îmbră ţişeze. Prietenia?
Cea mai plă cută muzică a vieţii. Împreună cu Férriol, cu Tolstoi, cu
Daul şi Cerchez, cu Scarlat Ruset şi cu Ion Neculce multe povestim şi
plă nuim, ne îmbă rbă tă m în durere şi-n veselie, împreună ne bucură m.
La Constantinopol ascultă m adesea, împreună , muzică scrisă de
Monteverdi ori de Lully.” ; „Lully face mare vâ lvă la curtea franceză .”;
„Numai graţie şi gingă şie toată muzica lui, cinstite conte. Însumi mă
stră duiesc să compun muzică pentru otomani.”; „Da? Te felicit! Tră ieşti
într-o ţară aşa de mică şi totuşi te înzestrează atâ tea talente, iubeşti
arta şi cultura şi le cultivi cu pasiune.”; „Îţi mulţumesc, conte, din
inimă . Vita nostra in hoc mundo est quasi militia – viaţa noastră în
această lume-i ca un nesfâ rşit ră zboi. Ne batem, ne apă ră m nu numai
cu armele, dar şi cu vorba, cu isteţimea, cu ră utatea, cu intriga, cu
bună tatea, blâ ndeţea, cumsecă denia. Ş i ca să nu pierim nimiciţi de cei
prea puternici, trebuie să ne închină m ştiinţei şi frumuseţii, omeniei şi
pă cii.” ; „Adevă rat”, recunoscu Leszczynski, mai mult pentru că -i era
greu să înţeleagă . Dimitrie îşi da sama de asta, dar nu-l ierta. „În
vremea noastră domină împă ră ţiile cele mari: patru ori cinci, câ te sunt.
Se bat între dâ nsele să cucerească şi să subjuge pe cei fă ră apă rare. Ca
să poată tră i, popoarele mici nevoite sunt a dovedi mare deşteptă ciune
şi îndemâ nare, mlă diere şi isteţime în toate. M-am nă scut şi tră iesc
într-o ţară mică , între vecini mari şi tot mai hră pă reţi; de aceea mă
stră dui pentru prietenie şi împă care între oameni şi noroade, pentru
pace.” Încă şi mai puţin înţelegea Iordache Ruset din retorica
înflă că rată a lui Dimitrie Cantemir. De aceea se strecură cu o vorbă de-
a lui: „Ş i eu, mă ria ta, din acest fel de prietenie te-am gă zduit în casele
mele.” Dimitrie tresă ri, surâ se stingherit şi-i dă du ră spunsul meritat:
„Îţi mulţumesc, vistiere, pentru prietenia care te îndeamnă să -mi iei o
chirie de trei ori mai mare decâ t face.”; „Ei, ce să -i faci, dacă viaţa-i
grea”…, scâ nci Iordache, strâ ns cu uşa. „Grea-i pentru noi, vistiere, îl
întâ m- pină domniţa Casandra, cu dojană în glas, noi care n-avem nici o
moşie. Dumneata ai peste o sută de moşii şi eşti bucşit de aur.” ; „Eu,
moşii? se că ină vistierul. Vai de capul meu! Domnia ta, o cantacuzină ,
cu nume mare…” Casandra i-a retezat vorba, cu hotă râ re: „Averile mi-
au ră mas, toate, în mâ inile rudelor, precum bine ştii.” Ş i Dimitrie
Cantemir surâ se, dâ ndu-i ră spuns în felul lui: „N-avem averi, dar avem
prieteni. Iar eu nu-mi batjocoresc prietenii împrumutâ ndu-le merite
din buzunarul meu. Prietenia cea adevă rată se cuvine să iasă nebetejită
din necazurile zilnice, precum salamandra din foc nevă tă mată iese.
Sfatul stoic: Virtutum exempla exalliis collige – culege de la alţii pilde de
virtute – mă că lă uzeşte în viaţă . Veni râ ndul contelui leah să întrebe:
„Ş i cum izbuteşti, prinţe, a-ţi face viaţa frumoasă ?”; „Procedez ca
albina: din toate florile cele bune şi frumoase miere adun. Fac precum
pictorul grec Zeuxes, care, spre a zugră vi o femeie frumoasă , lua câ te
ceva de la mai multe femei atră gă toare: de la una fruntea, de la alta
ochii, de la alta nasul, de la cealaltă gura şi aşa mai departe, pâ nă ce pe
pâ nza lui ză mislea chipul unei femei câ t nu se poate mai încâ ntă toare.”
Punâ nd ceaşca de cafea pe farfurioara cu floricele roşii şi galbene,
Antioh vodă da semne de neră bdare şi lehamite: „Câ nd o dă pe
filozofie, fratele meu Dimitrie scapă frâ ul şi cade în pisă logeală .” Dar,
spre bucuria mea, contele Leszczynski îl apă ră : „M-am încredinţat,
mă ria ta, că prinţul Dimitrie nu-i deloc mai prejos de marii că rturari
întâ lniţi pâ nă acum. Ş i-i înzestrat cu o educaţie aşa de aleasă , încâ t
pare a fi crescut în Polonia.” Zâ mbi Dimitrie, încâ ntat, dar nu prea: „Mă
bucur pentru asemenea laudă şi adaug că în Polonia au învă ţat
pă rintele nostru meşteşugul ră zboiului, precum şi că rturarul nostru
Miron Costin; el a avut prieteni câ ţiva pani polonezi şi chiar pe mă ritul
rege Ian Sobieski. În ce mă priveşte, adaug că acum studiez persana:
mi-i trebuitoare în cercetarea ştiinţelor şi a istoriei împă ră ţiei
otomane. Logodnica mea cunoaşte, de asemenea, trei limbi şi spune
versuri, frumos şi cald. Deci nu suntem înapoiaţi, cum ne cred unii şi
alţii.” ; „Da, trebuie să recunosc că sunteţi mult mai culţi decâ t bă nuiam
şi decâ t mi se spusese”, îşi ceru iertare contele leah. Aici vodă Antioh
veni cu o vorbă dureros de adevă rată : „Dacă n-ar fi stă pâ nirea
otomană şi jaful tă tarilor, ră zboaiele nemţilor şi ră utatea
ocâ rmuitorilor, dacă vremurile ar fi mai aşezate şi dacă toţi cei care
suntem româ ni la un loc adunaţi am fi, într-o aceeaşi ţară , altă fă ină s-
ar mă cina şi la moara noastră . Uite, nu mai departe azi, am primit
poruncă să scot armele şi tarhatul otoman din Cetatea Cameniţei. Ce
cheltuială !… Ce trudă !… Ce pierdere de vreme care ar putea fi folosită
în ceva mai bun pentru noi.” Încă lzit de că ldura cu care se apă rau fraţii
Cantemir, contele Leszczynski se oferi, mă rinimos: „Cu ce v-aş putea fi
de folos?” ; „Să ne ajuţi să alungă m tă tarii din partea de jos a ţă rii, că
ne-au furat-o, s-au cuibă rit în ea, i-au zis Bugeac, şi necazuri multe ne
fac!” se repezi Dimitrie, deşi s-ar fi cuvenit ca vodă să fi cerut asta.
Solul se uită la voievod, întrebă tor, iar acesta zise: „Aşa, aşa… Asta te
rugă m!”; „Că dacă nemţii opintesc să le fie Dună rea hotar, stă rui
Dimitrie, şi noi avem drept la ţă rmul mă rii, pentru legă tura cu lumea,
aşa cum am avut-o pe vremea lui Ştefan cel Mare.”; „Prea bine, iluş trii
mei prinţi, fă gă dui Leszczynski, cu plă cere; apoi fă cu semn slujitorului
ce-i sta în preajmă : Ş i, în semn de prietenie, primiţi aceste două
pistoale şi această armă franţuzească .” Nespus de bucuroşi, Dimitrie şi
Antioh Cantemir se ridicară în picioare, glă suind amâ ndoi deodată :
„Foarte că lduros îţi mulţumim!”; „Vorbind, am uitat oboseala, îşi frecă
leahul mâ inile cu multe inele în degete. Mi-a fă cut mare plă cere. Dar
ceremonialul cere să mă retrag.”; „Nu înainte de a asculta sfatul meu,
conte, îl opri Dimitrie; să ceri marelui vizir câ t mai multe şi câ t mai
hotă râ t. Otomanii sunt foarte înfricoşaţi, copleşiţi de înfrâ ngerea de la
Zenta. Ră zboi nu mai pot face nici cinci ani de aici încolo. Să plece din
Cameniţa! Cu totul!”; „Mulţumesc pentru sfat, prinţe.”; „Dealtfel,
curâ nd, vin şi eu în Constantinopol. Poate ne întâ lnim.”; „M-aş simţi
foarte onorat să -ţi cer ajutor diplomaticesc.”; „Ş i încă o rugă minte,
ilustre sol, nu se lasă Dimitrie: să îndupleci pe înaltul domniei tale
stă pâ n, pe prea înţeleptul rege August, să binevoiască a scoate joimirii
din cetă ţile noastre. Ni-i greu, foarte greu, cu tă tarii, cu otomanii şi cu
joimirii. Crede-ne! Ne secă tuiesc ţara.” Contele Leszczynski se înnegură
la chip, dar îl laudă : „O, dar pricepi bine politica, prinţe Cantemir.”;
„Dască l mi-a fost nu Machiavelli, ci marele dragoman Alexandru
Mavrocordat Exaporitul, pe care sultanul l-a trimis să încheie pacea cu
împă ratul Leopold. Ş tie şi mă ria sa regele August că joimirii stau în
cetă ţile noastre de pomană . Nu ei pot apă ra Polonia de otomani. Au
decă zut, tră ind trâ ndav, din jaf, hrană prea îmbelşugată şi preacurvie.
Sunt o ruşine.”; „Am să vorbesc cancelarului”, se oţă rî Leszczynski.
„Atunci aminteşte-i şi de moaştele Sfâ ntului Ion cel Nou, luate de la
Suceava de mă ritul rege Ian Sobieski.”; „La ce v-ar folosi?” ; „Domnia ta
întrebi? se ridică Dimitrie în picioare şi stă rui: Sunt moaştele ocro-
titorului Moldovei şi norodul, înţelegi prea bine, mult ar vrea să le aibă
în ţara lui.”; „Fă gă duiesc, prinţe, dar nu cred că pot ceva într-asta.”; „De
ce-o fi oare mai uşor să se ia decâ t să se dea înapoi? Ci să ştii, conte, că
noi suntem aici precum am fost şi precum va fi să fim. Vecinii ne pot
pră da, dar nimeni nu ne poate smulge ră dă cina.”; „Prinţe, sunt multe
probleme care mă depă şesc.”; „Dacă înţelegi dreptatea şi durerile
noastre, gă seşti şi puterea de a ne ajuta. Închis în cetatea Stryi, lingă
Jolkev, s-a stins mitropolitul nostru Dosoftei. El, de multe ori, a mustrat
fă ţiş pe joimirii pră dalnici şi l-a rugat pe crai să se îndure a-i scoate din
Moldova. Se ruga, de asemenea, să -i îngă duie a se întoarce în Cetatea
Sucevei, să fie pă stor duhovnicesc Moldovei, cum i-a mai fost. Dar n-a
primit învoire. S-a stins, ca în psalmul 102, tă lmă cit de el: «Mi-s zilele
trecă toare / De fug ca umbra de soare / Ş i ca iarba cea tă iată / Mi-iaste
virtutea să cată »…” Ş i pentru că leahul tă cea, mestecâ nd gâ nduri
împoncişate, Dimitrie înţelese că n-a izbutit să -i descuie lă cata inimii şi
mai cercă o dată pe struna înduioşă rii: „Ne pare ră u că te mâ hnim,
conte. Dar noi aici, în curtea domnească din Iaşi, ca pe-un bun şi de
iscusit prieten te primim şi din inimă îţi vorbim. Te rog, întelege-ne! A
vorbi mai mult nu pot că , aşa cum se zice in Psaltire: «Mi-i virtutea ca
hâ rbul de sacă / Limba-n gingii lipită mă -neacă / Ş i m-ai lă sat,
Doamne, în ţă rna morţii / Ş i câ inii mă -ncongiură cu toţii». Noi vrem ca
între toţi vecinii: poloni, nemţi, muscali, tă tari, otomani, să fie pace
veşnică . Adică tocmai ceea ce doresc şi cei mai buni dintre panii poloni.
Că ci să ferească sfâ ntul să -ţi fie ţara imaşul unde taurii şi bivolii, leii şi
şacalii se-nfruntă şi se bat. Ţ ă rna o scurmă şi pe oameni cu foc îi
pâ rjolesc. Ferească sfâ ntul ca Polonia să fie vreodată sfâ şiată cum este
ţara şi poporul româ n, sub otomani, nemţi, tă tari. Să nu fiţi nevoiţi a vă
tâ ngui, tot ca psalmistul: «Eli, Eli lama azavtani!… Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu de ce m-ai pă ră sit»…” Se aşeză tă cerea peste tâ lcuirea
suferinţelor neamului româ nesc rostită de Dimitrie Cantemir, câ nd
afară se stâ rniră strigă te: „Tră iască Antioh vodă !…” ; „Să fie slobodă
ţara!” ; „Să plece toţi stră inii şi duşmanii!; „Să se care lipitorile!”
Asemenea strigă ri foarte l-au speriat pe contele Leszczynski. „Ce s-
aude?” întrebă privind în toate pă rţile, că tâ nd loc de adă post.
„Norodul”, a lă murit vodă , şi el îngrijorat, şi m-a trimis să aflu ce vrea
mulţimea. M-am întors şi i-am spus: „A aflat că vei merge mă ria ta să
ridici din Cameniţa tarhatul turcilor şi-i bucuros că nu vom mai trimite
acolo sodom de bucate, turme de vite şi multe altele.” Dimitrie n-a
scă pat prilejul de a-l dă scă li pe leah: „Stă Cameniţa ca sabia lui
Damocles deasupra capului nostru, iubite conte, aşa precum stă ca un
iatagan în coasta Poloniei. Oare asta nu-i o cauză care să ne îndemne la
unire şi prietenie?”; „Ai dreptate! Dar… Ei, pentru asemenea treburi
merg la Constantinopol, a ră spuns solul, apoi a întrebat: Pot pleca
fă ră … primejdie?” Antioh vodă l-a încredinţat că în ţară -i linişte şi
nimic ră u nu i se va întâ mpla câ t va fi in Moldova. Iar Dimitrie încă i-a
mai spus, stă ruind: „Cred că te-ai încredinţat, ilustre conte, că româ nii
mult se bucură de biruinţa creştinilor şi de scă derea puterii otomane.
Să ltă m cu câ ntec de slavă pentru voi, polonii, care vă dobâ ndiţi iar
Cameniţa, aşa cum ne-am bucura dacă şi cetă ţile noastre, de la hotare,
de la ţă rmul mă rii ori din lă untrul ţă rii ne-ar fi lă sate slobode, ale
noastre pentru noi.” După închină ciunile şi plecă ciunile de ră mas bun,
solul leah a plecat. Nu ştiu ce gâ ndeau fraţii Cantemir, dar eu ştiam că
stră lucitul conte Leszczynski nu va cheltui nici un cuvinţel pentru
Moldova, decâ t doar ca s-o ceară a intra sub stă pâ nirea panilor din
Cracovia. Că , aşa cum spunea şi Dimitrie Cantemir, tră im în veacul
tuturor întrecerilor întru cuceriri de ţă ri şi subjugă ri de noroade, în
veacul tuturor poftelor de mă rire, câ nd cei tari sugrumă pe cei slabi
că lcâ nd orice lege şi orice omenie.
Vorbele vel hatmanului înnegurară sufletele privighetorilor. Toţi
parcă aveau o cange pe inimă , iar pe gură un că luş. Nici de struguri,
nici de nuci, nici de că nile cu must nu se puteau atinge. Gâ ndeau gâ nd
greu despre adevă rul dureros din cuvintele gazdei. Doar dască lul
Ieremia, nemai- îndurâ nd tă cerea şi vrâ nd să spulbere întristarea, îşi
aminti despre nunta lui Dimitrie Cantemir cu domniţa Casandra şi
pofti să afle cum a fost. Zise vel hatmanul Ion Neculce:
– Pă i, cum să fie, dască le Ieremie? Nuntă domnească , după
obiceiul domnilor, aici, la Iaşi: cu mulţi oaspeţi din afară şi cu veselie
mare de mult norod. Că se bucura atunci ţara de oarecare pace şi
chiverniseală bună , iar Dimitrie se purta ca al doilea domn. Numai că …
– Ştiu ce vrei a spune, ghici dască lul Ieremia: că îndată după
cununie, chiar în vremea petrecerilor, s-a stâ rnit gâ lceava între fraţi,
pentru moşii şi alte moşteniri mă runte. Ş i îngă duiţi-mi să vă povestesc
eu cum a fost. Că eram faţă , într-o după -amiază , în spă tă ria mea, câ nd
s-a pornit ciorovă iala. Focul l-a aţîţat pocitul vistier Iordache Ruset.
Apropiindu-se de Antioh vodă , s-a fă cut a întreba, în şoaptă :
„Dumitraşcu a cerut să împă rţiţi moştenirea?” Antioh vodă s-a uitat la
el cu mirare şi scâ rbă : „Mda… Trebuie! Au nu suntem fraţi?”; „Sfatul
meu este să nu-i dai nimica, mă ria ta. N-are ce face cu…” Auzind
asemenea sfat necerut, vodă a tresă rit a supă rare; dar îndată parcă a
prins a se luminare la chip şi ochii a-i sticli: „De ce, mă rog, să nu-i
dau?”; „Dacă -i dai niscai averi, într-o clipită îţi surpă domnia.” Vorbea
cu mlă dieri viclene în glas şi fă cea semne şi schimonosituri din umeri,
din cap, din ochi, milogindu-se şi mâ râ ind: „Nu te supă ra, mă ria ta, dar
te-ntrece-n dibă cie, şiretenie şi…” Vodă -i curmă vorba cu un semn din
mâ na stâ ngă , îşi să ltă pâ ntecele mare, tipă ri de câ teva ori lespezile cu
ciubotele-i groase, apoi porunci cu glas aspru, înfundat: „Pofteşte-l aici
pe fratele meu Dumitraşcu.” Ceva m-a pironit pe loc: adică dorinţa de a
şti, curiozitatea. Ş i l-am vă zut pe Dimitrie intrâ nd voios: era un mire
frumos cum n-am vă zut şi n-am să mai vă d vreodată . Mâ ndreţe de
bă rbat, îmbră cat cu mult gust: tunică roşie cu brandenburguri negre,
cu pantaloni negri, strâ nşi pe picior, cu cizme roşii de saftian, cu
pinteni de argint, cu pă rul dat pe spate, larg vă lurit, cu ochi focoşi,
mari, adâ nc iscoditori. Întrebă eu un gâ lgâ it de veselie în glas: „Care ţi-i
voia, frate? Au nu ştii că -n ziua nunţii mirele-i domn? Ş i dacă -i domn,
dă nu primeşte porunci.”; „Lasă şuguiala… Vreau să … să ştiu ce faci
după nuntă ?” se cam bâ lbâ i vodă . Dimitrie îl înţepă cu privirea,
încruntâ ndu-se oleacă : „Pă i… îmi petrec luna de miere, apoi plec la
Ţ arigrad.”; „Foarte, foarte bine… Dar înainte de plecare, doresc a hotă rî
ce gâ nduri ai cu averea ră masă de la pă rintele nostru.”; „Ce gâ nduri?
Au nu suntem fraţi? Împă rţim. Vreau să tră iesc liniştit. Să gâ ndesc. Să
scriu istorie, filozofie, geografie, muzică .”; „Ştii câ t am cheltuit cu
ră pirea miresei, cu nunta, cu… N-a mai ră mas nimic de la tata. Nimic!” ;
„Frate, glumeşti?” întrebă fă ră să -şi dea seama că se pornea o sfadă
fă ră noimă , de care nici fraţii, oricâ t de fraţi, nu sunt scutiţi. „Îmi
datorezi zece pungi, apă să pe fiecare cuvâ nt Antioh vodă . Zece! Atâ t.”
Lui Dimitrie nu-i venea a crede. Se vedea că nici nu gâ ndise la
asemenea cheltuieli. I se pă rea ciudat că nunta lui costase… bani. Pe el
îl ameţise, îl orbise dragostea. Era sau pă rea foarte fericit că domniţa
Casandra nu sta cu nimic mai prejos ca frumuseţe faţă de cumnata
Catrina şi că o întrecea cu mult în învă ţă tură , în purtă ri, în demnitate şi
mâ ndrie, în cunoaşterea lumii. De aceea rosti zicală auzită la doica
Maria: „Cu rudele să te veseleşti, iar la alişveniş să nu te întovă ră şeşti.”
Antioh vodă vorbi parc-ar fi avut ră spunsul pregă tit: „N-am râ vnit eu
nuntă domnească , nuntă cu fală şi cu multă cheltuială . Tu ai vrut-o, tu
s-o plă teşti. De ce trebuia să -l pofteşti, neapă rat, şi pe Brâ ncoveanu?”;
„Am spus-o de o sută de ori: vreau să curm vrajba asta care ne macină ,
mocnit, ca o moară purtată de vâ ntul urii suflat dinspre Istanbul. Nu m-
ai ascultat să -i ceri o fată de nevastă . M-am gâ ndit să caut altă cale. Ş i
am crezut că nunta asta poate fi o asemenea cale. Ş i el e rudă cu
Cantacuzinii, iar sâ ngele apă nu se face.”; „Uiţi că a tras foloase de pe
urma morţii neaşteptate a socrului tă u, dacă nu se va fi chiar amestecat
printre… puitorii de otravă ?” Aici s-a înşurubat şi Iordache Ruset:
„Dacă n-a venit el însuşi la nuntă , însamnă că nu-i convine că să toria
unei Cantacuzine cu un Cantemir. Însamnă că vă duşmă neşte şi mai
îndră cit.”; „A trimis pe aga Ianache Vă că rescu, om de mare încredere.
Ş i l-a trimes cu daruri de preţ şi cu o epistolă curtenitoare, încă rcată de
pă reri de ră u şi cu gâ nd de bună prietenie.” Dar Iordache Ruset se vâ rî
din nou, cu pâ ra: „Iertare, însă fraţii mei adeveresc, cu probe, că
ră utatea Brâ ncoveanului n-are margini, iar mrejele urzelilor lui fă ră
scă pare sunt.”; „Aşa? întrebă ră stit Dimitrie. Atunci, Antioh, dă ştire că
ierţi toţi boierii pribegi şi-i pofteşti în ţară , la casele lor.” Iordache se
miră şi se îngrijoră , întrebâ nd: „Ş i pe Nicolae Costin?”; „Mai ales pe el!
E mare că rturar. Am lucra, împreună , o istorie a româ nilor. A tuturor
româ nilor, ca temei duhovnicesc al unirii într-o singură ţară , sub
oblă duirea unuia dintre noi.”; „Dar e… cumnatul lui Constantin Duca”,
atrase luare- aminte vistierul, în vreme ce Antioh vodă tă cea, încurcat.
„Tocmai de aceea trebuie să ne împă că m”, surâ se Dimitrie. Înţelegâ nd
că nu-i rodeşte vrajba, Iordache se dă du după pă r: „La urma-urmelor,
ai dreptate, mă ria ta. Să -i iertă m…”; „Ce prostii vorbeşti, vistiere! Să -i
iertă m noi pe cei că rora le-am tă iat rudele, fă ră judecată ? Noi pe ei?”
Se urma un fel de luptă între viclenie şi cinste, care dura din acel
noiembrie 1691; luptă în care Iordache Ruset era mereu înfrâ nt şi
niciodată doborâ t ori îndepă rtat de pe spinarea Cantemireştilor. Ca
dovadă că era aşa, aduc mă rturia lui Dimitrie însuşi, care zicea:
„Iordache Ruset e că puşa din spinarea noastră . Nu scă pă m de el nici în
mormâ nt.” Ci atunci mintea şi întreaga fire a Cupariului s-a ră sucit,
încuviinţâ nd totul şi negâ nd totul: „Ai mare dreptate! Ş i mă tem că
moartea moarte cere. Că ci mă ria ta pleci şi ne laşi cu duşmă nia lor pe
cap.” Antioh vodă se gâ ndi o clipă şi se-mpotrivi, cu oarecare spaimă :
„Nu, nu chem boierii. Să zacă -n surghiun, dacă …” Am înţeles că
Dimitrie a vă zut biruinţa fă ră de tagadă a vistierului asupra domniei.
N-a mai stă ruit, dar i-a zis cu dojană : „Ră u faci. Ş i dovedeşti
nepricepere politicească .”; „Te amesteci, mă ocă ră şti, îmi dai sfaturi
nepotrivite! se supă ră Antioh vodă , de-a binelea. Nu-i cu putinţă a
ocâ rmui doi aceeaşi ţară . Ori tu, ori eu! Ş i deocamdată eu am domnia.
Mult visata-mi domnie!” Dimitrie se întristă , dar nu se supă ră : „Sau pe
turceşte: Ichi reiz bir ghemii battîrir – corabia cu doi câ rmaci se
scufundă .”
Aici, maica Daria, ridică o întrebare:
– De ce n-o fi vrut Dimitrie, la vremea aceea, să ia el domnia? Mie
îmi pă rea foarte ră u. Mă încredinţam că m-am jertfit în darn; crezusem
că , ferindu-mă din calea-i, îl ajut a-şi împlini visarea cea mare:
ocâ rmuirea ţă rii şi scoaterea ei de sub stă pâ nirea otomană .
Dască lul Ieremia duse mâ na la frunte, gâ ndi câ teva clipe, apoi
gră i:
– L-am auzit, de mai multe ori, spunâ nd: „Fratele meu e un fil, un
elefant puternic, greoi şi încă pă ţâ nat, dar vrednic a purta povara grea a
domniei; e bun gospodar şi are acea înţelepciune practică . Ştie mai
bine decâ t mine să aleagă binele de ră u. Eu sunt un inorog înţelept şi
pă timaş, împodobit cu puterea de a înflă că ra, de a ră spâ ndi lumină în
cugete, dar neînstare a mă opri la vreme”. Dealtfel, dacă -mi amintesc
bine, citise în cartea zisă „Lauda nebuniei”, a învă ţatului Erasmus de la
Rotterdam, un cuvâ nt care-l dă duse gata, în această privinţă . Scria
Erasmus: „Cine cercetează istoria se încredinţează că ocâ rmuirile cele
mai rele au fost acele încă pute pe mâ na unor oameni de ştiinţă sau a
unor literaţi.” Şi ştiu că îndată i-a venit în minte acel bezmetic împă rat
roman, Nero, care se credea poet şi a dat foc Romei, ca priveliştea să -l
ajute a scrie un poem mai zguduitor decâ t câ ntul în care Homer descrie
arderea Troiei.
– Dar, dască le Ieremia, vru să ştie Daria, n-au fost şi ocâ rmuitori
mari că rturari şi înţelepţi? Domnia ta ai citit istoriile şi…
– Ba da: de pildă acel Marcus Aurelius, mare filosof, bă rbat cinstit
şi drept, cap politic şi inimă de aur.
– Deci Erasmus n-are totdeauna dreptate.
– În lume şi în viaţă lucrurile-s tare amestecate şi de toate
felurile, zise dască lul Ieremia, cu filozofie.
Veni râ ndul că pitanului Silion să povestească despre că lă toria
tinerilor soţi pe la Suceava, pe la mâ nă stirile Putna, Suceviţa şi
Voroneţ.
– Erau zile frumoase şi calde de august. S-au închinat amâ ndoi la
mormâ ntul lui Ş tefan vodă cel Mare de la Putna, au stat de vorbă cu
stareţul şi cu că lugă ri cunoscă tori ai istoriei moldovene. Ş i, mai ales,
mult s-a mirat doamna Casandra de frumuseţea zugră velii pe
dinlă untru şi pe dinafară la acele mâ nă stiri din miază noaptea ţă rii. La
Suceviţa a stat cinci zile. Nu se mai îndura să plece. De mai multe ori l-a
rugat pe stareţ să -i desluşească înţelesul icoanelor şi mereu se minuna
de frumuseţea chipurilor şi mai ales a culorilor. Am coborâ t apoi din
valea Moldovei, pe la Cetatea şi mâ nă stirea Neamţului, la Hangu, în
valea Bistriţei. Lui Dimitrie, care că lă torea mai mult că lare, nimica nu-i
scă pa: sate şi stâ ni, privelişti şi oameni. Mult l-a impresionat muntele
Ceahlă u, cu vâ rful lui pierdut în nouri. Un bă trâ n, cioban de prin acele
pă rţi de munte, ne-a povestit că acolo, în pisc, unde-s numai stâ nci
pră pă stioase se află statuia stră veche a bă trâ nei Dochia, înaltă de cinci
coţi. În juru-i sunt două zeci de stâ nci care n-ar fi alta decâ t mioarele
Dochiei prefă cute în stane de piatră . Ciobanul mai spunea că din acea
statuie urieşească , adică din ţâ ţe şi partea firească , ţâ şnesc nişte
izvoare limpezi ca aghiazma şi reci ca gheaţa. Am povestit astea pentru
că , acum şapte ani, câ nd scria cartea Descriptio Moldaviae, m-a
întrebat dacă îmi mai amintesc de povestea despre Ceahlă u şi despre
acea bă trâ nă ciobă niţă , care ar fi fost sora regelui dac Decebal, iubită
de Traian împă ratul. Zicea că va să scrie despre asta în cartea lui.
– Ş i a scris-o? întrebă Daria.
 – N-am cutezat a-l întreba; iar cartea, scrisă în latineşte, a copiat-
o frumos şi a trimis-o învă ţaţilor nemţi din Berlin, la şcoala lor numită
Academia. Mai ştiu că , în acea carte, a pus şi o hartă a Moldovei, la
alcă tuirea că reia m-a întrebat, de multe ori, unde este aşezat cutare sat
ori oraş şi încotro curge sau unde se varsă cutare râ u… Ş i-mi mai
amintesc, cinstiţi privighetori, câ t de mult se mira doamna Casandra
vă zîndu-l cum vorbea cu ţă ranii, cu ciobanii, cu oamenii de râ nd şi cum
izbutea să -i facă a-l respecta şi chiar iubi.
În curtea gă ilor s-auzi chiră it de spaimă . Toţi înă lţară frunţile şi
ascultară . Vel hatmanul lă muri miră rile:
– Vulpea ori dihorul!… Toma! strigă la stră jerul de slujbă . Alungă -
l.
În câ teva minute, Toma şi un capă u scoaseră un vulpoi mare
dintre coteţele pă să rilor. După asta, gustâ nd struguri şi miez dulce de
nucă , priveghetorii trecură iar la povestiri. Vorbi vel hatmanul Ion
Neculce:
– În vremea că lă toriei tinerilor soţi, Antioh vodă , din porunca
marelui vizir, a ajutat la golirea cetă ţii Cameniţa. Dimitrie se bucura
mult, socotind că pă ră sirea acestei cetă ţi s-a îndeplinit şi la stă ruinţele
lui pe lâ ngă solul leah Leszczynski. Numai ce-l aud pe Antioh vodă , care
avea nişte bă nuieli ale sale şi dorea să le controleze: „Mă duc să vă d
cum a râ nduit hatmanul Lupu Bogdan că ratul tunurilor din Cameniţa
pâ nă la Cetatea Albă .” Dimitrie a surâ s şi a zis: „Ieri am întâ lnit un
ţă ran, cu patru bivoli de funie, drept în poarta Curţii domneşti. L-am
întrebat care i-i voia. Ş i ştii ce mi-a spus? «Îl caut pe cinstitul hatman
Bogdan să -l ajut, cu ceşti patru bivoli ai mei, să ducă mai repede
balimezurile acelea urieşeşti, că prea îndelung ca nişte pietre de moară
şi ca nişte ţă puşe în schinarea ţă rii au stat.»” Vodă se cam acri la chip:
nu iubea dă scă lirea, nici câ nd se fă cea prin pilde. Dar acum nu putea să
nu-i dea dreptate lui Dimitrie: „Ţ ara mă ajută , ştiu. Ci voi vă plimbaţi,
iar eu cheltuiesc bani ca să car tunuri otomane, lua-le-ar dracul! Că n-
au fost vrednici leşii să le ia.” A zis şi a ieşit, gră bit, nă duşind şi gâ fâ ind
sub greutatea trupului să u mare, greoi. Iordache Ruset, aflâ ndu-se
aproape, a vă zut cum întristează Dimitrie şi a că utat să vâ re degetul în
rană şi să zgâ ndă rească : „Mult mă întristează zgâ rcenia mă riei sale. Ş i
îndă ră tnicia.”; „Uneori… gră simea nu-l lasă a judeca precum se cuvine,
se rosti Dimitrie, deşi se vedea că nu asta gâ ndea. Dar se lecuieşte el, n-
avea teamă !”; „Nu mai cred: a că pă tat gustul averilor şi al puterii.”; „Cu
un dască l ca domnia ta, vistiere Iordache, nici nu era greu.”; „Eu? Eu
sunt… Cine-i mai darnic ca mine? Fă gă duit-am să fac chiar două
biserici: la Sihă stria, în Neamţ, şi la Domneşti, întru însă nă toşirea
jupâ nesei mele, că multă durere îndură , să ră cuţa…”; „Ş i pe…
Dumnezeu nu-l înşeli? Nu-l minţi? Nu-l tră dezi?” ; „Eu să … Cum să -l
înşel pe Dumnezeu?”; „A, nici nu te-ai gâ ndit? Fă gă duieşti a zidi
bisericile din piatră şi, dacă jupâ neasa se ridică teafă ră din pat…, înalţi
două biserici dintr-un lemn. Ori, şi mai bine: două cuşti pentru pă să ri
şi le-atâ rni într-un stejar bă trâ n. Fă gă duiala ţi-ai ţinut-o.”; „Zeflemiseşti
tare ustură tor, se tâ ngui cel lovit; dar şi tare deştept.” Dimitrie vă zu că
nu-l poate supă ra, totuşi urmă , curios să afle unde va să ajungă pe
calea cuvintelor sale, începute ca o dojană şi ca o bă nuială : „Eşti
aproape tot aşa de bogat ca şi Brâ ncoveanu. Ai putea zidi trei biserici şi
trei palate toate cu aur poleite.”; „Amar de mine… Doar dacă vii mă ria
ta domn şi-mi dai cheia ţă rii pe mâ nă . Mă ria ta ceteşti, scrii că rţi, te
numeşti voievodul cel că rturar şi înţelept, iar eu te hră nesc şi-ţi
poleiesc numele cu aurul bunei faime.”; „Cam aşa a fă cut, iertat fie, pă -
rintele meu. Iar domnia ta, cu dibă cie l-ai încă lecat, cum ţi-a fost pofta
inimii şi a pungii. Cu mine n-ai să ai prilejul, că n-am să mai fiu domn
niciodată . Iar Antioh, dacă te lasă uneori să -i sufli în borş, cum se zice,
o face anume ca să -l poată sorbi el mai în lege, fă ră teama că se frige.”
Poate ar fi trebuit ca vorbirea să se curme aici. Dar Iordache nu se
lepă da uşor de un gâ nd care, bă nuia el, i-ar putea aduce oarecare
foloase. Zise: „De mult ştiu, şi voiam să -ţi spun, că mă ria sa Antioh vodă
se cam teme de ascuţimea minţii mă riei tale.”; „Da? se prefă cu Dimitrie
a se mirare. Ce nă zbâ tii şi pozne mai nă scoceşti?”; „Chiar pe doamna
Catrina o am auzit, în vremea nunţii: «Acum cumnatul Dumitraşcu are
rude mari şi puternice, e cunoscut între munteni şi moldoveni: oricâ nd
te poate da jos de pe tron, dacă vrea.»”; „Ş i… fratele meu ce-a zis?”; „A
zis… Nu, nu… Jură că nu mă pâ ră şti!”; „Jur, viperă intrigantă . Dar să ştii:
dacă te porţi cum te porţi, vei muri muşcat de muşte, adică de albine,
cum numesc eu ţă ranii, aceia pe care cu cruzime îi despoi şi-i
schingiuieşti.”; „Ai harul proorocirii?” cercă Iordache să râ dă . „Mă car
uneori. Chiar şi acum, dacă -mi spui ce-a zis Antioh. Prefir lucrurile
bine, cu de-a mă runtul, şi-ţi proorocesc.”; „A zis, vorbind cu doamna
Catrina: «Aşa ne trebuie, dacă i-am adus mireasa din Braşov, plă tind
pungi grele guvernatorului neamţ. Ba am mai şi gă zduit-o la Iordache
Ruset… Cantacuzinoaicele vor stâ rni în el ambiţii mari şi…»”; „Deştept
frate am!… Iar doamna ce-a zis?” se ară tă Dimitrie arză tor a şti. „A
rostit o… zicală : «Dă -mi Doamne mintea româ nului cea de pe urmă »…
Adică telea mai bine te însurai cu o fată din Moldova. Cu o ră zeşiţă , de
pildă . Ori ră mâ neai holtei toată viaţa.” Dimitrie se porni pe-un râ s
dezlă nţuit şi batjocoritor, vrâ nd să arate că n-a crezut şi nu crede nici o
iotă din nă scocirile vistierului. Apoi, câ nd se potoli, rosti: „Vistiere, ca
să nu-ţi mai baţi gura degeaba, află că mă mut la Ţ arigrad, pentru
totdeauna.”; „Cum? Se ară tă Iordache îngrijorat şi speriat: Laşi
domnia?”; „Domn e fratele meu, Antioh. Au nu ştii, pardos şiret? Mă
duc să -i slujesc capuchehaie. Ş i fac aşa ca domnia lui să atâ rne de
dibă cia mea. Mai bine să -l sfă tuiască un frate decâ t un… anume
vistier.”; „În viesparul Istanbulului? Domnia ta, un că rturar, un scriitor
cu capul prin nouri? Şi-apoi, capuchehă i sunt fraţii mei.”; „Decâ t fraţii
domniei tale, mai bine… fratele mă riei sale. Nu-i aşa? Tata era singur şi
voi, Cupă reştii, patru. Acum noi, Cantemireştii suntem doi, cu Lupu
Bogdan trei şi cu doamna Casandra patru. Ş i mă duc acolo, în marele
viespar, în Cetatea Lă comiei, tocmai ca să mai potolesc vrajba pe care
mulţi, prea mulţi o aţâ ţă mereu.”; „Vai, vei fi singur şi…”, îl că ină
Iordache. „Mă duc, chiar de-oi fi ca un hulub între spini. Mă voi
îndeletnici cu scrierea că rţilor, ca şi pâ nă acum, şi cu descâ lcirea
multor şi ucigaşelor gâ lcevi, adesea urzite de fraţii domniei tale şi mai
ales de fostul meu prieten Scarlatache Ruset.”; „De ce şi de câ nd
Scarlatache nu-ţi mai este prieten? De câ nd?”; „Vai, vai, ce te mai miri,
pardos afurisit… De câ nd am aflat că a că utat-o pe Casandra la Braşov,
anume ca să mă ocă rască , să mă ponegrească . De ce? Nu ştiu.”; „Ce
neruşinat fă ţarnic! Am să -1 sudui ca pe el… Ai să vezi ce-am să -i fac…
Eu, drept şi cinstit vorbind, mult aş vrea să te slujesc aici, cu neclintită
credinţă . Că ci mă ria ta eşti acel cap luminat care ar face minuni,
dacă …”; „Ţ i-am mai spus că nu îngă dui linguşirea! strigă Dimitrie şi
plecă . Dar din uşă îl pocni, mai tare: Minune adevă rată ar fi să scap
ocâ rmuirea de sfatul domniei tale. Să -l fac pe Antioh să te
surghiunească la o mâ nă stitre, în munte.” Nu ştiu ce ră spuns i-ar mai fi
dat Iordache, dacă Dimitrie n-ar fi plecat. Ştiu însă că , spre a nu pă rea
înfrâ nt, se întoarse că tre mine şi gră i cu ră utatea omului care poate
orice: „L-ai auzit, Ion Neculce? Nici îşi închipuie că ar putea fi cineva
mai puternic decâ t el, ginerele Mă riei Cantacuzino şi cumnatul lui
Gheorghe Cantacuzino, cel pe care Ş erban vodă voise a-l lă sa urmaş.
Dar, să ştii: Brâ ncoveanu are destule pricini spre a-i face capă tul…”
Voiam să -i dau ră spuns, învinuindu-l că prea întinde nă vodul multor
uneltiri. Dar n-am apucat să deschid gura, c-a intrat Antioh vodă ,
ră cnind că tre Lupu Bogdan, care-l urma: „De ce nu-mi împlineşti
poruncile, hatmane?”; „Mă ria ta, te rog nu ţipa la mine ca la o slugă ”, se
împotrivi Bogdan, cu demnitate. „Te dau că lă ului, câ tu-mi eşti de cum-
nat! clocoti vodă . Ai furat aur din Cameniţa şi l-ai ascuns la Neamţ.”;
„Nu l-am furat, ci l-am gă sit. Ori se cuvenea să -l las leşilor şi
otomanilor? E bunul nostru, jefuit în cei două zeci şi-atâ ţia de ani de
câ nd îşi fac drum pe la noi, pâ nă la Cameniţa. O comoară care-i a
noastră !” ; „Dar cum ai pus mâ na pe dâ nsa? se îmbună vodă . Cum? ;,
„Pe câ nd paşa Cameniţei sta la taifas cu solii leşi, îi poftea la şerbet şi
cafea, cum este obiceiul la otomani…”; „Tu ai scotocit cetatea, n ? ;
„Cred că n-am fă cut ră u, mă ria ta. Era acel ceas câ nd turcii nu plecaseră
cu totul din cetate, iar leşii nu cutezau să intre, de teamă să nu fi pus
ienicerii vreun lagun, în vreun loc ascuns, să azvâ rle cetatea în aer şi
să -i ucidă pe toţi. Eu am îndră znit şi am câ ştigat. Dealtfel, trebuie să
spun că tainiţa mi-a ară tat-o, cu mare teamă , un româ n slujitor la un
agă , acolo, în cetate.”; „Mult aur?” întrebă vodă Antioh, cu grabă ; „Ca la
treizeci de pungi.”; „Tă lharule! strigă iar vodă . Minţi! Peste cincizeci…”;
„Oho!” se bucură Iordache, frecâ ndu-şi mâ inile, în spatele lui vodă .
„Du-te şi adă banii! porunci mă ria sa. Te însoţeşte Dabija clucerul şi
Neculce vă taful de aprozi. Pleacă !” Lupu Bogdan ar fi vrut să mai spună
ceva, dar înţelese că nu putea vorbi de faţă cu Iordache Ruset şi ieşi,
furios, zdră ngă nind spada şi pintenii, pufuind şi fulgerâ ndu-mă cu
privirea. Eu am mai ră mas, să ascult mai limpede porunca
domnitorului. Ş i, ră mâ nâ nd, l-am auzit pe Iordache vistierul izbucnind
mâ nios: „Ce tă lhar, mă ria ta! Şi ă sta ţi-i cumnat…”; „Nu cumva îi eşti
tovară ş?” se ră că dui vodă , cu vorbă ră stită . „Dacă -i eram, nu ne
prindeai, mă ria ta; aveam eu grijă să nu afle nimeni. Nimeni! Sunt hoţ
bă trâ n şi dibaci, mă rite voievoade.” Vodă a ră mas pe gâ nduri. Mai pe
urmă , câ nd am aflat cum s-au petrecut lucrurile, mi-am dat seama că îl
fră mâ nta o întrebare: cum de a ştiut Iordache vistierul că Lupu Bogdan
pusese de-o parte, pentru sine, două zeci de pungi?
– Vă rog, mai gustaţi cozonac şi vin! îndemnă jupâ neasa Maria. Se
lasă ră coare şi va să ne mai încă lzim. Ş i-apoi vinul ajută trezirea
amintirilor: le face mai vii, mai spumoase.
După ce sorbi din ulcică şi cea din urmă pică tură de vin, că pitanul
Silion scutură pletele, înă lţă fruntea şi surâ se:
 – Ai mare dreptate, jupâ neasă Maria. Mi-am amintit o întâ mplare
de pomină , din vremea câ nd ieşeau otomanii din Cameniţa, ca să intre
leşii. Între oşti s-a ivit atunci un urs mare, groaznic. De mirare cum
poate fi o namilă atâ t de mare. Zeci de ostaşi româ ni au să rit asupra lui
şi nu-l puteau ucide. L-au împins, în câ teva râ nduri, în apa Nistrului,
dar dihania înota mai dihai ca un marinar şi ieşea iar la mal. Gonindu-l
pe fluviu, cu o luntre, ursul nu s-a speriat de suliţele gonacilor, ci,
ză dă râ t şi-nfuriat, s-a urcat pe luntre şi-a fă cut multe groză vii, sfâ şiind
oamenii. Ba încă şi mai cumplit: slobozind foc din puşti să -l ucidă ,
oştenii s-au împuşcat unii pe alţii în îmbulzeala de pe luntre. Vreo
patru ceasuri s-au luptat ostaşii, pâ nă au ucis fiara aceea cumplită ,
aţâ ţată de mirosul sâ ngelui. Ziceau unii că nu era lucru curat cu acea
dihanie, de-a mirare şi nemaivă zut de mare şi de groaznică . Să fi fost
semn că -i pă rea ră u după otomanii care îşi că rau, cu luntrele, pe Nistru
la vale, tunurile cele mari şi cumbaralele, iarba de puşcă , ghiulelele şi
mult alt tarhat adunat în acea cetate pe care o credeau pe vecie a lor?
Ori…
– Dimitrie ar fi zis că era chiar întruchiparea puterii otomane,
furioasă , ră nită de moarte, ce nu vrea, totuşi, să fugă ori să piară ,
surâ se Daria, bucuroasă c-a putut lega şi această povestire de numele
şi înţelepciunea preaiubitului ei ursit nenuntit.
– Da, aşa ar fi fă cut, aprobă vel hatmanul Neculce şi urmă : Cum,
spuneam, atunci n-am îndră znit să -l tulbur pe mă ria sa din gâ nduri.
Am aşteptat. Ş i aşteptâ nd l-am vă zut pe Dimitrie intrâ nd şi, cu mare
bucurie, vorbi că solia lui pan Leszczynski a izbâ ndit: regele Poloniei a
poruncit ca joimirii leşi să plece din cetă ţile noastre. Antioh vodă s-a
înviorat de-o mare bucurie. Dealtfel cuvine-se a spune şi aici că
retragerea otomanilor din Cameniţa a bucurat mult toată ţara.
Aprovizionarea acestei cetă ţi cu bucate, numai pe sama Moldovei, era
o povară mai mare decâ t haraciul. Nevoiţi eram a îndestula noi, din
să ră cia noastră , zeci de mii de soldaţi otomani. În drumul lor că tre
Cameniţa zeci de paşale se hră neau, cu tot alaiul lor, se ghiftuiau tot de
pe biata noastră spinare. Acum, nemaifiind şleah de armie otomană ,
eram mai slobozi şi mai feriţi de jafuri. Aşa, ţara toată ră mă sese în
sama lui Antioh vodă . Dimitrie îşi ară tă bucuria: „E o biruinţă a
pledoariei mee. Acum gră beşte a scoate mai repede şi joimirii leşi din
Suceava, Neamţ, Hotin şi unde-or mai fi cuibă riţi, precum cucuvă ile. Să
avem cetă ţi slobode, ale noastre.”; „Pe cine să trimit?” a întrebat vodă .
„Pe Lupu Costache.”; „De ce tocmai pe… el?” ; „Odată şi-odată trebuie să
ne împă că m cu Costă cheştii, Antioh. Şi acesta-i prilej bun. Lupu
Costache-i bă rbat întreg, mâ ndru, harnic.”; „Dar tu ai uitat că el ţine cu
leşii?”; „Nu. Ci mă gâ ndesc că tocmai de aceea îi va îndupleca mai uşor
să pece mai repede, fă ră a strica, fă ră a jefui cetă ţile.” Asemenea povaţă
l-a neliniştit foarte pe Iordache Ruset. A întrebat, cu teamă , însă bine
acoperită : „Dar dacă acei Costă cheşti, sfă tuindu-se cu leşii, vor că ta să
ră zbune moartea pă rintelui lor?”; „Vor începe… ră zbunarea cu domnia
ta care l-ai sfă tuit pe tata să se folosească de că lă u. Domnia ta, nu noi!”
îl plesni Dimitrie cu vorbă aspră , întă râ tâ ndu-l pe vistier pâ nă să ri cu
ocara: „Lupu Costache-i om de nimica: mincinos şi fă ţarnic!”
– Poate ca să -şi bată joc de acest sfetnic viclean, să ri cu vorba
că pitanul Silion, Dimitrie mi-a poruncit atunci, ră stit foarte: „Adă -l,
Silioane, pe jupâ n Lupu Costache, să -l punem la câ ntar cu jupâ n
Iordache. În care tirizie să te-aşez, vistiere? A vicleşugului? A
linguşitorului? A mincinosului? A ucigaşului? A… Ei, dar ce câ ntar din
lume are atâ tea talere?” Credeam că se va stâ rni bă taie intre dâ nşii. Mă
şi pregă team să -i despart. Dar vistierul nu se lă să , ci de la mâ nie
întă râ tată trecu la milogire: „Mă ria ta, eu numai din prea marea-mi
credinţă , povă ţuiesc să nu vă încurcaţi cu Costinii şi cu Costă cheştii.
Decâ t s-aduci ră zbună torii prin preajmă , mai bine boiereşte ră zeşi,
precum a fă cut pă rintele mă riei tale, să -ţi fie ajutor.”; „Fratele meu va
avea grijă şi de asemenea boierire; dar nu pentru a-i înlocui pe Costini
şi pe Costă cheşti, ci spre a întă ri ocâ rmuirea cu câ t mai mulţi oameni
buni şi vrednici, înţelepţi şi de nă dejde.”; „Întocmai!” încuviinţă Antioh,
cu tă rie multă .
Aici Neculce zise:
– Eu eram nemulţumit pentru că nici un boier din cei mari şi de
neam, ca mine, nu vedea cu ochi buni o nă vală nă pristană de
nechemaţi, de neamuri proaste, în rangul cel înalt. Dar atunci n-am zis
nimica. Silion a plecat şi l-a adus pe Lupu Costache, aşa cum i se
poruncise. Câ nd a intrat în spă tă ria mare, Dimitrie l-a îmbră ţişat, apoi
l-a privit şi l-a admirat: „A, ce mâ ndru ară ţi, boier Costache! Să nă tos?
Voinic?”; „Mulţă mesc, mă ria ta, a ră spuns Costache, înă lţâ nd capul şi
scuturâ ndu-şi pletele lungi, negre; câ t între noi nu lucrează satâ rul, e
bine. Ne pă stră m să nă tatea şi viaţa.” Împunsă tura pă rea că nu-l atinge
pe Dimitrie, care vorbea şi da porunci parcă el ar fi fost domnitor:
„Boier Costache, mă ria sa Antioh vodă nu crede că domnia ta ai binevoi
să primeşti, zic cu bucurie!, porunca de a merge sol la riga August al
Poloniei, să -i mulţumeşti c-a fă gă duit să scoată joimirii leşi din cetă ţile
Moldovei şi să -l rogi să împlinească grabnic, câ t mai grabnic, această
mă rinimoasă fă gă duinţă .” Că ldura, prietenia, înfocarea cu care-i
vorbea Dimitrie îl mişcă pe Lupu Costache, îndemnâ ndu-l a cuvâ nta cu
tremur în glas: „Mă ria ta, mult m-ar mâ hni dacă ai crede precum că n-
aş avea şi eu inimă pentru ţara asta. Joimirii leşi ne sunt ca nişte cuie în
talpă . Asta o spunea şi bietul Miron Costin care a pierit pentru credinţa
lui, prea mare, în sprijinul şi prietenia cu polonii.”; „Atunci pregă teşte-
te, boier Costache, şi mâ ine vino la mă ria sa cu ră spuns de tot ce-ţi
trebuie ca solia să se împlinească bine şi repede.” Bucuros că i s-a
încredinţat asemenea solie de cinste, Lupu Costache s-a închinat
zicâ nd: „Să tră ieşti, mă ria ta! Vin, cu dragă inimă .” Ne-am uitat cu
bucurie după dâ nsul, iar Dimitrie a vorbit: „Ai vă zut, frate? Omul
iubeşte ţara şi vrea s-o slujească . De ce să -l împiedică m? Apoi urmă ,
trecâ nd la alta: E vremea câ nd Împă ră ţia otomană pâ râ ie din
încheieturi. Dacă suntem dibaci, ne dobâ ndim toate drepturile noastre
şi slobozenia întreagă . Drept aceea, te mai rog: stră duieşte-te, de sâ rg,
a scoate şi pre tă tarii nogai din Bugeac. Să se ducă la Crâ m, acolo unde
li-i ţara, că ci nouă ne trebuie ieşirea la mare, la Cetatea Albă şi la Chilia,
aşa cum am avut-o pe vremea cea de slavă a lui Ştefan vodă .”; „Mă voi
stră dui, Dimitrie,” fă gă dui vodă . Iordache Ruset se amestecă ,
împotrivitor, după feleşagu-i: „Pentru asta l-aţi rugat şi pe solul leah.
Ne ajută ori ba?”; „Solul poate ne-ajută , poate nu, îl aţinti Dimitrie cu
privirea. Oricum, lupul cu slugi nu face gâ tul gros.”; „Aşa-i! strigă
Antioh. Vreau Bugeacul înapoi, la Moldova.” „Buun!… Mă bucur că -mi
afli sfaturile ca bune şi date din inimă . Şi acum mai am încă unul: adă -l
ală turi de tine pe acel Constantin Turculeţ, cu cei două mii de oşteni ai
lui.”; „Nu se poate! E un tâ lhar…”, se depă rta Antioh vodă , mirat şi
speriat. „Da-da! să ri Iordache Ruset. Ne-a pră dat, ca un… Chiar şi pe
mine m-a jefuit. Ş i acum… Să nu faci asemenea prostie, mă ria ta!”;
„Taci, vistiere! se supă ră Dimitrie. Dacă ştim de ce şi pe cine a pră dat,
trebuie nu numai să -l iertă m, ci chiar să -l binecuvâ ntă m. Că ci e un
româ n viteaz, un oştean priceput şi ne poate fi de mare folos în treaba
dobâ ndirii slobozeniei.. Că el, şi nu altul, a nimicit sute de neprieteni,
tă tari, otomani, leşi. Nu-i aşa?”; „Adevă rat! am să rit şi eu cu vorba,
nestă pâ nit, cum nu-mi era felul. Turculeţ a fost ocrotit şi de bunica mea
Alexandrina, pentru că -i potopea pe tă tari oriunde-i afla şi nu-i lă sa să
se apropie de Boian.”; „Iordachioaia cea bă trâ nă l-a ajutat să -şi
cumpere pă mâ nt şi casă , o pâ rî Ruset. Ea nici nu-i zicea tâ lhar, ci
haiduc, cum îi zicea prostimea. Ci, pentru noi, boierii, nu-i decâ t un
ră ufă că tor. Dacă ţi-l apropii, îi superi nu numai pre boieri, ci şi pre
sultan. Că multă pagubă a fă cut caravanelor în drum spre Cameniţa.
Constantin Duca a fost mazilit că l-a scă pat pe Turculeţ din
închisoare.”; „Vistiere, sfatul tă u e bun, zise vodă . Pe Turculeţ o să -l
aâ rn în ştreang.” Dimitrie se întristă şi plecâ nd cu pas rar, gră i: „Ştiind
că boierii şi sultanul fierb în aceeaşi oală , nu voi avea linişte în
Istanbul. Dar o să aflaţi, mai tâ rziu, că sfatul meu era cel bun. Antioh
vodă l-a lă sat să iasă din spă tă rie, mă car că -i pă rea ră u. Meşter cetitor
în cugete, Iordache vistierul strecură vorbă vicleană , frumos boită în
zeamă de sinceritate: „Se fă leşte, mă ria ta, că tre toţi, că nu-i pasă de
domnie. Zice că -i aprins după învă ţă tură . Dar iată că , în fapt şi la o
adică , îţi pizmuieşte tronul şi-ţi pâ ndeşte averile. Iertare, dar nu
învă ţă tura este însuşirea lui de că petenie, ci fă ţă rnicia, fariseismul.”;
„Cum îţi îngă dui să -mi batjocoreşti fratele?! Ieşi afară !” Iordache, gonit
ca o slugă , surâ se mieros şi milog: „Iertare!… Ştiu că aşa v-aţi învoit, să
vă ajutaţi la treburile ocâ rmuirii. Dar nu pot să nu spun că şi un orb
vede cum te fă ţă reşte. Zice că nu se amestecă în domnie şi câ nd colo,
dă porunci chiar peste capul mă riei tale şi-ţi pune-n cap oamenii lui. De
aceea te povă ţuiesc să nu cumva să -i dai moşiile, mă ria ta. Cum
dobâ ndeşte ceva parale, haţ!, ca pe-un mă r, îţi înşfacă scaunul domniei.
Aşa face!”
Ajuns aici cu firul povestirii, vel hatmanul Ion Neculce se opri.
Maica Daria tuşi uşor, semn că are ceva de spus. În seara asta rostise
prea puţine cuvinte; tră ia parcă din izvorul celor povestite ieri seară .
Ascultase, mulţumită şi bucuroasă că a iubit, iubeşte şi va iubi, câ t îi va
bate inima, bă rbat ca acela iscusit, voitor de bine, de dreptate, de
învă ţă tură , pă timaş iubitor de ţară şi de libertate. Cu degetele-i subţiri
îşi frecă uşor fruntea, parc-ar fi vrut să şteargă pâ cla vremii şi a uită rii,
ca să scoată la iveală întâ mplă ri vechi şi dorinţi de mult stinse, în abia
vă dita lor mijire.
– Vă d că Silion tace, deşi ştie că , înainte de a pleca din Iaşi,
Dimitrie s-a întâ lnit cu trei dintre fraţii Ruset. Adevă r gră iesc, Silioane?
– Adevă r, Daria, adevă r. Dar uitasem. Ori poate am vrut să trec
peste asta, tă câ nd. Că ci eu nu l-am prea înţeles chiar de-atunci, câ nd
am aflat că s-a îngrezut în Cupă reşti, că l-a iertat pe Scarlatache pentru
ponegrirea că tre doamna Casandra şi chiar a primit să -i fie ajutor, în
Istanbul, capuchehaie, întru sprijinirea domniei fratelui. Adică să fie
împreună „dulă ii”, cum spunea el, pă zitori ai scaunului Moldovei. Nici
acum nu înţeleg cum a putut fi atâ t de încreză tor în nişte oameni
neoameni. Dar poate atunci nici lui, nici lui Antioh vodă nu le venea a
crede că Ruseteştii puteau fi atâ t de schilodiţi sufleteşte de patima
urzelii intrigilor. Cupă reştii au jurat că -i vor fi prieteni, că -l vor ajuta să
scrie că rţi, să -şi facă prieteni printre oamenii de samă ai vremii, să -i
împace pe Cantemireşti cu Brâ ncoveanu. Câ nd am cercat să -i spun că
nu-i bine să se încreadă prea mult în aceşti oameni neoameni, cum le
ziceam, mi-a retezat vorba: „Silioane, oamenii sunt ră i şi buni în acelaşi
timp. Eu cred că prin meşteşug poţi spori ceea ce-i bun în oameni şi ţi-i
poţi face prieteni.” Apoi, aşa cum obişnuia, şugui cu oarecare durere:
„Ce să -i faci? Aşa ni-i dat: că puşa lui Antioh – Iordache; că puşa mea –
Scarlatache.”
– Hm… cum ne apare acum legă tura între aceste două familii…, se
minună dască lul Ieremia, iar Neculce adă ugă :
– N-am ştiut de asemenea vizită , dar l-am însoţit pâ nă la Galaţi şi
am simţit multa lui tristeţe că pă ră seşte ţara, că nu ştia câ nd avea să se
mai întoarcă . Inima îi era plină de griji şi de o teamă amară , că nu va
putea fi aşa cum voia să fie, acum câ nd nu mai era singur, ci îl însoţea o
doamnă frumoasă şi de neam mare, o soţie care dorea să se zbată să -şi
recapete moşiile şi averile smulse de Cantacuzini şi de Brâ ncoveanu.
Mi-a spus chiar, într-un popas, dincolo de Vaslui: „Sunt soţul doamnei
Casandra, ruda ră u sfă dită cu Brâ ncoveanu, care, stâ nd mult în Braşov,
cunoaşte legă turile cele tainice ale voievodului din Bucureşti cu
Leopold, împă ratul nemţesc.”
– Da, se mai temea şi pentru că Brâ ncoveanu luase mulţi bani de
la Ş erban Cantacuzino şi se gâ ndea că Dimitrie Cantemir, soţul
Casandrei, îi va cere înapoi, adă ugă dască lul Ieremia.
Asemenea completă ri la povestirile din seara asta o fă cură pe
jupâ neasa Maria să adauge şi ea:
– Sunt nepoata lui Dimitrie Cantemir, dar l-am vă zut doar o
singură dată . Ş i pentru mine nu-i limpede: a fost el om înţelept, cum zic
unii, ori numai un că rturar, a multe ştiutor? Nu cumva îi punem noi, de
mult, în câ rcă şi în inimă , gâ ndurile şi simţă mintele noastre faţă de
dâ nsul?
 Jupâ neasa Maria credea că va ră spunde dască lul Ieremia. Dar el
îngă imă :
– E greu, foarte greu de spus.
Vel hatmanul Neculce nu se rosti nici el de-a dreptul, ci regretă :
– Bine ar fi fost. Maria, să chemă m la acest priveghi şi pe
Scarlatache Ruset şi pe alţii din cei care l-au duşmă nit pe Dimitrie
Cantemir şi mai sunt în viaţă .
– Poate-i mai bine că nu i-ai poftit, gră i dască lul Ieremia. Dacă
veneau, trebuia să vorbească despre ei înşişi. Ş i, după câ te ştiu eu, rar
om care, la bă trâ neţe, să se cunoască să vâ rşitor de fapte rele şi slute în
tinereţe. Cu câ t îmbă trâ nesc, cu atâ t oamenii viaţa îşi poleiesc, ar zice
Dimitrie Cantemir. Cei care nu-s de faţă , de obicei, n-au nici dreptate.
Se pare însă că , mă car uneori, câ nd e vorba de cei morţi, lucrurile se
schimbă : au totdeauna dreptate. Morţii nu se mai pot apă ra.
– Se poate, dască le Ieremia, să ai dreptate, se rosti jupâ neasa
Maria, auzind câ ntarea cocoşilor, stâ rnită în satul Prigoreni. Ci pentru
că mult v-aţi ostenit ascultâ nd povestiri despre bă tă lii turceşti, despre
dispute politiceşti şi intrigi cupă reşti… - na! c-am vorbit în felul lui
Cantemir – zic să ne amistuim, iubiţi priveghetori, în iatacurile noastre
şi să -l lă să m pe acel moş Ene să umble pe la gene, să ni le închidă cu
blâ ndeţe şi să ne mâ ngâ ie, cu tihnă şi pace pâ nă mâ ine, în zori.

SEARA A ŞAPTEA sau:

INOROGUL, FRATE BUN CU ŞOIMUL?

Cea de a şaptea zi era Sâ mbă tă şi Mihail vodă Racoviţă a trimis,

dis-de-dimineaţă , un olă car să -l poftească pe hatmanul Ion Neculce la
Iaşi, la Curtea domnească .
– Maria, dacă întâ rzii, a zis Neculce că tre soţia sa, ai grijă tu de
priveghiul amintirilor.
Dar, spre bucuria tuturor celor adunaţi în cerdacul conacului din
Prigoreni, vel hatmanul s-a întors acasă la vremea asfinţitului. Era
obosit de calea stră bă tută că lare şi întristat de cele aflate. Câ t a putut, a
că utat să ascundă supă rarea şi, pentru asta, a poruncit să aşeze în
cerdac masă mare şi îmbelşugată , cu fripturi calde de berbec, bine
împă nate cu piper, cimbru, busuioc şi mujdei, şi sprijinite cu vin rece
din ulcioare bâ rdă hă noase. Ş i câ nd toţi s-au aşezat la masă , cu tot
dichisul şi cu belşugul dinainte, jupâ neasa Maria a cuvâ ntat:
– Am adus totul aici, pe masă , fripturi, pâ ine, plă cinte, cozonac,
fructe, ca să nu ne mai ridică m pâ nă nu se gată privegherea, adică telea
povestirea râ nduită pentru seara asta.
La asemenea poftire lă muritoare, vel hatmanul Neculce avu şi
dumnealui de spus o vorbă , cu iz de pă rere de ră u:
– Vă rog să ospă taţi după poftă , deşi ştiu că , de la o vreme, din
pricina vinului, s-ar putea să nu mai înţelegem bine ce mâ ncă m şi să nu
mistuim prea bine ceea ce povestim. Dar prea-s flă mâ nd şi însetat, ca
să nu poftesc bucate alese şi mai ales colţunaşi îndulciţi cu miere şi
plă cinte poale-n brâ u, calde şi dulci, ca nişte fete tinerele, câ nd ghilesc,
vara, pâ nzele în râ u…
Nici unul din priveghetori nu s-a împotrivit, ci toţi au prins să
dumice cu mare poftă . Chiar maica Daria, care, de obicei, ciugulea
precum pă să rica, acum se ară ta flă mâ ndă şi mâ nca şi bea cu poftă .
După ce-şi mai potoli foamea şi setea, vel hatmanul începu depă narea
amintirilor, cu gâ ndul că , îndată ce va osteni, să dea râ nd celorlalţi
povestitori. Se temea oleacă pentru dască lul Ieremia, că prea sorbea cu
sete ulcică după ulcică , lă udâ nd şi friptura şi plă cintele şi colţunaşii.
– Aşa precum aţi auzit aseară , mai mult sfă dit cu Antioh vodă , s-a
ridicat Dimitrie Cantemir din Iaşi, cu tâ nă ra sa doamnă şi cu tot
agarlâ cul şi s-a dus să tră iască acolo, în Ţ arigrad. Ci eu, ca bun prieten,
l-am însoţit pâ nă la Galaţi. Îmi aduc aminte că atunci câ nd treceam prin
pă durea Bâ rnovei s-a fă cut mare eclipsis, adică întunecare de soare.
Era în anul 7208, iar de la mâ ntuirea lumii 1699, septembrie 12 zile,
într-o marţi. Ş i se întunecase lumea că mai nu se vedea om cu om. Ş i
spaimă mare a fost între oameni, oră şeni şi ţă rani, boieri şi prostime.
Iar slujitorii cu greu au vrut să meargă mai departe, spre Vaslui: ziceau
că a sosit sfâ rşitul lumii şi mai bine să -i prindă la casele lor, decâ t pe
drumuri. Iar Dimitrie Cantemir a stat între noi şi, cu pana pe hâ rtie, cu
bă ţul în colbul drumului, a ară tat cum se face eclipsa, cum umblă
pă mâ ntul, luna şl soarele, rotindu-se fieştecare, cum se întâ lnesc în
linie dreaptă şi se plimbă umbra lunii pe o parte din pă mâ nt, de se
întunecă . Ş i atunci, din desenele lui Dimitrie Cantemir, în care soarele
era ca un bostan, pă mâ ntul ca un mă r şi luna ca o nucă , am înţeles cum
se mişcă planetele şi cum se face umbra pentru eclipsă . Astea au fost,
pentru mine, încă o dovadă că Dimitrie avea şi minte şi învă ţă tură cum
noi, ceilalţi, prea puţină aveam, aici, în Moldova. Dacă am înţeles
eclipsa înaintea altora dintre boierii şi slujitorii care ne însoţeau,
trebuie să spun că un dram de teamă şi de nelinişte tot îmi stă ruia în
cuget. Ş i-am întrebat: „Să fie acesta semn ră u pentru soarta noastră ?”;
„N-are nici o legă tură cu soarta noastră ”, a ră spuns Dimitrie. L-aş fi
crezut întru totul, dacă n-ar fi urmat atâ tea nenorociri îndată după
asta… Deci Dimitrie Cantemir s-a mutat la Ţ arigrad, să fie capuchehaia
fratelui să u.
– Iertare, Ioane, îl opri jupâ neasa Maria, dar înainte de a povesti
despre traiul din Istanbul, mi-am amintit eu despre cele puse la cale
aici, în Iaşi. Mă luase taica, hatmanul Lupu Bogdan, la Curtea
domnească , să mă înfă ţişeze doamnei Catrina, să -i fiu fată în casă şi,
împreună cu alte boieroaice, să lucră m şi să sporovă im câ te-n lună şi-n
stele. Cu urechile mele am auzit ce-a pus la cale Iordache Ruset, vidma
cea rea. A poruncit fraţilor să i aşa: „Scarlatache, tu ţine-te de
Dumitraşcu prin tot Istanbulul. Nu-l pierde din ochi.”; „Alifâ stâ c, în
sama mea! s-a bucurat Scarlatache. O să -l joc ca pe urs.”; „Manolache, a
urmat Cupariul cel mare, tu ai grijă de Brâ ncoveanu. Zvoneşti că
doamna Casandra vrea să dea în vileag toate tainele pe care vodă
Brâ ncoveanu le are cu împă ratul nemţesc. Că Dimitrie Cantemir
unelteşte să -i ia scaunul.”; „Să afle că umblă să capete înapoi banii luaţi
de la Ş erban vodă .”; „Foarte bine, Manolache! Ai s-ajungi şi tu o liftă
urzitoare de intrigi. Dar, luaţi aminte: nu cumva să -i supă raţi pe
Cerchez Mehmet şi pa Cuciuc imbrohorul, că daţi de dracul cu mine.”;
„În casa lor, frate Iordache, Dumitraşcu merge adesea în vizită ; câ ntă
din tambură şi se dă -n dezmă ţ, ca un pă gâ n, cu pă gâ nii”, pâ rî
Scarlatache. „Dar cum scă pă m de el?” întrebă Manolache, cu ne-
vinovă ţie. „Eu să te-nvă ţ, nepricopsite? se-nfurie Iordache. Ca, la o
adică , să dai vina pe mine? Tu faci, tu tragi! Ş i folosul şi ponosul.”; „Nu
vă d decâ t o cale: să -l înecă m în Bosfor”, se rosti Scarlatache. „Omor? De
ce?” se ară ta Manolache nedumerit. „Nu ştiu! se descotorosi Iordache,
scuturâ ndu-şi marginea anteriului. Dar ştiu că punâ nd pe Cantacuzini,
pe Brâ ncoveni şi pe Cantemireşti să se macine între dâ nşii, stă pâ nim
noi aceste ţă ri şi o parte din împă ră ţie, începâ nd cu Fanarul.”; „Dar
Dumitraşcu nu… domneşte. De ce să -l… pierdem?”; „Manolache,
nerodule, nu-mi eşti frate dacă nu înţelegi că , pentru noi, mai
primejdios ca oricine este ă st că pos? E prea învă ţat. Ş tie a se face iubit.
Ne ghiceşte gâ ndurile. Ne cunoaşte hibele. Pricepe bine la uneltiri. E
bun prieten cu mulţi dintre turcii cei mari. Înţelegi? Prin el şi Antioh e
mai tare. Iar nouă – poate-ai aflat şi tu! – ne trebuie un domn becisnic,
nepriceput, fricos, prost, să -l ducem lesne de nas cum vrem. Cum
vrem!”; „Nici pe Antioh nu-l stă pâ nim noi prea uşor, zise Manolache.
Câ nd începe să urle…”; „De el am eu grijă ! s-a fă lit Iordache. Tu roagă -l
pe Brâ ncoveanu să trimită un om la Ţ arigrad să -l urmă rească şi el, pas
cu pas, pe Dumitraşcu. Ş i, mai ales, înduplecă -l s-o mă rite pe domniţa
Ileana cu feciorul meu Neculai. Înduplecă -l! Dacă nu, îţi iau moşiile şi
aurul şi te las cerşetor la poarta Sfintei Sofia.” După asemenea
ameninţare, Manolache Ruset s-a fă cut mai grijuliu şi mai umilit în faţa
lui Iordache. „Te rog să -mi spui, frate, pe cine zici să trimită
Brâ ncoveanu la Ţ arigrad să ne ajute în treaba urzelilor? Povă ţuieşte-
mă ca să -l povă ţuiesc.” Iordache s-a mâ niat ca un motan că lcat pe
coadă şi-a ră cnit: „Nu la treaba urzelilor, nă tâ ngule! La asta voi sunteţi
regi. Adică trebuie să fiţi regi. Dar, pentru atragerea lui Dumitraşcu
Cantemir, zic să -l ceri pe Toma Cantacuzino spă tarul: e dibaci, mâ ndru,
ambiţios, îndră cit, mai ales îndră cit ca nimeni altul dintre Cantacuzini,
neam de oameni straşnici. E aproape tot aşa de dornic de mă rire ca şi
Ş erban vodă Cantacuzino, ierte-l Sfâ ntul.”; „Dar e rudă cu Casandra şi
deci şi cu Dimitrie Cantemir, se îngrijoră Manolache. E vă rul ei.”; „De
asta nu-ţi pese! se ră sti Iordache. Câ inii se sfâ şie pentru ciolan şi
Cantacuzinii pentru putere. Iar voi vă strecuraţi printre certurile lor şi-
i aţâ ţaţi, îi îndemnaţi, îi ză dă râ ţi, îi muşcaţi, îi otră viţi, fă ţă rind
blâ ndeţe, prietenie, cumsecă denie.”
Se fă cu tă cere în cerdac. Se auzeau doar sfâ râ itul lumâ nă rilor din
cele trei sfeşnice de pe masă , sunetele tacâ murilor în farfurii şi foşnetul
mestecă rilor. După ce aşeză pe farfurie ciolanul de pe care rosese toată
carnea, dască lul Ieremia cuvâ ntă , ştergâ nd cu şerveţel de in alb
musteaţa şi barba:
– Să mulţumim jupâ nesei Maria pentru felul cum ni i-a zugră vit
pe cei trei Cupă reşti şi îngă duiţi-mi, dragi privighetori, să vă spun că , în
Istanbul, Dimitrie Cantemir şi doamna Casandra au locuit, la început,
tot în casa de la Ortakioi. Duceau o viaţă retrasă , cuminte, parcă le-ar fi
fost de-ajuns dragostea lor şi învă ţă tura ori scrierea că rţilor. Ştiu că ,
mai bine de jumă tate de an, el a lucrat la o scriere în limba latină , zisă
„Imaginea ştiinţei sacre sau Metafizica”, pe care mi-a închinat-o mie.
Doamna Casandra gospodă rea şi-l ajuta să gă sească în că rţi acele pa-
gini de care avea nevoie. În estimp, o singură dată au fă cut zaiafet cu
prieteni otomani şi creştini. Încolo, n-a lă sat pana din mâ nă .
— E foarte adevă rat, întă ri Silion, înghiţind un colţunaş dulce şi
botezâ ndu-l cu o ulcică de vin. De mai multe ori între dâ nsul şi doamna
Casandra am auzit vorbire ca aceasta: „Nu vrei să te mai odihneşti
puţin, Dimitrie?”; „Mai scriu pâ nă se sfâ rşeşte şi lumâ narea asta,” era
ră spunsul. Ci doamna, ca să n-o chinuie urâ tul lâ ngă un soţ mereu cu
nasul în că rţi, zicea uneori: „Ca să mai ră sufli, te rog, povesteşte-mi
despre cartea pe care o scrii.”; „Vreau să înfă ţişez acele lucruri înalte şi
sfinte care nu se pot descrie. Adică să particip şi eu la înfiriparea
Metafizicii.”; „Pentru mine şi filozofia-i prea grea, darmite metafizica.”;
„Nici mie nu mi-i uşor. Pornesc însă de la învă ţă tura lui van Helmont şi
caut să lă muresc mai bine întrebă rile despre obâ rşia lumii. A zice:
Dumnezeu a fă cut lumea în şase zile, iar în şaptea s-a hodinit, însamnă
a spune o poveste pentru adormit pruncii. Nici o minte iscoditoare şi
câ t de câ t luminată n-o mai crede. Că ci, în fapt, lumea nu s-a… fă cut, ci a
fost, este şi va fi. Adică fă ră început şi fă ră sfâ rşit.” Doamna Casandra
se cam temea de asemenea gâ nduri care nu se potriveau cu cele
învă ţate în Scripturi şi de aceea întreba: „Ce zic dască lii Ieremia
Cacavela, Meletie de Arta, Alexandru Mavrocordat? Îţi încuviinţează
atare lucrare, cu atari gâ nduri?”; „Sporovă it-am, de multe ori,
împreună , zile şi nopţi, fă ră prea mare izbâ ndă . Nu ne putem înţelege.
Dar nu-i supă rare. Ei s-au încredinţat că am o minte neliniştită ,
neastâ mpă rată , ră zvră tită , în necurmată că utare de „altceva”. Scriu şi
un manual de logică , o carte despre laudă că tre filozoful van Helmont,
precum şi un tratat de muzică turcească . Totodată , câ nd mi se ură şte
cu filozofia, adun că rţi şi hrisoave ca să scriu o istorie a împă ră ţiei
otomane şi o istorie a tuturor româ nilor, de la descă lecatul lor pâ nă
azi. Am gă sit multe ştiri peste cele cunoscute de Grigore Ureche sau de
Miron Costin. Ceea ce au scris aceştia e bun şi adevă rat; dar nu-i de-
ajuns. Aud că şi stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o astfel de
istorie de la începutul poporului româ n. Mi-ar plă cea să lucră m
împreună . Am să -i scriu… Asta ar fi şi o cale de a ne înţelege între noi,
toţi româ nii. Îl rog să ne trimită o copie.”; „Ei, dacă am putea să -l
întoarcem pe acest unchi al nostru cu faţa spre noi… Om foarte
luminat, mare că rturar, umblat prin lume, cu trecere multă între toţi
muntenii, dar cam încă rcat de ură . Mama spunea că dacă nu s-a
împotrivit că să toriei surorei mele Smaranda cu Gligore Bă leanu, în
schimb a râ s zicâ nd: «Ş erban vodă crede că doi prunci, frumoşi ca nişte
arhangheli, pot potoli ura a două case, dră ceşte învră jbite, cum sunt
Cantacuzinii şi Bă lenii, numai cu dragostea şi frumuseţea lor? Prost e
fratele meu, Ş erban, şi închipuit câ nd crede că uciderea postelnicului
Cantacuzino se poate tă mă dui cu mireasmă de busuioc.» Iar câ nd
Smaranda a murit, cică s-ar fi bucurat: «S-a topit pică tura de miere, cu
nefireasca-i dulceaţă întru împă care; s-a topit în hâ rdă ul uriaş al urii, al
urii şi al ambiţiei fireşti care-i stă pâ neşte pre voitorii de a ajunge mari.
Mari şi tari în aceeaşi ţară »… Dimitrie se cam înfioră : auzise multe
despre firea dâ rză , aspră şi despre ambiţiile Cantacuzinilor. Dar acum,
câ nd era înrudit cu dâ nşii, putea să -l cuprindă şi spaima. Mai cu seamă
că , aşa cum era firesc, trebuia să dobâ ndească zestrea doamnei
Casandra, aflată în mâ inile lor şi ale Brâ ncovenilor. Înţelegea, tot mai
limpede, că va avea de furcă , mult şi greu, cu ei. „De la tine, doamna
mea, voi afla multe despre aceşti oameni cu însuşiri stră lucite şi cu
pă cate negre.”; „Să nu uiţi că şi eu am mă car un dram de sâ nge
cantacuzin.”; „M-aş bucura foarte dacă m-ai ajuta să dobâ ndim iară
averile luate de rudele tale. O să avem prunci, iar să ră cia-i jumă tate
moarte.” Doamna Casandra parcă numai asta a aşteptat: în şoaptă , i-a
înfă ţişat, după câ te am, bă nuit, un plan întreg de lucru în acest scop.
Apoi Dimitrie a zis tare: „Tu, doamna mea, ca o vestală , grijeşti de
mine: îmi pregă teşti hâ rtia şi cerneala, ascuţi peniţele, mă întrebi, mă
pui să -ţi povestesc ce am scris, ce doresc să mai scriu şi, cu asta, mă
ajuţi, mă îndemni să lucrez, să -mi limpezesc gâ ndurile, să le îmbrac în
cuvintele cele mai potrivite, mai adevă rate, mai alese, mai frumoase.”;
„De multe ori te priveghez ca pe-un prunc, gră i doamna cu duioşie. Nu
ştiu cum va fi după ce vom avea prunc, peste două luni.”; „Sunt în-
credinţat că n-ai să mă uiţi nici pe mine.” În adevă r, la sfâ rşitul lui
aprilie 1700, doamna Casandra a nă scut o fetiţă , Maria, foarte dră gă laş
copil. Are acum două zeci şi trei de ani: e foarte frumoasă şi deşteaptă
şi învă ţată . Ţ arul Petru s-a îndră gostit de dâ nsa şi-o ţine ca pe-o
icoană , la care se-nchină din câ nd in câ nd, spre marea furie a ţarinei
Ecaterina, care, dac-ar putea, ar sfâ şia-o.
– Chiar aşa? se minună jupâ neasa Maria. O iubeşte ţarul?
– Ş i încă eu nu cunosc totul, cinstită gazdă . Cei ce vor urma după
noi vor afla mai multe despre dragostea dintre ţar şi frumoasa
cantemirească … Dimitrie urma să scrie, cu osâ rdie. Se simţea ocrotit şi
muncea cu bucurie şi cu spor însutit. Îl auzeam, uneori: „Nu voiesc a
ştirbi dragostea cuvenită Mariei, draga noastră odraslă , venită să
pregă tească leagă nul unui cocon, pe care-l vom numi Şerban.” Doamna
Casandra se ară ta adesea îngrijorată ; speriată chiar pentru acele aspre
bă tă lii ce se încingeau în jurul lor şi în cugetul soţului ei. Prins în
mreaja dulce a dragostei din familie şi de ispita că rţilor, a dorinţei de a
şti araba şi persana, Dimitrie cam uita slujba lui de capuchehaie; îl lă sa
pe Scarlatache Ruset să se bată cu intrigile lui Constantin Duca şi cu
aurul lui Brâ ncoveanu, ca Antioh vodă să nu se vadă cu spurcata câ rpă
neagră pe umă r, pusă de un imbrohor obraznic, ci să domnească în
tihnă , zise, mai departe, că pitanul Silion, vrâ nd să arate că în ciuda
fericirii din casă , în cugetul lui Dimitrie continua să fie gâ lceavă şi
ră zboi mare. L-am auzit într-o zi spunâ nd că se zbă tea să iasă din
canoanele cele învechite ale religiei şi cu mintea mai adâ nc în firea şi
obâ rşia lumii să pă trundă . Doamna Casandra, după ce îşi ală pta
prunca, se ostenea, ca şi mine, să -l aducă iară cu picioarele pe pă mâ nt.
Glă suia: „Iartă -mă , Dimitrie, dar pe câ nd tu filozofezi despre obâ rşia
lumii, asupră -ne se lasă pâ cla nenorocirilor, izvodită de nişte oameni
mă runţei la suflet şi tică loşi.”; „Cum aclică ? se încreţi fruntea lui
Dimitrie Cantemir. Ce pâ clă ? Ce nenorociri?”; „Cea dintâ i, Dimitrie:
Iusuf effendi umblă să ne ia casa. Antioh nu ne-a dat nici un ban, iar
verii şi unchii mei Cantacuzini nu vor să -şi ţină cuvâ ntul şi să -mi
înapoieze partea mea din averea pă rintelui meu, furată de dâ nşii.”;
„Ră u îmi pare de suflete învră jbite şi haine. Dar ce să fac?”; „Acum un
ceas Scarlatache Ruset mi-a vorbit de ura mereu crescâ ndă a
Brâ ncoveanului împotriva noastră .” Se plâ ngea doamna, iar soţul se
ară ta descumpă nit şi neştiutor: „Nu pricep: de ce şi noi ne pâ râ m
turcilor, ca nişte haini? De ce le plă tim pungi cu aur, ca tot ei, ca pe
gâ nsacii puşi la coteţ întru jertfire de zile mari, să ne schingiuiască şi să
ne omoare? Noi ne hă ră ţim între noi, ca fiarele, iar ei, turcii cei mari,
râ d, ne înhaţă şi ne dumică .”
Se ospă tau cu bucate bune şi nici vinul nu lipsea de pe masa
pridvorului din Prigoreni, totuşi vorbele lui Silion le întristau inimile
priveghetorilor. Mai ales vel hatmanului Neculce, care vedea cum se-
ndă tinează obicei ră u, pă gâ nesc de ră u, că vin domnitori din Ţ arigrad,
cum sunt Mavrocor- daţii sau alţii ca Mihai Racoviţă , domnul de acum,
care n-ar fi un ocâ rmuitor ră u, dacă n-ar fi aşa de plecat grecilor din
Fanar şi, prin ei, sultanului, marelui vizir şi tuturor dregă torilor
otomani.
 – Are dreptate că pitanul Silion, chibzui dască lul Ieremia. Într-o zi
din acea vreme l-am vizitat pe Dimitrie Cantemir împreună cu
Scarlatache Ruset. S-a bucurat vă zâ ndu-ne. L-a firitisit pe Scarlatache
pentru că să torie: se însurase, în sfâ rşit, dar el fiind foarte ocupat cu
scrisul nu se dusese la nuntă : „Ţ i-am vă zut mireasa la patriarhie: ţi-ai
ales, prietene, nevastă frumoasă .”; „O cheamă Victoria şi… are şi ceva
avere”, s-a lă udat Ruset. „Îmi place! Te fericesc şi-ţi doresc să te bucuri
de tinereţele şi frumuseţile ei. Dar vreau să te întreb: cum de nu mi-ai
spus că Duca vodă şi Brâ ncoveanu umblă să -l alunge pe Antioh?”; „Pă i,
tu nu ştii că ei uneltesc împotrivă -i, chiar din ceasul câ nd a urcat în
scaun? Ş i-apoi, câ nd şi cum să -ţi spun? întrebă Scarlatache, cu gâ lgâ it
batjocoritor în glas. Că stai numai cu nasul în terfeloage. Ai uitat de
prieteni, de duşmani, de uneltiri, de… îndatorirea de capuchehaie.”;
„Dar tu ce pă zeşti? îl dojeni Dimitrie. Au nu pe tine te plă teşte Antioh
vodă să -l pă zeşti, să -i fii… dulă u? Ori tu, dormi! Fratele tă u Manolache
stă mai mult la Bucureşti, lâ ngă Brâ ncoveanu, şi nu ne vesteşte nimic.
Seamă nă cu acea să lbă tă ciune numită râ s, care, stâ nd pe cracă , în
pă dure, te pâ ndeşte cu ochi holbaţi, se hilezeşte la tine, ară tâ ndu-şi
dinţii parc-ar râ nji ori ar râ de, dar, în fapt, se pregă teşte să sară
asupră -ţi şi să te sfâ şie.” Scarlatache se închiorcoşi, furios: „Nu cumva
cutezi a-l învinui pe fratele meu că … Antioh a fost mazilit?”; „Ce-ai
spus?”; „Ce-ai auzit.”; „Ne-aţi vâ ndut, afurisiţilor! strigă Dimitrie. Că
nici tu nu eşti stră in de această tică loşie.” Auzindu-se învinuit,
Scarlatache ră spunse muşcă tor: „Pe-un domn mazil şi pe-o beizade
că rturar nu dă nimeni nici o para chioară , oricâ t de firoscos ar fi.”
Dimitrie ră cni, furios: „Ieşi afară ! Tică losule, te bucuri de ră ul celor
care îţi arată numai prietenie. Ţ i-am împrumutat cinci pungi şi-ai uitat
să mi le…” ; „Ies, dacă aşa ţi-i voia, hohoti de râ s Scarlatache. Dar să te
vă d unde-ai să gă seşti cincizeci de pungi să -l scoţi pe Antioh de la
Edicule.”; „La Edicule? se muie Dimitrie, înspă imâ ntat. De câ nd? De
câ nd?” Să rind, în picioare, se repezi la Scarlatache şi-1 înşfacă de
gulerul anteriului, zgâ lţâ indu-l: „De câ nd, tică losule? De câ nd?”; „Nu de
mult, urmă Scarlatache cu batjocoră ; de azi de pe la chindie. În locu-i,
cu multe pungi, aşezat Constantin Duca vodă , cu a doua domnie.”; „Ş i-ai
tă cut, câ ine! Ai tă cut, cu toate c-ai jurat să mă ajuţi.”; „Urlă , că pâ nă
acum urechile ţi-au fost înfundate nu cu bumbac, ci cu nă uceală
filozoficească . Ş i-apoi, ştii prea bine că din Edicule nu scapă nimeni
decâ t înecat în Bosfor.” ; „Nemernice!… Ş i vistierul Iordache de ce
nu…”; „Ce-i mai trebuie Cantemireşti? Îşi însoară feciorul, pe Neculai,
cu o brâ ncoveancă . Deci o înrudire şi cu Constantin Duca. Ş i dacă -i
pune şi lui şaua în spate, a Cupă reştilor e lumea. Ce zici? Se poate
cinste mai mare şi politică mai dibace?”; „Ş i va să ri Brâ ncoveanu
asupra noastră , a Cantemireştilor?”; „A şi să rit, zvîc! Cu tot neamul
cantacuzin împreună , ajutaţi de ruseteşti. Vă plâ ng de milă … Adică nu:
mor de râ s: ha! ha! ha!”; „Pardoşi şi cameleoni, vulpi şi ereţi, voi credeţi
că vă iartă Costinii şi Costă cheştii? Nici eu nu vă iert. Jur!” Scarlatache
râ nji într-un dinte: „Dacă porunceşte Brâ ncoveanu, Costă cheştii se-
nrudesc cu noi, cum noi ne înrudim cu el, cu Brâ ncoveanu, prinţul
aurului, Altâ nbei!”; „Ce să fac? se cră mă lui Dimitrie. Încotro s-apuc?”;
„Să nu faci nimic. Să n-apuci nică ieri, că nu poţi. N-ai bani, îl linişti, cu
dră cească plă cere, Scarlatache. Ştiu că Iusuf îţi ia şi casa asta. Ş tiu că
Brâ ncoveanu şi Cantacuzinii nu-ţi dau o firfirică . Ş tiu, dragă Alifâ stâ c,
că frate-tu şi-a oprit sieşi toată avuţia cantemirească , iar acum acea
avere-i în haznaua marelui vizir.”; „Urâ t m-am înfundat aici, în templul
Lă comiei, aici în cazanul unde clocoteşte smoala intrigilor, aici unde
tari şi mari sunt tică loşii. M-am împotmolit aici, în capiştea setei de
aur, să aflu că nu-i mai grea boală ca punga goală . Dar…, se însenină o
clipă : împrumut bani de la Cuciuc imbrohorul, de la Daul paşa, să -mi
scot fratele din primejdie. Ca şi mine, a crezut în voi; dar va să ne
ră zbună m noi, n-avea teamă ! Ră zbunare…” Scarlatache râ se şi mai
tare: „Să împrumuţi? Pe ce? Pui… filozofia chezaşă ?”; „Mişelule! Te
spintec!” Se înfurie Dimitrie, să rind la harţă . „Domol, Alifâ stâ c! Fii
vesel, ca de obicei. Mai ales că vreau să -ţi aduc aici pe Tomă
Cantacuzino, spă tarul, să te…”; „Vai, vai! Eu pentru ră u numai cu bine
te-am ră splă tit, iar tu cu totul te-ai
vâ ndut duşmanilor mei. Ieşi afară , odată , nelegiuite!” Doamna
Casandra, speriată de asemenea sfadă , întrebă , parc-ar mai fi nă dă jduit
un dram de omenie la Scarlatache: „De ce vrei să -l aduci pe Toma
Cantacuzino la noi?”; „De ce? Ca să -şi împlinească mai lesne
însă rcinarea. Să vă pună junghierul sub ţâ ţa stâ ngă . La amâ ndoi. Chiar
dacă -i eşti vară .”; „Neruşinatule! ră cni Dimitrie. Trage hangerul să ne
batem!” Grozav de înspă imâ ntată , doamna Casandra se aşeză între
dâ nşii, că tâ nd să -i despartă şi să -l potolească : „Dimitrie, nu-ţi pune
mintea cu o jiganie spurcată !… Nu!” Am să rit şi eu să -i despart,
rugâ ndu-l pe Dimitrie să nu-şi încarce sufletul cu un omor. „Să cură ţ
pamâ ntul de-o lepră ! De-un Cameleon care azi e vă psit în verde şi
mâ ine în negru. Îşi închipuie, poate, că dacă îmi place să mă asamă n cu
inorogul, de acum am şi adormit în poala fecioarei, beat de mireasma
fecioriei?”; „Sunt… vâ nă torul care-o să -ţi vină de hac, Alifâ stâ c!”
– Doamna Casandra a înă lţat fruntea şi ţi-a poruncit, Silioane, ţi-
aduci aminte?, să -l azvâ rli pe uşă afară .
– Da, dască le Ieremia, chiar aşa am şi fă cut, l-am înşfă cat de piept
şi l-am brâ ncit câ t colo. Era mult mai slab decâ t mine. Dacă -mi puneam
mintea cu el, îl striveam. Ş tiu că a mai câ rtit nişte vorbe ră ută cioase. Nu
mi le mai aduc aminte: prea eram tulburat.
Dască lul Ieremia se scociorî în minte şi, rotind privirile, culese de
acolo cuvintele cupă rescului:
– A zis: „Am vă zut şi eu cum îşi iese din fire un filozof”…
– Se poate să fi zis chiar aşa, a spus că pitanul Silion.
– Ei, dar nu cred că ştiţi un lucru: Doamna Casandra m-a rugat să -
l poftesc pe Toma Cantacuzino spă tarul la dâ nsa, în casa de la Ortakioi,
într-o zi câ nd Dimitrie plecase peste Bosfor, la Brussa: îl că uta pe
Mehmet Cerchez paşa să -l roage pentru Antioh, spuse dască lul Ieremia.
Cu greu l-am înduplecat să vină . Aşa cum ştiţi, Toma Cantacuzino era
bă rbat nalt, falnic, voinic, mâ ndru, frumos, şi aspru. Neînfricat se ară ta
în disputa cu cei de rang înalt, dar mai ales în bă tă i intra ca-n horă .
Cunoştea mulţi haidamaci şi marinari bă tă uşi, cu care adesea se
întrecea în chefuri şi scandale. Odată l-am vă zut cum a spâ rcuit, cu
sabia, trei ieniceri care să riseră asupră -i, pentru că ră pise o cadâ nă
dintr-un chioşc şi o să rutase, spre marea ei plă cere. La întrecerile de
halca era neîntrecut. Paşalele îl preţuiau pentru voinicia lui şi mereu îi
cereau să intre în râ ndul spahiilor. Ci el le ră spundea: „Aş intra,
bucuros, dacă … spahiii ar lupta împotriva otomanilor.” Râ nduise bine
pâ lcurile de că lă reţi în Ţ ara Româ nească , iar în lupta de la Ză rneşti a
să vâ rşit vitejii uimitoare. Câ nd, într-o zi, un agă l-a întrebat cum de s-a
bă tut cu atâ ta bă rbă ţie, i-a ră spuns: „M-am bă tut ca să ajut şi eu la
alungarea nemţilor din Transilvania, din acea ţară româ nească , a treia,
pe care va s-o unim cu celelalte două . Deci să nu intre sub jug nou, mai
greu şi mai lung decâ t cel vechi.” Nu voia să -l vadă pe Dimitrie
Cantemir: îl socotea neam prost, iar că să toria Casandrei cu el, o
înjosire, o batjocoră a neamului Cantacuzino. Primind să vină , m-a
încredinţat, cu înverşunare: „Că lugă re, să nu-ţi închipui că am să mă
împac cu vara mea. Vreau doar s-o vă d şi să aflu ce-i pofteşte inima. Ş i,
poate, ca să nu creadă că am sufletul împietrit. Iar dacă vreau să aflu ce
vrea, să nu crezi cumva că doresc altceva decâ t să -mi bat joc de prostia
ei.” Am cercat să -i spun că -i o doamnă cuminte, înţeleaptă , iubitoare,
dornică a tră i în pace cu toate rudele sale. „Popo, nu mă vră ji!
Înţeleaptă şi frumoasă a fost sora ei, Smaranda Cantacuzino, dar n-a
avut noroc să tră iască fericită , mă car că pă rintele ei, Ş erban vodă , cu
atâ ta grijă i-a că utat mire pe potriva ei, în frumuseţe şi înţelepciune.”;
„Doamna Casandra e foarte frumoasă , spă tare”, am cercat să -l moi. „Nu
cred!… Dar, dac-am fă gă duit, merg cu tine la Ortakioi, s-o vă d. Mai ştii?
Or fi vreo paisprezece ani de câ nd n-am vă zut-o şi poate, în această
vreme, o fi ajuns zâ nă şi… deşteapta lumii.” Batjocora din glas mă fă cea
să -mi pară ră u c-am primit a fi mijlocitorul unei atari întâ lniri între
rude. Eram încredinţat că nu putea ieşi decâ t ori o sfadă , ori doamna
Casandra să fie umilită , pâ nă în stră fundul inimii, de acest vă r să lbatic
de trufaş. Ba începusem a mă teme că , prin asemenea vizită ,
primejduiam viaţa lui Dimitrie Cantemir însuşi. De unde să ştiu, dacă
nu cumva spă tarul Toma Cantacuzino vine însoţit de nişte haidamaci
care… Doamna Casandra l-a întâ mpinat, cu fetiţa în braţe: poate ca să -l
îmblâ nzească , să -l silească a fi mai omenos. Spă tarul a privit-o cu
nedumerire, întrebâ nd cu glas înduşmă nit: „Tu eşti… vara mea
Casandra? Ce pofteşti?”; „Să stă m de vorbă , ca între rude.”; „Sameni şi
cu Smaranda şi cu Maria, mă tuşă -mea.”; „Aşa spun toţi cei care…”; „Eşti
fericită ? a întrebat, cu glas îmblâ nzit, dar repede i-a dat iz de dojană şi
batjocoră : Eşti fericită lingă un soţ… cantemiresc?”; „Da, a ră spuns
doamna, scurt, cuprinsă de sfială , dar şi de o putere pe care eu nu i-o
bă nuisem. Am împlinit voia tatei şi-am fă cut foarte bine.”; „Hm… Mă
conving că fericirea-i sulimanul femeilor deştepte. Porţi la sâ n un…
Cantemir?”; „Nu, o Cantemiră . Deocamdată .”; „Tu, o Cantacuzină , să te
mă riţi cu un să ră ntoc? Cu un fecior de herghelegiu? Cu un lefegiu la…”;
„Da, a ră spuns Casandra, tă indu-i vorba. Întâ i pentru că aşa a vrut tata,
cum am spus.”; „Tată -tu, ierte-l Dumnezeu, tră ia şi cu roabele ţigă nci,
iar pe Nastasia, doamna lui Duca vodă , şi-a fă cut-o ţiitoare şi-i ardeau
că lcă ile, îi sfâ râ iau aşa de tare, că alerga după dâ nsa, ţinâ nd tot coama
munţilor, pâ nă la Hangu, s-o întâ lnească acolo, în Castelul Cnejilor. Aşa
că să nu te miri dacă vodă Constantin Duca ţi-ar fi un fel de frate…”; „Ş i
al doilea, îl întrerupse doamna Casandra, sunt fericită că el, Dimitrie, n-
a rupt acea logodnă poruncită de pă rinţii noştri şi a venit şi m-a cerut
în că să torie, acolo unde eram în pribegie şi-n să ră cie. Că voi, mâ ndri
peste mă sură de viţa voastră împă ră tească , ne-aţi luat tot. Ne-aţi lă sat
doar cu straiele de pe noi. Iar acum, jefuită de toată averea, pretindeţi
să nu vă … înjosesc rangul? Cu ce? Cu un nume sună tor, dar cu strai de
cerşetor?”; „Adică m-ai poftit să -mi ceri ajutor ori să mă batjocoreşti?”;
„N-aş îndră zni, vere… Ştiu cu ce solie ai fost trimis aici, în Ţ arigrad.
Solie ucigaşă . Ş i te-am poftit spre a te ruga să nu-i mai prigoneşti pe
Cantemiri. Ş i mai ales pe Dimitrie al meu. E bă rbat vrednic, de samă ,
învă ţat, bun, dră gostos şi-1 iubesc cu toată fiinţa mea”. Simţindu-se
înfrâ nt, Toma s-a ră că duit, furios, spre mine: „Spurcă ciune în rantie!
Nu cumva ai tră ncă nit despre scopul cu care m-a trimis Brâ ncoveanu
în Ţ arigrad?” Eu, de spaimă , îmi pierdusem glasul. Noroc că doamna
Casandra a lă murit: „Scarlatache Ruset a strigat, aici, în gura mare, că
domnia ta, vere, ai poruncit uciderea scumpului meu soţ. Dască lul
Ieremia n-are nici un amestec în mâ rşă via asta. El e doar solul pă cii.”;
„Că lugă re, lasă -ne singuri! a strigat la mine, iar eu i-am împlinit
porunca aspră , cu supunere şi teamă , dar şi cu bucurie. Aşa că nu ştiu
ce-au mai vorbit între dâ nşii. Doar atâ t pot spune că , la plecare, Toma
Cantacuzino pă rea mai puţin trufaş; cuminţit chiar. Doamna Casandra,
la despă rţire, i-a spus cu durere şi cu mâ ndrie: „În domnia ta mi-i toată
nă dejdea, vere Toma. Dimitrie îţi spune «Ş oimul». Iar eu mă voi
stră dui, din ră sputeri, să dovedesc că Inorogul nu-i vă r, ci frate bun cu
Ş oimul.”; „N-ai să izbuteşti! Brâ ncoveanu vrea domnia tustrelelor ţă ri
româ ne, aşa cum a avut-o acel Mihai vodă , la 1600. Ş i, întru împlinirea
acestei vreri, nu se dă în lă turi de la nimic. Ş i, întâ i urmă reşte să nimi-
cească orice concurent. Înţelegi? Pe Constantin Duca îl lasă domn
numai atâ t câ t îi ascultă tainicele lui porunci. Iar în Transilvania îşi
întă reşte puterea, ungâ ndu-se principe al Imperiului romano-german,
ctitorind biserici pentru româ ni, cumpă râ nd case în Fă gă raş, Braşov,
Sighişoara, fă câ nd negustorie cu saşii. Înţelegi? Iar fraţii mei
Cantacuzini râ vnesc a-i lua locul. Numai că aţi mai apă rut şi voi
Cantemireştii, domni în ambele ţă ri. Adevă rat?”; „Vere…”; „Taci!…
Nouă , Cantacuzinilor, ne trebuie o ţară mare care să cuprindă pe toţi
româ nii, o ţară puternică , de unde să pornim întru ră punerea puterii
sultanului.” Calm şi dâ rz, vorbea lucruri de taină , care doar în Curtea
din Bucureşti dacă se mai şopteau… M-am mirat câ nd mi-a cerut să -l
întovă ră şesc pâ nă sus, în Galata. Pe drum, n-a mai vorbit atâ t de aspru;
mi-a ară tat chiar prietenie. Dar am înţeles că , deşi doamna Casandra îl
rugase fierbinte, el tot îşi va împlini solia: pierderea lui Dimitrie
Cantemir. Se hotă râ se asta undeva, sus, iar el, spă tarul Toma, era doar
împlinitorul acelei înalte porunci.
Pe Ion Neculce îl întristau foarte aceste amintiri, dar prea era
dornic să afle lucruri noi, să -şi îmbogă ţească mult, câ t mai mult
cunoştinţele despre un om, ală turi de care tră ise şi-l cunoscuse în
numeroase împrejură ri. Gră i:
– A domnit Antioh vodă cinci ani fă ră trei luni. Mazilirea a venit
ca un tră snet din senin. Era om bun şi nelacom. Unde se află acum altul
pe potriva lui să fie? Î Iaşi şi în ţară tuturor ră u le pă rea după dâ nsul şi-
l pomeneau ca pe un domn bun, cu noroc în toate treburile ocâ rmuirii.
Că ci era gospodar vrednic, chibzuit şi cumsecade. Ş i au fost anii
domniei lui ani bogaţi în roade, în vite şi-n prisă ci. Scă pâ nd de povara
proviziilor pentru Cameniţa, oamenii au ră suflat mai slobozi şi au prins
chiar de oarecare avere. Pot zice că în vremea lui curgea lapte şi miere
în ţara Moldovei. Dacă ar fi domnit zece ani n-ar mai fi încă put în ţară
oamenii şi turmele de vite, atâ t s-ar fi înmulţit. Dar a venit Constantin
Duca vodă cu a doua domnie, cum aţi spus. Deşi nu-i mai era ginere –
ştiţi că doamna Maria murise de ciumă – Constantin Brâ ncoveanu l-a
ajutat, totuşi, să ia scaunul Moldovei, tocmai pentru că , aşa precum s-a
spus, râ vnea, nevoie mare, să oblă duiască amâ ndouă ţă rile. Atunci mi
se pă rea amestecul lui în treburile Moldovei o silnicie. Ci vă d că voi îl
lă udaţi pentru asta. Nu ştiu ce să zic. Cred însă că vremea, în curgerea
ei, va ară ta cine a avut dreptate. Poate voi; că şi noi moldovenii şi
muntenii şi transilvă nenii se cheamă că tot româ ni suntem. Ci a doua
domnie a lui Constantin Duca a fost şi mai rea decâ t cea dintâ i: lacom
de bani, hapsâ n, prea ambiţios şi tiran. Deşi crezuse că va avea mare
trecere la noua domnie, venită , după câ te înţeleg, şi prin intrigile
fraţilor aflaţi In Istanbul, totuşi Iordache Ruset, ca şi Lupu Bogdan
dealtfel, a îndurat oarecare prigoană de la Constantin Duca. Ş i asta,
cred, din pricina Costinilor şi a Costă cheştilor, întorşi din surghiun şi
mult însetaţi de ră zbunare. În scurtă vreme însă , Iordache vistierul a
ieşit cu bine la liman. Că , aşa cum s-a mai spus în priveghiul nostru, s-a
încuscrit cu Brâ ncoveanu şi a trecut în tabă ra lui şi a Cantacuzinilor.
Dar poate ar fi bine, dască le Ieremia, să povesteşti domnia ta ce-au mai
fă cut fraţii Cantemir acolo, în Ţ arigrad. Că eu, stâ nd numai în Iaşi,
multe nu le-am aflat şi deci nu le ştiu.
– Da, vel hatmane şi dragi ascultă tori, în acea vreme m-am
aciuiat pe lâ ngă Dimitrie, cu sfatul, cu mâ ngâ ierea, cu ajutorul. Pă ră sise
pana şi se zbă tea ca apa de maluri să gă sească bani. Se că ina: „Dască le,
nu mai ră zbesc prin volocul intrigilor.”; „Aici fierbe cazanul satanei”,
ziceam eu. „Te rog, du-te la Bucureşti şi sfă tuieşte-i pe Cantacuzini să -
şi potolească ura şi să curme împilarea şi urmă rirea noastră cu omor.”
Am cercat să -i dau o veste bună : „De la Manolache Ruset am aflat că
Brâ ncoveanu s-ar fi sfă dit cu Constantin Duca, pentru că nu-i este
ascultă tor, nu-i stă sub epitropie, nu-i împlineşte voile şi poruncile.”;
„Dacă ar fi adevă rat, acesta ar fi ceasul hotă râ tor pentru împă carea cu
Brâ ncoveanu. Că dacă şi Cupă reştii au trecut de partea lui, cum îmi
scrie Ion Neculce, însamnă că pe Antioh îl sugrumă la Edicule, iar pe
mine…” Avea dreptate să se teamă şi să zică : „Uite, cum stau să pier în
mrejele Ruseteştilor, care mi-au fost prieteni. Pier ca hulubul prost
prins în laţ, pentru şoimi.” Am că utat să -i dau nă dejdi bune şi să -l
mâ ngâ i: „Ştiu bine că Brâ ncoveanu cinsteşte şi arată multă dragoste
că rturarilor. Scrie-i o epistolă prietenească , frumoasă , fierbinte.” Ideea
i s-a pă rut foarte bună şi a primit-o cu bucurie. Dar îndată s-a întristat
din nou: „Îl are că rturar mare pe Constantin stolnicul Cantacuzino, pe
mitropolitul Antim, iar cronicar, după câ te am auzit, l-a tocmit pe Radu
Greceanu. Nu-i mai trebuie şi un Cantemir, un buclucaş ca mine.” Nu
mai aveam ce spune. Noroc că a intrat Daltaban paşa, vesel şi
prietenos: „Ce faci Dimitrie, tu, prietenul şi salvatorul meu?” „Minunea
minunilor!”…, m-am învă pă iat eu, vă zîndu-l viu şi nevă tă mat.
„Teşekkur ederim! Hoş geldiniz! Mulţumesc… Bine-ai venit, îngerul
nostru proteguitor!” să ri Dimitrie şi se îmbră ţişară . Înţelegâ nd, dintr-o
ochire, că ne aflam la ananghie, paşa întrebă cu blâ ndeţe: „Ce necaz te
paşte, Dimitrie?”; „Puhoi! strigă , lungind cuvâ ntul. Cel de sus mi te-a
trimis, izbavă în ceasul deznă dejdii mele. L-am că utat pe Mehmet
Cerchez şi-i plecat la Eghipet, cu ră zboiul. Sunt singur, încolţit de
duşmani.”; „Ţ i-ai primejduit viaţa pentru mine, atunci, la Sofia, şi ai
proorocit că duşmanul meu, marele vizir…”; „S-a înecat în smâ rcurile
Tisei!”; „Surghiunul mi-a priit. Am stat la mine, în Mesopotamia, şi mi-
am vă zut de moşie, m-am odihnit, m-am înţelepţit, cugetâ nd în
singură tate. Dar, mai ales, surghiunul m-a scutit de ruşinea de a fi fost
faţă la dezastrul de la Zenta. Ş i dacă au pierit acolo treizeci de paşale,
eu puteam fi al treizeci şi unulea…” „S-au poate nu-l lă sai pe sultan să
dea bă tă lia, judecă Dimitrie. Eşti om chibzuit, înţelept, luminat,
priceput. Eşti… Vră jitorul din pă rţile Mesopotamiei.” Daltaban paşa
surâ se, îngă duitor, deşi nu înţelegea bine porecla asta: „Padişahul îl
numise pe el sraschier şi nu şi-ar fi luat cuvâ ntul înapoi. Iar el,
seraschierul, era prea încă pă ţâ nat şi prea tâ mp, ca să primească sfatul
cuiva fă ră teama c-o să -i ia locul.”; „Adevă rat! i-a dat dreptate Dimitrie.
Eu am cercat să -i spun că să vâ rşeşte mure greşeală tactică fă câ nd acel
cap de pod peste Tisa şi ţinâ nd armia cu nişte mlaştini, întinse ca o
capcană , în spate. Ci m-a sictirit mai ră u ca pe-o slugă care-ar fi
îndră znit să -şi vâ re lingura în strachina lui cu pilaf. L-a înşelat, mi-
şeleşte, chiar pe sultan. Vai şi-amar, ce mă cel a fost acolo… Ce ruşine!
Dacă aş şti că nu te jignesc, că nu te supă r, aş spune că la Zenta a
început descreşterea, decă derea împă ră ţiei otomane.”; „Nu, Dimitrie,
eu zic că a început de la Viena, din 1683, câ nd Ian Sobieski şi Carol de
Lorena ne-au silit să ne retragem, să pă ră sim asediul şi, cu asta,
nă dejdea că vom mai cuceri vreodată Europa.”; „Bine c-ai scă pat teafă r
şi să nă tos.”; „Să nă tos? Nu! se împotrivi Daltaban paşa. Sunt în grea
cumpă nă !”; „Cum? Ce ţi s-a mai întâ mplat?” se înspă imâ ntă Dimitrie,
„Padişahul m-a pus mare vizir.” Dimitrie s-a fă cut roşu la obraz de
emoţie şi-a să rit în picioare, strigâ nd: „Cum? În casa mea se află însuşi
marele vizir? Cră p de bucurie… Merhaba! Merhaba! Eşti singurul om
drept, şi priceput din împă ră ţia care…”; „Tu m-ai învă ţat o vorbă
latinească despre linguşitori…”; „Adulatores cave! Ci eu mă prenumă r
printre admiratores. Un admirator sincer, din inimă .” Scuturâ ndu-mă
din uimire, m-am închinat şi eu în faţa marelui dregă tor, firitisindu-l cu
vorbe alese. Iar el şugui: „N-ai vreun leac, dască le, să mă tă mă duieşti
de boala viziratului, cum m-ai tă mă duit atunci, în Moldova?” Nu ştiu ce
i-a venit să glumească într-acest chip şi să râ dă cu tristeţe. Iar apoi să
întrebe: „Ci spune: ce nă cazuri înduri, Dimitrie?”; „Fratele meu Antioh
e închis la Edicule!”; „Am aflat, se întunecă Daltaban, marele vizir. Ş i de
asta am venit.”; „Suntem să raci, se tâ ngui Cantemir. Din Moldova a
venit doar cu treizeci de pungi, deşi a lă sat o ţară îmbelşugată .”; „Alţii
vin cu trei mii, zâ mbi marele dregă tor. Nu vă pricepeţi să faceţi bani.
Sunteţi prea cumsecade. Ţ ineţi cu oropsiţii.”; „Fratele meu e bun
gospodar, dar e prea cinstit şi duios de naiv. Ca şi mine, dealtfel. Ş i-
acum n-avem cu ce plă ti…”; „Mâ ine va fi slobod, rosti ră spicat
Daltaban. Iar poimâ ine tu vei fi domn.” „Mulţumesc fierbinte, dar tot pe
Antioh l-aş vrea.”; „Bine; atunci el în Moldova, tu în Ţ ara Româ nească .”;
„S-ar putea? Visarea mea cea mare! Aşa prin doi fraţi Cantemir s-ar
curma sfada dintre două ţă ri surori. Sfadă pe care însumi de multe ori
am aţâ ţat-o. Uneori ca să avem şi noi, Cantemireştii, un folos oarecare.
Alteori ca să -mi dovedesc mie însumi că nu-s mai puţin iscusit decâ t
Cantacuzinii ori Brâ ncoveanu. Dar acum mult doresc cu linişte viaţa să -
mi petrec.”; „Doresc să -ţi cunosc doamna”, surâ se Daltaban. „Bucuros
şi prea onorat!… Casandra, pofteşte a te înfă ţişa marelui vizir Daltaban
paşa.” Câ nd se ivi Casandra, dregă torul se ridică în picioare, cum nu
obişnuiesc otomanii a se ridica în faţa femeilor, şi exclamă : „O, ce
tâ nă ră , ce nobilă şi frumoasă doamnă …”; „Sunt mumă a trei copii”,
spuse doamna, înclinâ ndu-se adâ nc. „Harnică !… Adică , poate, mai mult
Dimitrie”, glumi Daltaban. „Ne iubim, mult, mă rite mare vizir.” ; „Vă
firitisesc din toată inima! Ş i bucuros fi-voi musafiri şi prieteni să -mi
fiţi.”
Dască lul Ieremia opri aici povestirea. Vorbise schim- bâ nd glasul
odată cu fiecare cuvâ ntă tor şi, prea îmbuibat de mâ ncare, da semne de
oarecare oboseală .
Vă zâ ndu-şi soţul, de asemenea, ostenit, jupâ neasa Maria socoti că
pentru seara asta, a şaptea, s-au aflat destule.
– Să ne mulţumim cu ce am ascultat şi să ne culcă m cu gâ ndul că ,
mă car uneori, norocul scoate din primejdia morţii pe cei buni, drepţi şi
nevinovaţi. Să ne aşeză m în paturile noastre fă ră acel gust amar în
cerul gurii, pe care ni-l lă sase purtarea nesă buită a lui Scarlat Ruset şi
liniştiţi să dormim.
– Noapte bună deci, dragi oaspeţi din priveghiul amintirilor! pofti
şi vel hatmanul Ion Neculce, ridicâ ndu-se din jilţ, luâ nd-o pe jupâ neasa
Maria de braţ şi îndreptâ ndu-se spre iatacul lor. Dască lul Ieremia şi
că pitanul Silion îi urmară . Maica Daria mai ră mase să privească
ră să ritul lunii de după sprâ nceana ză rii, să asculte prepeliţele şi
câ rsteii din lanurile de ovă s copt şi oră că irea broaştelor în lac, să
numere mă tă niile şi să se gâ ndească , retră ind, atâ tea întâ mplă ri din
viaţa prea iubitului ei Dimitrie. Se bucura câ nd chipul lui, pă strat în
mintea şi în inima ei, se mă rea, se îmbogă ţea cu mai multă frumuseţe şi
stră lucire. Ş i mulţumea, în gâ nd, lui Ion Neculce că a poftit-o la acest
priveghi al amintirilor. Se întreba totuşi: „Doamne, oare n-am greşit
vieţuind doar în dogoarea dragostei pentru dâ nsul? Fost-a dragoste cu
pă cat? Cuvine-se, oare să cer iertare şi din nou canon să -mi iau, întru
ispaşă ? Aş vrea, dar nu pot. Mi se pare că n-ar fi drept. Dacă nici
dogoarea dragostei nu-i sfâ ntă , atunci, Doamne, nimica pe lume nu-i
sfâ nt”…
 Două slujnice strâ ngeau, cu grabă , masa din pă limar. Daria trecu
să le ajute. Se vedea iară tâ nă ră ră ză şiţă în Silişteni, cu nestins focul
dragostei în sâ n. Din câ nd în câ nd, ochii i se umpleau de lacrimi şi
luceau ciudat, pâ nă se stâ r- nea vâ ntul aspru al dojanei şi-atunci se
uscau brusc. Uimitor de limpede îşi amintea de toate să rută rile şi
îmbră ţişă rile lui. Nu erau prea multe, dar luminau precum soarele. Ş i-
atunci, pe faţa-i uşor scrijelată de spinul suferinţelor tră ite de-a lungul
anilor, se aşternea un vă l de nouă tinereţe, cu liniile gingaşe, osebit de
frumoase, ca altă dată . Se simţea ea însă şi nu numai smerenie şi ispaşă ,
ci şi înţelepciune, împă care cu sine şi cu viaţa. Era chiar mâ ndră că a
fost aşa cum a fost şi ceea ce a fost.

SEARA A OPTA sau :

OSÂ NDĂ ŞI OCARĂ ZĂ MISLI NEBUNA TIRANIE

Că lă rind pe spinarea unor nouri groşi, grei şi negri, noaptea

venea mai repede ca în serile de dinainte. Întunecimea se lă ţea tristă ,
spintecată de fulgere. Deocamdată tunetele s-auzeau tâ rziu după
scă pă rarea luminii şi foarte îndepă rtat. Musafirii ajutaseră gazda la
alesul merelor, culese de argaţi, în coşă rci mari. Deşi migă loasă , era
totuşi o treabă foarte plă cută , izvoditoare de bucurii: bucuria roadelor
culese, bucuria culorilor calde, bucuria miresmelor de mere de felurite
soiuri, îmbinate într-una. Adunâ ndu-se în pă limar sub graba furtunii,
aduceau cu ei, în suflete, în pă r şi pe straie gustul dulce şi înmiresmat
al toamnei moldovene.
Că pitanul Silion începu povestirea, mestecâ nd muşcă tura dintr-
un mă r galben, zis „mă r de Prigoreni”:
– Bucurie mare şi multă a fost în casa din Ortakioi, câ nd a ieşit
Antioh-vodă , teafă r, din Edicule, fă ră a plă ti o para. Toţi îl slă veau pe
Daltaban paşa, marele vizir, şi-i ocă rau pe Constantin Duca, pe
Cupă reştii cei vicleni tră dă tori.
– Iar eu, zise dască lul Ieremia, auzeam că la Curtea domnească
din Bucureşti, Dimitrie Cantemir, prietenul marelui vizir, începea să fie
socotit acum ca un om cu totul deosebit. Chiar Constantin Brâ ncoveanu
mi-a spus: „Om ca acesta poate fi folositor neamului româ nesc”. Iar
zisa asta avea tâ lc greu şi pentru că în Moldova Constantin Duca nu
mat suferea epitropia fostului socru.
 – Adevă rat, gră i Ion Neculce. Deşi om învă ţat şi ambiţios, dornic
de faimă mare, deşi avea un divan stră lucit, alcă tuit din vă rul să u Ion
Buhuş vel logofă t, din cumnatul să u Neculai Costin hatman, Cuza vel
spă tar, Savil Zmucilă vel ban, Gavril Miclescu vel paharnic, totuşi
Constantin Duca ocâ rmuia ră u. Pe urmă am aflat că , în fapt, primea sfat
doar de la vel postelnicul Panaiotache Morona, care te şi potrivea cu
stă pâ nul să u la fire şi la tică loasa lă comie. Ş i deci, din umbră ,
ocâ rmuiau sau mai bine zis jă cuiau ţara doar câ ţiva mari boieri,
precum: Iordache Ruset, Ilie Ţ ifescu Frigevacă , Vasile Costache şi fostul
cumnat al Cantemireştilor, Mihalache Racoviţă , domnitorul de acum.
Dintru început, marii boieri au că utat să -l scoată pe Constantin Duca de
sub epitropia lui Brâ ncoveanu. Ş i mai cu samă Panaiotache Morona îl
sfă tuia să se însoare a doua oară şi să -şi ia doamnă diritre
moldovencele frumoase, cum a fă cut Antioh Cantemir sau Mihalache
Racoviţă care şi-a luat jupâ neasă pe prea frumoasa Aniţa, fata
medelniceruiui Dediul Codreanu din Galaţi, care este acum doamnă ,
precum vedeţi, milostivă şi isteaţă , tocmeşte şi drege multe mâ nă stiri
şi biserici, pre oamenii să raci îi miluieşte şi pre fetele să race le
înzestrează şi le mă rită .
– Dimitrie Cantemir o numea Helgea, de la acea lighioaie cu blană
ca omă tul, albă şi frumoasă , gingaşă şi isteaţă aminti dască lul Ieremia.
– Întocmai; ci voiesc, dragi prieteni, a vă povesti, despre felul cum
se purtau boierii dregă tori şi cum îl duceau de nas pe Constantin Duca
vodă , cu sfatul şi viclenia lui Panaiotache Morona. Eram odată în
spă tă ria mare şi-am auzit vorbirea dintre boierii jă cuitori din umbră ,
cum am zis. Glă suiau mai mult în şoaptă , nemulţumiţi că , în sfâ rşit,
vodă începuse a mai strâ nge şurubul! Cel dintâ i Mihalache Racoviţă se
ară tă îngrijorat: „Vodă a cerut catastifele dă rilor. Ce facem?”;
„Cutează ?” s-a fă cut a întreba Iordache Ruset. Cel mai îngrijorat mi s-a
pă rut socrul meu, Lupu Bogdan, care şoptea: „Morona ră spâ ndeşte
zvon că vodă vrea să prindă pe unii boieri, să -i lege, goi, de stâ lpi în
piaţă , să -i ungă cu miere şi să -i lase în sama muştelor să -i sugă , precum
a fă cut şi tată -su, Duca vodă cel bă trâ n. Şi aşa să le smulgă averile.”;
„Vai-de-mi-şi-de-mi… se tâ ngui Ţ ifescu. Mor de frică !”; „Taci, Frigevacă !
îl potoli Racoviţă . Nu te mai cră mă lui, că n-aud ce spune jupâ n Ior-
dache.”; „Spun atâ t, se închiorcoşi Iordache pâ nă i se albi semnul roşu
de ceatlă u de pe frunte: Brâ ncoveanu şi-a luat mâ na ocrotitoare de pe
umă rul lui Duca. Îl ştie preacurvind cu muieri proaste, de pe la hanuri
şi nu-l mai socoate rudă , că -i face stirpea de râ s. Deci, alt domn! Altul!”
Mai mult aşa, ca să -i audă şi să -i vadă ce zic şi ce fac, Lupu Bogdan
vorbi cu hotă râ re, ca şi cum ar fi fost adevă rat: „Dacă mare vizir a ajuns
Mustafa Daltaban, vine domn Dumitraşcu Cantemir. De bună samă !”;
„Cumnatul tă u?”; „Ş i al tă u, Mihalache Racoviţă .”; „Nuuu…, se scutură
acesta. Nu se poate! De câ nd a murit Safta, Dumitraşcu mă
ponosluieşte-n fel şi chip. Zice c-aş fi neputincios, iar Aniţei îi spune
Helgea şi o învinuieşte de preacurvie.”; „E necruţă tor cu pă catele
oamenilor, dar ar fi un voievod harnic şi mult folositor ţă rii”, a zis Lupu
Bogdan, aruncâ nd o piatră în baltă , lă sâ nd o droaie de… înţelepţi s-o
scoată . În urmă , Iordache Ruset, după ce gâ ndi câ teva minute, se ră suci
şi propuse: „Vodă -i plecat la vâ nă toare, în pă durile Bâ rnovei; o
să ptă mâ nă va să lă şlui în Cetă ţuia. Putem să ne strâ ngem şi să ne
sfă tuim. Ş i cum vom hotă rî noi, aşa să fie.”; „Foarte bine! să ri Ilie
Ţ ifescu. Dar dacă ne află , vai-de-mi-şi-de-mi…”; „Ş i pe cine să cerem
domn? întrebă Mihalache Racoviţă . „Pe cine? râ se Iordache. Pe tine,
nepricopsitule!”; „Nu şugui, jupâ n Iordache, că s-ar putea s-audă
Cantemireştii şi-mi pierd capul.” Ş i eu m-am cam mirat de asemenea
sfat, însoţit de-o sudalmă . Ş i îndată Ilie Ţ ifescu, acea vulpe şireată ,
mereu în tâ nguire cu acel „vai-de-mi-şi-de-mi”…, ca să pară speriat,
câ nd, în fapt, era numai şiret şi perfid, prinzâ nd din zbor planul lui
Ruset, spuse cu împotrivire: „Nu-l sudui, că va trebui să -i să ruţi poala
caftanului, dacă -l ungi domn. Că tu, câ nd îţi pui ceva în gâ nd, mort-
copt, îl faci.”; „Să mă ocă rască precum i-i voia, se umili Racoviţă , numai
domn să mă facă . Mihail Racoviţă domn al Moldovei şi al… De ce nu?”
Mi se pă rea tare ciudat cum o glumă nesă rată putea fi temeiul unui
gâ nd de domnie peste o ţară . Ş i chiar peste două . Ţ ifescu întrebă cu
vicleşug: „Dacă -i aşa, de ce nu m-ai… ocă rî pe mine, jupâ n Iordache,
vai-de-mi-şi-de-mi…, ştii, aşa, c-o domnie de cinci-şase anişori, acolo?
Sunt mai cu cap decâ t Racoviţă !”; „Prea eşti gras! râ se Iordache. Ş i de te
urcă m în scaunul domniei ori se frâ ng picioarele tronului ori începe a
fierbe osâ nza în tine de bucurie şi-atunci cră pi şi-mpuţi tot vă zduhul
ţă rii.”; „Ei, parcă Mihalache Racoviţă -i mai breaz, vai-de-mi-şi-de-mi…”;
„Da, dar el are mă car nevastă frumoasă şi tinerea. Ră mâ nem toţi gură
cască , avâ nd asemenea gingaşă doamnă şi bucuroşi ne ară tă m a o sluji,
cu înfocare şi cu patimă mare.” Dar Ilie Ţ ifescu nu se lasă ră pus: „Uiţi,
vistiere, că dacă nu eram eu, vai-de-mi-şi-de-mi… cu îndră zneala şi
cinstea mea, pe voi Cupă reştii vă dumicau fripţi Costinii? Pe voi vă tă ia,
vai-de-mi-şi-de-mi… de-l aveam pe Velicico voievod.” Lui Iordache nu-i
conveni asemenea aducere aminte: „Nu mai scurma-n muşuroiul
trecutului!… Ci, acum, în drum spre Ţ arigrad, treceţi şi pe la
Brâ ncoveanu. Ascultaţi şi sfatul lui. Cereţi-i ajutorul împotriva lui
Constantin Duca. Ş i mai ales împotriva Cantemireştilor. Împreună cu
Scarlatache, că utaţi să -l surghiuniţi pe Dumitraşcu în ostrovul Chios,
unde-i ciumă .”; „Pă i, dacă -i ciumă , înseamnă că … vai-de-mi-şi-de-mi…”;
„Ba, mai bine ar fi să -l cufundaţi în Bosfor. Că de ciumă mai scapă .” ;
„De ce să -l ucidă ?” i se fă cu milă lui Racoviţă . „Aşa trebuie! se ră sti
Iordache. Ş i dacă ne pâ ră şti, Frigevacă , să ştii că în Siret te înecă m. Dar
nu vă încredeţi întru totul nici lui Scarlatache, că el îl vinde şi pe tata
din groapă . Apropiaţi-vă de Manolache; e mai prostuţ, dar şi mai puţin
deochiat, mai statornic în cuvâ nt.”; „Dar dacă marele vizir…”, şovă i
Racoviţă . „Am socotit: Daltaban, marele vizir, îl apă ră pe Dumitraşcu,
dar în Istanbul aurul e mai tare decâ t orice prietenie. Ş i încă n-am
vă zut musulman care să nu vâ ndă un ghiaur pe un numă r de pungi cu
aur. Chiar dacă -l cheamă Daltaban şi- mare vizir.” Ş i aşa, de la un fel de
glumă mă scă ricioasă , m-am trezit în spatele unei urzeli pentru
ră sturnarea domniei. Spun drept că nu credeam şi, într-un fel îmi era
ruşine. Nu înţelegeam: de ce să -l facă pe Racoviţă domn? Tocmai pe
el?! De mirare, îmi venea să râ d.
– Cele povestite de domnia ta, vel hatmane, se potrivesc
întrucâ tva cu cele ştiute de mine, intră în vorbă dască lul Ieremia.
Adică , tocmai câ nd pă rea că ră sare iar soarele bucuriei pentru
Cantemireşti, s-au ridicat negurile intrigilor şi le-au întunecat ză rile.
Iată , de-o pildă , ce s-a întâ mplat, în casă la Mehmet Cerchez paşa, într-o
zi de zaiafet cu multă veselie. Musafirii erau marchizul de Férriol,
Cuciuc, Dimitrie Cantemir, Scarlatache Ruset, eu, dască lul Ieremia, şi
alţi câ ţiva. Dimitrie a câ ntat cu tambura şi toţi l-au ascultat cu plă cere
şi încâ ntare, lâ udâ ndu-l foarte. Iar el spuse, surâ zâ nd cu sfială : „Am
compus şi un Câ ntec al dervişilor.”; „Tu, un ghiaur?” se nedumeri
Cerchez. „Muzica-i frumoasă şi sfâ ntă sub semilună ca şi sub cruce, îl
încredinţă Cantemir, dacă -i scrisă bine şi câ ntată cu talent. În acelaşi
timp cu tratatul de logica generală am alcă tuit şi o carte de muzică
turcească . Strâ ng, după cum ştiţi, date pentru o istorie otomană pe care
vreau s-o scriu în limba latină , că europenii cunosc foarte puţin cum s-
a format şi s-a întins împă ră ţia şi puterea padişahului.”; „Scri-o şi te
vom cinsti, Dimitrie, ca pe-un om de ştiinţă şi de artă ”, l-a asigurat
Mehmet Cerchez paşa. „Ai dreptate, prinţe: ştiinţa şi artele ne înalţă su-
fleteşte şi ne înfră ţesc, interveni marchizul de Férriol. Muzica scrisă de
Lully pentru tragediile lui Corneille şi Racine, pentru comediile lui
Moliere şi pentru orga catedralei Notre Dame o poate câ nta şi un
derviş şi o cadâ nă şi un arab ori indian. E o comoară universală .” Cu
glasu-i cald, blâ nd, uşor tremurat de emoţie, Dimitrie Cantemir zise cu
tambura câ ntecul ticluit de dâ nsul. Toţi ascultară cu luare-aminte şi
mult îl lă udară . Doar Cuciuc se întrebă dacă muftiii şi dervişii ar primi
vreodată să câ nte muzică scrisă de un ghiaur: „Sunt mult prea bigoţi,
prea înverşunaţi împotriva celor care cutează a schimba o iotă din
datina stră veche a islamului. Ce nu-i scris în Coran e ră u, spurcat şi
blă stă mat.” Câ nd sfâ rşiră vorba despre muzică , tot Cuciuc vesti că
peste două zile vor fi poftiţi la zaiafetul marelui vizir Daltaban paşa.
Dimitrie se bucură : „Dacă face zaiafet, însamnă că a dovedit vinovă ţia
lui Rami reiseffendi în încheierea umilitoarei pă ci de la Karlowitz şi-l
pune la închisoare ori îl surghiuneşte în vreun ostrov grecesc, cu
să mâ nţă de ciumă . Ci ră u mi-ar pă rea să -l osâ ndească şi pe Alexandru
Mavrocordat Exaporitul. Mi-a fost dască l şi-l ştiu mare învă ţat.”
Mehmet Cerchez, nu-l prea avea la inimă . Bă nuia că era sprijinit cu
bani grei de grecii bogaţi din Fanar, ca să -şi aibă omul lor pe lâ ngă
sultan, aşa cum l-au avut pe Panaioti Nicussios, cel dintâ i mare
dragoman grec din împă ră ţia otomană . Îl ştia foarte dibaci şi înrâ uritor
în râ ndul vizirilor şi asupra sultanilor. Nu-l cruţă nici acum, cu toate că
ştia câ t de mult îl cinstea Dimitrie Cantemir: „N-are nici Exaporitul
mâ inile prea curate. Dacă a primit şi-a iscă lit o pace în care împă ră ţia
otomană pierdea paşalâ cul de la Buda, Transilvania şi multe alte
teritorii, nu se poate să nu se fi lă sat mituit de oamenii lui Eugeniu de
Savoia şi ai împă ratului Leopold.” Cantemir se temea ca nu cumva
Cerchez paşa să aibă dreptate. Ştia că s-a ajuns la această pace dezas-
truoasă pentru otomani în urma înfrâ ngerii ruşinoase de la Zenta. L-
am auzit de mai multe ori: „Un diplomat, un dragoman, chiar cu
talentul lui Alexandru Mavrocordat, nu putea şterge ruşinea pricinuită
de un mare vizir şi seraskier prost şi încă pă ţâ nat.” Acum suspină ,
îndurerat: „Trebuie să -mi apă r dască lul de filozofie în faţa marelui vizir
Daltaban paşa.” Dar Cuciuc paşa îi ară tă că a întâ rziat cu asemenea
dorinţă : „Acum, la acest ceas, cred că sultanul a şi iscă lit fetva pentru
cercetare şi osâ ndă . Trebuie să vină vestea, din minut în minut.”; „În
adevă r, încuviinţă Mehmet Cerchez, dar se şi miră : De ce-o fi întâ rziind
prietenul Cealîk Ahmed? De-un ceas trebuia să fie aici.”; „Ca agă al
ienicerilor va fi primit poruncă să -l prindă pe Rami, care cam stă
ascuns, de frică .” Mai sporovă iră despre altele şi, mai ales, despre
cinstea şi curajul lui Daltaban paşa, marele vizir, lă udâ ndu-l că a
îndră znit să ră scolească o problemă aşa de dureroasă pentru
împă ră ţie, cum era pacea de la Karlowitz, din 1699. Cuciuc însă nu
credea că -i bine: „A zgâ ndă ri o rană adâ ncă , însamnă a prelungi o boală
şi o suferinţă grea. Mă mir că padişahul a primit sfatul marelui vizir,
care, ştim cu toţii, că avea un dinte împotriva seraskierului de atunci: a
vrut doar acel nevolnic să -l ucidă pe Daltaban şi numai datorită ţie,
Dimitrie, a aflat şi s-a înfă ţişat, cuteză tor, în faţa sultanului de şi-a
schimbat porunca: în loc de spâ nzură toare, surghiunul în
Mesapotamia, la moşia lui.”; „Ei, de atunci prietenia pentru tine,
Cantemire, s-a schimbat într-o adevă rată fră ţie.” Auzind asemenea
laude, Scarlatache Ruset, care stă tea retras într-un colţ, în tă cere, dar
cu urechile ciulite şi cu ochii întru iscodire neîntreruptă , se apropie de
mine şi mă rugă să -l împac cu Dimitrie Cantemir. Întâ i n-am vrut. L-am
ocă râ t pentru purtă rile-i hiclene şi m-am ferit deoparte. Dar el s-a ţinut
după mine, lipcă , stă ruind şi fă gă duindu-mi bani. Asta m-a supă rat
foarte. Ş i, ca să -i ară t că -nu mă las mituit, l-am luat de braţ şi l-am
înfă ţişat lui Dimitrie, zicâ nd:
– Voievoade Cantemir, acest fost prieten care atâ tea vorbe grele
ţi-a spus şi atâ tea ră ută ţi ţi-a fă cut, uite-l acum, n-are obraz şi vrea să -ţi
vorbească . M-a rugat pe mine să pun un cuvâ nt bun pe lâ ngă tine.”;
„Iertare, dască le, dar nu mai stau la sfat cu un cameleon ca el. Firea lui
e ca vinul şi veninul fă ră delegii, carele întâ i dulce te îmbată , apoi amar
te otră veşte şi te îneacă pâ nă te omoară .”; „Te rog şi eu să -l ierţi, se
amestecă şi Cerchez paşa, vă zâ ndu-mă în chip de împă ciuitor fă ră
izbâ ndă . S-a milogit un ceas să -l primesc oaspete, anume ca să stea de
vorbă cu tine.” Ş i-i fă cu semn să se apropie. Scarlatache Ruset îşi
zugră vi zâ mbet mieros pe obraz şi veni între noi. Ci Dimitrie îl înfurcă ,
tare, necruţă tor: „Cutezi? Suveica dracului! Eşti puţintel la trup, dar
plin tot, burduşit de viclenie şi ră utate.”; „M-am cam pripit atunci, cu
sfada, începu el, prefă câ ndu-se sfios. Eu…” Dar Cantemir nu-l lă să a
sfâ rşi gâ ndirea: „Ai ajuns dră gă uş la că uş ori pui la cale vreo nouă
mişelie?” ; „Îmi pare ră u… Cerşesc iertare! Iertare de la un prieten…”
Vorbea greu, îndurâ nd privirea înciudată a lui Cantemir, care-l lovi iar:
„Lighioaie scâ rbavnică ! Ai aflat că marele vizir Daltaban paşa l-a numit
domn pe fratele meu Antioh?”; „Ş tie tot Ţ arigradul, scâ nci Scarlatache.
Iar Constantin Brâ ncoveanu nu-l mai sprijină pe Constantin Duca.”; „Ş i-
ai venit să te pocă ieşti? râ se Cantemir. Nu! Ai nă mol de şiretenie în tine
şi putere de scornire îndestul de mare, ca să -ţi faci loc în Cetatea asta a
lă comiei, cu vă zduhul stricat, otră vit de cugetele rele ale unor mişei ca
tine.”; „Să ne împă că m, Dimitrie, că suntem amâ ndoi în mare primejdie.
Am fost prieteni şi…”; „Împă care? Cameleonule, nu-mi scapi nejumulit.
Prieten mi-ai fost şi m-ai tră dat. Deci se cuvine să -ţi aplic legea
talionului: dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi.”; „Câ t vrei pentru
împă care? Cincizeci de pungi?” începu tâ rgul. „Piei din cale-mi jigodie!
Nu mă mâ nji cu balele tale cleioase.”; „O sută ?… Două ?”; „Du-te
dracului!… Du-te de-l mituieşte şi-l cumpă ră pe scaraoschi cel bă trâ n.
Mituieşte tot iadul să te primească în sâ nul lui.” Scarlatache stă tu
câ teva clipe în gâ nduri; apoi surâ se iar, încă mai dulceag şi vorbi cu
neruşinare: „Ştiu că -ţi place mult soţia mea, Victoria. E tâ nă ră şi
frumoasă . Ţ i-o aduc, câ nd vrei, numai să ne împă că m şi iar să tră im în
prieteşug, ca în Moldova.”; „Da? Mi-o aduci?… Ei, ă sta-i preţ bun, n-am
ce zice…”; „Mă jur!., Şi ea te… place. Câ nd? Unde?”; „Aici şi acum!”
glă sui scurt. Dar Scarlatache nu putu înţelege dacă vorbeşte serios ori
îşi bate joc. „Nu înţelegi? Acum şi aici!”; „Bine, dar, mai sunt şi alţi
musafiri, se codi Scarlatache. Ş i-apoi Casandra…”; „O aduci aici! apă să
Dimitrie cuvintele, parc-ar fi bă tut cuie. Că dacă -ţi vinzi muierea,
barem vinde-o-n tâ rg, mă scă riciule!”; „E tâ nă ră şi cam sfioasă …”, se
ză pă ci Ruset şi se bâ lbâ i caraghios. „Ea o fi sfioasă ori n-o fi, dar tu eşti
un porc neruşinat! Ş i printre dinţi scrâ şni: Ieşi afară ! A-fa-ră !…”; „Ies…,
ies…, se bâ lbâ i, pornind spre uşă , dar repede se întoarse, ameninţă tor:
Nu te-nvră jbi cu Ruseteştii că pieri de foame pe uliţele Ţ arigradului. Ia
sama: Daltaban paşa n-o să fie mare vizir o sută de ani…”; „Nu-mi purta
grijă : am şi început să tră iesc din munca mea de dască l de latină ,
greacă , filozofie şi muzică .” Scarlatache se feri în colţul lui; nu se da
dus. Că ta ajutor câ nd la Cuciuc, câ nd la Cerchez ori la mine. Deşi mă
temeam de ră zbunarea Cupă reştilor, spun drept, îmi plă cuse cum l-a
şfichiuit cu pleasnă ustură toare, dâ rz şi batjocoritor, cu mâ ndrie şi
necruţare. Teama îmi era hră nită şi de cele ştiute de la curtea lui
Brâ ncoveanu şi din familia Cantacuzinilor, care-i nesocoteau pe
Cantemireşti ca pe nimica. Odată , câ nd am încercat să -l povă ţuiesc a se
feri, ca de foc, de sfada cu aceşti puternici boieri munteni, Dimitrie mi-
a spus: „Nu doresc, dar uneori împrejură rile mă silesc a mă împă rtă şi
din paharul dezamă girilor, al amă ră ciunilor şi să -mi potolesc setea cu
oţetul ră zbună rii.” Ca să dreagă atmosfera sindrofiei, Mehmet Cerchez
l-a rugat pe Dimitrie Cantemir să mai câ nte. I-a plă cut asemenea
poftire şi i-a zis, cu alean, un câ ntec româ nesc. Marchizul de Férriol s-a
apropiat de dâ nsul şi l-a rugat să -l mai câ nte o dată . Dar abia a început
câ ntarea a doua şi pe uşă intră Ferrari Hasan paşa, cu fesul ră sucit, cu
pă rul şi barba ră vă şită , îngrozitor de speriat, de ză pă cit. Nu gă sea nici
cuvintele, atâ t era de nă uc, de lovit de ciocanul veştii al că rei olă car
era. Gâ fâ ia, nu respira: „Prie… prieteni! Oameni…, oameni buni
ascundeţi-vă ! Repede… Repede!”; „De ce? Ce s-a întâ mplat? îl prinse de
mâ nă Mehmet Cerchez Tremuri tot. E sfâ rşitul lumii? Spune?” ; „Rami
Mehmet paşa… mare vizir!” abia îşi descleşta fă lcile să dea drumul câ te
unui cuvâ nt. „L-au prins?”; „L-au spâ nzurat?”; „Nu… L-a pus mare vizir!
Padişahul l-a pus…”; „Cum? Ai turbat? îl brâ nci Cerchez. Te-a înţepat
un scorpion?… Cum de-ai uitat că mare vizir e Daltaban paşa?”; „Dal-
taban? se miră Ferrari şi urmă ră tă cindu-se printre cuvinte: Osîndit
la… la… Osîndit la moarte!”; „O glumă sinistră ori o mâ rşă vie? interveni
şi Dimitrie. Linişteşte-te, paşă , şi vorbeşte limpede. Ce s-a întâ mplat?
Ce-i cu Rami? Cine-i osâ ndit?”; „Daltaban paşa…, îşi mai veni în fire
Ferrari. Padişahul nu mai vrea cercetă ri privitoare la pacea de la
Karlowitz. Zice că , dacă se judecă fapta asta, se cere cercetarea privind
bă tă lia de la Zenta şi atunci… Doar el, ca padişah, era prin preajmă şi
deci cine caută nod în papură dragomanilor de la încheierea pă cii vor
să lovească în el, în stă pâ nul împă ră ţiei şi al lumii.”; „Ah, bine-ai lucrat
Alexandru Mavrocordat, gemu în sine Dimitrie Cantemir. Eşti marele
geniu al intrigilor din umbră …”; „Ce-i de fă cut?” întrebă Cuciuc. „Să fu-
gim!” strigă Ferrari. „Să -l salvă m întâ i pe Daltaban! se împotrivi
Cantemir. E binefă că torul nostru.”; „Prea tâ rziu… că lă ul a şi împlinit
porunca…”, se frâ nse Ferrari paşa şi că zu pe covor. Toţi îngheţară ,
prostiţi. Chiar şi pe de Férriol îl copleşi mirarea. Singur Scarlatache
mâ râ i de lâ ngă uşa unde-l prinsese vremea: „Dacă mai aveam ră bdare
zece minute şi nu mă milogeam…” Cel dintâ i pă ru a se dezmetici
Cuciuc. „Ră sculă m Istanbulul!”; „Nu! cercă Ferrari să se ridice. Nu…
Casa-i înconjurată de ieniceri, iar pe uliţi oamenii lui Rami paşa
vâ nează prietenii lui Daltaban ca pe iepuri…” Toţi amuţiră m iară Doar
Dimitrie blestema, pe româ neşte: „O, cumplită capişte a lă comiei, casă
a tică loşiei şi a omorului… Totul s-a ră sturnat şi s-a pră buşit în negre
hă uri… Osâ ndă şi ocară , groază şi moarte ză misli nebuna tiranie şi cu
totul neînţeleasa ră utate omenească …” Au ştiut Cantemireştii atunci că
pierdut-au al lor cel mai bun prieten şi sprijinitor. Pierdere mare, jale
amară .
– Adevă rat, întă ri şi Ion Neculce. Mi-l aduc aminte cum l-a pă că lit
atunci câ nd mergea spre Cameniţa şi cum l-a fă cut să se sperie din
pricina unui iepure. L-am cunoscut că era om deosebit şi după aceea
că , deşi gluma fusese cam nesă rată şi chiar necuviincioasă faţă de un
dregă tor, totuşi nu s-a supă rat. A fost un musulman, dacă se poate
spune, drept, cinstit, înţelept, cu dragoste pentru oameni.
– Simţul dreptă ţii îl covâ rşea, zise Silion; vrâ nd să facă dreptate
şi-a pierdut capul sub satâ r. Era un otoman întreg şi adevă rat. Suferea
cumplit că împă ră ţia-i ocâ rmuită de netrebnici şi mişei.
Neculce se gâ ndi câ teva clipe, apoi spuse:
– Câ nd a fost ucis Daltaban paşa, Constantin Duca era mazil, dar
Antioh Cantemir nu era încă numit. Atunci o samă de mari boieri,
povă ţuiţi de Brâ ncoveanu, au hotă râ t să se adune la Arnă utchioi, lâ ngă
Adrianopol, şi să propună ei un domnitor la Iaşi. S-au adunat, după o
veche datină , de la moldoveni : Ilie Ţ ifescu Frigevacă , Lupu Bogdan,
Antioh Cantemir, Mihalache Racoviţă , Mihalache şi Scarlatache Ruset şi
încă vreo câ ţiva. Iar de la munteni: Constantin, Mihail şi Toma
Cantacuzino, Radu Greceanu, Enache Vă că rescu, Ş tefan Cantacuzino,
mitropolitul Antim şi alţii pe care nu-i mai ştiu acum.
– Am fost şi eu la Arnă utchioi şi-am vă zut lupta dintre isteţime şi
intrigă , dintre cinste şi corupţie, dintre dreptate şi abuz, surâ se
dască lul Ieremia. Cu toate că n-au fost acolo, totuşi Brâ ncoveanu şi
Iordache Ruset au stă pâ nit adunarea. Lupu Bogdan s-a ferit de a-l
sprijini fă ţiş pe Antioh, temâ ndu-se să nu-l supere pe noul mare vizir.
Ruseteştii s-au lepă dat cu totul de Cantemireşti. Ş l mă car că Antioh a
venit apă rat de o samă de mari demnitari otomani, mă car că Duca vodă
a împă rţit aur, în dreapta şi în stâ nga, totuşi domnitor a fost propus un
al treilea: Mihail Racoviţă , la care se gâ ndise doar unul singur:
Iordache Ruset. Înfrâ nt, Dimitrie Cantemir a pornit o stă ruitoare
muncă de împă care cu Brâ ncoveanu.
– Era în vara anului 1703, stabili Neculce data, şi fostul cumnat al
Cantemireştilor, Racoviţă , s-a trezit domnitor. Se prefă cea că nu i-i
voia, că nu-i trebuie domnia şi nici nu-i place. Vorba vine! Se purta
precum fecioara pofticioasă la mă ritiş, care zicea unui voinic: „Fă -te tu
a mă trage, că eu oi merge plâ ngâ nd”. Îmbră câ nd caftanul, şi-a
schimbat numele: îşi zice şi acum Mihai vodă . Era atunci bă rbat tâ nă r
şi frumos. Aşa de frumos că se topeau muierile după el, leşinau numai
câ t îl vedeau.
– Dar, iertată să fiu, râ se jupâ neasa Maria, îl pă ră seau îndată ce
aflau că nu era bă rbat deplin. Atunci a râ s Iaşul, şi-au suduit muierile
înşelate în aşteptă rile lor. Că frumosul voievod e cam… sodomic: se-
mpreună cu bă ietă naşi gingaşi, nu cu femei… Ci, acum, ca să uitaţi ce v-
am spus, vă îndemn a bea vin şi must, a vă înfrupta din plă cinta
învâ rtită , pregă tită de mine însă mi şi muruită cu miere. Zic că -i mai
bună ca baclavaua.
Ş i gustâ nd din acea plă cintă învâ rtită şi mai îndem- nâ ndu-se cu
ulcelele, îşi amintiră că Mihail vodă Racoviţă l-a pus pe cumnatu-să u,
Ilie Ţ ifescu Frigevacă , vel spatar, pe alt cumnat Pă lade vel vistiernic, pe
frate-su Dumitraşcu Racoviţă vel comis, pe Iordache Ruset şi l-a luat
sfetnic de taină , atoatefă că tor, pe ceilalţi doi Cupă reşti i-a lă sat în
Ţ arigrad, capuchehă i, să -i pă zească bine scaunul de orice râ vnitor la
domnie şi, mai ales, de Cantemireşti. Aşa că ţara era ocâ rmuită pe faţă
de Racoviţeşti, iar din spate şi de fapt de Cupă reşti şi de rudele lor, că
nu mai era loc în ţară de ră ul lor, de fudulia şi jacurile lor.
– Strâ ngeau averi după averi, povesti Neculce mai departe,
cumpă rau sate şi robeau ră zeşii, mult huet şi horboră fă câ nd şi
îndurerare.
– Noroc că mai fă cea oarecare dreptate medelnicerul Constantin
Turculeţ, vestit rohmistru: pră da de la bogaţi şi mai cu samă de la greci
şi de la otomani şi mai împă rţea la cei să raci, ţinu maica Daria să
spună , fiind dintre acele ră zeşiţe că rora Iordache Ruset le-a luat pă -
mâ ntul şi le-a vecinit.
După ce mai ceru o bucată de plă cintă învâ rtită şi-o mestecă rar,
ca să -i savureze dulceaţa şi mireasma, că pitanul Silion începu să
prefire întâ mplă ri din viaţa lui Dimitrie Cantemir, petrecută în
Ţ arigrad, în vremea domniei dintâ i a lui Mihail Racoviţă :
– Uneori mi se pare că nu se află fă ptură mai ră zbună toare ca
lepă datul de rudenie: se întoarce asupra celor cu care se înrudise cu
mâ nia tigrului că lcat pe coadă . Îndată s-a ştiut în tot Fanarul şi chiar în
tot Istanbulul că viaţa lui Dimitrie Cantemir se află în cea mai mare
primejdie. Pe de o parte, Rami paşa, marele vizir, îl ştia prietenul lui
Daltaban şi urmă rea să -i pună capă t vieţii. Pe de altă parte, oamenii lui
Racoviţă , înţeleşi cu ai lui Brâ ncoveanu, urmă reau acelaşi lucru:
pieirea lui Cantemir. Deşi domn numai Antioh voia să fie, totuşi potriv-
nicii se repezeau, ca şacalii, asupra lui Dimitrie. N-am înţeles niciodată
şi n-o să pricep pâ nă la sfâ rşitul vieţii ce aveau cu acest om bun în fapt,
cu acest bă rbat frumos şi a multe ştiutor, cu acest soţ şi pă rinte iubitor,
cu acest că rturar cum nu avea neamul nostru altul atunci şi nu se ştie
câ nd va mai avea. Mi-aduc aminte că , odată , Dimitrie sta la sfat cu
doamna Casandra, pe terasa casei de la Ortakioi. Îi povestea despre
cele întâ mplate la Arnă utchioi. Doamna a zis cu mare mâ hnire şi
durere: „Deci, între noi şi Cantacuzini şi Brâ ncoveni s-au vâ râ t
Cupă reştii cu vrajba şi mai adâ nc. Deci vă rul Toma iar ne va ocoli şi
ponegri.”; „Da, Casandra. Ne-au înfrâ nt, ne-au pus la pă mâ nt şi mă tem
că ne vor hă itui ca lupii pe cerbi şi că prioare, pâ nă la nimicire.”; „Ce
vom face, Dimitrie?”; „Încă nu ştiu. Să ne sfă tuim între noi şi cu Antioh.
Să cer ajutorul lui Mehmet Cerchez şi Daul Iusuf. Să -l rog pe dască lul
Ieremia Cacavela şi pe Alexandru Mavrocordat să ne mijlocească pacea
cu Brâ ncoveanu, cu orice preţ. Dacă -l câ ştigă m pe el de partea noastră ,
Racoviţă , îl ştiu eu!, vine spre noi cu gudură ri de cotei pă lit peste bot…
Deocamdată gâ ndesc să scriu o carte cu cheie, o „Istorie ieroglifică ”, în
felul „Batrahomeomahiei” ori a „Istoriei arcana” a lui Procopius. Îmi
închipui că se sfă deşte ţara Leului cu ţara Vulturului, pentru…
epitropie.”; ,,Nu prea pricep ce vrei să faci, dar mult mă rog să -ţi lase
ră gaz.”; „O să -mi fac!… Pe Mihail Racoviţă o să -l… botez Struţocă mila.
Adică o hâ dă îmbinare între patruped şi pasă re, ca unul ce-i moldovean
şi-i sprijinit de munteni. Să ştii că -i bă rbat frumos, că şi pentru asta
pă rintele meu i-a dat-o pe Safta de nevastă . Ci eu vreau să -l zugră vesc
groaznic la vedere, aşa cum îi este sufletul pervers.” A şi înşirat câ teva
cuvinte din care doamna Casandra trebuia să înţeleagă felul cum avea
să -l înfă ţişeze, pe care le-am uitat.
– Dacă n-ai să te superi, că pitane Silion o să ţi le amintesc eu într-
o priveghere anume, a fă gă duit dască lul Ieremia.
– Cum adică … să mi le aminteşti?
– Pâ nă atunci, taină ! Pentru că nici unul de aici nu ştie ce-i Ţ ara
Leului, a Vulturului ori Struţocă mila.
– Aşa-i, zise Daria. Habar n-avem.
– Bine, îngă dui Silion. Ştiu că se juca, aşa, cu vorbele şi le râ nduia
într-un fel de stihuire ca la descâ ntec ori la blestem. Şi poate am uitat
acele vorbe şi pentru că venisem cu o veste înfioră toare şi nu ştiam, nu
cutezam s-o spun. Am şoptit, fâ stâ cit de tot: „Mă ria ta, o vorbă de
taină …” Doamna s-a ridicat să plece. Dar Dimitrie a oprit-o, surâ zâ nd:
„Ră mâ i, Casandra; îl cunosc pe Silion bine şi după cum arată obrazu-i
galben nu aduce veşti… trandafirii. Ce s-a întâ mplat, prietene?”; „Mi-i
tare greu să …”; „Nu mă fierbe, omule!”; „Marele vizir te-a surghiunit la
Chios.”; „Pe mine?”; „Mi-a spus Cerchez paşa. Ascunde-te!”; „Ce mai vor
de la mine?”; „Te urmă resc Manolache, Lascarache şi Scarlatache
Ruset. Vor să …” ; „Sfâ nta treime a… Nu! dră ceasca treime a mişeliei,
hă ţuită şi hă ră ţită de scaraoschi cel afurisit – Iordache Ruset.”; „La
Chios bâ ntuie ciuma, Dimitrie!” se înspă imâ ntă doamna. „Asta
înseamnă pieirea… Ca iarba tă iată mi-i inima să cată : pizmaşii mei fac
jură mâ nt să mă piarză … Să mă ascund? Unde?”; „La Mehmet Cerchez
paşa, Dimitrie. Ţ i-i prieten.”; „Da. Doamnă pregă teşte-mi ceva straie şi
schimburi. Silioane, sabia!” L-am vă zut apoi cum singur îşi strâ nge
că rţile şi manuscrisele, gră ind ca pentru sine: „O, lume hicleană , lume
înşelă toare. Nică ieri nu mai e de tră it; de duhul urii sunt urmă rit. Nu
aflu tihnă nici între fraţi… Cosţinilor, sunteţi ră zbunaţi!… Numai pă rere
şi visuri pe pă mâ nt, fum şi umbră toate sunt…” Vorbea sieşi, în stihuri,
ca de obicei câ nd era prea vesel ori prea trist. Acum parcă aduna
gâ nduri pentru o carte a mâ niei şi deznă dejdii ce se cerea izvodită .
Trecea dintr-o odaie în alta, că utâ ndu-şi că rţile, penele, că limara. Ş i
parcă -l cuprinsese un fel de nepă sare, de visare fugară , înşelă toare,
câ nd doi necunoscuţi, cu obrazare pe faţă , au să rit peste balustradă şi,
trâ ntind uşile, au pă truns în odaia cea mare. Dimitrie se repezi pre uşă ,
să iasă . „Nu pe-acolo! i-a strigat, cu glas de piumă , unul din mascaţi. Pe-
aici, în Bosfor!… Bâ ldâ bâ c Alifâ stâ c în crailâ c, la hagialâ c…” Vorbele
pă reau luate dintr-un joc caraghios; dar, în fapt, se petrecea ceva
înspă imâ ntă tor, că ci tâ lharii roteau iataganele spre noi şi mai ales spre
Dimitrie. M-am minunat vă zâ nd cum trase sabia şi se apă ra, ager şi
îndră zneţ, cum nu-l mai vă zusem de mult, de câ nd eram în Moldova. A
strigat: „Silioane, loveşte!… Scarlatache v-a trimis, nemernicilor!…
Sunteţi coarnele lui Scaraoschi cel mare zis Iordache… Mult ai greşit,
tată … Dacă tră iau Costinii…”; „Taci! Ş i… bâ ldâ bâ c!”; „…acum eram
prieten cu Neculai, care…” Vorbea şi lovea. Ne-am apă rat să rind pe
după mese, scaune, dulapuri. Ş i poate ne-ar fi ră pus, că erau foarte
voinici şi învă ţaţi în bă taia cu iataganele, dacă doamna Casandra n-ar fi
apă rut în prag, cu trei slujitori armaţi cu suliţi. Copleşiţi cu numă rul,
înţepaţi, ucigaşii s-au tras spre terasă şi-au să rit peste balustradă , pe
unde veniseră . I-am vă zut urcâ nd în barcă şi vâ slind cu grabă mare,
pierzâ ndu-se în întunericul de pe mare. „Dimitrie eşti…”, vru să ştie
doamna Casandra, apropiindu-se şi cuprinzîndu-l de mijloc. „Teafă r,
Casandra!… Uite-i cum fug… în barca aceea voiau să mă ducă la înec.”
S-a aşezat jos, pe covor, turceşte, ca să -şi astâ mpere spaima, a cuprins-
o pe Calandra de mâ nă şi a vorbit, cu durere, înlă cră mare şi mâ nie, o
filozofie întreagă : „Sunt nedreptă ţit în toate. Din ţara mea surghiunit
sunt. Drepturile mi-s ră pite şi-n picioare că lcate. Ocrotitorii m-au
pă ră sit. Prietenii m-au tră dat. Domnitorii mă ură sc. Capuchehă ile lor
mă urmă resc, precum dulă ii cerbul cel nevinovat… Dar să nu mă
tâ ngui, ci să zic: Au dreptate potrivnicii mei: sunt mult mai vrednic
decâ t ei. Din micime şi nu din mă reţie le dospeşte pizma şi ura
împotrivă -mi. Aşa de becisnici şi de mă runţi sunt, încâ t prefer ura şi
prigoana lor decâ t mila. Dacă nu-i împodobeşte dragostea nimeni nu-i
numă ră printre oameni. Ş tiu că nu-i ră sur fă ră cusur şi râ d de toate
metehnele lor. Lovesc în prostie, mişelie, tâ lhă rie, lă comie, minciună ,
tră dare, viclenie. Casandra, trebuie să mă schimb din inorog în vulpe.
Să mă prefac în omul cel mai credincios sultanului. Să -mi bat joc şi să
râ d de mişei, dacă nu vreau să mor fă ră a fi râ s, adică fă ră a fi tră it cu
adevă rat. Viaţa-i deplină dacă începe cu o dragoste fierbinte, continuă
cu ambiţia de a să vâ rşi fapte mari şi sfâ rşeşte cu o prietenie
dă ruielnică .” Fă ră a se feri de mine şi de slujitorii care stră juiau pe
terasă , Casandra îl îmbră ţişă şi-l să rută , cu lacrimi şiroaie pe obraz:
„Cum să te apă r, prigonitul, nefericitul şi dulcele meu soţ?!”; „Cu dra-
gostea ta, doamnă ! Şi că tre mine: Ne schimbă m în straie turceşti şi ne
strecură m pâ nă la Mehmet Cerchez acasă . Tu, doamnă , ră mâ i cu
pruncii şi cu slujitorii. Nă dă jduiesc să vină şi fratele meu Antioh, să -ţi
ţină de urâ t. Mă ruşinez că trebuie să fug şi să mă ascund, în loc să te
apă r; dar mă ascund tocmai ca să te pot apă ra.” Noaptea, pe uliţi
dosnice, ne-am strecurat pâ nă la casa lui Mehmet Cerchez. Ne-a primit
cu prietenie, dar şi cu îngrijorare. Am stat acolo trei zile şi trei nopţi. În
a patra noapte, ne-am mutat într-o că suţă a lui Cuciuc, pe malul Bosfo-
rului, între să lcii pletoase, loc singuratec şi aproape pustiu, Trei luni,
câ t ne-am adă postit acolo, eu am umblat îmbră cat turceşte. L-am pă zit
şi i-am adus hrană , pregă tită de doamna Casandra care îngrijea de
casă , de copii şi nu ostenea că utâ nd prieteni care să -i scoată soţul din
primejdie. Ş i atunci te-a gă sit şi pe domnia ta, vel hatmane, de mare
ajutor.
 – Da? întrebă , cu mirare dască lul Ieremia. N-am ştiut. Te rog să ne
povesteşti.
– N-am fă cut mare lucru, surâ se Ion Neculce. Cum am mai spus, în
Moldova, mai de cinste între boierii lui Mihail Racoviţă , sta tot
Iordache Ruset. Ş i poate nu l-aş osâ ndi prea tare dacă n-ar fi adus în
ţară mulţi greci, flă mâ nzi, hă mesiţi de averi, puşi pe neguţă torie, pe
învâ rteli, pe că pă tuială , pe înşelă torii, pe jafuri din avutul ţă rii. Am
ajuns cu toţii, într-un an, să ne vă ietă m de ră ul lor, noi, toţi moldovenii.
Că veneau tot mai mulţi şi tot mai nesă tui. Aşa socotesc eu, cu firea
mea cea proastă : câ nd a vrea Dumnezeu să nu ruginească fierul şi
turcii în Ţ arigrad să nu fie, şi lupii sa joace hora cu oile fă ră să le sfâ şie,
atunci şi nici atunci Moldova şi Ţ ara Româ nească n-ar mai fi mâ ncate
de aceşti greci din Fanar. Cum zicea şi Dimitrie Cantemir: focul îl stingi,
apa o iezeşti şi-o abaţi în altă parte, vâ ntul, dacă bate, te dai în lă turi, în
adă post, soarele oricâ t ar arde tot mai intră în câ te un nour, întunericul
se face iar lumină , dar la grec fanariot milă sau omenie sau dreptate
sau nevicleşug nu se află , ci numai amar, fiere şi ră ută ţi, sodom!
– Ioane, îl popri jupâ neasa Maria, uiţi că dască lul Ieremia e grec?
Te rog nu-l supă ra.
– Nu mă supă r, cinstită gazdă , că şi eu, grec fiind, sunt mâ ncat şi
să tul de grecii clin Fanar, acest soi de lipitori de pe trupul împă ră ţiei
otomane, care, amirosind că începe-a putrezi, cată loc de supt la alte
noroade.
– Am vorbit aşa, luă Neculce cuvâ ntul în continuare, pentru că te
ştiu pă timit din pricina celor de-un neam cu tine, dască le. Iar cine i-a
cunoscut pe Iordache, Manolache, Lascarache şi Scarlatache Ruset, pe
Panaiatache Morona cum i-am cunoscut, îmi dă dreptate. Ş i-i ştiu şi pe
cei din Ţ ara Româ nească : am tră it doar patru ani la Bucureşti, la
Dragomireşti şi Roşiorii de pe Vedea, la moşiile lui Constantin stolnicul
Cantacuzino, om de vază şi mare că rturar cum nu-i altul în aceste pă rţi.
Multe am învă ţat de la dâ nsul, şi foarte bune. I-am cetit şi „Istoria Ţ ă rii
Româ neşti”, unde arată , fă ră putinţă de tă gadă , că ne tra- gem de la
Râ m şi că din vremi stră vechi tot pe aceste meleaguri am hă lă duit. Dar
în jurul lui prea mulţi neguţă tori greci bonză ie ca viespile la ordiniş…
Dar să mă întorc în Moldova şi să spun despre Iordache Ruset: ce vrea
şi ce poruncea el, aceea zicea şi fă cea vodă . Vaza lui, ca domnitor,
foarte scă zută era. Iar slugile se obră zniciseră într-atâ t, încâ t intrau la
domn şi cu treabă şi fă ră treabă , câ t nici nu semă na curtea a domnie, ci
a obră znicie mojicească . Iar inimoasa doamnă Aniţa numai în petreceri
o ţinea, pe la Cetă ţuia, pe la Galata, în plimbă ri şi musaferlâ curi, cu
tineri şi bă rbaţi de nă dejde, să -i f ie bine.
– Mă mir că tu, Ioane, n-ai fost… poftit, râ se jupâ neasa Maria, la
acele… plimbă ri.
– Ba, acum o pot spune; am fost poftit. Dar am plecat la Bucureşti
şi la Ţ arigrad – poate îţi aduci aminte –, să -l ajut pe Dimitrie Cantemir.
Lunecam, pe nesimţite, spre Cantemireşti.
– Adică fugeai de… primejdia, de ispita frumuseţii?
– Este aici şi oleacă de adevă r… De aceea zicem, şi în asemenea
împrejură ri, că fuga-i ruşinoasă dar e să nă toasă . Dealtfel, trebuia să mă
feresc ca nu cumva să afle potrivnicii Cantemireştilor şi îndeosebi
Cupă reştii, care aveau iscoade pretutindeni, ce hram port prin
Ţ arigrad. Chiar şi că mă tarul care-ţi împrumuta o pungă de galbeni ori
simigiul care-ţi vindea covrigi ori bragă putea fi o iscoadă a lor. În acele
împrejură ri, zic, ai venit la mine tu, maică Daria.
– Ş i te-am rugat, vel hatmane, ca la Ţ arigrad să -l vezi pe cel ce-mi
era drag ca soarele. Aflasem ceva despre alegerea lui Mihail Racoviţă şi
mă temeam. Visam urâ t. Eram neliniştită , fră mâ ntată , chinuită de
gâ nduri. Ci, după ce te-ai întors din Ţ arigrad, cinstite vel hatmane, şi
mi-ai povestit despre pă timirile lui, n-am mai putut ră bda şi m-am dus
şi eu să -l vă d, povesti Daria, molcom şi cu sfială , oleacă ruşinată parcă
de ispravă prea îndră zneaţă . Adică am că lă torit cu trei că lugă ri care
mergeau la Sfâ ntul Munte. Dar ştiţi că muierilor nu li-i îngă duită
intrarea în mâ nă stirile de acolo. Eu nici n-aveam gâ nd decâ t să -l vă d pe
Dimitrie, să -i spun că fecioraşul împlinise zece ani, că -l las în sama
pă rinţilor mei, în Silişteni, şi mă că lugă resc, în chinovia Agapiei. La
locul ascunză torii m-a dus Silion, cu multă fereală şi taină . I-am
îngenuncheat la picioare. A fost foarte mişcat: m-a ridicat în braţe, m-a
să rutat şi m-a aşezat pe-un scaun. S-a bucurat că bă iatului nostru i-am
pus nume Dimitrie. O jumă tate de zi ne-am povestit nă cazurile şi
puţinele bucurii. La plecare sfă tuitu-ma să nu dau în vileag obâ rşia
feciorului nostru: viaţa fiilor de domn nă scuţi din flori e totdeauna
primejduită . Am înţeles că Dimitrie al meu se afla în starea
psalmistului care zice: „Junc şi tauri mă -mpresoară ,/ Cu că scate guri să
mă omoară . /Ca leii ce apucă şi zbiară . /Cu gurile râ njite pre hiară , / Ş i
ca apa fui vă rsat afară , /Ş i oasele mi se ră şchirară ”…
 – Da, sunt stihuri tâ lcuite de mitropolitul Dosoftei, tresă ri
Neculce. Le învă ţam, împreună , câ nd eram tineri, nepă să tori şi
petrecă reţi, dar şi cu dorinţa de a şti, de a ne însuşi tot ce-i bun şi
frumos în lumea asta… Câ nd umblam prin sate, stam de vorbă cu
bă trâ nii şi ascultam poveşti, snoave, zicale şi câ ntece… O, iartă -mă ,
Daria, că te-am întrerupt.
– Nu mai am nimic de spus, vel hatmane. Ş i chiar de-aş avea, îmi
lipsesc cuvintele.
Jupâ neasa Maria o privi cu multă luare aminte şi scriindu-şi pe
buze un zâ mbet subţirel, îndulcit cu o undă de bună tate: ş
– Dar ne îngă dui nouă să spunem ceea ce ne mai amintim despre
fecioraşul tă u?
– Bucuroasă sunt, prea bună gazdă .
– Ştiu că doamna Casandra a cunoscut, încă de pe atunci, că soţul
ei avea roadă şi în altă gră dină … N-o spunea, dar era foarte supă rată şi
temă toare pe dragostele cele din tinereţe ale soţului. Şi, ca să se
asemene cumva cu rudele-i Cantacuzine, a umblat şi cu niscai otravă
să -l scoată din viaţă .
– Adevă rat, jupâ neasă Maria. Silion m-a înştiinţat chiar atunci,
că ci doamna Casandra a şi aflat, a doua zi, c-am poposit în adă postul de
la Buiukdere. Drept aceea m-am temut şi mi-am ascuns odrasla în satul
Caşin, la un siliştean mutat acolo şi uitat de toţi.
– Dimitrie a ştiut că s-a înecat în Ş iret, adaose Neculce, un lucru
pe care aşa, pe neaşteptate, şi-l aminti.
– Aceea a fost singura minciună cu care am venit înaintea lui
Dimitrie. L-am rugat pe Silion, cam după vreun an, să -l încredinţeze, cu
jură mâ nt, că eu nu voi râ vni nicicâ nd scaunul Moldovei pentru feciorul
meu din afara legii.
– Tu, nu! râ se Neculce. Dar puteai pune mâ na în foc pentru
cocon? Că orice prunc împrumută , mă car jumă tate, din firea pă rintelui
să u.
După câ teva minute de reculegere, presă rată cu tâ nguiri de
cocoare în zbor înalt şi noptatec spre miază zi, dască lul Ieremia se
râ ndui la povestit, zicâ nd:
– Deci, după trei luni, câ nd l-am întâ lnit, Dimitrie Cantemir mi-a
spus: „N-am stat degeaba în bâ rlogul din Buiukdere. Am lucrat la
„Istoria ieroglifică ”. Am scris la şapte oameni de ştiinţă din Padova şi
din Berlin. Sunt însă foarte să rac. Tră iesc din câ ştigul muncii de dască l
la odraslele otomanilor bogaţi. Mă furişez pe uliţi ca un câ ine hă ituit,
pâ nă ajung la casa lui Ferrari, Cerchez ori Daul. Predau limba greacă şi
logica. Pe copiii marelui că mă tar Mehmet Celebi îi învă ţ muzica. Am
paisprezece şcolari. Dar cum zice Omar Kayan:… «viaţa-i minunată -n
straiul să ră ciei şi azi pe-nţelepciune nu capeţi o para»… Am vâ ndut
multe din lucrurile scumpe cu care m-a înzestrat pă rintele. Mă bucur
totuşi că mă ştiu ceva mai liniştit, mai slobod. Ş i-ţi sunt recunoscă tor,
dască le, că ai vorbit cu Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Un cuvâ nt
al lui l-a mai potolit pe marele vizir. Din ţară m-au ajutat Neculce şi
Lupu Bogdan, cumnatul meu. Vezi, aşa a ajuns un fost domn la
Moldova: dască l de filozofie şi muzică , lă trat mereu de dulă ii tocmiţi de
Cupă reşti şi Brâ ncoveanu. Am fost domnitor şi-am ajuns de foame
muritor; cuget, totuşi, la împă carea între fraţi şi plă nuiesc cum să fie
domnia cea adevă rată pentru norodul româ nesc.”; „Prea bine”, l-am
încurajat eu, mă rturisindu-i că , în slujba lui Brâ ncoveanu fiind, lucrez
pentru treaba sfâ ntă a împă că rii între boierii româ ni. S-a mâ niat pe
mine şi m-a ocă rit cu nume de mişel. Eu am tă cut, pâ nă i s-a domolit
furia. Apoi am povestit cum am vorbit cu Constantin postelnicul
Cantacuzino şi cu Alexandru Mavrocordat, stă ruind să înceteze
prigoana împotriva Cantemireştilor. S-a mai îmbunat. Ba chiar mi-a şi
povestit ceva care i se întâ mplase în meseria lui de dască l: „Fiul lui
Daul paşa, în vâ rstă de optsprezece ani, arată mare tragere de inimă
pentru învă ţă tură . Dar cititul şi meditaţia adâ ncă l-a fă cut fantast,
închipuit pâ nă la nebunie. Într-o zi îl gă sesc plâ ngâ nd: «Dască le
Dimitrie, uite, mi s-a aşezat o muscă pe vâ rful nasului şi oricâ t o alung,
tot vine înapoi şi mă pişcă . O vezi?» M-am înfiorat: pe nas n-avea nici o
muscă . Am vrut întâ i să -l ocă ră sc; pe urmă mi-am dat sama că i s-a
pironit în minte un gâ nd şi nu mai poate scă pa de el. I-am spus: «Ali,
cunosc eu un doctor franţuz care se pricepe să ucidă asemenea muşte
afurisite.» Peste două ceasuri am venit cu doctorul marchizului de
Férriol. Aşa cum ne-am sfă tuit, a venit cu o muscă prinsă în pumn, s-a
uitat, cu luare aminte, la nasul lui Ali, a descris musca şi l-a rugat să
stea nemişcat că vrea s-o prindă . Ş i, deodată , haşt! a dat cu mâ na şi, cu
mare iuţeală , a trecut musca adusă de acasă dintr-un pumn în celă lalt,
ară tâ ndu-i-o: «Poftim! Am prins-o. Ucide-o tu.» Cu mare mâ nie, Ali a
ucis-o şi, din clipa aceea, nu i s-a mai aşezat nici o muscă pe vîrful
nasului…” Vă zâ ndu-l iar în toane mai bune, am cutezat: „Ci eu te rog să
stai de vorbă cu un om care te caută cu multă stă ruinţă .”; „Cine-i?
întrebă . Să fie pe lumea asta şi un om care-mi vrea binele?”; „Toma
Cantacuzino, spă tarul.” A ră mas tă cut. Tă cut, nu uimit, cum mă
aşteptam. Apoi a întrebat cu un fel de surâ s silnic: „Vine să mă ucidă ?
Are hanger ascuns sub mantie? Ori poate otravă să -mi pună în
bucate?” În clipele acelea mi se pă rea că seamă nă cu acel ucenic Ali,
care vedea o muscă perfidă pe vâ rful nasului şi n-o putea alunga. L-am
rugat: „Încrede-te în cuvâ ntul meu, Dimitrie. Am sfă tuit mult, la
Tâ rgovişte, cu Toma Cantacuzino. Este cel mai cinstit, mai de inimă ,
dintre Cantacuzini. E aprig, aspru şi chiar grosolan uneori, dar ură şte
nelegiuirea şi cată , ca şi tine, calea cea bună a împă că rii între fraţi.” A
stat o vreme în chibzuire. Îi citeam pe faţă zbuciumarea lă untrică .
Întrebă cu glas scă zut: „Unde-l pot vedea? Ş i câ nd?”; „Chiar aici şi
acum! am să rit eu să plesnesc de bucurie. L-au adus doamna Casandra
şi Silion.”; „Ş i doamna? Dască le, ce faci cu mine?” Mi-a venit bine să -i
spun, cu toate că nu ar fi cuvenit: „E unchiul mă riei tale…”; „Ş tii mai
bine ca mine că , între Cantacuzini, otrava şi pumnalul, satâ rul şi
ştreangul nu prea respectă înrudirea. Trec uşor prin ea.” Vorba asta
putea să mă încremenească . Ş i m-a încrememenit pentru câ teva clipe.
Noroc că tă lpile mi s-au dezlipit de pe podele şi am putut ieşi, ca să mă
întorc repede cu Toma Cantacuzino şi cu doamna Casandra îmbră - cată
în că lugă riţă , cu broboada trasă pe frunte, peste obraji ţi bă rbie, că
numai nasul şi ochii i se vedeau. S-a repezit, şi-a îmbră ţişat soţul şi a
plâ ns cu hohote la pieptul lui: „Dragul meu, de ce te urgiseşte lumea
asta nă să lnică ? De ce?”; „Mulţumesc, Casandra, că ai venit!” a
mâ ngâ iat-o şi-a
strâ ns-o ţare în braţe. Toma Cantacuzino spă tarul a stat drept şi a
privit, cu împietrire, această duioasă întâ lnire a două fă pturi care mult
se iubeau. Câ nd doamna i s-a desprins din braţe, Dimitrie Cantemir, în
picioare, drept, mâ ndru, l-a cercetat pe Cantacuzin. Dealtfel, amâ ndoi
s-au iscodit din priviri, îndelung şi în tă cere. Dimitrie, cel dintâ i, a dus
mâ na la hanger. Şi, strâ ngâ ndu-i mă nunchiul în pumn, a fă cut semn
musafirului să se aşeze în jilţ. Ş i încă o vreme au tă cut, încruntaţi şi
groaznici la chip. Nu voia nici unul să rostească primul cuvâ nt. Parcă li
se pecetluiseră buzele.
M-am temut de acea tă cere şi încruntare şi am cercat eu, dască lul de
retorică , să dezleg limbele şi să urnesc graiurile: „Cinstite spă tare
Toma Cantacuzino, mă ria sa Dimitrie Cantemir, fostul meu şcolar,
ucenic şi spudeu, a gâ ndit mult asupra felului cum s-ar cuveni să se
râ nduiască domnia la voi, româ nii, ca ţara să fie puternică , iar poporul
să tră iască drept şi cinstit, îmbelşugat şi să nă tos, bine şi frumos.”;
„Nu-mi pasă !” a slobozit cuvâ nt aspru şi mai rece ca gheaţa. „Ba mie-mi
pasă ! l-a înfruntat Dimitrie. Iar dacă eşti potrivnic înţelegerii, împă că rii
între fraţi, de ce-ai mai venit? Ca să -mi afli ascunză toarea şi să trimiţi
gealaţii?”; „Am venit pentru că m-a rugat vara Casandra. În genunchi
m-a rugat. Altfel nu veneam… a doua oară , de pomană .”; „Eşti trufaş,
spă tare! Dar nu uita două lucruri: că trufia se duce că lare şi se-ntoarce
pe jos.”; „Nu-mi da mie poveţe! Ş i nu mă pildui ca
pe-un şcolar. Sunt Cantacuzin. Auzi ori ba?”; „Am avut timp s-o aflu
că ci, ca şi Casandra, îţi sunt vă r, spă tare Toma Cantacuzino!”; „Puah!
Tă gă duiesc, cu scâ rbă , asemenea înrudire. Şi plec!”; „Stai, că n-am spus
cel de-al doilea lucru cu… învă ţă tură : Trufia este hrana proştilor.” În
clipa aceea au ţă că nit hangerele. Eu am să rit asupra lui Cantemir,
Casandra asupra vă rului, ţipâ nd „Dimitrie!… Toma!” I-am despă rţit, şi-
au lă sat hangerele în teacă . Nu ştiu ce-a avut Cantemir în ceasul acela:
ardea mâ nia în el şi potop de cuminţenie de-ar fi venit, tot n-ar fi
putut-o stinge. Toma Cantacuzino a ieşit, ca din puşcă , de o sută de ori
mai trufaş şi mai înduşmă nit de cum venise.
– Dar eu ştiu, zise că pitanul Silion, că domna Casandra nu s-a
lă sat înfrâ ntă . A mers din nou la gazda lui Toma Cantacuzino, cu
rugă minţi, cu vorbe hotă râ te şi chiar cu ameninţă ri şi l-a mai domolit.
L-a fă cut chiar să tă gă duiască şi să jure că va veni, la o nouă întâ lnire,
fă ră „dulă i”. Ruseteştii, naiba ştie cum, au aflat, au că ptuşit jură mâ ntul
cu fă rdelege şi l-au pâ râ t pe spă tarul Toma lui Brâ ncoveanu, că -şi dă
coatele cu Cantemireştii, ca un tră dă tor. Totodată asmuţiră toate
capuchehaile asupra lui Dimitrie Cantemir, pâ ndindu-l pas cu pas. Iar
câ nd ne-am dus la întâ lnire, în chiliile unei mâ nă stiri din Galata, ne-au
atacat nişte necunoscuţi. I-am numă rat: doisprezece! Nu ne-am putut
apă ra. Ne-au pus în că tuşe şi ne-au închis la bostangibaşa. Nu ştiu ce
voiau turcii de la noi…
– Bani voiau! lă muri dască lul Ieremia. Bani şi viaţa…
– Ne ţineau închişi, să mucezim, hră niţi cu câ te un dă rab de pâ ine
şi un ulcior de apă . A cincea zi pe mine m-au slobozit. Am alergat la
doamna Casandra şi la Antioh vodă . Nimeni nu se mai îndoia că Toma
Cantacuzino era un
mincinos, un om fă ră ruşine, un hingher câ nos şi mâ rşav, un vâ nză tor
de vieţi, pe care Dimitrie avusese nevinovă ţia să -l numească „Ş oimul”.
După mult umblet şi o că ruţă de rugă minţi, cu mare greu s-a îndurat
pristavul bostangiilor să -i îngă duie lui Antioh să -şi vadă fratele. Pe
doamna Casandra au poprit-o la poartă . Vorbirea între fraţi am
auzit-o, că mi s-a îngă duit să fiu de faţă , în temniţa de la bostangii. Tare
s-a bucurat Dimitrie şi a să rit de gâ tul fratelui să u, cum face omul
deznă dă jduit, câ nd vede curcubeul mâ ntuirii: „Ce bine c-ai venit, frate!
Mă vezi? De-o să ptă mâ nă zac aici, în că tuşe şi de aproape un an sunt
prigonit numai pentru că am fost prieten cu Daltaban paşa, iar tu ai
vrut
să -ţi redobâ ndeşti tronul. De suspinuri şi de jele / Mi-am lipitu-mi os
de piele… Oasele mi-s să ci ca scrumul / Ş i-mi trec zilele ca fumul…”
Antioh Vodă , am uitat să spun, venise să -l vadă cam în silă , mai mult de
ruga doamnei Casandra decâ t din dragoste de frate. Mormă ia: „Eu n-
am fost prieten cu Daltaban şi nici cu Ruseteştii nu m-am sfă dit”. Acum
i-a zis cu dojană : „Dacă te încrezi în mincinoşi şi hicleni, ce să -ţi fac?”
Vorba asta cu iz de mustrare l-a izbit pe Dimitrie ca un ilă u, drept în
frunte. S-a rostit cu şovă ială şi durere: „Prietenii româ ni sunt departe,
cei otomani, trimişi cu armia prin Asia şi Africa, iar cu Scarlatache
Ruset am fost prieten…”; „De asta te-a vâ râ t în ist bocluc? Din
prietenie?”; „Nu râ de, ci mai bine află ce vor dregă torii otomani? Cine-i
insuflă ? Brâ ncoveanu? Cantacuzinii? Cupă reştii? Mă orop-
sesc pentru că i-am ocă râ t ori pentru că îmi ajut fratele să fie domn în
Moldova? Că ci duşmanii mei sunt şi ai tă i, iar cei care te ură sc pe tine
mă ură sc şi pe mine”. Antioh n-a ră spuns; sta parcă încremenit ori
prostit. De aceea Dimitrie a urmat, cu gâ nd să -l impresioneze: „Am
încercat să fug pe mare, dar m-au urmă rit aceiaşi dulă i şi gealaţi,
aceiaşi crocodili care m-au atacat şi acasă . I-am cunoscut nu după
înfă ţişare, că purtau obră zare, ci după porecla „Alifâ stâ c”, cu care mă
blagosloveşte numai Scarlatache Ruset. După ce m-au prins în Galata,
de bună samă că mă înecau în Bosfor, dacă nu se iveau bostangiii să mă
înşface pe sama lor şi să mă întemniţeze aici. Sunt încredinţat deci că a
fost lucrul diavolului sub meşteşugul Cameleonului. De aceea îl
blestem: O, Cameleon, decâ t diavolul mai diavol; o jiganie spurcată şi
decâ t fiara mai vră jmaşă şi mai să lbatecă …”; „Despre ce Cameleon
vorbeşti? se schimonosi chipul lui Antioh, nedumerit de vorbirea
ciudată a fratelui. Nu cumva umilinţa şi spaima morţii te-au smintit?”;
„Vorbesc despre Scarlatache Ruset Cupariul, prietenul nostru, n-ar mai
fi fost. Că -şi schimbă gâ ndurile precum cameleonul culoarea.”; „Aha!
Ţ i-am spus eu că -ţi va plă ti binele cu ră ul? Să mai fii milos şi altă dată !”;
„Am aflat că , luâ nd bani de la Brâ ncoveanu, a cumpă rat cu daruri pe
vizirul Damad Hassan paşa, ca să mă prindă şi să mă surghiunească la
Chios, în ostrovul ciumat.”; „Ş i-acum? întrebă Antioh şi mai furios. Ce
faci?”; „Am izbutit să vorbesc cu aga: cere două zeci de pungi ca să -mi
cruţe zilele. Te rog, fă -mi rost de aceşti bani. Te rog!”; „Bani? De unde
bani? Ştii doar ca n-am lescaie…”; „Împrumută de la Mehmet Celebi,
că mă tarul cel mare.”; „Cere dobâ ndă prea pipă rată şi n-are cine-o
plă ti.”; „Cum adică ? fratele tă u nu preţuieşte nici două zeci de pungi?”;
„Să -ţi dea Cantacuzinoaia; eu n-am!”; „Ascultă , Antioh, poimâ ine, dacă
nu mă îneacă , bâ ldâ bâ c, în Bosfor, mă surghiunesc mişeii la Chios,
stă rui Dimitrie. Corabia-i gata. Ş i-acolo-i ciumă , frate. Auzi? Ciumă !”;
„N-am ce-ţi face… Dumnezeu să te aibă -n pază !…”, a fă cut o cruce mare
şi a ieşit din încă pere, cu mâ inile împreunate pe piept, cucernic, parcă
s-ar fi rugat şi Cel de sus l-ar fi izbă vit de datoria de frate şi de povara
recunoştinţei. „M-ai amuţit elefantule… mişelule… frate! Crucea o faci
mare că -i ieftină . Chiar gratuită . Banii însă … Ş i fă ră bani nu se poate
tră i în Cetatea lă comiei… Câ nd nici fratele nu te-ajută , dator eşti să te
laşi ucis.” Tă cu o vreme, mă cinâ nd în el mâ nie şi durere. Apoi gră i într-
un fel de psalmodie tristă , ca un descâ ntec şi ca un blestem: „M-ai lă sat,
frate,-n ţă râ na morţii / Ş i câ inii mă -ncongiură cu toţii… / Mi-i virtutea
ca hâ rbul de sacă , / Limba-n gingii lipită mă -neacă … / Munţii toţi şi
codrii să gră iască de fapta blă stă mată pornită chiar din inimă
fră ţească . Ş i holmurile toate ca frunza de plop să tremure, de huetul
istui blă stă m şi să se cutremure… Că -mi trec zilele ca fumul, / Oasele
mi-s să ci ca scrumul. Iată , în temniţă -s închis / Ş i mă -nec de-amar şi
plâ ns… Fratele m-a pă ră sit. Prietenii m-au uitat aici, în că tuşe ferecat.
Munţilor, cră paţi! Copacilor, vă despicaţi. Pietrelor, va fă râ maţi…
Lă caşul meu, al Inorogului, cernească -se, pă şunile pă lească -se, gră di-
nile vestejească -se, nicicâ nd să mai odră slească ori să înflorească sau
să rodească … Ochiuri de cocoară voi limpezi izvoară , nu mai izvorâ ţi
şi-n amar vă primeniţi!…” Îi ascultam acest blă stă m rostit ca un psalm
şi chibzuiam în sinea-mi cum să -l ajut. Gâ ndeam să te caut, dască le
Ieremia. Şi, împreună , să mergem la Mavrocordat Exaporitul şi chiar la
marele vizir, să -i rugă m a cruţa viaţa acestui om drept, cinstit, bun la
suflet şi mare învă ţat. Ci nu ştiu cum s-a fă cut că în temniţă a pă truns şi
doamna Casandra. L-a prins în braţe şi-a întrebat, cu deznă dă jde: „În
că tuşe?”; „Bine ferecat, după pofta cea tică loasă a duşmanilor”, a surâ s
cu tristeţe mare întemniţatul. „Te dor mâ inile? De asta strigai?”; „Nu
că tuşele, Casandra, ci mişelia fratelui meu mă doare. Spune, cine te-a
ajutat să pă trunzi aici, în temniţa pieirii?”; „Ganine, soţia lui Baltagi
Mehmet paşa. A trimis un eunuc la bostangi başa, iar acesta mi-a
deschis porţile. Cu aur, bine înţeles.”; „Unde-ai gă sit bani? Că fă ră aur
aici nu capeţi nici un zâ mbet.”; „Am împrumutat de la Mehmet Celebi.”;
„A dat unui… întemniţat?”; „Da, pe cuvâ ntul lui Toma Cantacuzino.”;
„Casandra, tu…”; „L-am mai îmblâ nzit puţin.”; „Să rut genunchii,
mâ ntuitoarea mea!”; „Bostangi başa îţi dă drumul. Are poruncă de la
Daul Iusuf, care va fi în Ţ arigrad peste o lună . Dar, pentru că
ponegritorii sunt încă puternici şi te urmă resc cu gâ nd ucigaş, te
adă posteşti la marchizul de Férriol.” În ziua aceea, primit cu drag de
franţuz, Dimitrie a fost fericit.
– Eram acolo, zâ mbi vel hatmanul Neculce. Că ci mă prenumă ram
printre cei care l-au rugat pe Constantin stolnicul Cantacuzino, pe
Toma Cantacuzino şi pe Mihai Cantacuzino a stă rui pe lâ ngă
Brâ ncoveanu să nu-l mai prigonească . Le-am dă ruit şi câ te o carte:
„Divanul sau gâ lceava înţeleptului cu lumea”, să citească şi să afle ce
învă ţat nepreţuit este Dimitrie. La Exaporitul n-am putut pă trunde, dar
am vorbit cu patriarhul Hrisant Nottara şi l-am rugat. La Toma
Cantacuzino şi la de Férriol am mers împreună cu doamna Casandra.
Aşa că , de faţă nimerindu-mă , şi eu foarte m-am bucurat câ nd doamna
i-a adus, în casa de adă post, pe cele două fetiţe, Maria şi Smaranda, să
le vadă . Le-a ţinut în braţe, le-a mâ ngâ iat, lă cră mâ nd de bucurie şi
povestind multe întâ mplă ri ciudate, şuguind, lă udâ nd-o pe doamna sa
pentru vrednicie, stă ruinţă , îndră zneală şi dibă cie în lupta cu urzitorii
mişeliilor. Că pitanul Silion povesti că Dimitrie Cantemir a stat în casa
marchizului de Férriol aproape patru luni. A ieşit doar o singură dată ,
îmbră cat că lugă r s-o vadă pe doamna Casandra, lehuză , după naşterea
celui de al patrulea copil, Constantin.
– Potrivnicii au mai cercat, în repetate râ nduri, să -l momească şi
să -l prindă . De pildă , au trimis un olă car să -l înştiinţeze că nou
nă scutul a murit şi că doamna Casandra, greu bolnavă , doreşte să -l
vadă . Franţuzul însă l-a apă rat cu îndâ rjire şi credinţă .
– Adeveresc şi eu, zise dască lul Ieremia. L-am auzit odată
povestind cum l-a înfruntat pe aga Osman, zicâ nd: „Cinstite agă , aş fi un
nelegiuit, dacă aş tră da prietenia. Aş pă ta chiar onoarea regelui meu
dacă aş preda un om fă ră apă rare care mi-a cerut ospitalitate.” Apoi,
privindu-mă cu ochi de dojană , pentru că mă bă nuia a fi iscoada lui
Brâ ncoveanu şi a Cupă reştilor, de Férriol a urmat vorbirea: „Iar
prinţului Brâ ncoveanu i-am ră spuns: «Mă miră că -mi ceri să alung din
casa regelui Franţei un oaspete de samă , un învă ţat, un poliglot, un
scriitor, un muzician, un voitor de bine, un prinţ. Un prinţ stră lucit,
care nu vrea decâ t binele ţă rii şi poporului să u. Regele meu, marele
Ludovic al XIV-lea, apară pe cei asupriţi.» Aşa cum m-ai rugat, prietene,
i-am scris că , dacă i s-ar întâ mpla nenorocirea de a fi surghiunit din
ţara lui, alteţa voastră m-ai ruga să -l gă zduiesc şi pe dâ nsul, ferindu-l
de mâ nia neprietenilor.” Aşa a vorbit de Férriol, ca un om de inimă , ca
un prieten adevă rat. Mişcat pâ nă în adâ ncul sufletului, Dimitrie a zis:
„Încă o dată îţi mulţumesc, marchize, şi-ţi ră mâ n veşnic îndatorat şi
recunoscă tor.” Atunci am gă sit şi eu, dască lul Ieremia, prilejul să
gră iesc întru spulberarea bă nuielilor că zute asupră -mi. Că sunt eu
grec, dar nu-s viclean şi nici ră u ori ră zbună tor nu sunt. Am spus că
toată viaţa-mi am slujit ocâ rmuirile ţă rilor româ ne. Că l-am slujit şi pe
Constantin vodă Cantemir şi pe Ş erban vodă Cantacuzino şi pe
Constantin vodă Brâ ncoveanu. I-am ajutat să râ nduiască şcoli şi să
tipă rească , la Iaşi şi la Bucureşti, că rţi folositoare cugetelor româ ne. Pe
sute de româ ni i-am învă ţat logica şi retorica. Iar pe Brâ ncoveanu
totdeauna l-am povă ţuit să nu mai creadă nă scocirile viclene ale
Cupă reştilor, să se ferească de ei şi să -i cruţe pe Cantemireşti. Le-am
amintit că tot eu
l-am sfă tuit, de mai multe ori, pe Toma Cantacuzino pentru împă care şi
prietenie. Ş i cred că l-am înduplecat a fi omenos şi înţelegă tor cu
Cantemireştii. Dimitrie m-a îmbră ţişat, mi-a mulţumit şi mi-a spus:
„Privighetoare bă trâ nă , cu glas dulce, ca din strune de aur şi argint”. Vă
închipuiţi că am fost foarte fericit.
– Da, dască le Ieremia, zise că pitanul Silion, şi Dimitrie era foarte
bucuros că dască lul lui nu l-a vâ ndut, pe arginţi, precum Iuda.
– Ca să arate că ne-am împă cat, adaose Ieremia, într-o zi mi-a
tă lmă cit dintr-o carte împrumutată de la de Férriol şi scrisă de Blaise
Pascal: „Omul nu este decâ t o trestie, cea mai plă pâ ndă din întreaga
fire; dar este o trestie gâ nditoare.” „În gâ ndire stă mă reţia omului,
zicea. Nu-i nevoie ca întreg universul să ia armele spre a-l zdrobi: un
abur, o pică tură de apă ajung pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul
l-ar nimici, omul ar fi deasupra celor care-l ucid, fiindcă el ştie că
moare, pe câ nd universul nu şi cunoaşte izbâ nda”. Ş i am ţinut minte
aceste filozoficeşti cuvinte, pentru că se potriveau de minune cu starea
lui de atunci, stare mult asemă nă toare cu a mea: că lugă r ră tă citor şi
dască l cu ucenici uituci şi nerecunoscă tori.
– În vremea aceea a venit mare vizir Calaili Ahmed paşa, cunoscut
lui Cantemir, spuse, cu bucurie, că pitanul Silion. S-ar fi cuvenit să se
întoarcă Dimitrie acasă . Dar dulă ii Ruseteştilor îl mai pâ ndeau încă .
Zicea: „Apele dorm, iară neprietenul nu doarme.” Din adă postul lui, cu
trimişi, cu scrisori că tre Daul, că tre Cerchez care se întorseseră in
Ţ arigrad, cu rugă minţi la marele vizir Calaili, Dimitrie a avut noroc: a
izbutit să -şi pună duşmanii cu botul pe labe. Mă car pentru o vreme.
– Cu câ teva zile înainte de a pă ră si casa lui de Férriol, un valet a
anunţat că au sosit doamna Casandra împreună cu Antioh vodă şi
doresc să -l vadă pe Dimitrie, povesti că pitanul Silion. De Férriol i-a
primit, sculâ ndu-se în picioare şi poftindu-i, cu bucurie şi că ldură , să se
aşeze în scaunele lui micuţe, subţiri, elegante, aurite şi că ptuşite cu
mă tase albastră . Dimitrie scria ceva de taină , aşa cum scrisese şi în
adă postul de la Buiukdere; scria şi nu ară ta la nimeni. Câ nd l-am
înştiinţat că are musafiri, a lă sat pana şi a venit, dar a încuiat uşa
că mă ruţei unde lucra. Vă zâ ndu-l, doamna Casandra s-a repezit şi l-a
îmbră ţişat, ca şi altă dată în atare împrejurare; apoi, printre lacrimi, a
zis că tre gazdă : „Mă ierţi, marchize de Férriol…”; „Doamnă , fericit sunt
că vă pot fi de folos”, s-a înclinat franţuzul. După ce au mai schimbat
câ teva cuvinte de politeţă , înţelegâ nd că au de vorbit ceva numai între
dâ nşii, de Férriol a ieşit din încă pere. Doamna Casandra s-a aşezat în
scaun; şi-a ferit uşor gulerul de blană al mantiei şi a gră it, cu buze
tremurate de bucurie; „Aduc o veste mare: Toma Cantacuzino a izbutit
să încheie o înţelegere între noi şi Brâ ncoveanu. L-au ajutat Constantin
stolnicul Cantacuzino, patriarhul Nottara şi, mai ales, Alexandru
Mavrocordat Exaporitul.”; „Cea mai bună veste ce mi se putea aduce! a
strigat Dimitrie, să ltâ nd prin odaie, ca un copil că ruia i s-a fă cut un dar
nepreţuit. Ş oimule, eşti un om şi jumă tate!… Iartă -mă că te-am
asă mă luit cu un… prost.”; „Iar eu am izbutit să capă t din nou domnia”,
se lă udă Antioh. „Da? Ferice de tine şi fie-ntr-un ceas bun! Mă bucur că
Daul, Cerchez şi Calaili mi--au împlinit fi această rugă minte.” „Ş i tu ?…
Ş i cumnata Casandra? Toţi v-aţi zbă … zbă tut pentru mine…!”, se bâ lbâ i
cu multă mirare Antioh, vă dind că -i copleşit de bună tatea şi omenia
fratelui „Ei, frate, poate aşa afli şi tu că prietenul la nevoie se cunoaşte!
îl dă scă li Dimitrie. Deci şi aici împă carea a dat roadă , deşi fră ţietatea
ta-i cam prea negustorească .” Antioh n-a mai avut încotro: a
îngenuncheat în faţa lui: „Ai avut dreptate, Dimitrie. Iertare…”; „Hm…, a
surâ s şi-a gră it fratele biruitor: Uite cum, îngenunchind, uneori eşti mai
mare decâ t câ nd te trufeşti, te umfli de ră utate şi te crezi buricul
pă mâ ntului… Mă pui capuchehaie ori îi laşi tot pe Ruseteşti?” Antioh se
ridică în picioare şi-şi scutură capul parcă l-ar fi supă rat o muscă : „Te-
aş pune, dacă nu te-ai afunda în că rţi, lă sâ nd potrivnicii, Duca ori
Racoviţă , să -şi facă mendrele… Dacă nu ne-ai copleşi pe toţi cu
batjocora, cum îţi vine la gură : unu-i şacal, altul cameleon, unu-i corb,
eu elefant…”. Înţelegâ nd că nu-l vrea, Dimitrie îl urmă cu multă
batjocoră în glas: „Mai sunt şi vulpea, şi brehnacea, şi şoimul, şi
pardosul, şi struţocă mila …”; „Nu ştiu ce vorbeşti… Nu pricep vorbirea
asta-n dodii. Ş i-apoi prea ai trecere la mulţi dregă tori musulmani. Ş i…
ştiu eu ce-ţi mai trece prin cap?”; „Nu-mi trebuie domnie! Dacă voiam o
luam înaintea ta, ştii prea bine.” După ce-l cercetă câ teva clipe, să -i
descâ lcească gâ ndurile, Antioh zise: „Pentru treburile domniei în
Moldova nu mă pot lipsi de Ruseteşti.”; „Dar ei au vrut să -ţi ucidă
fratele?”; „Au primit şi ei poruncă … Acum s-au cuminţit.”; „Deci iartă -i
Doamne pre ei, ucigaşii mei… Ş i-aşează -i în raiul Moldovei, de-a
dreapta domnului”; „Dacă -i împă care, împă care să fie!”; „Dar cum să
fac spre a nu-l mai auzi pe Iordache vistierul zicâ nd că , dacă -i dai
mâ ncare şi bă utură , Antioh vodă , merge oriunde-l tragi, precum
asinul?”; „Te poftesc să nu mă mai ocă ră şti… Sunt domn!”; „Frate, frate!
… O carte despre înţelepciune, despre fapte mari şi bune, ţi-am
închinat în darn. Dar pe asta pe care cu trudă o scriu acum n-am să ţi-o
pot ară ta niciodată … Ţ i-am vorbit, de multe ori, cu înfocare şi dragoste
mare, de cumsecă denia româ nilor; deşi să raci, ei totuşi fac bună
primire drumeţilor stră ini, gă zduire şi hrană le dau şi vin din veche
vrană le place a bea cu orice oaspete, om de râ nd ori de rang, vreme de
trei zile. Unii chiar aşteaptă cu masa întinsă pâ nă se iveşte un drumeţ
flă mâ nd, ca să nu mă nâ nce singuri, gâ ndind că sunt pe lume atâ ţia
flă mâ nzi şi nenorociţi. Iar tu, iată , te porţi hain şi cu fratele care…”;
„Firoscosule! Zici că nu umbli să -mi iei domnia, în schimb vrei să mă ţii
sub că lcâ i. Ori eu tocmai asta n-o vreau!” Dimitrie a vrut să strige,
furios; dar şi-a dat seama că se află în casa unui prieten prea bine
primitor, se stă pâ ni şi vorbi, glumind dureros: „Noroc că mesieur de
Férriol, Cocoşul Europei, ne-a lă sat să ne ră fuim în familie… Dac-ar fi
fost aici, aş muri de ruşine că am frate ca tine, cu gâ nduri atâ t de
becisnice şi simţă minte aşa de pă gâ ne. Ci eu ştiu că nu-s ale tale: le-ai
împrumutat de la Cupă reşti şi ţi-ai vâ ndut fră ţia pe doi-trei ani de
domnie, bolnavule de putere şi mă rire… Du-te să nă tos în ţară ; lasă -mă
aici, în cetatea Lă comiei, unde mă pâ ndesc samsonii, mă latră coteii,
mă gonesc ogarii, mă muşcă dulă ii cei turbaţi şi numai stră inii dacă mă
mai apă ră … Dar şi mila stră inului e ca umbra spinului.”; „Dimitrie, nu
te mai amă rî, te rog…”, glă sui doamna Casandra cu înlă cră mare. El
privi chipul alb al doamnei, necuvâ ntat de tristă , şi parcă toate lumile
din adâ ncul cugetului i se tulburară : durerea lui o îndura, acoperind-o
cu spuză de retorice vorbe, cum învă ţase de la domnia ta, dască le Ie-
remia. Pentru tristeţea doamnei n-avea leac tă mă duitor. Ş opti totuşi,
cu nă duf: „Ochiuri de cocoară , voi limpezi izvoară în amar vă primeniţi
şi mult, mult mă otră viţi… Apoi, ca şi cum s-ar fi ră zgâ ndit: Dar mă car
de-ai face ţara mai bogată şi mai slobodă , frate Antioh…”
Că pitanul Silion se opri aici, încredinţat că privegherea în această
seară s-a sfâ rşit. Dar hatmanul Neculce mai avea ceva de cuvâ ntat:
– Aici se cuvine să amintesc că Antioh vodă , care n-a gă sit, la
zilele lui, două zeci de pungi ca să -şi scoată fratele din închisoare, şi-a
pregă tit o ceremonie stră lucitoare la urcarea-n scaun, cu mare
cheltuială . Eram acolo, în Ţ arigrad, şi-apoi în Iaşi, şi am vă zut. După ce
marele vizir l-a primit cu „Hosi gheldin, beg!”, adică „Bun venit,
doamne”, a îngenuncheat şi a urat să nă tate padişahului. În picioare a
ascultat, cu smerenie slugarnică , sfaturile marelui vizir: să arate
recunoştinţă faţă de mare mila sultanului, să ocâ rmuiască supuşii cu
îndurare, să apere pe cei drepţi, iar pe tică loşi să nu-i sufere, să se
mulţumească doar cu veniturile pe care legea şi obiceiurile ţă rii le
recunosc domnului, să nu ia nimic cu sila de la supuşi. Padişahului însă ,
să -i trimită , şi la vremea poruncită , haraciul şi peşcheşurile hotă râ te. …
„Dacă vei face altminteri să ştii că sfâ rşitul tă u nu va fi într-alt fel decâ t
nenorocit, a încheiat marele vizir, apoi a scos tuiurile, steagurile şi
însemnele domniei. Încă şi mai stră lucită a fost intrarea în Iaşi.
Asemenea ţeremonii, plă cute mulţimii, iubite de o samă din boierime şi
mă gulitoare pentru voievod, costă bani, nu şagă : straie blă nuri, cai,
trasuri, bencheturi, danii, pomeni, daruri şi câ te şi mai câ te. Drept este
că şi în domnia a doua Antioh vodă s-a purtat bine: nelacom nici la
sâ nge, nici la bani. Nu asculta la minciuni şi linguşiri. Era parcă şi mai
iubitor de dreptate. Pe Iordache Ruset l-a cam dat deoparte. Deşi
fusese supă rat pe cumnatu-să u, pe Lupu Bogdan hatmanul, pentru că
nu-i luase apă rarea la Arnă utchioi, totuşi şi l-a luat sfetnic de taină . Ş i
cum era cap bun, luminat, om drept şi priceput, a fost domniei de mult
ajutor. A ocâ rmuit doar ceva mai mult de doi ani, dar şi azi mulţi
bă trâ ni zic: „Rar domn a fost şi-a mai hi ca el în Moldova.” Că vedeţi,
cinstiţi privighetori, în trebile ocâ rmuirii se întâ mplă uneori că acolo
unde crezi că va fi nă pastă să fie noroc şi belşug, iar acolo unde
nă dă jduieşti numai bine să fie ori tiranie ori nepricepere şi râ sul lumii.
E-adevă rat, însă , că la noua urcare în scaun a fă cut cheltuială fă ră
treabă şi fă ră ispravă .
Se ridicară toţi, socotind că priveghiul din a opta seară s-a sfâ rşit. Ş i pe
câ nd îşi aşezau jilţurile şi straiele acoperitoare, să le aibă pe a doua zi,
jupâ neasa Maria a întrebat dacă Dimitrie Cantemir a fost aşa de
înţelept precum iese din amintirile priveghetorilor ori se amă gesc,
punâ nd de la dâ nşii, fă urind un alt Cantemir, aşa cum cred ei că a fost
sau ar fi trebuit să fie. Ră spunse maica Daria:
– În Dimitrie erau doi, cusuţi în aceeaşi piele: unul neştiutor şi
uneori chiar nă tâ ng de da-n gropi, cum se zice; celă lalt într-atâ t de
deştept, de iscusit, de dibaci, de învă ţat că -l uimea şi pe Dumnezeu şi-l
pă că lea şi pe diavol, oricâ t ar fi fost el de îndră cit.

SEARA A NOUA sau

PACEA DINTRE INOROG ŞI CORB

În acea zi de septembrie, în podgoria lui Ion Neculce din

Prigoreni a început culesul. Ciorchinii, încă rcaţi în coşă rci şi pră vă liţi în
tescuitoare, ră spâ ndeau o mireasmă învioră toare ca o ardere de
busuioc, vâ zdoagă , nucă , trandafir şi smirnă . Fetele, zvelte şi vesele,
urcau în tescuitoare să calce strugurii, în dă nţuire sprintenă , după
arcuşul neastâ mpă rat al lă utarului şi struna subţire a cobzei,
zgâ ndă rită îndră cit de cobzar. Flă că ii ră sturnau coşă rcile în blidane şi
îndemnau lă utarii să zică hore şi sâ rbe câ t mai repezi şi mai să ltate, ca
fetele vesele şi neobosit să ţopă ie, iar vinul să curgă , şipot, în lin.
În seara asta, a noua, jupâ neasa Maria aşezase pe masa acoperită
cu un macat galben, cu înflorituri castanii-roşcate, un paneraş din
nuiele albe de lozie, încă rcat cu struguri cu boabă maşcată ,
chihlimbarie şi altul cu nuci abia scoase din coaja cea verde. În dreptul
fiecă rui jilţ sta, ca de obicei, ulcica de lut cu smalţ verde, roşcat ori
gă lbui. În jurul fiecă rei ulcele râ nduise, ca nişte cununi, perje, pere şi
mere, din cele mai ochioase. Acoperite cu şervete albe din in, două tă vi
cu plă cintă aşteptau să fie descoperite şi gustate. Jos, pe podea, în
stră chini adâ nci, poposiseră , tot ca de obicei, cele două ulcioare
pâ ntecoase, pline cu vin şi must dulce. Mai era ceva care dovedea
gingă şia sufletească a gazdei: în fiecare ulcică se afla câ te un fir de
busuioc şi câ te o cră iţă aurie. Sporovă ind despre întâ mplă rile zilei,
despre vinul de viaţă lungă care începuse a curge din linuri în ză că tori,
înmiresmâ nd cuprinsul Prigorenilor, ciuguliră boabe de poamă , cojiră
miezurile de nucă , le îmbinară cu perje stâ njenii la coajă şi deschiseră
priveghiul aducerilor-aminte. Mai întâ i, dască lul Ieremia:
– Împă carea cu Cantacuzinii şi cu Brâ ncoveanu a îmbună tă ţit
starea avuţiei şi a adus oarecare linişte în cugetul lui Dimitrie. Doamna
Casandra a dobâ ndit stă pâ nirea a trei moşii din Ţ ara Româ nească şi
oarecare pungi de bani pentru averile cele înstră inate şi irosite ale
pă rintelui să u. Cu aceşti bani Dimitrie Cantemir a construit, după pla-
nurile şi gustul lui, o casă pe Sangeakdar Iokusî – Dealul Stegarului – pe
ţă rmul Bosforului. Aici, într-un salon mare, frumos mobilat, primea
prietenii creştini, ca Ion Comnen sau ca domnia ta, vel hatmane
Neculce, ca marchizul de Férriol ori contele Tolstoi, ambasadorul
Rusiei, iar dintre musulmani pe Mehmet Cerchez sau Daul Iusuf.
– Ş i domnia ta, dască le Ieremia, erai printre oaspeţii casei din
Dealul Stegarului.
– Da, că pitane Silion. Ş i tocmai despre o seară cu asemenea
oaspeţi aleşi voiesc a povesti acum. Privind pe fereastră lucirea
portocalie a mă rii, în asfinţita soarelui, contele Tolstoi zise: „Vră jită
privelişte! Sunt încredinţat că aici e cel mai frumos şi mai plă cut loc ce-
şi poate dori cineva a să lă şlui. Cine l-a ales?; „Ş erban vodă Cantacuzino,
socrul meu, a ră spuns Dimitrie. A fost un bun cunoscă tor al
Ţ arigradului, al locurilor şi al oamenilor.”; „Ş i mai ales al muieretului,
am adă ugat eu. Câ nd apă rea pe uliţi, femeile ieşeau la balcoane şi-l
petreceau cu privirea pâ nă se pierdea în zare.”; „Adevă rat, surâ se
doamna Casandra, urmâ nd a lă muri, firesc, fă ră trufie: Aici, un stră moş
al nostru, Constantin al IX-lea Paleologul, cel din urmă împă rat al
Bizanţului, a fost decapitat, odată cu unul din stegarii lui. De aceea
oamenii au zis acestui loc Dealul Stegarului, pe turceşte Sangeakdar
Iokusî. Tata a zidit aici o casă , anume ca să -i amintească de acea
deznă dă jduită , dar eroică bă tă lie cu cotropitorii.”; „Interesant, a ridicat
de Férriol din sprâ nceana stâ ngă , aşa cum fă cea ori de câ te ori auzea
ceva mai deosebit şi voia să ţină minte, îmbinaţi amintirile istorice cu
splendoarea peisajului. Loc mirific, unde, prinţe, te poţi dedica în voie
studiului, ştiinţei, poeziei, muzicii şi traiului tihnit.” Bucuros că i-a
descifrat bine gâ ndurile, Cantemir i-a zâ mbit cu dragoste: „Nicicâ nd n-
am avut condiţii aşa de bune si caut să le folosesc din plin.”; Doamna
Casandra adă ugi cu dragoste şi admiraţie: „De cinci luni, de câ nd am
terminat casa asta, învaţă şi scrie întruna. Doarme cel mult patru
ceasuri pe noapte.”; „Aţi învă ţat persana?” întrebă de Férriol. „Ş i araba,
marchize. Câ t am stat sub prigoană am învă ţat cu îndâ rjire. Chiar în
că tuşe am vorbit cu mine însumi şi cu un temnicier ară beşte. Tă lmă -
cesc din cei mai buni poeţi persani. Dar nu-s mulţumit; mi se pare că
merge prea încet şi prea greu. Vreau să fac multe şi nu izbutesc nici pe
sfert. Mă roade nemulţumirea de mine însumi.” Ca să -l oprească din
lunecuşul spre mă rturisiri triste, doamna Casandra vorbi despre amin-
tiri istorice: „Tata gră ia adesea despre refacerea Bizanţului şi, în taină ,
lucra pentru asta, îndemnâ nd toată creştină tatea să -l ajute a scoate de
sub stă pâ nirea sultanului aceste minunate locuri.” Vorba asta lă să
tă cerea stă pâ nă , oarecare vreme. Toţi ne priviră m îndelung şi nici unul
nu ne îndemnam la cuvâ nt. Poate din sfială . Poate de teamă . Poate
pentru că , îndeobşte, despre gâ ndurile cele mari se vorbeşte puţin,
Dimitrie, cel dintâ i, îşi aminti: „În 1683 socrul meu a fost la asediul
Vienei, în tabă ra lui Cara Mustafa.”; „Dar, ca să -i ajute pe creştini,
încă rca tunurile cu paie în loc de bombe, să nu vată me zidurile cetă ţii,
îl apă ră Casandra. El a îndemnat pe apă ră torii Vienei să nu capituleze,
dâ ndu-le ştire că le vin în ajutor Carol de Lorena şi regele Ian
Sobieski.”; „De-ar tră i acum, s-ar alia cu Eugeniu de Savoia, urmă
Dimitrie. Dar… Româ nii au mare nevoie de-un ocâ rmuitor priceput,
inimos… îndră zneţ şi de ajutor prietenesc, ca să -şi dobâ ndească
libertatea.”; „Ş i de unde poate veni asemenea ajutor?” se miră de
Férriol. „Bună întrebare, îşi îngroşă Dimitrie glasul, şi greu de ră spuns.
Noi ne-am încredinţat că nemţii nu mai ies din ţă rile unde pă trund.
Schimbă stă pâ nirea otomană cu a lor, care-i încă mai rea. Otomanii nu
ne-au înfrâ nt niciodată de istov. Ne-am închinat noi, câ nd ei au fost
prea puternici, şi ne-am ră zvră tit iar, câ nd erau slabi. Nemţii au zis că ,
dacă alungă pe otomani din Ungaria, o lasă slobodă . Dar, iată , au uitat
fă gă duiala şi-au subjugat-o mai ră u decâ t sultanul. Au pus stă pâ nire şi
pe Transilvania.” Ştia de ce vorbea aşa: să audă ce zic diplomaţii,
oameni ai marilor monarhii. Dar de Férriol, senin la chip, tă cea
aşteptâ nd s-audă ce va cuvâ nta contele Tolstoi. Iar acesta se fă li: „Ţ arul
Petru, stă pâ nul meu, e singurul monarh priceput, viteaz, mare iubitor
de oameni, care ar putea ajuta popoarele de la Dună re să -şi capete
libertatea.” Dimitrie nu lă să să -i scape prilejul şi urmă povestirea:
„Stră bunii mei au apă rat ţara cu ascuţişul spadei, eu voiesc s-o apă r cu
ascuţişul minţii… E-adevă rat că imperiul otoman este un stat învechit,
obosit, ros de moliile tuturor viciilor. Dar…”; „Opreşte-te, prinţe! îl
frâ nă de Férriol. Că , după câ te ştiu, ai mulţi şi buni prieteni printre
otomani.”; „Da, am. Vin, acuş, Ferrari Hassan paşa şi Mehmet Cerchez.
Dar şi ei cunosc bine, mai bine decâ t mine, slă biciunile şi ră ută ţile
împă ră ţiei lor. Ne sfă tuim, uneori, cum s-o scă pă m de primejdii.”; „Ş i ai
vrea s-o scapi de… primejdii cu ajutorul ţarului şi al împă ratului din
Viena?”; „Da, marchize de Férriol. Şi chiar cu al mă ritului rege Ludovic
al Franţei. Că ci, vă încredinţez: în ciuda acestor mari slă biciuni,
imperiul sultanului este încă foarte puternic. Are armată , dacă nu bună ,
în orice caz multă , osebit de să lbatecă , de crudă , de fioroasă , dedată la
omorurile cele mai groaznice. Are încă generali foarte ambiţioşi, ca de
pildă Baltagi Mehmet paşa, care, pâ nă la urmă , vor învă ţa meşteşugul
de luptă al lui Eugeniu de Savoia, care-i bate de mulţi ani, fă ră a reuşi
să -i zdrobească de istov. Împă ră ţia asta s-a nă scut, a tră it, s-a întins şi
tră ieşte din pradă . Prada o ia de la cei cuceriţi. Iar cuceririle le face
armia. Deci nu-i o ţară care are o armată , ci o armată care are o
împă ră ţie. Ş i împă ră ţia asta fiinţează atâ ta vreme câ t armata ei cuce-
reşte noi ţinuturi şi pradă nouă aduce.”; „Aici ai dreptate,” adeveri de
Férriol. „Dar, totodată , gă si Dimitrie loveală bună să spună , sultanii mai
ştiu încă să -şi facă prieteni şi în afară … Au învă ţă tură de la Soliman
Magnificul, care l-a avut aliat pe regele Francisc al Franţei.”; „Mă
aşteptam să ridici şi această cauză , râ se de Férriol. Dar nici regelui
meu, nici Poloniei, nici chiar ţarului Petru, nu le convin o Austrie prea
puternică . Noi vrem, deocamdată , un echilibru european. Ş i în această
politică imperiul otoman trebuie să existe.”; „Da, ca un iatagan în
spatele nemţilor…”; „Ş i dacă ţarul Petru ajunge aici, în Constantinopol?
întrebă , foarte serios, contele Tolstoi. Ce veţi zice?”; „Să -l vedem aici şi-
atunci vom sta de vorbă , cum vor cere împrejură rile”, îi dă du franţuzul
un ră spuns scurt şi tot atâ t de serios. „Politică foarte dibace, domnule
marchiz, zâ mbi Dimitrie. Ci eu am început să scriu o istorie a creşterii
şi descreşterii puterii otomane. Pentru că , de la o vreme, se vor ridica
popoarele supuse şi vor desitră ma împă ră ţia asta mult învechită . Adică
se vor elibera singure, primenindu-şi ocâ rmuirile cu unele noi, ale lor.
Vad asta ca o lege a firii: copacii bă trâ ni să cadă şi alţii tineri să se
ridice.” Oaspeţii erau cuceriţi de vorbirea lui Cantemir, dar nu cutezau
să -i dea dreptate. Poate nici nu le convenea. Contele Tolstoi zise,
câ rmind vorbirea: „Cneaz Dimitrie, te rog, ajută -mă să cunosc mai
adâ nc puterea otomană şi starea popoarelor de la Dună re.”; „Bucuros!
Asta doresc şi eu: să fac cunoscută lumii împă ră ţia otomană , în
adevă rata ei stare…”
– Da, da! tresă ri Ion Neculce, îmi amintesc că în acel moment am
intrat şi eu în casa cea nouă a lui Dimitrie Cantemir şi m-am înfă ţişat
oaspeţilor după obiceiul nostru, româ nesc: „Sunt Ion Neculce, mare
spă tar al lui Antioh vodă de la Moldova, care trimite multă să nă tate
fratelui să u Dumitraşcu”… Dimitrie s-a ridicat sprinten şi m-a
îmbră ţişat: „Mă bucur că te vă d, Ioane! Ce vâ nt te-aduce? Ce se mai
întâ mplă prin ţară ?”; „Pot gră i aici şi acum?” am întrebat eu. „Sunt
prietenii mei buni: marchizul de Férriol şi contele Tolstoi,
ambasadorul Rusiei.”; „Mă închin cu plecă ciune că tre înaltele feţe…”
Apoi am tă cut; Dimitrie m-a cunoscut şi a întrebat, cu îngrijorare:
„Aduci o veste rea?”; „Am această tristă solie: a murit Lupu Bogdan,
hatmanul, cumnatul mă riei tale şi socrul meu.”; „Cum?… Om de mare
credinţă şi foarte priceput în treburile ocâ rmuirii. Ce-a avut, că era
tâ nă r? S-a stins unul din adevă raţii mei prieteni. Prieten şi apă ră tor.”;
„De câ nd vodă Racoviţă l-a poftit în spă tă ria mică şi i-a dat o cafea, s-a
simţit tot mai slă bit, mai bolnav. A bolit o jumă tate de an, iar acum
două să ptă mâ ni… Geaba doftori şi descâ ntece. Câ t era de zdravă n şi de
voinic, ră mă sese piele pe os.” Deşi vorbeam româ neşte, musafirii au în-
ţeles că s-a petrecut ceva dureros şi s-au ridicat în picioare. Cu voce
scă zută , Dimitrie Cantemir le-a tă lmă cit, pe scurt, vestea rea. Amâ ndoi
diplomaţii s-au înclinat, au spus câ teva cuvinte de mâ ngâ iere şi-au
cerut iertare şi-au plecat. Gazda, cu sufletul cernit, i-a rugat să nu se
supere şi să poftească a-l vizita peste şapte zile, câ nd va ieşi din doliu.
– În adevă r, întă ri dască lul Ieremia; era foarte trist şi amă râ t. Îşi
jelea cumnatul şi deplâ ngea soarta jupâ nesei Ruxandra, vă duvă lipsită
de ajutorul unui soţ aşa de vrednic. Dar şi soarta ţă rii şi a lui Antioh îl
îngrijora: fă ră un stâ lp puternic, domnia lui uşor se putea pră buşi.
– Ioane, a zis jupâ neasa Maria, ai uitat să spui că , mai pe urmă , s-a
aflat că otrava a fost pusă din îndemnul lui Iordache Ruset.
 – Adevă rat, Maria. După vreo zece zile, stâ nd noi la sfat, am spus
lui Dimitrie că , fă ră un bun sfă tuitor, mă ria sa Antioh vodă , ca să se
apere de Ruseteşti, intră sub puterea lui Ilie Cantacuzino şi a lui
Panaiotache Morona, oameni ră i, iuţi, mâ ndri, fă ţarnici, mincinoşi, care,
de fapt, nu-s decâ t scule viclene tot ale lui Iordache Ruset. „Zice
proverbul: calul râ ios gă seşte copacul scorţos.”; „Da, Dimitrie; ştiam că
Antioh vodă ură şte minciuna şi strâ mbă tatea, m-am întă râ tat eu la
mă rturisiri, ca să -mi să rez inima, ştiam că iubeşte adevă rul şi
dreptatea, dar vă d că anume sfetnici i-au cam ră sucit, i-au stricat şi
otră vit firea cea bună . A început să pună biruri mari, strivitoare, cu tot
legă mâ ntul şi blestemul fă cut în faţa capilor bisericii. În ceasul acesta
mă ria sa se află la Tighina, să gră bească lucrul la cetate.” ; „I-am spus
de-atâ tea ori să se lepede de Ruseteşti; de ce nu mă ascultă ?”; „Aha, sub
acest sfat l-a închis pe vistierul Iordache, dar l-a slobozit îndată ce a
plă tit zece pungi şi a jurat credinţă .”; „Acum înţeleg de ce şi Scarlatache
Ruset, cameleonul şi suveica dracului, după ce atâ ta vreme m-a ocă râ t
în fel şi chip, după ce a umblat de atâ tea ori să mă piardă şi să mă
ucidă , după ce s-a lă udat că -mi azvâ rle fratele din scaunul domniei ca
pe-o mă sea putredă , acum se gudură şi iar îmi trimite vorbe
linguşitoare. Dar ce însamnă zece pungi? Nimica!” Eu am urmat să -mi
spun teama: „Ruseteştii sunt cei mai bogaţi boieri din Moldova. Ş i…”;
„Ş tiu… Ci, iată , la vreme vin prietenii mei Mehmet Cerchez şi Ferrari
Hassan.” Înţelegeţi că , în acel minut, au intrat cei doi mari dregă tori
otomani. M-am bucurat de felul cum s-a luminat Dimitrie la faţă ,
lepă dâ nd îngrijorarea şi scâ rba de adineaori. Ş i a zis: „Foarte mă
mâ ndresc că vă am oaspeţi!”; „Ş i noi ne bucură m că ne eşti amfitrion, a
zis Cerchez. Dumnealui vine din Moldova?”; „Da, mă rite”, am ră spuns
eu, cu puţina turcească pe care o ştiu. „Cum e pe-acolo?” a vrut
dregă torul să afle. „Vodă lucrează de sâ rg ca să plă tească haraciul şi
credinţa să -şi dovedească faţă de mă ritul padişah”, i-am întâ mpinat eu
cu un ră spuns obişnuit. O vreme vorbirea s-a resfirat despre treburile
cele multe şi grele ale împă ră ţiei. M-am tras deoparte şi-am ascultat. Şi
încă o dată am vă zut câ t de adâ nc cunoştea Dimitrie Cantemir multe
din cele ce se petreceau în lumea otomană . Îmi pă rea ră u că nu ştiam
mai bine turceşte să înţeleg tot. Ci iată că a intrat şi doamna Casandra,
închinâ ndu-se, cu o tavă cu cafea aburindă , în ceşcuţe de porţelan
chitait.
 – Da, surâ se că pitanul Silion, doamna cu cafeaua, iar eu cu
ciubucele, că învă ţasem a le dichisi mai ceva ca un ciubucciu. Iar câ nd
Ferrari paşa a poftit câ ntec din tambură , Dimitrie a spus că a ticluit
unul nou şi-l câ ntă cu plă cere. Dar, ca să pară câ ntarea plă cută , bine ar
fi să guste, pe lâ ngă searbă da cafea, şi o cupă două de vin, adus de
prietenul Neculce tocmai de la Huşi, din ţara Moldovei. Ci Mehmet
Cerchez a râ s: „Ş tii, Cantemire, noi musulmanii…”; „Ş tiu, şi vă întâ mpin
cu un rubaiat scris de Omar Khayam: «Toţi: – Nu bea, Khayame! scrie
şi-n Coran / Vinul e Credinţei aprigul duşman» / «Eu: Duşman
Credinţei? Pentru Allah sorbi-voi / Sâ ngele din viţă – sâ nge de
duşman»…” După ce ascultă , cu plă cere, veselindu-se, Ferrari paşa zise:
„Aşa… îndrugă poetul? Alunei daţi-mi astfel de… sâ nge duşman, cu sete
să -l sorb.” Aşa petreceam şi glumeam, câ nd sosiră musafiri noi: contele
Tolstoi, mare iubitor de vin, şi foarte dichisitul marchiz franţuz de
Férriol. Cantemir îi primi cu paharul plin, închinâ nd: „Bu Bardak
şevifinize dir!… Astă cupă cu vin, prieteni, v-o închinâ !” Doamna
Casandra nu se lă să mai prejos şi, avâ nd ca apă ră tori doi bă rbaţi
cunoscă tori ai vieţii europene, a spus stihuri dintr-un stihuitor persan.
Nu mai ştiu numele lui, dar îmi amintesc că Cerchez a râ s şi a zis: „Cu
tâ lc şiret, ne-ai spus încâ ntă toare stihuri.”
Dască lul Ieremia îşi ră suci, cu două degete, câ teva fire din fuiorul
bă rbii, îşi apropie pleoapele şi vorbi:
– Trebuie să fi fost din Golestan al lui Saadi, din care ştiu că
Dimitrie îi tă lmă cea: …„furnicile unite-n furnicare, / rup chiar pielea
leului cel tare…”
– Întocmai! Marchizul de Férriol, cu multă curtoazie faţă de
gazde, a rostit cuvinte ca acestea: „Aici, în casa prinţului Cantemir, se
îmbină , cu iscusinţă , gingă şia molatică a voastră , a orientalilor, cu
rafinamentul nostru, al occidentalilor.” Dâ nd două pahare pe gâ t,
repede şi cu sete, contele Tolstoi se rosti în franţuzeasca lui, care mult
îl veselea pe de Férriol: „De aceea eu, adept neşovă itor al reformelor
ţarului Petru, mă simt aşa de bine aici, în casa unde se întâ lnesc două
lumi şi vin bun…” Obrazul lui Dimitrie se rumeni de plă cerea laudelor:
„Vorbiţi prea frumos slă vindu-mi casa. În adevă r, e tare frumos aici, pe
Dealul Stegarului. Vă d şi Cornul de Aur şi Seraiul şi Sfâ nta Sofia şi
Moscheia albastră şi Suleimaneia, cu pă durea lor de minarete, care
sparg bolta cerului ca nişte ţepuşe. Vă d şi uliţele forfotind de lume
pestriţă , într-o curgere fă ră sfâ rşit… Totuşi tâ njesc după ţara mea. Jin-
duiesc priveliştea câ mpiilor şi dealurilor, a râ urilor şi munţilor ei.
Munţii Moldovei mi se par minuni ale firii. Cel mai înalt dintre ei,
Ceahlă ul, dacă ar fi intrat în povestirile celor vechi, ar fi azi tot atâ t de
vestit ca şi Olimpul. Mijlocul lui e acoperit de ză pezi veşnice, iar vâ rful
n-are pic de nea, fiindcă se înalţă deasupra nourilor. Drept în vâ rf are o
stâ ncă , o statuie stră veche, înfă ţişâ nd, se spune, o bă ciţă , Dochia, cu
două zeci de mioare în jur… De-aceea vă rog mult să -mi ajutaţi fratele
să domnească în pace, să facă a rodi această ţară de care noi,
Cantemireştii, avem mai multă grijă şi milă decâ t alţii şi, mai mult ca
oricare, ne pricepem a o gospodă ri cu dragoste.” Câ nd sfâ rşi mă r-
turisirea asta mişcă toare, Mehmet Cerchez îl întrebă , cu un surâ s
ciudat: „De ce tocmai acum ne faci asemenea rugă minte?”; „Pentru că
am o presimţire, iubite paşă : iar ne pâ ră sc nesă buit Ruseteştii şi parcă
iară ne cam clă tină m.” În acel moment s-a lă sat o tă cere ciudată ,
fră mâ ntată de bă nuieli. Am bă gat sama că Ferrari şi Cerchez paşa şi-au
schimbat priviri cu înţeles. După ce şi-a netezit de câ teva ori, cu
mişcare lină , gulerul de blană al caftanului, Ferrari a gră it: „Iertare,
Dimitrie, dar nevoit sunt a-ţi spune că Antioh iar e mazil.”; „Ş i-n locul
lui marele Vizir a pus pe Mihail Racoviţă , cu a doua domnie”, adă ugă
Cerchez, încredinţat că Dimitrie Cantemir avea să îndure lovitura cu
stoicism. „Aşa de repede? m-am mirat eu, ză pă cit, cu desă vâ rşire
încurcat. Acum două să ptă mâ ni nici vorbă de aşa ceva. M-oi fi întâ lnit
cu imbrohorul pe cale şi… habar n-am avut…” Mă miram, cu spaimă ,
uitâ nd că Dumitraşcu era cel mai îndurerat din toată adunarea. M-am
oprit, aşteptâ nd să zbâ rnâ ie furia lui, ca de obicei. Dar nu: gră i calm, ca
şi cum asemenea veste ar fi aşteptat-o demult: „Ş tiam că aşa o să se
întâ mple câ t timp Mihail Racoviţă se află aici, în Ţ arigrad, cu doamna
Aniţa, din a că rei frumuseţe se împă rtă şeşte şi Scarlatache Ruset… Din
nou acest om de nimic hotă ră şte soarta ţă rii”; „Împreună cu Iordache
vistierul Ruset, vicleanul cel fă ră margini”, am zis şi eu. „Ce vrea el să se
facă , fă cut este şi în Moldova şi aici, în Ţ arigrad. Dar n-avem încotro. E
mai tare decâ t mine la uneltiri parşive. Acum, cinstiţi dregă tori, ne
trebuiesc două harabale de aur ca să -i doborâ m pe Ruseteşti. Ş i, cum n-
avem atâ ţia bani, trebuie să îndură m prigoana. S-o îndură m, mă car
pâ nă vom nă scoci vreo nă zbâ tie, ceva, ori vom convinge prietenii că
merită m a ocâ rmui Moldova vreme îndelungată , spre binele norodului
şi al padişahului.”
 În clipa de tă cere aşezată în pă limarul conacului din Prigoreni, a
ră să rit cu vorba Silion că pitanul:
– Eu m-am mirat mult de purtarea celor doi dregă tori: au adus
vestea şi au plecat. Am crezut atunci, şi cred şi azi, că şi în chimirul lor
sunau ceva galbeni primiţi de la Racoviţă , ca să se prefacă a nu şti
nimic înainte de împlinirea mişeliei… La vreun ceas după ce am închis
poarta în urma lui Ferrari şi Cerchez, cine bate clopotul şi cere intrare?
Îţi aminteşti, vel hatmane Neculce?
– Da, că pitane: Scarlatache Ruset cerea învoire să -i vorbească lui
Dimitrie Cantemir. Am crezut să te va pune, cu slujitorii, să -l dai afară ,
pe brâ nci. Dar nu, parcă s-a înveselit: „Vorbim de lup şi… Cameleonul la
uşă . Să intre, suveica dracului! Că de acest şarlatan cu o mie de feţe nu
scă pă m nici in iad.” A intrat trufaş şi a vorbit obraznic, povesti mai
departe Ion Neculce: „Ei, ce zici, domn mazâ l, frate de domn mazâ l?” Se
cunoştea că venise anume ca să -şi bată joc, să -l scoată din să rite pe
Dimitrie şi să plece hohotind de râ s, ca un drac mişel şi scâ rbavnic.
„Voi, Ruse- teştii, sunteţi cei mai tari din lume întru viclenie, a zis
Cantemir. Semă naţi cu şacalii, cu pardoşii, cu cameleonii.”; „Aseamă nă -
ne cu orice! s-a fandosit Scarlatache. Destul că
l-am scos pe Antioh din Moldova, l-am adus şi l-am închis în Edicule”;
„Iar? Câ nd, Dumnezeule?” se cruci Dimitrie, cu îndurerare. „De două
ceasuri stă la ră coare Mâ ine – că lă ul!”; „Ce v-a fă cut, nemernicilor?”; „A
cutezat să -l închidă pe fratele nostru mai mare.”; „Dar e… capul
ră ută ţilor!”; „E un Ruset! Şi nici tu nu mai ai mult de tră it. Brâ ncoveanu
nu
te-a iertat. A poruncit lui Toma Cantacuzino să nu te mai cruţe.” ;
„Doamne, cum poate încă pea în inima voastră atâ ta ră utate şi ură ?
Trâ ntorii tră iesc sugâ nd miere, iar voi fiere!”; „Aşa suntem noi… Ne
hră nim cu fiere ca să izvodim intrigi veninoase.”; „Eu totdeauna m-am
stră duit pentru înţelegerea şi pacea între fraţi.” ; „Nouă , dimpotrivă : ne
prieşte dezbinarea. Silindu-vă să vă mă cinaţi între voi, noi ne pă stră m
averile şi chiar le sporim.”
– Nemaiîndurâ nd fă lirile şi trufia, Dimitrie Cantemir mi-a
poruncit să -l dau afară , surâ se că pitanul Silion. I-am şi numă rat câ ţiva
ghionţi în coaste. Lă sâ nd totul baltă – lucra la o carte foarte însemnată
–, Dimitrie alergă la prietenii lui mari dregă tori; pă trunse chiar la
marele vizir. Aşa, a treia zi, în ciuda intrigilor Ruseteştilor, Antioh
Cantemir era slobod. Dar credeţi că Scarlatache s-a lă sat înfrâ nt? Ferit-
a Sfâ ntul! La vreo două să ptă mâ ni după asta, într-o după -amiază , pe
câ nd se plimba cu doamna Casandra prin Bazar, pe Dimitrie l-au
înconjurat cinci haidamaci, l-au burduşit şi l-au luat pe sus. A strigat. A
dat cu pumnii… Ză darnic! L-au vîrâ t, cu de-a sila într-o casă din Fanar.
Doamna s-a ţinut după ră pitori. Acolo l-a întâ mpinat Scarlatache Ruset,
zicâ nd cu hohotire de râ s: „Eşti în mâ inile noastre şi scapi numai dacă
dai cincizeci de pungi şi juri că nu mai umbli după domnie. Nici tu, nici
fratele tă u Antioh!” Deşi îl pă zeau haidamacii şi-l ţinteau cu priviri de
spaimă , Dimitrie l-a înfruntat cu mâ ndrie: „Scarlatache, nu jur chiar
dacă ştiu că mă tai bucă ţele şi mă dai la câ ini”; „Atunci…, a râ s Ruset cu
hohote, s-a sfâ rşit cu tine, Alifâ stâ c!” Dar, colac peste pupă ză , cum se
zice, n-a trecut nici un sfert, de ceas şi s-a şi ivit Toma Cantacuzino.
Scarlatache l-a întâ mpinat cu întrebarea,
oarecum îngrijorat: „Ce facem cu acest încă pă ţâ nat? Îl sugrumă m ori îl
vâ râ m în sac şi-l aruncă m în mare? După felul cum s-au privit între
dâ nşii, cum i-a învă luit cu
că ută tura ochilor pe Dimitrie şi pe doamna Casandra, am înţeles că
erau vorbiţi între dâ nşii, cum şi ce să facă . Toma Cantacuzino însă a
vorbit cu un fel de moleşag în glas: Pă i, ce să facem? Îl aruncă m în
mare, ca să nu vă rsă m sâ nge. Dacă -i încă pă ţâ nat…”; „Toma! a strigat,
cu rugare, doamna Casandra. Cum poţi, după ce ne-am împă cat şi-am
jurat pace, să vorbeşti mai tică los ca un că lă u?”; „Casandra, am poruncă
să -i dobor pe Cantemireşti şi mai ales pe soţul tă u cu orice mijloc. Ş i
cum ştim că numai morţii nu se mai împotrivesc…” Atunci Dimitrie s-a
ridicat în picioare şi a fă cut semn haidamacilor să se ferească mai
departe, să nu-i împiedice mişcarea. Lui Scarlatache i-a poruncit să
stea în scaunul în care sta, apoi s-a ră sucit că tre Toma Cantacuzino, l-a
mă surat, din cap în picioare, de câ teva ori; apoi, oprindu-şi privirile
într-ale lui, a gră it domol, sfă tos: „Eu, cinstite spă tare şi vere, m-am
aflat de mai multe ori în faţa morţii, aproape ca acum. Ş i am scă pat. L-
ai putea întreba despre asta pe Mehmet paşa Cerchez, care acum mi-i
prieten şi,
dac-ar şti în ce primejdie mă aflu, ar să ri cu o sută de slujitori şi m-ar
scoate.”; „O să afle numai după ce nu vei mai fi !” a crâ şcat Scarlatache
Ruset. Dimitrie a urmat vorba ca şi cum nu l-ar fi auzit: „Înainte de a
împlini mişelnicele planuri, care, ştiu, nu sunt ale domniei tale, află
gâ ndurile mele despre moştenirea de la Ş erban vodă Cantacuzino şi
despre soarta ţă rilor româ ne. Sfada dintre noi Cantemireştii şi voi
s-a stâ rnit din pricina pâ rilor unor boieri haini, cum sunt Ruseteştii şi
s-a înteţit odată cu că să toria mea cu Casandra. Pe drept, soţia mea cere
moştenirea ce i se cuvine de la pă rintele să u Şerban vodă Cantacuzino,
moştenire care mi se cuvine mie, că mi-i socru, nu lui vodă
Brâ ncoveanu, care este lui Şerban vodă doar nepot de soră . Asupra
acestui lucru
ne-am înţeles acum doi ani şi am şi primit o mică parte din ceea ce ni
se Cuvenea. E limpede?”; „Da, aprobă Toma spă tarul. Mai sunt ceva
odoare şi proprietă ţi aici, în Istanbul, pe care…” ; „Deşi voi aveţi averi
de o sută de ori mai mari, iar Brâ ncoveanu e… Altâ nbei, eu m-am
sfă tuit cu Casandra să ne lipsim de ele, numai de dragul împă că rii între
rude şi româ ni. Ş i împă carea ne este trebuitoare nu numai pentru viaţa
noastră , ci, mai ales, pentru liniştea ţă rii. Iar ţara n-o putem ridica din
că dere decâ t îndepă rtâ nd câ t mai mult şi mai repede amestecul stră in.
Ş i se cerea a începe cu înlă turarea de la câ rma ţă rii a boierimii
decă zute, hră pă reţe şi desfrâ nate, aşa cum au fă cut regele Franţei şi
ţarul Rusiei. În locul lor să ridică m sfetnici noi, dintre ră zeşi. Adică să
împrospă tă m pă tura ocâ rmuitoare şi să mai dezrobim ţă ranii,
punâ ndu-i să slujească ţara, nu să robească numai pentru boierime.
Tată l meu, Constantin vodă a încercat să pună dregă tori dintre ră zeşi,
întru înnoirea sfatului cu minţi noi, mai viguroase, mai cu priinţă
norodului. Dar domnii care au venit au stricat asemenea început de
râ nduială . Acum, de pildă , Iordache Ruset, cel mai mare mâ ncă tor de
ră zeşi, sfă dit întru totul cu dreptatea, cinstea şi omenia, face tot ce
vrea. Ş i vrea numai ră ul. Este, Scarlatache?”; „Jupâ n spă tare, nu-l lă sa
să mai pă lă vră gească ! a strigat furios. Dar Toma Cantacuzino i-a fă cut
semn să tacă . Semn aspru. „Pâ râ turile lui şi ale tuturor Ruseteştilor
atrag asupra ţă rii umilinţă , jaf, groază şi omor. Austria, Polonia şi Rusia
lovesc islamul câ t ce pot; iar noi, în loc să ne unim întru scuturarea
jugului, ne sfâ şiem între noi. Nu, nu mai poate merge aşa! Avem nevoie
de o altfel de ocâ rmuire. Voievodul trebuie, neapă rat, să cuminţească
marii boieri, să -i îngenunche şi să facă din ei sfetnici ascultă tori. Numai
în acea ţară înfloreşte bogă ţia şi binele unde ocâ rmuitorii arată
înţelegere şi milă pentru norod, judecă şi ceartă cu dreptate, iar supuşii
ascultă şi slujesc cu dragoste. Ce zici, spă tare?”; „Zic că ai dreptate”, a
spus încet Toma Cantacuzino, mirâ ndu-se în sine cum de-l ascultă şi
încă îi mai dă şi dreptate. „Atunci eşti încredinţat că -i de o mie de ori
mai bine să fim prieteni decâ t duşmani. Au nu suntem fraţi?”; „Da,
româ ni suntem! O ştim prea bine că ne tragem din aceeaşi tulpină ”.
„Scrie şi Constantin Cantacuzino, că Traian împă ratul ne-a descă lecat,
ne-a ră să dit pe pă mâ ntul unde tră im. Ş i orb ori duşman este cine nu
vede că avem acelaşi grai, aceleaşi obicee, aceeaşi credinţă şi noi
moldovenii şi voi muntenii şi transilvă nenii.” Uitâ nd cu totul unde se
aflau, vorbeau parcă s-ar fi adunat pentru un sfat de că petenie, într-o
casă primitoare. Ş i doamna Casandra zise: „Am stat în Braşov, Fă gă raş,
Cluj şi, în afară de puţini saşi şi unguri, tot numai româ ni am întâ lnit.”
Toma Cantacuzino, cu totul cuminţit şi îmblâ nzit, întoarse spatele lui
Scarlatache Ruset, zâ mbi şi vorbi: „Auzii lucruri foarte rele despre tine,
Cantemire.”; „Se prea poate, spă tare. C-o mai dau uneori prin şperlă ,
cum se zice; că nu dispreţuiesc plă cerile acestei vieţi; că , deşi sunt fiu
de voievod, câ nt din tambură . Ş i chiar dă scă lesc copiii celor bogaţi şi
puternici din Ţ arigrad. E-adevă rat că …”; „Dar de la profesorii din
Ş coala Patriarhiei, îl întrerupse spă tarul, aflai că eşti fireş, înţelept şi
foarte învă ţat. Ş i asta în nepotrivire cu cei care te numesc fă ţarnic şi
ră u, nestatornic şi fluşturatec, uneltitor şi ră zbună tor.”; „Toţi au
dreptate: sunt om, nu înger. Dar aceia care mi-au sporit şi îngroşat
cusururile, te încredinţez, spă tare, că m-au împroşcat cu otravă din
cugetul lor de nă pâ rci nelegiuite. Aşa-i, Scarlatache, cameleoane?”
Ruset a pufnit mâ nie pe nă ri; a vrut să -l poreclească Alifâ stâ c, dar
buzele nu i s-au supus şi a tă cut, lă sâ ndu-l pe Toma spă tarul să zică :
„M-am încredinţat, în sfâ rşit, că bâ rfitorii vorbesc cu pă cat, ca nişte
tică loşi ce sunt.”; „Fericit aş fi dac-ai ră mâ ne la această credinţă . De mai
bine de cincisprezece ani, de la moartea Costinilor, trudesc şi mă zbat
să împac fraţii. Zic: în loc să ne pâ ndim şi să ne pâ râ m, parcă anume ca
neprietenii să ne taie capetele mai uşor şi în Bosfor să le-arunce, hrană
pentru lighioile mă rii, n-ar fi mai nimerit şi mai bine să ne amintim că
unirea face puterea? Stă pâ nii ne aplică învă ţă tura divide et impera, iară
noi uită m că sâ ngele apă nu se face.” Dimitrie se opri aici. Îi certase şi-i
hă ră ţise îndestul pe cei doi împotrivitori şi aşteptă ră spunsul lor, ca să
ştie încotro să -şi îndrepte un nou val de dojană . „Nu pot gâ ndi aidoma
cu tine, Cantemire, gră i cu glas înseninat Toma Cantacuzino. Cobori din
ră zeşi. Eu sunt Cantacuzin: pogor din împă raţii Bizanţului. Ci acum
gâ ndesc că înrudirea cu tine împrospă tează spiţa noastră , lă rgeşte
neamul. Dacă vrei în adevă r împă care, se ară tă spă tarul domolit şi
chiar binevoitor, care-ţi sunt cererile?”; „Zic: nimeni dintre boierii
munteni şi moldoveni să nu mai aţâ ţe zâ zania din pricini şi pentru
lucruri mă runte între voi Cantacuzmii şi noi, Can- temireştii.”;
„Întocmai gâ ndesc şi eu. Dar asta s-o facă întâ i şi s-o ţină vodă
Brâ ncoveanu, că el e capul ţă rii şi are trecere pe tot întinsul
pă mâ ntului româ nesc. Mă leg să -i vorbesc şi să -l înduplec. Altceva?” ;
„Eu, glă sui cu hotă râ re doamna Casandra, cer ca rudele mele să
recunoască legiuitul drept al Cantemireştilor la domnia Moldovei.”;
„Atâ t?” întrebă , cu mirare spă tarul. „Mai sunt şi altele, pe care le-aş
dezvă lui doar într-o întâ lnire fă ră cameleoni de faţă . Că , dacă
Scarlatache tace acum, o face numai pentru că nu ştie în ce boia să -şi
boiască pielea-i de cameleon. E uimit, auzindu-ne vorbind omeneşte.
Vorbind numai între noi, spă tare, de bună samă că din oţetul vrajbei
spre dulceaţa dragostei inima ţi-aş întoarce.”; „Prea bine! Te
încredinţez că mă cucerişi. Venii ca osâ nditor şi mă despart de tine
prieten, vere Dimitrie.”
În cerdacul conacului se aşezară tă cerea şi liniştea. Tuturor le
pă rea bine că au vă zut asemenea împă care, vă dit durabilă , dacă nu
chiar veşnică . Cea mai bucuroasă era Daria. Privea siluetele întunecate,
de aramă , sub lună , ale şirurilor de nuci din vale, râ nduite pe marginile
drumului pâ nă la zidurile conacului şi la poarta cea mare şi grea, ca de
cetate, şi tră ia, a câ ta oară ?, despă rţirea aceea de la Silişteni: Omnia
vincit amor…
Numai câ nd prin ogradă trecu o bufniţă , fâ lfâ ind uşor din aripi
moi, Ion Neculce porni iar harabaua povestirilor:
– În adevă r aşa s-a întâ mplat: încă o dată , Dimitrie a ştiut să facă
dintr-un vră jmaş înverşunat un prieten bun. Iar dacă Scarlatache Ruset
a tă cut şi a râ njit, el s-a purtat precum e firea ciudată a unora: se prefac
a primi azi ceea ce gâ ndesc să respingă şi să calce în picioare mâ ine.
– Dimitrie spunea că uneltitorul gă sise boiaua cu care să -şi
vopsească pielea, râ se dască lul Ieremia; era boiaua… împă că rii. Dar,
să tul de urzeli şi neaşteptate ră sturnă ri, s-a retras din vâ ltoarea
luptelor politice. S-a dă ruit învă ţă turii scrisului, filozofiei, muzicii,
poeziei. A adunat cronici şi documente despre trecutul împă ră ţiei
otomane. Casa lui de pe Dealul Stegarului a devenit o adevă rată
academie, în care acum, pe lâ ngă Cerchez, Daul, Ferrari, pe lâ ngă
ambasadorii Franţei şi Rusiei, veneau şi Ioan Comnen, fraţii Nicolae şi
Ion Mavrocordat, feciorii Exaporitului, patriarhul Hrisant Nottara şi
prietenul Toma Cantacuzino. Pentru că şi eu, dască lul Ieremia
Cacavela, am fost de multe ori poftit în această casă , pe care lumea a
început s-o numească „Palatul Inorogului cel înţelept”, aş vrea să vă
înfă ţişez o atare întâ lnire. De obicei doamna Casandra se afla printre
noi, ca o adevă rată Aspasia pe lâ ngă înţeleptul ei soţ Pericles. Într-o zi,
câ nd eram faţă numai contele Tolstoi, Toma Cantacuzino, domnia ta
vel hatmane, doamna Casandra, Dimitrie şi cu mine, a venit vorba
despre domnia în ţă rile româ ne şi despre suferinţele poporului, mereu
jefuit şi că lcat în picioare.
– De multe ori şi mult m-am mirat eu, zise vel hatmanul Neculce,
cum cuteza să vorbească Dimitrie Cantemir despre puterea otomană ,
ară tâ ndu-i cusururile, proorocindu-i pră buşirea, ocă râ nd-o, adesea de
faţă cu mari dregă tori otomani.
– Acesta era, în fapt, puterea, meşteşugul şi taina lui: ară ta toate
slă biciunile şi pă catele dregă torilor celor mari, iar ei erau încredinţaţi
că le vrea binele, îi mulţumeau şi chiar îl lă udau.
– Putere? Meşteşug? Vrajă ? se întrebă Neculce. Greu de ră spuns.
Oricum şi eu am tră it lâ ngă dâ nsul, astfel de stare de cuget şi astfel de
împrejură ri.
– La una din aceste sindrofii ale înţelepciunii, urmă dască lul
Ieremia, doamna Casandra a povestit despre vizita la Ganine, soţia lui
Baltagi Mehmet. A fost creştină şi, în taină , a ră mas. Doamna îi ducea
anaforă şi aghiazmă la zile mari. Ş i atunci era Paştele. De la ea am aflat
că Baltagi va fi, curâ nd, mare vizir şi că va porni un ră zboi mare.
Doamna Casandra era bucuroasă că viaţa se desfă şura lină , fă ră urzeli
şi fă ră ură , fă ră ameninţă ri cu moartea. Deci ră zboiul o speria. O
îngrijora şi vorba despre domnia la Moldova. „Ce-ţi trebuie domnie şi
putere? zise doamna, zâ mbind. Iată , Racoviţă a stă pâ nit doi ani,
amă râ ţi şi-acum…”; „Tot sub epitropia lui Iordache Ruset, se rosti
Dimitrie. Dar nu mi-i de el, ci de ţară : geme sub poveri tot mai grele. Ş i-
apoi se aşează un obicei nenorocit: româ nii nu-şi mai aleg ei domnul, îl
trimite marele vizir dintre grecii din Fanar. Ş i iată aşa cum a fost voia
Exaporitului, domn e acum un grec: Nicolae Mavrocordat, prietenul
nostru. Om învă ţat şi bun, dar necunoscă tor al ţă rii, deşi zice că , după
mamă , se trage din Alexandru cel Bun.”; „Am auzit că l-a întemniţat pe
Iordache Ruset”, am zis eu. „Da?” s-a mirat aşa, de formă , iar eu l-am
întrebat: „Nu te bucuri, Dimitrie?” iar el a dat ră spuns scurt: „Prea mă
doare inima pentru câ te îndură ţara, ca să mă veselească pedepsirea
unui tică los.”; „După biruinţa de la Poltava, se fă li contele Tolstoi,
suedezul Carol al XII-lea s-a ascuns la Tighina, sub protecţia sultanului.
Ţ arul Petru gâ ndeşte să -l urmă rească şi să -l prindă .” Aici îi veni bine
lui Toma Cantacuzino să gră iască , fă ră oprelişte: „De multe ori, între
noi, gră im despre scuturarea stă pâ nirii otomane, conte Tolstoi. Ci
singuri nu putem. Ne ajuţi?”; „Fă gă duiesc, sub jură mâ nt! se repezi
rusul. Dar în cea mai desă vâ rşită taină .”; „Fă ră -ndoială !” zise Toma, iar
Dimitrie: „Ş i află , conte, că Baltagi Mehmet pregă teşte o armie mare să
lovească Rusia.”; „Nu se poate!… Eu ştiu că armia padişahului porneşte
împotriva Austriei, să şteargă amintirea înfrâ ngerii de la Zenta.”; „Ş i eu
ştiu, vorbi Toma Cantacuzino, că vodă Brâ ncoveanu a primit poruncă
să strâ ngă provizii şi să facă poduri peste Dună re şi peste râ uri.”; „Ei
bine, prietenii mei, hanul tă tar din Crimeea ştie că ţarul Petru adună
oşti cu faţa spre miază zi, iar oamenii lui umblă să facă alianţă cu
Polonia şi cu Austria.”; „Cneaz Dimitrie, se îngrijoră Tolstoi, nu cumva
să sufli o vorbă despre asta prietenilor turci.”; „Nu-i nevoie: de la dâ nşii
o ştiu. Va fi ră zboi mare şi greu. Ră u îmi pare că această furtună va să
se desfă şoare pe pă mâ nt româ nesc. Deşi n-au nici o vină româ nii, ei
vor suferi cel mai mult.”; „Asta vi-i soarta…”; „Soarta noastră are trei,
dacă nu chiar patru feţe: împă ratul nemţilor, riga polonilor, ţarul
moscalilor şi sultanul otomanilor. Oricum, dacă oastea ţarului ajunge la
Nistru, româ nii, toţi câ ţi înţeleg starea în care se află , se şi ridică
împotriva…”; „Dacă -i aşa, cneaz Dimitrie, îl şi vestesc pe mă ritul ţar.”;
„Sultanul l-a trimis domn pe Nicolae Mavrocordat, tocmai ca să ţină
ţara departe de voi, ruşii.”; „Ştiu, cneaz Dimitrie, dar mă ritul ţar Petru
nu se împiedică de un domn grec!” vorbi contele, cu trufie. „Care nici
nu cunoaşte ţara şi oamenii… Uite, prietenul nostru Ion Neculce poate
adeveri că Nicolae Mavrocordat, deşi este om învă ţat şi bun că rturar,
se descurcă greu cu domnia.” „Se poartă aspru cu boierii, am urmat eu,
Ion Neculce: îi închide în temniţă şi-i bate cu toiegele la spate, pâ nă
leşină . În schimb, apă ră ţă ranii şi mojicimea.” ; „Asta însamnă că
boierimea cea mare nu-l va suferi multă vreme în scaun, a zis Dimitrie.
Va trece de partea ţarului. Ş i parcă anume ca să nu spună prea multe,
schimbă vorba: Eu mă stră duiesc a scrie istoria româ nilor, a tuturor
româ nilor; în fruntea ei pun îndemnul unui erou grec: „Luptă -te pentru
patrie”. Vreau să dovedesc şi eu, mai bine de cum au putut-o face
Ureche, Costin şi Constantin Cantacuzino, că ne tragem din romani, şi
să slă vesc stră moşii daci că s-au bă tut pentru libertate pâ nă au pierit,
cu toţii.” Tolstoi s-a uitat la dâ nsul cu admiraţie şi cu oarecare milă :
„Mult ţi-i dragă ţara, cneaz Dimitrie. Numai că voi, româ nii, sunteţi
prea puţini, ţară mă runtă .”; „Iertare, conte, dar am spus-o de mai multe
ori că Transilvania este tot româ nească . Ş i-apoi, acum un mileniu şi
jumă tate, Moldova, Ţ ara Româ nească şi Transilvania alcă tuiau o
singură ţară – Dacia. Vremurile şi stă pâ nii stră ini au sfâ şiat-o în trei, ca
mai uşor s-o poată că lca în picioare şi oropsi.”; „Iar noi asta vrem: să le
unim la loc, precum au fost, şi slobode să le facem”, s-a rostit, cu
putere, Toma Cantacuzino. „Frumos şi nobil gâ nd.” Ş i Tolstoi s-a oprit
aici, că ci tu, că pitane Silion, ai deschis uşa şi ne-ai vestit că a sosit
Cerchez Mehmet. În adevă r, dregă torul otoman a intrat vesel cu un :
„Şag olun, fii să nă tos!” ; „Hos geldiniz, fii bine venit!” i-a ră spuns, cu o
temenea adâ ncă Dimitrie, foarte stă pâ n pe sine, ca şi cum pâ nă atunci
ar fi vorbit numai despre binefacerile împă ră ţiei otomane. „Tuturor,
să nă tate şi voie bună , a urmat Cerchez cu ură rile. Dimitrie Cantemir,
înaltul pndişah te pofteşte în Serai.”; „Pe mine? Câ tă cinste!… Dar oare
de ce?”; „Nu ştiu. Mergi chiar acum, cu mine”; „O fi aflat înaltul padişah
că mă pregă tesc să scriu „Sistema religiei mahomedane”? Ori… ceva
ră u? Vreo pâ ră mişelească ?”; „Câ nd e… ceva ră u, sultanul trimite un
că lă u, nu un paşă , râ se într-un dinte, Mehmet Cerchez. Îmbracă -te!
Repede. Fă ră ză bavă .”; „Mă tem de urzelile lui Scarlatache Ruset”, şopti
doamna Casandra, ca pentru sine. „Nu-i în Istanbul”, că tă dregă torul s-
o liniştească . Dar doamna şi mai tare se îngrijorează : „Ă sta muşcă ,
precum scorpionul, cu coada.”; „Oricum şi ce-o fi să fie, paşă Mehmet,
prietene! Ci, înainte de plecare, să ne înfruptă m din licoarea oprită de
Coran, ca să putem striga mai cu inimă : Padişah yaşasin! Tră iască
padişahul!”
– Aşa s-a întâ mplat! Chiar aşa! adeveri Neculce. În acea zi, de 14
noiembrie 1710, am ră mas cu doamna Casandra în aşteptare şi în
multă îngrijorare. Am cercat în felurite chipuri şi ne-am gâ ndit la
pricina chemă rii în Serai, dar nu i-am dat de rost. Am aşteptat o
jumă tate de zi, dar nouă ni s-a pă rut un veac.
– Veac mi s-a pă rut şi mie care l-am însoţit, dacă -ţi aminteşti, şi l-
am aşteptat la poarta Seraiului.
– Câ nd l-am vă zut intrâ nd, mai degrabă uimit decâ t vesel, ne-am
ridicat în picioare. S-a oprit în mijlocul salonului şi-a întrebat: „Mă
vedeţi? Sultanul m-a numit domn la Moldova. L-am rugat, cu
înlă cră mare, să nu mă împovă reze cu o îndatorire aşa de grea. Să -l
pună pe Antioh şi să mă lase aici, în tihnă , să scriu că rţi. Atunci a
strigat: «Poruncă !» Ş i însuşi m-a îmbră cat cu caftanul cel mare, cu
soboli!” Am încremenit toţi, în nedumerire şi mirare. Doamna
Casandra cea dintâ i a scos sunet, stins: „Nu se poate…”; „Ba, iaca, se
poate! s-a închinat Dimitrie în faţa ei şi a vorbit cu mâ ndrie ciudată :
Aşa vin minunile sorţii: câ nd nici nu visam, iată -mă în hilat fachire,
domn al Moldovei: domn din poruncă ! De la sultan am trecut la marele
vizir Baltagi Mehmet, care mi-a dat firmanul de numire.”; „E mâ na lui
Cerchez Mehmet paşa ori a lui Ganine? a întrebat doamna. Ales că -i şi
ibovnica sultanului.”; „Mâ na tuturor prietenilor otomani, de bună
samă , a ră spuns Dimitrie, cu un fel de tristeţe ciudată . Marele vizir m-a
firitisit pentru încrederea de care mă bucur în faţa sultanului şi i-am
sporit-o cu povaţa pe care i-am
dat-o: să pornească , fă ră ză bavă , ră zboi împotriva ţarului.”; „Mă ria ta!
…”, am tresă rit eu de asemenea ameţitoare schimbare la faţă . „Nu te
speria, mi-a zis; am dat povaţa asta numai câ nd m-am încredinţat că
totul era hotă râ t. Câ nd am înţeles că numai în vederea şi din pricina
acestui ră zboi m-a pus domn în Moldova. Sunt un voievod… numit ca şi
Mavrocordat. Că ci Sultanul are nevoie acolo de un om de mare
încredere, de temei, dintre pă mâ nteni şi pe placul ţă rii. Se teme ca nu
cumva, în cazul ră zboiului cu Rusia, domnul, povă ţuit de Brâ ncoveanu,
să treacă de partea ţarului. Ş i a socotit că eu, în marea mea credinţă
faţă de sultan, nu voi face niciodată aşa ceva…” Nu ne veneam în fire.
Nu înţelegeam: de unde a luat bani pentru peşcheşuri? De ce a primit
tocmai acum, câ nd se simţea aşa de bine, de liniştit, în afara treburilor
politiceşti? A ră spuns cu o încredere uimitoare în el însuşi: „Da, domn
fă ră să plă tesc mai marilor nici un gologan. Ş i mă rturisesc, cu mâ na pe
inimă , că am jurat credinţă sultanului, fă ră nici o şovă ire. O putere
cerească mi-a insuflat tă rie şi credinţă fă ră abatere. Ci, mai pe urmă , pe
drum, am început să mă tem şi să mă cutremur de sarcina pe care mi-
am luat-o, de calea pe care am apucat. Ş i, ca să -mi întă resc curajul, îmi
încep domnia cu această poruncă : prietene Neculce, aleargă la contele
Tolstoi. Să se ascundă ! După asta gră beşte spre ţară : să mă intâ mpine
toţi boierii, dar nu cu alai, ci cu încredere şi prietenie. Mai ales să fie
faţă Costinii şi Costă cheştii, că Ruseteştii vor veni, de bună samă , şi
nepoftiţi.”; „Alerg!” am strigat eu, cuprins
de-un fel de patimă şi bucurie smintită . Ci Dimitrie m-a oprit: „Stai să -ţi
dau zapis la mâ nă : îl scoţi, din porunca mea, pe Iordache Ruset din
închisoarea unde l-a pus Mavrocordat şi pune-l caimacam!”;
„Caimacam? m-am crucit eu. E matca tuturor ră ută ţilor!” ; „Da!… Zbori!
Dar să nu te simtă nimeni, înţelegi? nimeni că treci pe la Tolstoi. Iar în
Moldova trebuie să ară tă m că -i vrem pe toţi prieteni. Pe toţi!…”
Vorbi că pitanul Silion:
– După aceea, ră mâ nâ nd numai cu doamna şi cu mine. Dimitrie a
zis: „Casandra, doamna mea, deşi-i mare taină , ţie trebuie să -ţi spun:
vizirul mi-a poruncit ca, îndată ce ajung în Moldova, să -l prind pe
Brâ ncoveanu şi să i-l trimit viu şi nevă tă mat. M-a ispitit chiar cu dom-
nia Ţ ă rii Româ neşti, dacă …”; „Ş i… ce-ai să faci?” a întrebat doamna cu
spaimă . „Am fă gă duit… Dar n-o să împlinesc niciodată fă gă duiala
asta.”; „Dar cum?… Te vor sili!”; „Deocamdată l-am sfă tuit pe marele
vizir să -i ceară Brâ ncoveanului un împrumut de 500 de pungi. Pâ nă -l
plă teşte… prea iscusitul Voievod îşi mâ ntuie viaţa, iar noi ne împlinim
gâ ndul nostru cel de taină .”; „Dar el, Brâ ncoveanu, ce va face? Te-ai
gâ ndit?”; „Unele gâ nduri i le cunosc de la Toma Cantacuzino. Altele i le
bă nui. Unele le voi insufla. Altele le va să vâ rşi el însuşi. E foarte dibaci.
Ş i fiind vorba de ţară va înţelege şi mai bine ce are de fă cut. C-o fi
avâ nd el multe cusururi, dar ţara o iubeşte ca nimeni altul.” Fă ptură
deprinsă cu hă rţuielile vieţii, doamna Casandra îi ară tă că n-o să fie
uşor, iar gâ ndurile lui tainice o cam speriau. Dimitrie că ută s-o li-
niştească : „Ai dreptate, Casandra. Tocmai câ nd ne gă sisem viaţa
tihnită , iată -ne aruncaţi, nebuneşte, într-o mare vijelie. Stai lâ ngă mine,
ajutor de nă dejde. Că voi întâ lni droaie de şovă itori, puhoi de fricoşi şi
haite de aprigi împotrivitori. O să ptă mâ nă câ t mai ră mâ i aici, arată cea
mai mare prietenie dregă torilor otomani. Viziteaz-o pe Ganine şi
vorbeşte-i despre ţara noastră , despre dragostea de care mă bucur în
faţa poporului şi despre credinţa nesmintită eu care voiesc a-l sluji pe
padişah.”; „Prea bine, Dimitrie!”; „Dască lul Ieremia să ţină însă legă tura
cu contele Tolstoi, mai ales dacă sultanul îl pune în temniţă , să nu-l
pă ră sească .”; „Nu-i prea greu şi prea mult pentru o femeie cu patru
copii?”; „Pentru o Cantacuzină , nu! Pe Maria o iau cu mine, mă car că -i
asupra iernii.” Doamna a dat să spună „nu”, dar s-a ră zgâ ndit: „Cum
crezi c-ai să ocâ rmuieşti cu Ruseteştii în coastă ?”; „Am poruncit
imbrohorului să nu-l supere, să nu-l vată me cu nimic pe Nicolae
Mavrocordat. Pe urmă , voi vedea. Dator sunt să încerc.” Ci atunci te-ai
întors domnia ta, vel hatmane Neculce, cu vestea că ambasadorul rus a
şi fost întemniţat.
 – Întocmai. „Îmi pare foarte ră u, a suspinat Dimitrie. Casandra,
dască lul Ieremia să caute a dobâ ndi legă tura cu dâ nsul… Câ nd sultanul
mi-a pus caftanul pe umeri parcă
m-a acoperit cu un sloi de gheaţă . Apoi, îndată , l-am simţit pe mine ca o
flacă ră … A mai fost oare cineva în istorie, în asemenea stare?”;
„Nimeni”, am zis eu, Neculce, deşi nu înţelegeam prea bine ce voia să
spună . „Poate pă rintele meu, la Viena, câ nd încă rca tunurile cu paie”,
m-a lă murit ceva mai mult doamna Casandra, iar Dimitrie a zis:
„Casandra şi Ioane, cine-o să mă ierte c-am jurat strâ mb? Că ci am jurat;
a trebuit să jur, fir-ar dracu-al dracului!…”; „Cine? întrebă doamna şi
tă cu o clipă grea, dureroasă . Ţ ara, Dimitrie. Ţ ara şi norodul ei, care
vrea slobod să tră iască …”
Nimă nui nu-i era somn. Ar fi putut priveghea pâ nă dincolo de
miezul nopţii, ca să -şi amintească toate întâ mplă rile din acel
neaşteptat vâ rtej, în care nu numai
Dimitrie, ci şi ţara şi tot poporul româ nesc s-au aruncat atunci, în
noiembrie 1710. Dar jupâ neasa Maria a socotit că era mai bine dacă se
retră gea fiecare în iatacul să u, să gâ ndeasca la cele ce aveau să le
depene la priveghiul de mâ ine seară . Al zecelea.
Cu toate că nu pă reau obosiţi, totuşi toţi au adormit repede.
Numai maica Daria, care nu povestise nimic în seara aceasta, a vegheat
pâ nă la ră să ritul luceafă rului de dimineaţă . A ascultat vaierul cocorilor
că lă tori spre miază zi, bă taia de ornic a unui cariu în perete, câ ntecul
cocoşilor dinspre ziuă , şi a depă nat amintiri. Nu mai ştie câ nd a trecut
din visare în somn. Câ nd s-a trezit, iatacul se afla scă ldat în lumină
galbenă ca mierea.
 SEARA A ZECEA sau:
INOROGUL CITIT ÎN „ISTORIA IEROGLIFICĂ”

În seara asta, a zecea, dască lul Ieremia a adus, din odaia lui, o
carte despre care pomenise de mai multe ori în cursul priveghiurilor. O
carte groasă , de peste trei sute de pagini, legată în tartaje din piele
castanie. Între filele ei pusese multe tă smă luţe din cordele albe de
mă tase veche. A ţinut-o pe genunchi, pâ nă s-au aşezat toţi în jilţuri, au
gustat, după obicei, din mere, pere şi strugurii de pe masă . După aceea
ceru slujnicei să -i aşeze, în stâ nga, un sfeşnic înalt din lemn încrustat,
cu o lumâ nare groasă în taler,
pâ lpâ ind uşor. Apoi tuşi, întru dregerea glasului, semn că
doreşte să deschidă el priveghiul. Câ nd vă zu că toţi aşteptau, numai
ochi şi urechi, îşi netezi barba şi porni cu vestitu-i meşteşug de retor:
– Să ne închipuim, iubiţi priveghetori, că , în vreme ce Dimitrie
Cantemir că lă toreşte, în plină iarnă , de la Ţ arigrad la Iaşi, noi facem un
soi de… rezumat al întâ mplă rilor tră ite de el şi amintite de noi aici, în
primitorul pridvor al conacului din Prigoreni. Ş tiu de mult că domnia
ta, vel hatmane Neculce, cinstită gazdă şi râ nduitorul acestui însemnat
şi prea frumos priveghiu, nutreşti plă cută patimă pentru că rţi de
istorie. Ştiu că însuţi, împreună cu prea înţeleapta-ţi soaţă te desfeţi,
ades, copiind cronici. Ş i ştim acum, cu toţii, că doreşti a scrie un
letopiseţ al Moldovei. Drept aceea de la Istanbul n-am venit cu mâ na
goală , ci am adus o carte mai deosebită , alcă tuită de bă rbatul şi
că rturarul foarte iscusit despre care povestit-am în cele nouă seri de
priveghi, petrecute în acest prea primitor pridvor. Este o copie a că rţii
scrisă de Dimitrie Cantemir, copie pe care cu mare trudă şi migală
însumi am fă cut-o, cu învoirea autorului. Poftiţi şi citiţi-i titlul: „Istoriia
ieroglifică în doaîspră dzece pă rţi împă rţită , aşijderea cu 760 de
sentenţii frumos împodobită , la începă tură cu scară a numerelor
dezvă luitoare, iară la sfâ rşit cu a numerelor stră ine tâ lcuitoare”. Vă
place cum se numeşte?
Toţi depă rtară macaturile de pe genunchi, se ridicară din jilţuri
şi-l înconjurară pe dască l, curioşi şi dornici să vadă cartea asta cu un
titlu cam ciudat.
– Rogu-vă , acum, urmă riţi cu luare aminte cuprinsul ei, vorbi
că lugă rul, cu îndă tinatu-i obicei de dască l. E vorba de o lungă poveste
cu oameni înveşmâ ntaţi în nume de pă să ri şi animale… înainte de
zidirea Vavilonului şi înainte ca regina Semiramida să fi orâ nduit acele
gră dini spâ nzurate pe stâ lpi de piatră , atunci s-ar fi aflat două
monarhii sau ţă ri surori: una, monarhia Leului, locuită de jigă nii sau
dobitoace cu patru picioare, şi alta monarhia Vulturului, cuibar de
pă să ri, de zbură toare de toate soiurile. Epitrop sau ocâ rmuitor în ţara
Leului era Vidra; în ţara Vulturului stă pâ nea Corbul. Dar iată că , din
pricina nesuferitelor ei tiranii, Vidra a fost scoasă din epitropie. Pentru
asta, Corbul a fă cut daruri şi ofrande la capiştea sau templul
Pleonexiei, adică al Lă comiei. Era deci nevoie de un alt epitrop. Pentru
alegerea lui, s-au adunat dregă torii şi solii din amâ ndouă ţă rile, într-un
loc ales din împă ră ţia peştilor. Au venit dregă torii împă rţiţi pe tagme şi
s-au strâ ns în sfat mare. Caimacam sau locţiitor în monarhia Leului s-a
aşezat Pardosul sau Leopardul. În ţara Vulturului, cel mai de frunte
sfetnic al Corbului era
Brehnacea, adică Ş oimul cel mare şi puternic, foarte iscusită
zbură toare, care vâ nează şi iepuri. De Brehnace, Corbul epitrop ascultă
ca de un pă rinte al să u.
– Deci un fel de poveste cu animale, întrerupse Ion Neculce.
– Ori poate o fabulă , ca-n Esopia, crezu Daria.
– Da şi nu, se rosti dască lul. E o poveste adevă rată , cu oameni
adevă raţi, dar înveşmâ ntaţi, cum am zis, în nume de animale şi pă să ri.
Ascultaţi: pentru asemenea alegere de epitrop, Corbul, care vrea să
aibă cuvâ nt şi în monarhia Leului, cere bună voinţa Camilopardului,
adică a Girafei, jiganie foarte cu multă trecere în împă ră ţia peştilor. Cu
ajutorul lui, Corbul va să pună epitrop peste dobitoace o jiganie
ciudată : Struţocă mila, o de necrezut îmbinare de pasere şi dobitoc pe
patru picioare. Intru asemenea pidosnică alegere sfă tuieşte şi
Pardosul, adică mai mult aţâ ţă şi îndeamnă din umbră . Ca să
îmblâ nzească fiarele cele mai fioroase, adică Pardosul, Ursul, Lupul,
Vulpea, Mâ ţa să lbatecă , şi să capete ajutorul lor, Struţocă mila se
că să toreşte cu Helgea sau Nevă stuica, vietate osebit de frumoasă şi
de… adulmecată de partea bă rbă tească . Cu un cuvâ nt numai bună
pentru treaba îmblâ nzirii fiarelor fioroase. Pentru că , trebuie, să vă mai
spun că jigă niile se tem de ră zmeriţa muştelor, a supuşilor: albine,
trâ ntori, viespi, cele care hră nesc, de fapt, ţara cu lapte şi miere. Iar
dacă se ră zvră tesc şi nu mai muncesc, toată puterea ţă rii pe apa
sâ mbetei se duce: jigă niile, câ t sunt ele de mari şi de groaznice,
să ră cesc şi pier de foame.
– Hai, dască le, că -ncepe să -mi placă povestea asta, ciudat de
adevă rată , râ se că pitanul Silion.
– Da, e ciudată şi deci atră gă toare… Ş i ce fac jigă niile cele
fioroase? Se întovă ră şesc cu zbură toarele de pradă , cum sunt:
Brehnacea, Hă reţul, Uliul, Cucunozul, iar preţul întovă ră şirii se cheamă
alegerea Struţocă milei ca epitrop, aşa cum vor Corbul şi Pardosul.
Totul ar fi mers cum ar fi mers, dacă nu s-ar fi ivit Liliacul, cu pretenţia
de a fi el epitrop şi dacă printre jigă nii nu s-ar fi aflat unele dornice să -l
aibă epitrop pe Fil sau Elefant, fratele Inorogului. Dar treburile se
încurcă şi mai tare câ nd o altă jiganie, Cameleonul, care îşi zice
prietenul Inorogului, îi pâ ră şte pe aceşti fraţi înaintea Corbului,
precum că , din împă ră ţia peştilor, ei ar fi adevă raţii uneltitori
împotriva Corbului şi a Struţocă milei. Auzind de asemenea tă ră şenie,
Corbul trimite Ş oimul în cetatea Pleonexiei să -l prindă pe Inorog şi să -l
ucidă . Dar, înzestrat cu simţul primejdiei şi iscusit fiind foarte, Inorogul
dezvă luie adevă rul despre pricinile neînţelegerii dintre el şi Corb. Le
înfă ţişează cu atâ ta pricepere şi dibă cie, încâ t din că lă u ucigaş, Ş oimul
se preschimbă în apă ră tor şi prieten. Dar Cameleonul nu se lasă :
printr-un vicleşug, îl prinde pe Inorog şi-l dă în sama crocodililor, să -l
ucidă ,
– Încep să mă lă muresc, zise Neculce. Aste jigă nii şl aste pă să ri
ră pitoare sunt obră zarele sau mă ştile unor oameni anume. Este? ,
– Ai ră bdare, vel hatmane! Ş i ascultă : Inorogul îl roagă pe Fil să -l
ajute. Doar i-i frate. Dar Filul vrea, cu orice preţ, epitropia pentru el şi
nu doreşte să se pună ră u nici cu Corbul, nici cu Pardosul, nici cu
vră jitorii cei mari din împă ră ţia peştilor. El crede că Struţocă mila e un
dobitoc atâ t de prost şi de caraghios, încâ t sfatul jigă niilor nu-l va
alege. Îl cunoaşte bine, că doar i-a fost rudă , înainte de a se însura cu
Helgea. Socoteşte că scaunul de epitrop i se cuvine fă ră tă gadă lui şi nu
altuia: el e fiul şi urmaşul Monocheroleopardalisului,
– Mono… chero… leopardalis! Vai, îmi stâ lcesc limba, râ se Ion
Neculce.
– Ajutat de vră jitorii cei mari şi de Cocoşul Europei, Inorogul fuge
dintre crocodili şi se ascunde. Şoimul îl ajută să scape de urmă rirea
Cameleonului şi caută să -l împace cu Corbul. Folosind toată puterea şi
trecerea, plă tind multe plocoane, Corbul izbuteşte să pună Struţo-
că mila epitrop în monarhia Leului. Pe Şoim îl pedepseşte, înlocuindu-l
cu Uliul, trimis în cetatea Lă comiei anume ca să -l prindă totuşi pe
Inorog şi să -l omoare. Dar, osebit de înţelept şi drept fiind, acesta îl
câ ştigă şi pe Uliu de partea sa. Vă zâ nd aşa, Corbul trimite Brehnacea,
Camilopardul şi Bivolul să înfă ptuiască împă carea lui cu Inorogul,
adică împă carea dintre jigă nii şi paseri, dintre ţara Leului şi ţara
Vulturului.
– Înţeleg deci că ţara Leului e Moldova, iar a Vulturului e Ţ ara
Româ nească , zice că pitanul Silion.
– Deci ai şi început a dezlega înţelesul parabolei, surâ se dască lul
Ieremia. Să vă ajut acum a da pe faţă şi alte ieroglife. Doriţi?
– Adică să dă m numele cel adevă rat oamenilor pe care Dimitrie
Cantemir i-a îmbră cat cu chipuri de paseri, de dobitoace şi de alte
lighioi închipuite, fă urite de mintea lui iscoditoare şi poznaşă . O să
vedeţi că adunarea întru alegerea epitropului este o înfruntare
nesă buită de patimi şi interese, de deşteptă eiune şi prostie, de ambiţie
şi modestie, de vrajbă şi împă care. A scris-o în anii 1704 – 1705.
– În timpul marei prigoane, cum am povestit.
– Da, maică Daria. Şi a ticluit-o ca o cronică a adună rii obşteşti de
la Arnă utchioi, din 1703 – vă amintiţi? –, câ nd trebuia să se aleagă alt
domn la Moldova, în locul mazilitului Constantin Duca. Am zis cronică ,
dar, de fapt, a ieşit o satiră cu rol de catarsis, de alinare a durerilor,
amă ră ciunilor şi veninului adunat în inima lui Dimitrie Cantemir, de
câ nd a deschis ochii asupra lumii. Ş i, mai ales, o povestire cu cheie
despre cele petrecute la Arnă utchioi. Model i-a stat Batrahomyomahia
grecească , pe care am cetit-o împreună , precum şi, aşa cum observa şi
Daria, fabulele lui Esop. Povestind, dojeneşte şi biciuie pe mulţi
ocâ rmuitori din vremea lui. Simţind şi vă zâ nd câ t de altfel, câ t de ră u,
se ticluieşte lumea faţă de visă rile sale cele bune şi înalte, câ t de
netrebnici, de lacomi, de tâ lhari, de hapsâ ni, de vicleni, de tică loşi, de
neoameni sunt prea mulţi dintre oameni, prigonit fiind de mai marii
zilei, tră dat de prieteni şi chiar de fratele să u, amă git, minţit, ameninţat
cu moartea, amestecat în intrigi fă ră sfâ rşit, Dimitrie Cantemir a scris o
carte ciudată . Nu-i o carte de mâ ngâ iere şi laudă , de câ ntare şi slavă , ci
una de dojană , de ocară necruţă toare. O înfă ţişare şi o biciuire a
nă ravurilor, a patimilor ce-i înjuguie pre mulţi: lă comia, hoţia,
zgâ rcenia, bâ rfirea, înşelă ciunea, curvia, minciuna, necinstea, viclenia,
tră darea, mişelia, omuciderea. O carte ca un bici de flacă ră , scrisă cu
gâ nd a lovi cu nemilă în tică loşia omenească . Ci lovind adesea în
oameni de samă şi puternici, el, ză mislitorul că rţii, s-a temut de mâ nia
lor. Sau, cum însuşi scrie, domoli dască lul paşii cuvintelor şi deschise
cartea la una din tă smă luţe, citind la lumina sfeşnicului: …„de betejirea
inimilor foarte ferindu-ne, dezvă luind le acoperim şi acoperindu-le le
dezvă luim”…
– Ş i cum a scă pat de asemenea teamă ? a vrut să ştie Neculce,
gâ ndind că şi unii dintre boieri din Moldova s-ar putea supă ra pentru
cele ce însuşi avea de gâ nd să scrie în letopiseţ.
– Cum? Am spus: cu un meşteşug ritoricesc. A înveşmâ ntat
numele oamenilor, al faptelor, al locurilor cu nume de împrumut; le-a
îmbră cat în haine de simboluri, de întruchipă ri în alt soi de vieţuitoare,
cu care au, dintru început, oarecare asemă nare.
– Cum adică ? nu se lă murea jupâ neasa Maria.
– Adică aşa, precum am ară tat: fiecă rui om i-a dat nume de
dobitoc cu patru picioare sau nume de pasă re. Dobitoc sau pasă re cu
care i s-a pă rut lui Cantemir că acel om se asamă nă la chip ori la
însuşiri sufleteşti. Titlul că rţii l-a luat de la vechea scriere eghipiţiană ,
cu semne numite ieroglife, nu slove. Deci ,,Istoria ieroglifică ”.
– Dar cetitorul poate afla numele adevă rat al omului ascuns sub
nume şi chip de… altă lighioaie?
– Da, maică Daria. Dimitrie a adaos la scrierea sa o „Scară a
numerelor”, adică a numelor şi a „cuvintelor ieroglificeşti tâ lcuitoare”.
Din această scară află m, de-o pildă , că Leul e socotit „dobitoc
platonicesc” şi că închipuie a fi Moldova, iar Vulturul, aşa cum aţi auzit,
însamnă Ţ ara Româ nească . Împă ră ţia peştilor este împă ră ţia otomană .
Ţ arigradul l-a numit Cetatea Pleonexiei, a Lă comiei, locul unde se
înfruntă ambiţiile şi patimile, poftele cele nesă tule de putere şi mă rire,
unde jigă niile şi pasă rile doritoare de domnie îşi irosesc banii, puterile
şi chiar viaţa. În întunecoasa capişte a Lă comiei nu arde untdelemnul
pă cii. În schimb, fumegă feştilele vrajbei. Mai ales noaptea, după ce se
închide ochiul cerului. Zeiţa aceasta, povesti dască lul Ieremia,
deschizâ nd cartea la o altă tasmă luţă , are „sub picioare cuptoraş de
aramă ”, „sprijeneala lă comiei în avuţiia trecă toare”. Împă ră ţia peştilor
se întemeiază doar pe bunuri materiale, vremelnice, nu pe bogă ţii
spirituale, veşnice. Zeiţa Pleonexia are „chip veşted”, deoarece „lă comia
de râ vna tuturor boleşte”, adică îi invidiază pe toţi şi suferă ; iar „boala
împă ră tească ” este „gă lbă narea”. Pleonexia este o ipocrită : se face a nu
şti că i se aduc daruri, dar se bucură câ nd sosesc şi le înfulecă în graba
mare. Aici, în Cetatea Lă comiei, „chipul lumii”, adică noroadele
subjugate, câ ntă reşte în talerul dreptă ţii mai puţin ca „bobiţa strugu-
relui”. Filozofii sunt, după cheie, vizirii, iar Vră jitorii, dregă torii
otomani care slujesc zeiţei Lă comiei. Fanarul din Ţ arigrad l-a numit
Marginile gâ rlelor. Eufratul Europei e Dună rea… Ş i acuma, dacă aste
numiri ciudate şi ră sucite nu v-au ameţit cu totul, să vă tă lmă cesc cheia
câ torva nume de vieţuitoare.
– De-abia aşteptă m, surâ se Ion Neculce. Dar mai întâ i să gustă m
câ te o ulcică de vin, să ne limpezim şi să ne agerim mintea.
– Ai dreptate, cinstită gazdă , râ se dască lul. Toate bine le vezi şi le
ticluieşti. Aşa că , jupâ neasă Maria, umple ulcelele cu licoare
binecuvâ ntată , că în sara asta va trebui să -nduraţi neîntrerupta-mi
dă scă lire. Sunteţi prada mea şi a acestei că rţi cu totul deosebite.
După ce gustară din ulcele vin sau must, fiecare după dorinţă ,
după ce se minunară de culorile cele multe şi nepomenit de frumoase
stingâ ndu-se încet în asfinţitul cel de la marginea ză rii, Ieremia trase
cartea spre piept şi porni iar:
– Deci, cu învoirea dumneavoastră , să scot obră zarele de pe
chipul celor mai de samă jigă nii şi oră tă nii care se înfruntă în „Istoria
ieroglifică ”. Ş i începem cu Corbul, epitropul, monarhiei Vulturului.
Puternic, ră pitor, negru, croncă nitor adesea cu mâ nie şi supă rare, îl
întruchipează pe Constantin vodă Brâ ncoveanu. Cantemir îl înfă ţişează
ca pe o pasă re foarte deşteaptă , foarte dibace la intrigi, cam tiranică şi
primejdioasă . Îl vâ nează pe Inorog, fă ră încetare, cum prigoneşte pre
mulţi din cei care nu-i fac voile şi nu-i împlinesc poruncile. În schimb,
pentru ţara şi casa lui se vă deşte cel mai priceput chivernisitor. Corbul
face şi desface totul în monarhia Vulturului şi vrea să fie stă pâ n şi în
ţara Leului. De mai multe ori îl zugră veşte cu asprime: „precum pe din
afară neagră , aşa-i şi pe dinlă untru”. Ca pe orice pasă re de pradă , îl
roade pizma şi-l înghimpă mâ nia; de aceea „tuturor dobitoacelor moar-
tea le pofteşte”…
– Aici, cam aşa-i, clă tină din cap Ion Neculce. Chiar pe Constantin
Duca, fost ginere, câ nd a aflat că nu-i mai împlineşte voile, l-a pâ râ t
marelui vizir că s-ar pregă ti să fugă la ţarul Petru. Ş i aşa, pe asemenea
prepus, bineînţeles după ce a mai primit şi ceva pungi cu aur, marele
vizir l-a mazilit.
– Nici domnia ta nu-l iubeşti pe Brâ ncoveanu, vel hatmane.
 – Îmi pare ră u, dască le, dar nu m-am împă cat cu asprimea lui.
Dacă i-aş fi fost dregă tor şi treceam de partea nemţilor ori a ruşilor,
precum am şi fă cut-o, îmi agă ţa ţeasta-n prepeleac, precum a fă cut cu a
lui Bă lă ceanu.
– Unele purtă ri i-au fost greşite, zicem noi. Dar cu vremea o să se
vadă că mult şi mare bine a fă cut acestor ţă ri.
– Aşa spunea şi Dimitrie Cantemir, îşi aminti jupâ neasa Maria, şi,
întru desă vâ rşirea împă că rii, a sfă tuit ca Radu, fiul lui Constantin
Brâ ncoveanu, s-o ia în că să torie pe Aniţa, fata fratelui Antioh.
– Întocmai. Iar în această „Istorie ieroglifică ” povesteşte cum a
cumpă rat, a mituit multe jigă nii, încă de pe câ nd erau bejenite la curtea
sa, ca să le folosească întru întă rirea puterii sale.
– Ş i pe mine a vrut să mă cumpere, a râ s vel hatmanul; ci nu m-
am vâ ndut. În preajma adună rii de la Arnă utchioi l-a cumpă rat pe
Iordache Ruset, care parcă asta aştepta, cu neră bdare: să se vâ ndă pe
un blid de linte.
– Prea furios a croncă nit Corbul câ nd Filul, adică Antioh
Cantemir, a luat din mâ inile Vidrei epitropia Leului. Pe atunci mai
tră ia… Mreana, odrasla Corbului… Na! Am început să vorbesc…
ieroglific. Aşa a botezat-o Dimitrie Cantemir pe Maria doamna, fiica
Brâ ncoveanului şi soţia lui Constantin Duca: Mreana. Dar, ştiindu-l pe
Fil mult prea greoi, iar pe Inorog o jiganie cu prea multe însuşiri,
umbla mereu să -l trimită pre lumea cealaltă . Inorogul este însuşi
Dimitrie Cantemir, după cum vă amintiţi.
– Dacă Mreana este doamna Maria Duca, atunci Vidra nu poate fi
decâ t Constantin Duca, jiganie osebit de înzestrată . Deşi tră ieşte pe
uscat, are puterea de a vieţui şi în apă , adică în împă ră ţia peştilor. Asta
va să însemne că -i moldovean, din neam mare, domnesc, cu multă în-
vă ţă tură şi cu mare trecere în Cetatea Lă comiei şi în monarhia
Vulturului.
– Da, dar… trecerea asta s-a lustruit, s-a poleit şi cu aurul…
Corbului, vorbi Ion Neculce, fă câ nd haz,
— Aşa-i. Dimitrie Cantemir laudă Vidra pentru învă ţă tura din
capul ei, dar o şi ocă ră şte, zicâ ndu-i jiganie cu „o voroavă vicleană şi cu
un obraz ce nu ştie a se ruşina”, citi iar dască lul Ieremia, deschizâ nd
cartea la o altă tă smă luţă . Scrie cum că Vidra „prostia în evghenie” o
preschimbă , „două vicleşuguri” aşterne „şi cu două ră ută ţi” se acoperă .
Deci foarte deşteaptă şi iscusită vietate, foarte învă ţată , dar şi că ptuşită
cu şiretenie şi cruzime, să vâ rşitoare a multe silnicii şi jafuri, cu un
dră cesc duh al nă scocirilor întru cele rele. Câ t îi tră ieşte soţia, Mreana,
adică Maria, fiica lui Brâ ncoveanu, Corbul îl ajută să fie epitrop în ţara
Leului. Dar, din zi în zi, „a sufletului vitejie” scade prin „vicleşuguri”,
îngă imele de amă gele şi fapte pline de ră utate precum sunt sicofandiile
(intrigile), clevetele (ponegririle), „minciunile” şi alte „lucruri de ocară
şi blă stă mă ţeşti”. Pentru toate astea rasă a fost Vidra „din tabla
neamului”, adică scoasă din epitropie, alungată în împă ră ţia peştilor.
La Arnă utchioi, Vidra s-a ridicat împotriva Corbului, suduindu-l urâ t.
Ba a învinuit şi adunarea de tiranie. Dar a fost pă ră sită de toţi şi lă sată
„prin adâ ncurile apelor orbă că ind”, adică a plecat în surghiun. Corbul
susţine acum la epitropia Ţ ă rii Leului pe Struţocă milă , nume izvodit de
Cantemir pentru Mihail Racoviţă .
– Struţocă milă ? întrebă jupâ neasa Maria. Ce fel de lighioaie-i
asta?
– O dihanie alcă tuită din două pă rţi: că milă şi struţ. Deci, precum
că mila e un dobitoc „în patru picioare mergă toriu şi din fire spre
ridicarea sarcinei râ nduită ”, creaţă „la pă r, dar moale ca bumbacul”,
Struţocă milă este… „că milă nepă să rită şi pasă re necă milită ”, „pasă re
mare, cu pene, pedestră şi nezbură toare”, „la grumaz lungă şi întoarsă ,
la picioare înaltă şi la genunchi botioasă ”, „la cap mică ”, împodobit nu
cu plisc de pasă re, ci cu bot de dobitoc. Struţocă mila a fost o jiganie de
frunte în vremea Vidrei, dar apoi s-a sfă dit ră u cu dâ nsa. A pribegit
prin monarhia Vulturului, unde-o pâ ră şte pe Vidră pentru tiranie. La
Arnă utchioi, cum am zis, capă tă epitropia în monarhia Leului.
Cantemir nu-l cruţă nicidecum. Îi ticluieşte un chip cumplit. Ascultaţi,
invită dască lul, deschizâ nd cartea: …„strâ mbe şi câ rjoabe lucrurile
norocului, ghibul, gâ tul flocos, pieptul, botioase genunchele, catalige
picioarele, dinţoase fă lcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi
muşchii, întinse vinele, lă boase copitele”…
Dască lul Ieremia se opri să ră sufle. Apoi surâ se:
– Chip de groază … O himeră a pă să rilor şi a jigă niilor, „pasere
dobitocită şi vită pă să rită ”. Pentru dobâ ndirea epitropiei, îl ajută şi
Cucunozul.
– Cine-i şi oră tania asta? nu mai avu ră bdare că pitanul Silion.
– Este Mihai Cantacuzino, spă tarul. În mai multe rinduri,
Cantemir înfă ţişează Struţocă mila ca pe-o jivină proastă şi lacomă de
putere. Pune pe unul din gloată s-o facă de râ sul întregii adună ri. Dar
pentru buna ei faimă se zbat şi Vulpea şi Cameleonul, puşi la cale de
Pardos. Iar, pâ nă la urmă , dobitoacele se duc în Cetatea Deltei, adică la
Adrianopol, şi cumpă ră „cap de bour” de la vră jitori, în nă dejdea că „pe
cap de Struţocă milă corn de bour să crească ”. Aşa o pun epitrop în ţara
Leului. Ş i ca să arate cine va ocâ rmui, de fapt, ţara, Cantemir pune Par-
dosul să poarte Struţocă mila de că pă stru, iar Râ sul îl urmează în tot
locul, în munţi şi în codri, să -i caute coarne de taur şi cap de bour, dar
nu-i gă seşte. Scrie: „Pardosul pe Că milă de că pă stru purta şi Râ sul
după dâ nsa, ca gâ ndacii prin baligi i să plimba. Că ci la Râ şi ca aceştia,
că că raza Că milii mai de preţ ieste decâ t că stanul la gliganii (adică la
uriaşii) muntelui Olimpului”. Alaiul din serbarea ungerii Struţocă milei
ca epitrop e înfă ţişat aşa: …„jigă niile şi dobitoacele toate urmâ nd
Struţocă milii la să laşul monarhiii sale sosiră şi în obicinuitul şopron
bă gâ nd, pilituri de fier vă rsară ”, drept hrană , care „mai mult crunţia
decâ t mistuia”. Ca epitrop, Struţocă mila nu poate împiedica jigă niile de
carne mâ ncă toare a să vâ rşi tot felul de cruzimi. Trebuie să amintesc
iară că , pentru îmblâ nzirea dobitoacelor împotrivitoare, Struţocă mila
s-a că să torit cu Helgea sau Nevă stuica, fata Guzinului Orb sau Câ rtiţa,
care nu-i altul decâ t medelnicerul Dediul Codreanul, jiganie din
orâ nduiala a doua, dar foarte stimat de toate jigă niile tinere, nu atâ t
pentru însuşirile lui, câ t pentru frumuseţea Helgei.
– După câ t înţeleg, e porecla doamnei Ana, se lumină jupâ neasa
Maria. Ş i-atunci e-adevă rat. Este necuvâ ntat de frumoasă . Îmi amintesc
că şi Antioh Cantemir ar fi luat-o soţie, dacă nu l-ar fi speriat prea
multa-i frumuseţe şi teama că asemenea minunată floare nu poate fi
pă zită de ciugulirea sutelor de bondari ce roiesc in juru-i, cercâ ndu-i
mierea buzelor şi sucul dragostei.
– Adevă rat, întă ri şi Ion Neculce; pe mulţi dintre tinerii boieri
moldoveni ne-a buimă cit cu frumuseţea ei.
– Ş i Dimitrie Cantemir scrie că „În dragostea a multor jigă nii
intrasă şi a multora minţi de frumuseţea ei să nebunisă ”, mă car că
pă rintele ei „din fire orb şi slut era”. De asemenea, în opoziţie cu
hâ zenia Struţocă milei, pe Helge Cantemir o înzestrează cu obraji
„precum roa trandafirilor”, cu „trup suleaştec”, adică foarte gingaş, „cu
albă pieliţa, cu negri şi mâ ngâ ioşi ochii, cu subţiri degeţelele, cu iscusit
mijlocelul” …„Toţi ibovnicii şi pă timaşii dragostei Helgii” mureau şi
înviau de zeci de ori de… dorul ei. Pentru că o mă ritară după
Struţocă milă , Cantemir o caină foarte şi înfă ţişează pe mire cu vorbe de
ocară : „O, dreptate sfâ ntă , puneţi îndreptariul şi vezi strâ mbe şi
câ rjoabe lucrurile norocului… O, noroc orb şi surd, o, tiran nemilos şi
pă gâ n fă ră lege, o giudeţ strâ mb şi fă ţarnic, pravilă strâ mbă fă ră
canoane… Ascultaţi morţilor şi priviţi viilor: Că mila cu Helgea să
împreună , filul cu şoarecele să cunună şi dealul cu valea să iau de
mâ nă ”. La nunta lor vin toate vietă ţile şi câ ntă : „ţâ nţarii cu fluiere,
greierii cu surle şi albinele cu cimpoi”; prin vă zduh dă nţuiesc muştele
şi pe pă mâ nt furnicile, iar broaştele şi buratecii câ ntă în versuri: …„O,
Helge fecioară , frumoasă nevastă , / Nevastă fecioară , fecioară ne-
vastă … / Peste şase vremi roadă să -i coboară , / Fulgerul, fierul, focul
mistuiască . / Patul nevă psit nu să mai slă vească ”…
– Nu prea înţeleg, se plâ nse jupâ neasa Maria.
– Adică …, la nuntă , mirele a vă zut cu amar că mireasa nu era fată
mare, patul nu s-a… pă tat de sâ nge feciorelnic. Iar pruncul s-a nă scut în
a şasea lună de la că să torie, dă du dască lul Ieremia lă muriri largi şi
pricepute.
– Las' că şi el era un vă duvoi cam trecut, râ se Neculce, Iar câ t
priveşte roada casei o vedem îmbelşugată : doamna Ana a înzestrat-o
cu şapte coconi. Mă ria sa ne-ar cam scurta de capete, dac-ar afla de ce
râ dem. Dar îmi pare că s-a luat după o vorbă înţeleaptă : ce se naşte în
ograda mea, al meu este.
– În „Istoria ieroglifică ”, urmă dască lul Ieremia povestirea, scrie
că , sub epitropia Struţocă milei, jigă niile cele fioroase, în cap cu
Pardosul, au să vâ rşit numai samavolnicii, asupriri şi jafuri; bietele
muşte ră maseră doar cu sufletul: „Tot ochiul ce le privea cu lacrimi de
sâ nge le tâ nguia. Între dâ nsele undeva glas de bucurie sau viers de
veselie nu se simţiia, fă ră numai ră get, muget, obide, suspine, vă ită turi
şi olecă ituri în toate pă rţile şi în toate colţurile să audzia”.
– Dască le, întrebă că pitanul Silion, ai pomenit de Pardos. Cine-i?
– Da, de Pardos sau Leopard am mai pomenit în priveghiul
nostru. Cu asemenea jiganie Cantemir l-a asemă nat pe vicleanul
Iordache Ruset, lă muri Ieremia. Adică fiara care pâ ndeşte prada cu
ră bdare şi prefă că torie, ca să sară napistan asupră -i, doborâ nd-o şi
sfâ şiind-o cu colţii, cu ghearele, cu botul. Pardosul e vă rgat la suflet ca
şi la blană . E frate cu „Râ sul cu negru picat”, care-i porecla lui
Manolache Ruset, şi frate cu Cameleonul, numele de jiganie al lui
Scarlatache Ruset. Deci neamul Cupă reştilor sau treimea: Pardosul
vă rgat, Râ sul cu negru picat şi Cameleonul cu toate boielile pictat,
adică împrumută culoarea celor din jur. Capul uneltirilor e Pardosul; el
pă că leşte pe mulţi şi cu vorbe meşteşugite îi împinge tot la fapte rele.
De pildă , umblă cu scrisori mincinoase şi ades jignitoare despre Corb,
deşi se înrudeşte cu el, şi face tot ce vrea sub epitropia Struţocă milei.
Numai Lupul, dintre jigă nii, şi Brehnacea, dintre pă să ri, îndră znesc să -l
arate ca pe o vietate rea şi intrigantă , vicleană şi ucigaşă .
– Dar cine-i Lupu ? întrebă jupâ neasa Maria.
– Vorba ceea, râ se dască lul, întreb de lup şi… Lupul în uşă . Că ci
nu-i altul decâ t Lupu Bogdan, pă rintele domniei tale.
– Adică chiar… taica?! Şi cum mi ţi-l zugră veşte?
– Bun, înţelept, adevă rat filozof; dar la adunarea de la
Arnă utchioi se poartă prea prudent. Nu se rosteşte asupra alegerii
Struţocă milei. Lasă lucrurile să curgă de la sine. Dimitrie e supă rat pe
dâ nsul că nu ia apă rarea Cantemireştilor, aşa cum s-ar cuveni unui
cumnat.
– Mi-am cunoscut bine socrul, gră i Ion Neculce. Era în adevă r
foarte chibzuit. Fă cea lucruri temeinice şi curajoase, atunci câ nd
credea el că trebuie şi se pot face. Dar mai ales ştia să -şi pă zească
pielea.
– Pentru că tră ise multe şi ştia că prea adesea a mă rturisi
adevă rul e cu primejdie, îl apă ră jupâ neasa Maria. De aceea, dacă mai
marii ziceau că -i albă , iar el vedea că -i neagră , tă cea şi aştepta ca şi
ochii mai marilor să vadă adevă rul: albul alb şi negrul negru.
– Ai dreptate, cinstită jupâ neasă Maria. Cantemir îl pune să zică :
„Unde ră cneşte Leul, nu mai urle Lupul”. Ca să -l ispitească , să -l silească
a se rosti pentru Struţocă milă , Vulpea povesteşte două întâ mplă ri,
două ispră vi din care se vede că Lupul era curajos, iscusit, şiret şi chib-
zuit în tot ce face. Câ nd s-a surghiunit la curtea Corbului a propus ca
Filul sau Inorogul să fie epitrop în monarhia Leului, încredinţâ ndu-l că
numai aceşti fraţi ar putea ţine legă turi prieteneşti şi paşnice între cele
două ţă ri. Ş i în adunarea de la Arnă utchioi Lupu apă ră pe Fil şi pe
Inorog,
– Dască le Ieremia, adevă rul este că Lupu Bogdan hatmanul n-a
fost faţă la acea adunare, îşi scociorî Neculce în sacul cu amintiri. Ş tiu
că l-a oprit Brâ ncoveanu în Bucureşti, anume ca să nu-l sprijine pe
Antioh Cantemir.
– Atunci să ştiţi că Dimitrie Cantemir l-a pus în carte anume ca să
arate că şi Moldova are oameni deştepţi, dâ rji, drepţi, cinstiţi şi viteji.
 – Dască le Ieremia, ai pomenit numele pă să rii ră pitoare numită
Brehnacea, gră i maica Daria. Pe cine întruchipează ?
– Brehnacea, adică Ş oimul cel mare care vâ nează iepuri,
întruchipează pe marele boier Constantin stolnicul Cantacuzino. O
pasă re mare, de rangul întâ i, care se bucură de multă cinste în
monarhia Vulturului. Dimitrie Cantemir o descrie aşa, deschise
dască lul cartea şi citi: „Brehnacea bă trâ nă carea în multe ştiinţe şi
meşterşuguri era deprinsă (că mult să îndreptează cu învă ţă tura
tinereţele, dară şi ştiinţa mult creşte şi să adaoge cu bă trâ neţele)”. Ca
toate pasă rile mari, de pradă , „nu mai puţin decâ t altele de vă rsatul
sâ nge nevinovat ca de-o privală prea frumoasă să veseliia şi de toată
carnea proaspă tă nu să oţă râ ia, nici să scă ră ndă viia, însă de multe ori
câ nd sfaturile grele să zbă tea şi lucrurile mari să dâ rmoia… totdeauna
spre cele mai bine şi odihnite lucruri învă ţa şi îndemna”. Deci, deşi era
lacom şi hră pă reţ, ca sfetnic a fost înţelept şi doritor de împă ciuire.
– Aşa-i, dar dacă Brehnacea e stolnicul Constantin Cantacuzino,
zise Daria, foarte ră u a greşit pâ râ ndu-l pe Brâ ncoveanu şi dâ ndu-l pe
mâ na gealaţilor lui Gin Ali, că peste doi ani şi el şi feciorul să u, Ştefan
vodă Cantacuzino, fost-au spâ nzuraţi în Istanbul. Iaca, sunt de-atunci
şase ani…
– Eram în Ţ arigrad, adeveri dască lul Ieremia, şi ştiu ce cumplite
împoncişă ri şi sâ ngeroase ră zbună ri s-au
să vâ rşit atunci. Dar, cum tot Dimitrie scrie: „Cine face,
face-i-să .”
– Ştiţi, cinstiţi priveghetori, vorbi Silion, câ nd a auzit de moartea
cumplită a Brâ ncoveanului şi a Cantacuzinului, Dimitrie Cantemir a
plâ ns cu lacrimi amare şi multe zile n-a ieşit din casă ! Mie mi-a spus:
„De zeci de ori aşa era să mi se întâ mple şi mie şi fratelui meu Antioh…
Ş i-o să se întâ mple asemenea groaznice omoruri câ t timp ţă rile
româ ne vor fi sub epitropia sultanului.”
– În „Istoria ieroglifică ”, se întoarse dască lul Ieremia la povestirea
lui, Brehnacea îşi dovedi înţelepciunea atunci câ nd povă ţui ca muştele,
adică albinele, viespile, bondarii, ră zvră tite împotriva jigă niilor mari şi
a pă să rilor ră pitoare, să nu fie ucise, ci fă cute prietene. Cu vorbe alese
împiedică pe Corb a se ră zbuna împotriva Inorogului şi chiar ascultâ nd
povaţa Ş oimului, propovă dui împă carea între cele două monarhii.
– Dască le, nu ne-ai spus cine-i Cucunozul?
 – Mai spun o dată , jupâ neasă Maria. Cucunozul, numele unui soi
de şoim, nu-i altul decâ t Mihai Cantacuzino spă tarul, pasă re ră pitoare,
foarte trufaşă . El hotă ră şte ca Vidra să fie izgonită , iar Struţocă mila să
capete epitropia asupra jigă niilor. Ştie că , în adunare, potrivnicul cel
mai de samă al Struţocă milei este Lupul. Învinuieşte Brehnacea de
laşitate şi sfă tuieşte pe Ş oim să vină în monarhia Vulturului,
încredinţâ ndu-l că nu i se va întâ mpla nimic, adică nu va îngă dui
Corbului să se ră zbune pe el, pentru că umblă să râ nduiască pacea cu
Inorogul. Cantemir îşi cam bate joc de el scriind: „Această pasă re, dară ,
cu mare mâ nie, mai mult din stomahul tulburat decâ t din rostul fă ră
sfat, într-acest chip cuvintele deodată cu balele îşi stropiia”.
– După câ t bag samă , pe Cantacuzini i-a botezat cu nume de
pasă ri din neamul şoimului.
– Da, vel hatmane. Şi cred că ghiciţi acum cine este Ş oimul în
„Istoria ieroglifică ”, ales că de multe ori l-aţi auzit pe Dimitrie
numindu-l aşa.
– Nu poate fi decâ t Toma spă tarul Cantacuzino, ră spunse
jupâ neasa Maria, cel care acum e general la ţarul Petru.
– A ajuns bine: dacă nu împă rat, mă car slujitor la un împă rat, se
veseli că pitanul Silion.
– Precum ştiţi, este feciorul agă i Matei Cantacuzino, vă r primar cu
Constantin vodă Brâ ncoveanu şi cu doamna Casandra, soţia lui
Dimitrie Cantemir, se dovedi jupâ neasa Maria bună cunoscă toare a
înrudirilor Cantacuzine
– Cantemir l-a pus pe Şoim mai mare peste dulă ii care-l urmă resc
pe Inorog în Cetatea Lă comiei. E o vietate puternică şi hră pă reaţă , dar
câ nd se încredinţează de cinstea Inorogului şi-l face frate de cruce.
– Dască le Ieremia, îl opri Neculce, ne-ai cam ameţit cu atâ tea
nume nă scocite. Ca să te mai putem urmă ri, se cere să ne limpezim iară
mintea cu un pahar de vin, să ne îndulcim cu câ te o că niţă de must şi cu
ciorchine de struguri dulci şi-nmiresmaţi. Iar plă cinta învâ rtită , cu
brâ nză de oi umplută şi cu miere îndulcită , iată , vă aş teaptă , caldă , sub
şervete de in, ţesute de însă şi jupâ neasa mea.
– Prea bine! se ridicară toţi, ră suflâ nd uşuraţi, despovă râ ndu-se
de grija de a ghici şi a ţine minte toate
numele astea ciudate, nă scocite ele duhul cel nă struşnic al lui Dimitrie
Cantemir.
 – Nu-mi închipuiam că v-am pregă tit un priveghi atâ t de greu, se
dezvinovă ţi dască lul, aşezâ nd cartea în jilţ, pe locul să u, şi pă şind prin
cerdac, întru dezmorţirea oaselor. Gustară din plă cinta şi din poame,
se îndulciră cu mireasma binefă că toare a mustului şi a vinului. Silion
îşi aminti că Dimitrie Cantemir iubea mult strugurii din Huşi, precum şi
perjele bine coapte, împă nate cu miezuri de nucă nouă şi că de multe
ori cerea să i se aducă asemenea roade de la Silişteni, cumpă rate de la
„ră zeşii cei perjari, vâ nă tori de tă tari”, cum îi plă cea să -i poreclească .
– Ş i câ nd stam la Harcov mult le ducea dorul şi le pomenea des. Ş i
doamna Casandra, câ nd era bolnavă ,
suspina: „Mi-i poftă de nuci din ţara noastră ”
– Hm…, se întristă vel hatmanul Neculce, aşezâ ndu-se în jilţ şi
fă câ nd semn şi celorlalţi să se cuibă rească în locurile lor. Ne-a fost
doamnă doar opt luni şi n-a apucat nici o toamnă moldoveană ca asta…
Dască le, zi-i mai departe, rogu-te, cu povestirea şi citania „Istoriei
ieroglifice”. Că ne dezvă lui o faţă necunoscută a Cantemirescului.
Încuviinţâ nd, dască lul se apropie de jilţul să u şi o vă zu pe Daria
prefirâ nd filele că rţii. Câ nd îl simţi ală turi tresă ri
şi-şi ceru iertare, apoi îndră zni:
– Dască le Ieremia, mult te rog, împrumută -mi-o s-o copiez.
– E greu, foarte greu de înţeles, maică Daria.
– Tocmai de aceea, cinstite dască le: Copiind-o, urmă resc mai pe-
ndelete gâ ndul scriitorului şi-l pă trund.
– Bine, Daria; ţi-o împrumut, dar nu mai mult de trei luni. Că în
preajma Cră ciunului voiesc a pleca la Bucureşti şi trebuie s-o am cu
mine. Aşa… V-aţi aşezat toţi? Buun… Mare însemnă tate dă Cantemir
Vulpei. Bă nuiţi cine-i?
– Dacă ne întrebi ca pe şcolari, râ se Neculce, să cerc a ră spunde
eu. Vulpea e jiganie, înţeleg deci că nu poate fi decâ t porecla unui boier
din… monarhia Leului, din Moldova, care să fie foarte şiret şi viclean,
ră u, dar nu fă ţiş, ci din umbră . Ş i pentru că ai spus că , în „Istoria
ieroglifică ”, lui Iordache Ruset i-a dat nume Pardos, ca Vulpe l-aş
prepune pe Ilie Enache Ţ ifescu, zis Frigevacă .
– Întocmai! Ş i mult mă bucur că l-ai desluşit din mulţimea…
jigă niilor. Asta însamnă că ai început a descâ lci „Istoria ieroglifică ” ;
dar, mai ales, că ţi-ai cunoscut bine contemporanii: îi ghiceşti şi sub
numele vietă ţilor cu care doar sufletul li se asamă nă .
 – Să fiu cinstit, dască le, înă lţă vel hatmanul fruntea, de multe ori
l-am auzit pe Dimitrie Cantemir zicâ ndu-i lui Frigevacă „Vulpea cea
hicleană ”, marele meşter al fă ţă rniciei, cumpă nind orice vorbă şi
socotind fiece pas…
– Dar ştim că Ilie Ţ ifescu era cam gâ ngav, zise jupâ neasa Maria.
Era chiar caraghios repetâ nd mereu „vai-de-mi-şi-de-mi”…
– Poate tocmai de aceea, Dimitrie Cantemir l-a pus să vorbească
drept ca un retor, să povestească mult, pe larg, snoave şi pilde cu tâ lc.
Vulpea are mare dragoste pentru Corb, din prâ nzul că ruia de multe ori
s-a înfruptat. Urmă rind, cu şiretenie, să atragă ura asupra Filului şi a
Inorogului, ca şi asupra Lupului, Vulpea îl aţâ ţă pe acesta din urmă a
vorbi în faţa adună rii despre Struţocă milă , despre Fii şi Inorog. De ce?
Pentru că ştie bine: despre Struţocă milă nu va putea vorbi de bine, ci
numai de ră u, întrucâ t îl cunoaşte din vremea câ nd i-a fost cumnat, iar
pe Fil şi pe Inorog nu-i va putea ocă rî nu numai pentru că -i sunt
cumnaţi şi-i cunoaşte foarte bine, dar şi pentru că îi iubeşte ca pe nişte
fraţi. Ş i într-un caz şi în altul, Lupul s-ar fi pus ră u cu Corbul, ceea ce el
nu dorea defel; dar, în schimb, doreau Pardosul şi Vulpea.
– Mare şireclie! exclamă jupâ neasa Maria. Frigevacă a fost scula
lui Iordache Ruset în uciderea Costinilor.
– Da, cinstită jupâ neasă . Jiganie din râ ndul întâ i printre cele „de
sâ nge mâ ncă toare”. Dar lucrează numai din umbră , cum s-a zis, numai
cu şiretenia. Se numeşte a fi prieten cu Pardosul, că ruia îi împlineşte
poruncile tainice. Pare a fi în slujba Corbului, din masa că ruia se
înfruptă adesea, dar numai ca să adulmece, cu mirosu-i iscusit, tot ce-i
aduce foloase. Nu arată , dar iubeşte duhoarea greţoasă a stâ rvurilor.
Chiar că inarea cu „vai-de-mi-şi-de-mi”… nu-i decâ t o fă ţă rnicie care-i
îndulceşte inima, ca şi cum ar fi
uns-o cu miere. Ş i asta, deoarece ştia că , în curâ nd, cel că inat n-avea să
mai fie. E o lighioaie „pre pâ ntece tâ râ toare”, de sâ nge fierbinte ca şi de
„stâ rvurile împuţite” nesă turată . A vâ nat totdeauna din umbră , din
întuneric. Gâ cea, simţea, se că lă uzea după miros; dar nici vă zul nu-i era
prost: vedea înlă untrui dobitoacelor, le citea duhul. Proorocea soarta
celor care se apropiau de moarte şi fă cea ce fă cea ca să le dea brâ ncirea
cea de pe urmă . I-a reuşit socoteala asta în uciderea Costinilor, nu în a
lui Lupu Bogdan…
- Dar dacă el, Ilie Frigevacă , a strecurat otrava în cafeaua pe care
vodă a dat-o hatmanului Bogdan? întrebă jupâ neasa Maria.
 – Vulpea, zice Cantemir „sau de sula zavistiii împunsă sau de
vicleşugul şi ră utatea firii sale împinsă şi preste simţirea ei adevă rul
atinge”. În adunarea de la Arnă utchioi îndeamnă pe alţii să se ridice
împotriva Corbului: de pildă pe Lup şi pe Ş acal. Pe Şacal îl ademeneşte
împotriva Struţocă milei, învinuind-o că nu-i jiganie adevă rată , ci-i o
îmbinare hidoasă între dobitoc şi zbură toare. Nefiind nici numai
patruped, nici numai pasă re, nu poate stă pâ ni peste ţara Leului, ci
trebuie aruncată în nică ieri. Pe Lup, Vulpea îl socoteşte o „jiganie filo-
soafă ” şi cearcă să -l atragă în cursă , să -l scoată din tă cere a prudenţă şi
să spună dacă este pentru sau împotriva Struţocă milei. Ş i pentru că
Lupul tă cea, Vulpea a vrut să dovedească adună rii că , în fapt, este o
jiganie iscusită . Ş i-atunci a povestit, cu agerime şi viclenie, cum Lupul a
pă că lit un om să rac şi dulă ii lui şi a să rit, împreună cu alţi lupi, peste
gard, în ocol şi „fietecarele mielul să u luă ” şi se veseliră să „dea foamei
potolire”. Sau, în a doua povestire, cum Lupul a pă că lit pe un
herghelegiu „carile precâ t era de bun pă zitoriu, pre atâ ta era la vin tare
bă u- toriu”, şi i-a mâ ncat un armă sar. Nu iubea Struţocă mila, dar a
povă ţuit Coşcodanul, Papagaia, Coţofana de Europa şi chiar pe
Maimuţa Liviei s-o aleagă epitrop în ţara Leului.
– Cine-s toţi aceştia? întrebă Neculce, cu oarecare paimă .
– La râ nd : Ienache Vă că rescul, vistierul lui Brâ ncoveanu, Ion
Comnen, acel retor vestit care l-a convins pe Brâ ncoveanu să se
înţeleagă şi să se împace cu Inorogul; el vrea, ca şi mine, să se unească
muntenii cu modovenii, iar acea unire să se facă sub epitropia
Corbului. Ca o pasă re foarte învă ţată ce este, Papagaia socoteşte că
Struţocă mila şi râ vna ei spre epitropie sunt adevă rata pricină din
adunare. Scrie Cantemir, în cartea asta, că „vulpea, precum din fire
ieste bună adulmecă toare”, mare grijă „purta ca nu cumva adevă rul să
gră iască şi vicleşugurile acum ascunse vreodată să se dezgolească ” şi
cu dâ nsul să se piardă . Ca să -şi bată joc de Vulpe, spune că , în vremea
epitropiei Struţocă milei, şi-a dat duhul sufocată cu un pui, pe care a
cercat să -l înghită întreg, din lă comie.
– Bine-a fă cut! se bucură că pitanul Silion. Asta merita.
– Mare însemnă tate dă Cantemir Cameleonului care, precum de
multe ori am spus, este Scarlat Ruset, cel crescut, cum aţi mai auzit, ca
şi Dimitrie Cantemir, la Şcoala Camilopardului…
– A lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, adă ugă Daria,
bucuroasă că şi-a amintit această poreclă .
 – Da, maică Daria. Cameleonul este îndră cit de isteţ, în toate şi
harnic numai la cele rele, schimbă tor ca vâ ntul şi după stă pâ nii pe
care-i slujeşte ori îi tră dează , dar mai ales după cum îi porunceşte
câ ştigul cel mai mare de arginţi. Deşi, în fapt, avea chip de bă rbat
frumos, Dimitrie Cantemir l-a zugră vit după firea lui cea urâ tă şi
tică loasă . O jiganie pocită : cu gura spintecată pâ nă la umeri, fă ră gâ t, cu
spinare ca a porcului, grebă noasă şi gâ rbovă , dar mai ales limba, a
mirare de lungă , în vâ rf dă ruită cu un clei sau vâ sc cu care prinde
musca, o vâ ră în gura-i câ t un hă u şi-o dumică . Asemenea chip hidos se
potriveşte sufletului să u de uneltitor, de nă scocitor de intrigi, cu pur-
tă ri urâ te, neomeneşti, de o strivitoare neobră zare. Are totdeauna
pă rerea celui cu care stă de vorbă sau care-l plă teşte mai bine. Este
întruchiparea mincinosului, a fariseului neruşinat, a secă turii care stă
adesea cu… dosul în două luntri şi pescuieşte în apă tulbure, murdă rită
de spurcatele lui bale.
– Apă pe care, adesea, el o tulbura, cu meşteşug mare, ca să
prindă peştele cel mai de preţ, spuse Silion,
– Aşa-i, că pitane. Împreună cu Râ sul şi cu dulă ii, îl pâ ndesc şi-l
caută întruna pe Inorog, să -l vâ neze, cu otră vite să geţi.
– Cine sunt dulă ii? întrebă Daria.
– Sunt oamenii Corbului trimişi în Ţ arigrad ca, împreună cu
ogarii şi coteii, să iscodească toată Cetatea Lă comiei, să -l apere pe
stă pâ nul lor şi să încolţească pe neprietenii lui. Dulă i, ogari şi cotei au
şi hră nesc în Cetatea Lă comiei toţi epitropii celor două monarhii. între
dobitoacele pomenite .În „Istoria ieroglifică ” este şi Bivolul de Cina sau
de China. Aşa i-a zis lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, pe care Corbul
l-a rugat să ajute la împă carea cu Inorogul. Dimitrie Cantemir îl descrie
aşa: …„la trup ieste negru, la cap alb, la picioare pag, la coamă comos
precum caii de Schitiia, la isteciune din vulpe nu ră mâ nea. Iară hirişiia
cea mai. chiară îi este totdeauna a ră gi şi nepă ră sit a mugi”…
– Dască le, Dimitrie-i prea ră ută cios cu acest prelat foarte învă ţat,
care multe slujbe şi învă ţă turi a adus ortodoxiei şi scrieri însemnate a
tipă rit la Bucureşti şi la Iaşi, spuse vel hatmanul, după ce Ieremia
închise cartea din care citise.
– Adevă rat, vel hatmane: îl înfă ţişează cam caraghios şi strâ mb;
dar „trup negru” tă lmă ceşte rantia neagră , „picioare page” va să spună
că poartă că lţuni albi, iar ,,cap alb” închipuie bă trâ neţea lui.
– De unde ştii că -i aşa? nu voia Neculce să creadă .
 – Tă lmă ceşte Cantemir însuşi: a scris doar o carte cu cheie.
Trebuie să spun că şi eu, dască lul Ieremia Cacavela, sunt cuprins în
„Istoria ieroglifică ”. Mă numeşte Privighetoarea.
– A, frumos! se bucură Daria. Nume foarte potrivit pentru harul
domniei tale de retor, cu vorbă înaripată şi glas melodios.
– Te-a iubit mult, dască le, surâ se că pitanul Silion.
– Da, m-a iubit; dar a fost şi supă rat pe mine că l-am slujit şi pe…
Brâ ncoveanu. Era să zic pe… Corb. Drept aceea mă cam înţeapă cu
ironia. Zice că sunt o vietate cu „limbă lată şi voroavă neîncetată ”…
– Ei, dacă te-ar auzi în sara asta, şugui Neculce, ar zice: „Ci bine l-
am vă zut şi adevă rat zugră vitu-l-am”.
– Da, da; dar iată ce mai scrie: …„pentru ce aşa mult ritoriceşte,
nici ea nu poate şti”. Ba chiar că „în cuvâ nt vreodat a să osteni nu ştie”.
Ş i-mi zice aşa pentru că mă cunoaşte ca ză mislitor al multor cuvâ ntă ri.
Era însă supă rat pe mine că un retor iscusit ca mine, în adunarea de la
Arnă utchioi, nu m-am ostenit să -l apă r pe Fil sau mă car să flocă iesc
Struţocă mila, fă câ nd-o de râ s. Ba, mai mult, mă învinuie că în acea
adunare am că utat să ticluiesc din „lexicoanele etimologhiceşti”
numele Struţocă milei. Asemenea îndeletnicire i-a supă rat foarte pe
Inorog şi pe Fil. Drept aceea iar mă ocă ră şte, zicâ nd „că voroava lungă
şi tot aceea, de multe ori poftorită , adică repetată , de-ar fi câ t de dulce
şi de frumoasă , pâ nă mai pre urmă să arate greţoasă şi să ţioasă ”…
Nă dă jduiesc că în sara asta de priveghi n-am trecut mă sura.
– Nu, dască le, că nu te lă să m noi, îl încredinţă Neculce, râ zâ nd.
Cum începem a moţă i, te oprim şi poftim a gustare must şi vin întru
alungarea somnului şi împrospă tarea puterilor.
– Vă mai sunt dator cu tă lmă cirea numirii de muşte Adică albine,
viespi, bondari, trâ ntori. Vreţi să ştiţi pe cine numeşte aşa?
– Vrem, dască le! râ se jupâ neasa Maria. Că între atâ ta norod de
jigă nii şi oră tă nii n-o fi foc de-om mai afla şi despre nişte biete gâ zuliţe
nevinovate…
– Albinele închipuie ţă ranii de dajdie, plă titorii de bir şi angarele.
Ele adună mierea şi fac belşugul şi luxul dobitoacelor şi pă să rilor din
amâ ndouă monarhiile. Viespi le zice seimenilor, dă ră banilor şi tuturor
lefegiilor, iar trântorii sunt scutelnicii. Muştele se ră zvră tesc,
burzuluite, că n-au fost întrebate în alegerea epitropului. Ele vor să se
pă streze stră vechiul obicei de a fi faţă la alegerea ocâ rmuitorului.
Cantemir scrie: …„albina să mâ nţa şi suliţa, mierea şi fierea tot într-un
pâ ntece poartă ”. Bâ zâ itul lor îl tă lmă ceşte ca pe-o chemare la bă tă lie:
„Sculaţi fraţi şi mergâ nd, viespilor ştire să dă m, pre tă uni şi pre
gă rgă uni împreună să ridică m şi cu toţii la prisaca albinelor să ne
adună m, unde, de obşte sfă tuindu-ne, să alegem şi să că ută m cu ce
privileghie” (drept). Vă zâ nd asemenea ră scoală , monarhia Vulturului şi
a Leului „de mâ nie, ca beşica de vâ nt se umplură .” Ş i porunci nimicirea
lor: „curâ nd dară în unghi să -i fă râ maţi, în colţi
să -i zdrumicaţi, în labe să -i spintecaţi şi cu lutul şi ţă rna să -i amestecaţi
şi ca pravul şi pulberea în vâ nt să -i aruncaţi”. Iar ră zboiul fioros dintre
pă să ri, jigă nii şi muşte e descris pe larg şi cutremură tor. De pildă :
„Jiganiile să riia, să trâ ntiia, suspina, stră muta, capul li să învâ rtejiia,
greaţa li să scorniia, iară altceva nici procopsiia, nici îşi folosiia (că
precum mâ niia naşte izbâ nda, aşa izbâ nda nedobâ ndită naşte dosada,
cu care mâ niia singură ca cu laţul să u să sugrumă )”. Dintre pă să rile
ră pitoare, Brehnacea vorbeşte în faţa întregii adună ri şi apă ră muştele,
cum am mai spus, sfă tuind pe epitropi să caute „fră ţia” şi nu „veciniia”
lor.
– Cred că acum te-ai apropiiat de sfâ rşit, dască le.
– Da şi nu, vel hatmane. Dar, rogu-vă , nu vă pierdeţi ră bdarea. Aţi
înţeles că Filul este Antioh Cantemir.
– Că ruia şi în faţă îi spunea „Elefantule”! îşi aminti Silion.
– Ş i eu l-am auzit poreclindu-l aşa. Dar, în fapt, „Istoria
ieroglifică ” este povestea pă ţaniilor, a suferinţelor Inorogului, „jigania
cea vestită şi de colţii a tuturor dulă ilor aşa mult dorită ”. O poveste cu
meşteşug ticluită , cu pricepere şi multă fantezie înfă ţişată , cu filozofie
si ironie amestecată , cu îngă duinţă pentru unii şi cu necruţare pentru
alţii ticluită şi cu mult har scriitoricesc scrisă . Cum am mai spus, la
Arnă utchioi jigă niile şi pă să rile s-au adunat să se sfă tuiască pentru
alegerea epitropului din monarhia Leului. Dar sfatul s-a preschimbat
într-o vajnică şi necurmată gâ lceavă . Pricina? Mai multe jigă nii şi pă -
să ri de pradă voiau să -şi impună epitropul să u. Tă ră boiul se aţâ ţă câ nd
se iveşte un al treilea pretendent: Liliacul. În vâ ltoarea tă ră boiului,
printre fulgerele învinuirilor şi tră snetele ameninţă rii cu moartea, pe
Inorog îl vâ nează multe pă să ri de pradă şi o parte, adică în fapt cele
mai fioroase dintre jigă nii. Îl apă ră , cu multă prudenţă , Lupul,
Brehnacea cea bă trâ nă şi câ ţiva dintre Şoimi. Chiar de la început,
cartea povesteşte cum Corbul a prins scrisorile dintre Inorog şi Lup, în
care se vedea că , în locul Vidrei, cereau să pună epitrop pe Fil. Râ sul cu
negru picat…
– Adică Manolache Ruset! să ri jupâ neasa Maria.
– Da, el, a rostit o cuvâ ntare, înfă ţişâ ndu-l pe Inorog ca pe o fiară
primejdioasă , nedomolită , rea şi vicleană . Aşa fiind, trebuia, neapă rat,
să fie vâ nat şi surghiunit într-un ostrov, unde bâ ntuie molima ciumei.
Dar Molia din blane…
– Vai de mine! se că ină Neculce. Cine-o mai fi?
– A, e Athanasie Papazoul, omul, iscoada Inorogului în adunare. El
îl vesteşte despre învinuirile şi ponegririle Râ sului. Ajutat de vră jitori,
de dregă torii otomani, Inorogul izbuteşte să rupă cursele şi să farme
capcanele întinse împotrivă -i şi să scape nevă tă mat. Numai că Filul a
venit la adunare cu gâ nd ră u aşupra fratelui să u, Inorogul, crezâ nd că
poate pune mâ na pe epitropie, cu sprijinul jigă niilor cu care a lucrat în
epitropia dintâ i. Vede însă , cu amă ră ciune, că nici Corbul nici
Leopardul, adică Pardosul vă rgat, nici Râ sul nu mişcă un deget pentru
dâ nsul. Ş i-atunci se întoarce la Inorog, că it şi cu fruntea plecată ,
destă inuind şi osâ ndindu-şi nemernicia cu care şi-a batjocorit fratele.
Încreză tor în sine şi în Vrăjitorii cei mari prieteni…
– Mehmet Cerchez, Iusuf Daul…
– De bună samă ! Cu ei cearcă a înfrâ nge nesă buinţele şi tiranicele
ambiţii ale pă să rilor ră pitoare. Dar Vră jitorii, după ce-i fă gă duiesc
marea cu sarea, îşi „schimbă feţele” şi, într-ascuns, trec de partea
Corbului. Adică , înţelegeţi?, ascultă de sunetul plă cut al aurului adus de
Struţocă milă . Râ sul şi Cameleonul îl prigonesc, îl hă ituiesc fă ră
încetare pe Inorog. Chiar Vră jitorul cel mare intră în luptă şi curmă
orice legă tură a Inorogului şi a Filului cu monarhia Leului. Ba, şi mai
mult, porunceşte dulă ilor să -l prindă pe Inorog şi să -l ucidă . Dar iată că
muştele se ră zvră tesc împotriva pă să rilor de pradă şi a jigă niilor
fioroase, tocmai câ nd se aflau la un mare banchet. Dintre toate vietă ţile
numai Brehnacea povă ţuia ca Filul şi Inorogul să nu mai fie prigoniţi,
nici surghiuniţi. Dar mă car că vorbirea Brehnacei ca „mă rgă ritariul
curat la aurul nespurcat şi pietrile scumpe frumos cu aur alcă tuită era”,
n-a înduioşat inimile împietrite şi pizmuitoare, precum zice apostolul
Pavel: „Cel bun vă z, pricep şi laud, dară cel ră u urmez.” Deci Corbul
trece peste sfatul Brehnacei şi, ajutat de Pardos, de Râ s, de Cucunoz şi
de alte jigă nii sâ ngeroase, porunceşte Ş oimului şi dulă ilor lui să -l
vâ neze mai departe pe Inorog, fă ră milă şi să -i pună capă tul. Noroc că
fugă ritul află adă post pe un munte înalt.
– La Buiukdere! aminteşte Daria locul de refugiu, unde l-a vă zut
şi ea, în mare taină , dovadă că urmă rea cu toată luarea-aminte
istorisirea dască lului, oricâ t de încâ lcit se depă na şi mereu împletită cu
citiri din carte.
– Da, maică Daria. De acolo a trecut în coteţul „Cucoşului
Europei”…
– Stai că acesta nu mai ştiu cine poate fi!
– Cine altul, vel hatmane, decâ t solul Franţei, marchizul de
Férriol. Ascultaţi cum descrie Dimitrie Cantemir „coteţul” Cucoşului
Europei. Staţi să gă sesc tă smă luţa… Aşa, aici: „Cucoşul acela lă cuia într-
un munte înalt şi mare”…
– Adică în Galata. Acolo era palatul ambasadei frâ nceşti.
– Da, că pitane Silion… „Lă caşuri avea multe şi mari, din toate
pă rţile bine întă rite şi cu tot feliul de copaci roditori (de sub a că ror
ră dă cini ape ră ci curgă tori ieşiia), încongiurate şi înfrâ mseţate era,
atâ ta câ t la bună tatea locului câ te s-ar cerca, una mă car nu lipsiia.”
Încredinţat că nu-i vrednic de simpatia cuiva cel care nu face nimic
pentru ea, Inorogul scrie Cucoşului o epistolă plină de dragoste. Zice în
acea epistolă : simpatia „fiica asă mă nă rii ieste şi din dragoste să naşte”,
încredinţat că „din dragoste se naşte dragostea”, iar „prieteşugul între
muritori lucru prea minunat” este, pentru că „alt el într-altul şi alt altul
în sine ieste, tră ieşte şi vieţuieşte”. Scrie despre prigoana la care, fă ră
încetare şi fă ră cruţare, este supus: „…În ceriu de m-aş sui, acolo sunt
câ ini, în fundul mă rii de m-aş coborî, acolo sunt dulă i, în munţi cotei, în
dealuri copoi, în câ mpi ogari, în stuhuri sampsoni
şi-n tot locul fă lci deschise, guri gă scate şi colţi râ njiţi ca şi cum ar fi
să mâ nţaţi pretutinderea împă naţi sunt”…
– Dască le Ieremia, îl opri jupâ neasa Maria, ne cuprind fiorii
groazei.
– Pe drept cuvâ nt, cinstită gazdă . Ci asta dovedeşte că Dimitrie
Cantemir are mare talent de a povesti ceea ce a tră it, gâ ndit şi simţit.
Spunea de multe ori: „Poezia, ca şi adevă rul, este o trebuinţă a
sufletului”… Ş i încheia epistola: …„Deci supt acoperă mâ ntul dragostei
tale, aciuindu-mă , voi ră mâ nea, ca şi eu, în vreme ce fortuna îmi va
sluji, ră splă tire precum voi putea să fac, datoriu să fiu.”
– Ş tia limba franceză ? întrebă jupâ neasa Maria.
 – Da, ştia bine, încuviinţă Ieremia. Dealtfel şi aici, în Istoria asta,
scrie : …„că ci Inorogul în glasul Cucoşului a câ nta ştia”. Uitâ nd
binefacerile cu care l-a bucurat, Cameleonul s-a preschimbat din
prieten în dulă u, în cel mai vajnic vâ nă tor al Inorogului. De aceea
Dimitrie Cantemir îl înfierează cu vorbe arză toare, tă ioase şi cu mult
oţet amestecate, zicâ ndu-i: „organul fă ră delegii, vasul otră vii, lingura
vră jbii, tocul minciunii, suliţa amă gelii, cursa vicleşugului, vă psala
strâ mbă tă ţii şi vâ nză toriul dreptă ţii”. Jiganie fioroasă şi crudă care
„pentru bine cu ră u ră splă teşte”. Sfada, harţa, pâ ra, bă tă lia, încă ierarea
par a nu se mai sfâ rşi. Cameleonul cată să scoată pe Inorog, cu orice
preţ, din adă postul lui tainic, ca să -l prindă dulă ii ori crocodilii.
– Nu mai ştiu dacă ai spus ori am uitat eu: cine-s crocodilii?
– Sunt pristavii bostangiilor otomani. Ca să -i dea de urmă ,
Cameleonul îl întă râ tă mereu pe Şoim împotriva Inorogului. Se preface
iar prieten, voitor de bine şi izbuteşte a pune la cale o întâ lnire între
dâ nşii. În această întâ lnire, ca să -l convingă de cinstea lui, Inorogul
povesteşte Vulturului istoria neamului să u. Povesteşte despre moartea
pă rintelui să u, Monocheroleopardalis.
– Numele acesta ciudat şi pompos, observă Ion Neculce, e încă un
fel de laudă a pă rintelui să u. Că avea Dimitrie această trufie.
– Eu am stat lâ ngă mă ria sa Constantin vodă Cantemir, simţi
Daria nevoia să -l apere. Ş tiu că a să vâ rşit multe ispră vi şi vitejii, că
primise zeci de ră ni, iar semnele lor adâ nc îi erau să pate pe trup. Ş i eu
ştiu câ t a suferit din pricina omorului spre care l-a împins duhul ră ului,
numit Iordache Ruset. Se că ina, plâ ngea în barbă , câ nd îşi amintea şi
ră u îi ocă ra şi-i blă stă ma pe povă ţuitorii nelegiuirii, pâ râ şi şi uneltitori.
– Aşa o fi, dacă ziceţi. Ci eu voiesc să mă întorc la Inorog, şi să
spun că , după ce a vorbit cu amintiri şi filozofie, Ş oimul, ascultâ nd, îşi
schimbă pă rerile şi zice: Inorogul este o fă ptură deosebită şi merită a
tră i pentru binele româ nilor. El cere Cameleonului să nu-l mai pri-
gonească , să -l lase în pace. Dar mult prea schimbă toarea jiganie se
preface a primi porunca şi sfatul ca, pe sub ascuns, să -l pâ rască pe
Ş oim Corbului că s-a vâ ndut Inorogului, pentru bani.
– Multă încurcă tură şi zavistie a mai ză mislit şi acel Scarlatache
Ruset, se înclină Neculce. Dator sunt să vă dau dreptate şi domniei tale
dască le Ieremia si ţie Daria. Aşa am să -l înfă ţişez şi eu în letopiseţ.
– Mai greu va fi, vel hatmane, cuvâ ntă că pitanul Silion, să -l
înfă ţişezi pe Dimitrie Cantemir aşa cum l-am vă zut eu, amă râ t şi
otră vit, lâ ngă un Scarlatache că inat şi spă sit, de jurai că om mai
cumsecade ca dâ nsul nu se mai află pe faţa pă mâ ntului.
– Am cetit de mai multe ori vorbirea dintre Inorog şl Şoim, urmă
dască lul Ieremia. I-a povestit despre scurta epitropie, de câ teva
să ptă mâ ni, în monarhia Leului, după stingerea Monocheropardalisului.
Despre felul cum Vidra şi-a cumpă rat epitropia, cu ajutorul Corbului,
care i-a dat tron, bani şi pe Mreana de soţie, cu zestre bogată . El, Ino-
rogul, nevoit este să fugă în Cetatea Lă comiei şi să se aşeze la
Grumazii-Boului.
– Ce loc e acesta?
– Bosforul, vel hatmane… Ca epitrop, Vidra jefuieşte cu nemilă ,
după voie şi poftă , monarhia Leului, secă tuind-o de toate bună tă ţile.
Vă zâ nd aşa, Inorogul adună jigă niile bejenite, face solia cu jalbă la
Vră jitorii locului, la marii dregă tori şi, plă tind „50 de sâ ngeroase”,
adică de pungi adunate cu sudoare şi sâ nge, dobâ ndeşte pentru Fil
epitropia în monarhia Leului, iar el ră mâ ne de strajă în munţii de la
Grumazii-Boului…
– Cum am zice, capuchehaie.
– Întocmai, Daria. Inorogul se că lă uzeşte după învă ţă tura lui
Seneca filozoful, care zice: Gloria fugientes magis sequitur, adică faima
mai de grabă se ţine după cei ce fug de ea. Dar Corbul, clocotind de
mâ nie, face „mare descâ ntec”, tot cu… „sâ ngeroase”, îl mazileşte pe Fil
şi urcă pe Vidră , pentru a doua oară , în scaunul de epitrop în monarhia
Leului. Ca să -i fie bine Vidrei, prigoneşte, vâ nează pe Inorog şi pe Fil,
silindu-i să se ascundă în locuri tari şi tainice, adică în casele unor mari
dregă tori. Din ascunzişul lui, Inorogul izbuteşte a-i îndupleca pe Lup,
Urs, Vulpe, Şacal şi Struţocă milă , pribegi în monarhia Vulturului, să
pâ rască Vidra la Corb, ca pe-un sâ ngeros jefuitor al ţă rii şi al norodului.
Aflâ nd că ginerele să u e tiran, hapsâ n, hulit de toţi şi că , prin asta, îi
ştirbeşte şi lui faima cea bună , Corbul îl cheamă pe Lup şi-l roagă să
mijlocească împă carea cu Inorogul şi cu Filul. Dar iată că află Pardosul,
Cameleonul şi Râ sul. Ei îl sfă tuiesc pe Corb ca, în adunarea de la
Arnă utchioi, să sprijine Struţocă mila, jigania pocită , ocrotită de ei.
Alegerea ca epitrop se face după multă ză bavă , ciorovă ială şi zurbavă ,
dar lumii se vesteşte în felul pehlivă niilor la iarmaroc, bă tâ nd tobele,
strigâ nd şi urlâ nd asurzitor: „Iată că Struţocă mila de titlul vredniciei şi
stă pâ nirii vrednică ieste! Iată că mare să află însă mnarea numelui ei!”
Dar toţi ştiu că a fost aleasă nu pentru merite, ci pentru că : „Aşa
porunceşte Vulturul (adică padişahul), aşa va Corbul, aşa îndeamnă şi
sfă tuieşte Cucunozul”… De bucurie că li s-au împlinit voile, pă să rile
ră pitoare şi jigă niile cele fioroase fac ospă ţ mare, împă ră tesc. Dar cum
alegerea Struţocă milei a cerut multă cheltuială , iar banii s-au scos prin
„a multora multă asupreală şi mare înă duşală ”, a celor mici, a muştelor:
albine, viespi, gă rgă uni, ţâ nţari, suferinţa lor coace ca un „că rbune
ardză toriu şi foc pâ rjolitoriu”. Drept aceea, viespile aţâ ţă pe albine, pe
trâ ntori şi tă uni, pe gă rgă uni, pe furnici şi ţâ nţari la ră scoală . Şi, în
adevă r, se ră scoală şi se nă pustesc peste ospă ţul cel împă ră tesc tocmai
câ nd jigă niile şi pă să rile se ospă tau mai abitir şi se desfă tau „cu tot
felul de dezmierdă ri”, tocmai câ nd beau pahar după pahar şi, „cu
aburul vinului” în cap, îşi lă udau că peteniile cu vorbe „negâ ndite”.
Astfel, scrie Dimitrie Cantemir, neamul muştelor „tot într-un suflet şi
într-o inimă sculâ ndu-se şi mai mult cu focul inimii decâ t cu aripile
zburâ nd… ca focul în paie şi ca scâ nteia în iarbă pucioasă intrară ”.
Cuprinşi de spaimă , mesenii „de mâ nie, ca beşica de vâ nt se umplură ”
şi cu „urgie porunciră ” să fie nimicite toate muştele: …„În colţi să -i
zdrumicaţi, în labe să -i spintecaţi şi cu lutul şi ţă rna să -i amestecaţi şi
ca pravul şi pulberea în vâ nt să -i aruncaţi!” Aşa începe „ră zboiul
lighioilor mici cu cele mari”, care va să însă nme ră zvră tirea norodului
şi potolirea lui, cu mare vă rsare de sâ nge. Descrie apoi „meidianul
bă tă ii”, unde pă să rile şi jigă niile „cu mare îndâ rjire ieşiră ” împotriva
muştelor. Ascultaţi: „Iară după ce Puhacele (adică bufniţele) din
puşcile cele mari şi Cucuvaiele din cele mici să mnul ră zboiului dederă ,
îndată sunet, buhnet, tră snete, plesnete, vâ jiituri şi duduituri preste tot
locul să ră sunară … Mâ nie ca aceasta vă rsară , vră jmă şie ca aceasta
ară tară , gă tire ca aceasta fă cură , tunară , detunară , tră sniră , plesniră ,
ră cniră , piuiră şi din toate pă rţile cu mare urgie marile acestea jigă nii
asupra micşoarelor musculiţe se repeziră ”… Fă ţă rnicia Cameleonului,
descoperită a treia oară , îl face pe Inorog să -l pecetluiască şi să -l
suduie iară cum îi vine la gură sau cum îi cade sub pană : „mreaja
dracului şi paianjenul tartarului”, „ră utatea ră ută ţilor şi vicleşugul
vicleşugurilor”, „ră utatea peste ră utate şi pă cat peste pă cat a
gră mă dit”, „lanţul dracului şi undiţa demonului”, „haina vicleşugului
curâ nd să vecheşte şi în toate pă rţile destră mâ ndu-să , ruşinea i să
dezgoleşte”, „jiganie spurcată şi fă ţarnică ”…
– Iscusită pană a avut Cantemir, dască le!
– Da, jupâ neasă Maria, foarte iscusită şi uneori
ameţitor de nă struşnică . Nu cruţă pe nimeni. La a doua
întâ lnire, cucerindu-i simpatia, Inorogul dezvă luie Ş oimului
nestatornicia Corbului, dovedindu-i că -i plin de otrava ră ului si vrea,
neabă tut, să -l piardă . Uimit de câ te aude, Şoimul face un fierbinte
jură mâ nt de prietenie că tre Inorog, zicâ nd: „Iară pre mine în catalogul
adevă raţilor prieteni numă râ ndu-mă … cu toată adeverinţa inimii mă
giur că în viaţa mea de bine voitoriu să -ţi fiu şi oricâ nd şi în orice a-ţi
sluji voi putea că nu mă voi lenevi cuvâ nt îţi dau”. Apoi, auzind ocă rile
Ş oimului asupra Corbului, Inorogul îl asemă luieşte pe acest stă pâ n şi
epitrop în monarhia Vulturului cu porcarul pe care senatorii l-au ales
rege numai pentru că , aşa cum glă suia jură mâ ntul, în ziua aceea, a
intrat cel dintâ i pe poarta cetă ţii. Norocul şi nu alta l-a să ltat în locul cel
mai înalt, aşa cum spune şi cuvâ ntul : „Sara ghiogar, dimineaţa
spă tar”…
– Aici n-are dreptate! se împotrivi Neculce. Nici eu nu
l-am prea iubit pe Brâ ncoveanu, dar ştiu că se tră gea din spiţă veche
basarabească . Drept aceea îşi zicea chiar Constantin Basarab
Brâ ncoveanu. Iar snoava cu porcarul parcă se potriveşte mai repede
Cantemireştilor…
– Sunt de aceeaşi pă rere, vel hatmane; dar „Istoria ieroglifică ” nu
ţine să spună tot adevă rul. Sau, dacă vreţi, scrie despre adevă rul vă zut
de ochii lui Cantemir, înţeles de mintea, inima şi închipuirea lui. Ş i
vreau să vă mai cetesc ceva: după împă care, Inorogul şi Ş oimul, pâ nă
noaptea tâ rziu „pâ lduind şi vorovind, să sculară şi, amâ ndoi
îmbră ţişâ ndu-să şi să rutâ ndu-să …, să giurară ca pâ nă la moarte
prieteni nedespă rţiţi şi în toate primejdiile unul altuia popreaua
ră zimă rii şi mâ na sprijinirii să -şi fie şi dragostea vecinică şi neimată
(adică neîntinată ) să ţie”.
– În ieroglifica asta nu scrie că au jurat să lupte, pe orice cale,
împotriva stă pâ nirii otomane? întrebă Daria.
– Nu, maică . Am cetit cartea asta, cu toată luarea- aminte, de trei
ori, din tartaj în tartaj, dar n-am întâ lnit asemenea jură mâ nt. De
altminteri, dacă a fost, nu putea fi decâ t cu desă vâ rşire tainic;
primejdiile îl împiedicau a-l pomeni chiar într-o scriere cu cheie.
– Dască le Ieremia, gră i jupâ neasa Maria, câ nd ne aflam închişi în
Cetă ţuia, iar soţii se bă teau cu otomanii la Prut, doamna Casandra mi-a
povestit că între Dimitrie Cantemir şi Toma Cantacuzino a fost
asemenea jură mâ nt tainic.
 – S-ar putea, socoti şi Ion Neculce. Mai ales că , în 1711, cum vom
ară ta, Toma Cantacuzino l-a pă ră sit pe Brâ ncoveanu şi a venit la ţarul
Petru, ca şi Cantemir.
– Ş i dacă -mi amintesc bine, vorbi iar jupâ neasa Maria, doamna
Casandra mi-a istorisit cum Dimitrie Cantemir s-a tocmit mult cu Toma
Cantacuzino, rugâ ndu-l să astâ mpere gâ lceava dintre româ ni şi să se
unească , luptâ nd, împotriva vră jmaşilor.
– Femeie cantacuzină , cu har, cu osebită pricepere în treburile
cele politiceşti.
– Ş i eu sunt încredinţat de asta.
– Aşijderea adeveresc şi eu, zise că pitanul Silion, că doamna i-a
fost sfetnic de taină , înţeleaptă , luminată ,
înţelegă toare, dar şi foarte stă ruitoare şi dâ rză .
– Mai departe, în „Istoria ieroglifică ” scrie că , în- torcâ ndu-se, pe
apă , de la întâ lnirea cu Şoimul, Inorogul a fost prins de crocodili şi
închis în bâ rlogul lor, adică la bostangi başa. Uneltitorul acestei mişelii
– tot Cameleonul! – îl dă pe sama crocodililor ca pe un „vâ nat gras,
mare şi frumos”. Faptă izvorâ tă din „puturoasă hulă ”. Cameleonul
„minciuna în haina adevă rului şi vicleşugul în că maşa dreptă ţii s-ar
îmbră ca” spre a-l nimici; dar şi Inorogul s-a apă rat cu „marea şi
minunata putere a cornului” să u. În închisoare i-au venit fel de fel de
gâ nduri, de „sunete jalnice, eleghii că ialnice şi traghiceşte”. Gâ ndeşte la
sfâ rşitul lumii, aşa cum a citit în că rţile despre Sibile, câ nd toate
semnele zodiacului, toate constelaţiile se vor ră sturna, se vor încurca,
se vor preface în haos. Citesc, ca o pildă de asemenea mâ nioase
gâ nduri şi blă steme: „Clă tească -se ceriul, tremure pă mâ ntul, aerul tră s-
net, nourii plesnet, potop de holbură , întunerec de negură vâ ntul să
aducă ”… Mult am stat asupra acestor pagini de jelanie scrise în felul
apocalipsei: „Iată , munţii strigă , vă ile ră sună , iată dealurile gră iesc,
câ mpii mă rturisesc, iată pietrile vorovă sc, lemnele povestesc, iată
iarba cu galbenirea şi florile cu vestedzirea ară tâ nd”. De bună scriitură
gă sesc că este şi blă stă mul Şoimului azvâ rlit în obrazul Cameleonului:
…„Hameleoane, bă laur mic şi zmă u în venin, Hameleoane, domnul
diavolului şi dască lul Cacodemonului, Hameleoane, fundul ră ută ţilor şi
vâ rvul vicleşugurilor, Hameleoane, mreaja dracului şi paianjina
tartarului”… Şi mai departe: „Piei de-aicea, o, jiganie spurcată şi
fă ţarnică … Că într-adevă r cel dinceput ai fost, tot acela eşti şi tot acela
vei fi, pâ nă câ nd, ca că puşile de sâ nge umplâ ndu-te, ca câ rceii
beşicâ ndu-te, plesnind, vei tră pa”… Trebuie să vă spun, la cheie
„căpuşile de sânge” sunt tâ lcuite „pungi cu galbeni” ; deci îl blastă mă să
piară să turat, sufocat de aur. Povesteşte apoi cum nu l-a ajutat nimeni,
nici chiar fratele să u, care şi-a vă zut doar de pofta lui de domnie.
Inorogul împotriva atâ tor vră jmaşi are doar un corn, în loc de armă , şi
patru picioare de fugă împotriva atâ tor gonaci. În carte scrie că liniştea
şi belşugul din să laşul Cucoşului îl ajută să lucreze şi să gâ ndească . Iar
câ nd Vrăjitorul cel mare din ostroavele mediterane…
– Cine-i? întrebă Neculce.
– Calaili Ahmed capudan paşa, marele vizir; el rupe toate vră jile
jigă niilor potrivnice şi-l apă ră pe Inorog, care se întoarce la casa lui
unde, cu ajutorul Şoimului, lucrează de sâ rg la împă carea cu Corbul. Îi
scrie şi statornicesc condiţiile împă că rii şi ale legă rii unei bune prie-
tenii, ca între fraţi româ ni. Se zbate pâ nă mazileşte Struţocă mila şi
pune epitrop în monarhia Leului pe Fil. După multe întâ mplă ri, cu
amestecul folositor al Camilopardului, că ruia Corbul „toată plină tatea
puterii” i-a dat, cu ajutorul Brehnacei bă trâ ne şi al Bivolului de Cina se
înfă ptuieşte, în sfâ rşit, împă carea dintre Inorog şi Corb. Împă carea se
pecetluieşte în lăcaşul Bivolului, adică la Patriarhie, „unde toţi dulă ii,
ogarii, coteii, împreună cu Brehnacea adunâ ndu-să , pre cinstea
numelui şi pre credinţa cuvâ ntului legă mâ ntul pă cii aşedzară … Apoi cu
toţii sculâ ndu-să , cu capetele plecate, copitele Inorogului să rută .
Inorogul însă şi îmbră ţişâ ndu-i precum i-ar să ruta şi să mn de pace le-ar
ară ta, cu cinste îi priimea.”
– Mutate în râ ndul animalelor acele întâ mplă ri tră ite de noi, mi se
par acum mai uşor de înţeles, se bucură că pitanul Silion.
– Aşa-i, că pitane… Înfrâ nt, chinuit de visuri groaznice şi de
mustră ri de cuget, temă tor să nu-şi piardă viaţa pentru toate prostiile
şi tică loşiile să vâ rşite, Cameleonul cu mare umilinţă vine la Inorog şi se
milogeşte: „Milostiveşte-te, milostiveşte-te asupra tică loşiei mele”
(adică a nenorocirii lui). Se tâ nguie că l-a istovit foamea, l-a pâ rjolit
focul, l-au pă ră sit puii, încâ t a ajuns „pierit şi pră pă dit”, fă ră nici o
nă dejde pe lume. Striga: „Agiutoriu, agiutoriu! cornul plecâ ndu-ţi, din
otrava ce mă putrezeşte, mâ ntuieşte-mă !” Cum era firesc, Inorogul îi
ră spunde cu vorbe de batjocoră şi blă stă m: …„Ce precâ t a socoti pociu,
receta leacului tă u acesta ieste: cornul că milii, coama şarpelui, ochiul
guziului orb şi unghile peştelui luâ nd, în laptele aspidei le fierbe, pâ nă
la dzece ocă , dzece dramuri vor ră mâ nea, carele în chipul alefiilui
fă câ ndu-să , câ nd soarele ca luna va scă dea cu o parte pre la rane te
unge, iară cu altă parte la sfâ rşitul soarelui, apă din fă rmuşuri de
marmure şi din pilituri de aur storcâ nd, o amestecă , şi în chipul
şerbetului fă câ nd-o, o bea, şi aşa leacul îţi vii afla”…
– Uluitoare închipuire!
– Ş i ustură toare batjocoră …
– Da. Astfel sfâ rşeşte îndelunga sfadă între neamuri. Durase 1700
de ani.
– Cum 1700? se miră Daria, clipind des din ochi.
– La cheie scrie că -i vorba de şaptesprezece ani, între 1688 şi
1705, adică de la moartea lui Şerban vodă Cantacuzino, pâ nă în anul
câ nd a scris cartea aceasta, unde povesteşte toată gâ lceava de pe calea
împă că rii. Şi împă carea asta este socotită ca o dorinţă , ca o râ vnă , ca o
visare a multora. Ş i, mai ales, ca o mare izbâ ndă a Inorogului cel
înţelept.
– Îmi pare ră u, şugui Neculce, dar aşa de bine au ţinut această
pace, precum ţin câ inii vinerile. Zâ zaniile s-au stâ rnit iară , după câ ţiva
ani.
– Nu din vina lui Cantemir, îl apă ră Silion.
– Ş i cred că ar trebui să mai socotim ceva, observă Daria; că într-o
sfadă aşa de înverşunată , aţâ ţată de atâ tea ciocniri de ambiţii şi de
pofte de mă rire, n-a că zut totuşi un cap, nu s-a pierdut nici o viaţă .
Dimitrie, care tră ise durerea uciderii Costinilor, nu mai vroia sâ nge.
Nici gâ lceavă . Nici pâ ră la… Vră jitorul cel mare. Ci fră ţească împă care.
– Mare adevă r ai gră it, Daria. Dar, din pricina Brâ n- coveanului,
sâ nge a curs în cei zece ani care-au urmat.
– Mai mult ca Dimitrie Cantemir, domnia ta, vel hatmane, îl
nedreptă ţeşti pe Brâ ncoveanu. A fost, am mai
spus-o, un voievod cu voinţă tare, mâ ndru şi dornic de mă rire, lacom
de averi, poruncitor şi uneori chiar tiran. Dar nimeni n-a îmbogă ţit ţara
ca dâ nsul, n-a înfrumuseţat-o mai mult ca el. Am stat mulţi ani în
preajmă -i şi l-am ajutat, pre câ t m-am priceput, încredinţat că era
bă rbat înţelept şi voievod stră lucit. A domnit mult. Ş i toţi cei deprinşi
cu schimbă rile dese în ocâ rmuire s-au învră jbit şi-au ajuns a-l duşmă ni
de moarte. Şi mai cu samă rudele lui, Cantacuzinii, în frunte cu
Constantin stolnicul. Eu, iubiţi priveghetori, bă trâ n cum sunt, n-aş dori
nimica mai mult decâ t să mă aşez la Hurez şi să mai tră iesc în tihna şi
frumuseţile de-acolo mă car cinci ani, şi-apoi să mă mut în lumea
nefiinţei, bucuros că am vă zut frumuseţea şi m-am înfruptat din dulcea
ei minune.
Vă zâ nd atâ ta dragoste pentru cel pe care Dimitrie Cantemir îl
poreclise Corbul, Ion Neculce a zâ mbit şi a cuvâ ntat:
– Te cred, dască le Ieremia. De aceea în letopiseţ voi scrie că s-a
fă cut pace între fraţi, cu jură mâ nt înaintea patriarhului, ca să nu se mai
pâ rască la Poartă unul pe celă lalt, să -şi strice ţă rile cu multe cheltuieli
şi haraciuri, ci încă să se ajute unul pe celă lalt cu prieteşugul.
– Aşa să scrii, cinstite vel hatmane, te rog, îşi împreună Daria
mâ inile. Că ci înfră ţirea, unirea şi pacea între româ ni a fost visarea cea
mare a lui Dimitrie. Ş i, să fim drepţi, şi a noastră , a tuturor.
– Daria, vino să te-mbră ţişez pentru vorba asta, se ridică
jupâ neasa Maria în picioare şi o îmbră ţişă , să rutâ nd-o pe amâ ndoi
obrajii. Toţi se bucurară de cuvintele şi prietenia Dariei. Ş i iar se pă rea
că priveghiul avea să sfîrşească aici. Ci Silion întrebă cu oarecare
nedumerire:
– Iertare, dar eu nu prea înţeleg ce fel de carte este această
„Istorie ieroglifică ”. Mi-i greu s-o pricep: întâ mplă ri adevă rate şi
chipuri fantastice.
Dască lul Ieremia zâ mbi:
– E o carte arţă goasă , bă tă ioasă , muşcă toare. O satiră îndreptată
împotriva nemernicilor mişună tori într-o lume ca asta în care tră im. Ş i
nu-i uşor nici să scrii, nici să înţelegi o atare carte. Grea, dar ispititoare.
Vorba latinului: difficile est saturam nori scribere.
– Împreună cu Dimitrie Cantemir, se destă inui Neculce, în
tinereţe am să vâ rşit multe nă zbâ tii şi pozne. Cred că aşa a vrut să facă
şi în scrierea asta: o ghiduşie, o poznă , ceva de care să se minuneze
lumea.
– Era în adevă r om şugubă ţ şi-i plă cea să vadă şi să râ dă de tot ce-
i strâ mb. Dar aici a scris o carte larg cuprinză toare: ştiinţă , filozofie,
istorie, politică , satiră , glumă , poezie. Prea mulţi l-au oropsit, l-au
prigonit, prietenii l-au minţit şi înşelat. Chiar eu l-am mai pă ră sit
uneori, că era prea pă timaş. Dar el n-a fost om care să se tâ nguie prea
mult împotriva nedreptă ţilor să vâ rşite. A luat pana şi ne-a zugră vit pe
fiecare. S-a ră zbunat râ zâ nd de lipsurile noastre, de cusururile trupeşti
şi duhovniceşti, de prostia tuturor. Ne-a înfierat necinstea, necredinţa,
lă comia, nepă sarea, trâ ndă via, mişelia, minciuna şi tră darea, toate
acele pă cate de care suntem încă rcaţi, ca arborii de omizi, şi suferim.
 – Dacă ar fi ştiut de această carte, gră i că pitanul Silion, mulţi
boieri l-ar fi otră vit, iar marii dregă tori otomani l-ar fi sfâ şiat.
– De bună samă ! întă ri vel hatmanul. Ş i nicicum nu i-ar fi dat
domnia.
– A încercat, cu multă stră danie în cartea asta să lucreze, să
mlă dieze, să şlefuiască limba româ nă , aşa cum au fă cut toţi scriitorii cu
graiul norodului lor, de la Homer la Virgilius, de la Herodot la
Machiavelli şi de Ia Pindar la Petrarca. A vrut să arate că şi limba
româ nă poate tă lmă ci ştiinţa şi religia, matematica şi logica, retorica şi
fizica, filozofia şi poezia. O spune asta un dască l grec, care l-a învă ţat pe
Dimitrie Cantemir greceşte şi latineşte, iar el pe mine româ neşte. În
cartea asta Cantemir a dovedit că limba româ nă -i potrivită , e bună şi
demnă pentru retorică , asemeni latinei sau elinei.
– Din câ te ne-ai cetit, dască le, şi din câ te mai ştiam şi eu de la
dâ nsul, am înţeles că Dimitrie Cantemir voia să scrie că rţi într-o
vorbire, într-o limbă , într-un stil, cum se mai zice, deosebit de vorbirea
zilnică a norodului.
– Da, un scris în felul scriitorilor, istoricilor şi filozofilor latini,
care vă sunt stră buni vouă , româ nilor, şi care v-au lă sat o limbă ca o
fiică iubită . El, Cantemir, a voit să vă reamintească această înrudire şi
să facă limba româ nă mai aproape de cea care i-a fost mumă , limba
latină .
– Nu pot spune acum de-i bine ori ră u, dar ştiu că şi Miron Costin
a vrut cam acelaşi lucru. Mie însă mi se pare limba asta greu de înţeles
pentru cei neşcoliţi,
– Mi-a spus de mai multe ori, cinstite vel hatmane, încă de pe
câ nd îl aveam ucenic, că râ vnea să scrie în felul ritoricesc. Zicea că
româ nii, tră ind multă vreme despă rţiţi, graiul lor a ajuns să rostească
unele cuvinte în chip deosebit. De pildă voi moldovenii ziceţi pâ ne,
muntenii pâ ine, iar transilvă nenii pită . Ş tiind el aşa de bine limba
latină , muma cea de faimă a limbii româ ne, a voit să scrie într-un grai
unic, pentru toţi româ nii de pretutindeni. Spunea: „Să dau poporului
româ n o limbă cate să -l unească şi mai strâ ns, fă ră nici cea mai mică
deosebire. Să scriu într-un stil ritoricesc, mult mai împodobit ca pâ nă
acuma. Să înşir metaforele şi epitetele ca hurmujii pe aţă . Iar verbul,
ca-n latineşte, îndeobşte, la sfâ rşit să -l pun. Fac acest lucru pentru că ,
aşa cum alte popoare din Europa au scrieri mari şi multe de poeţi
talentaţi ticluite, noi încă nu avem. Doar Miron logofă tul Costin şi
Dosoftei mitropolitul ce-au mai scris, din cugetul şi inima lor ori
tă lmă cind. Ş i scriind eu, mă împrumut, mă înfrupt din ce a câ ntat şi
câ ntă , a povestit şi povesteşte poporul pe la nunţi, pe la şeză tori, pe la
colindeţe şi pe la înmormâ ntă ri, adică doine, câ ntece bă trâ neşti,
ură turi, descâ ntece, blă stă me, strigă turi ori zicale. Aşa vreau să
contribui şi eu la alcă tuirea limbei româ ne pentru toţi româ nii. Că aşa
au fă cut Dante pentru italieni, Ronsard pentru franţuji, Cervantes
pentru spanioli… Vrednic ca aceia şi eu aş vrea să fiu”…
– Poate să aibă dreptate, îngă dui vel hatmanul Ion Neculce. Ci eu
nici ştiu, nici pot scrie aşa. Povestind despre fapte, întâ mplă ri şi
oameni, ca să zic aşa, de toată ziua, de aici de la noi, folosesc şi vorbe şi
vorbire de toată ziua, de aici de la noi. O scriere într-un strai să r-
bă toresc deocamdată ar fi cam greu de înţeles de tot norodul. Câ nd toţi
româ nii se vor şcoli vor folosi şi un grai să rbă toresc. Asta-i pă rerea
mea.
– Aşa să scrii, cinstite vel hatmane, cum ţi-i voia, îl povă ţui
dască lul Ieremia. Că numai aşa scriitura româ nească îmbogă ţi-se-va.
– Atunci, se ridică Ion Neculce, dragi oaspeţi şi priveghetori, să
mulţumim din inimă dască lului Ieremia pentru marea osteneală de a
face din priveghiul acestei seri ceva cu totul deosebit. Adică , aidoma ca
un dască l, ne-a dă scă lit, iară noi, precum şcolarii cuminţi, cu plă cere
mare
l-am ascultat.
După gazdă , fiecare a simţit porunca lă untrică de a mulţumi
dască lului Ieremia şi de a-l firitisi pentru ră bdarea şi adâ ncimea cu
care a cercetat această carte scrisă cu cheie, greu de descâ lcit.
– Da, o carte ca o bă tă lie şi ca o joacă , o legă nare între haz şi
nă caz un fel de ornitozoomahie în grai româ n, precum a fost
Batrahomyomahia grecească … Ci n-am vorbit decâ t despre o carte a lui
Dimitrie Cantemir. Ar mai fi cele de filozofie, de religie musulmană , de
muzică şi mai ales cea numită Descriptio Moldaviae. Dar pentru asta
ne-ar trebui multe seri de priveghi… Noapte bună !
Toţi se resfirară în odă ile lor să gâ ndească la ciudata carte
cantemirească şi la vietă ţile nă struşnice, scornite de mintea
ză mislitorului.
…„Scornite? se întrebă Daria, citind la luminare, în că mara ei. Nu.
N-a scornit nimic: a vă zut doar mai cu pă trundere, mai cuprinză tor,
mai adâ nc”… Ş i citi pâ nă auzi clopotele de utrenie la bisericuţa din
curtea conacului, iar pe la ferestre începură să treacă strigâ nd: „Ră mas
bun!” lă stunii, în calea lor spre acelaşi miază zi mai cald.

SEARA A UNSPREZECEA sau:

CEASUL MARILOR SPERANŢE

S-au adunat înainte de asfinţit în pă limarul larg, adă postit de

lujerii de viţă încă rcaţi cu struguri rubinii. O melancolie greu de definit
umpluse, ca o mireasmă tristă , inima tuturor. Printre vrejii de viţă cu
frunze aurii, apusul se boia roşu-portocaliu, parcă soarele ar fi
împroşcat cu mii de mă turi uriaşe milioane şi milioane de stropi de
culoare, furaţi din cazanele şi hâ rdaiele ascunse dincolo de marginea
ză rii. Îi aşteptau, pe talere roşii înflorate cu alb, galben şi verde, felii
subţiri de cozonac cu miez de nucă şi să mâ nţă de mac. Slujea că pitanul
Silion, amintindu-şi de vremurile câ nd era omul de casă şi de mare
credinţă al Cantemireştilor. Jupâ neasa Maria îi admira, în gâ nd,
îndemâ narea cu care împă rţea fiecă ruia din bună tă ţile de pe masă .
Vorbirea o începu dască lul Ieremia, după ce se aşezară toţi în jilţuri şi
dă dură semn din capete că -s gata de priveghi. Povesti cum a copiat
letopiseţul stolnicului Constantin Cantacuzino şi cronica lui Radu
Popescu din Ţ ara Româ nească , şi fă gă dui să i le împrumute şi lui Ion
Neculce, să -şi facă şi el câ te o copie.
– Mă ajută şi jupâ neasa Maria, se mâ ndri vel hatmanul. îi place să
migă lească mai ceva ca un diac copist.
– Copierea manuscriselor, lucru de ră bdare ca şi ghergheful ori
cusutul altiţelor. Pentru mine slovele sunt floricele cusute cu pana.
 – Se cuvine a cunoaşte adâ nc istoria ţă rilor noastre.
Miron Costin a tă lmă cit pre acel Toppeltin, care scrie despre istoria
Transilvaniei. Numai că istoricul sas prea puţin vorbeşte despre
româ ni. Pentru că ei lipsesc din ocâ rmuire; trudesc doar la munca
ogoarelor, la creşterea turmelor şi în vă ile munţilor, scoţâ nd sare,
argint şi aur.
– Vei vedea că stolnicul Cantacuzino pomeneşte de boierimea
româ nă din Transilvania care s-a ungurit, ca să fie primită pă rtaşă la
ocâ rmuire, adă ugă dască lul Ieremia. Ş i din Ban a ajuns Banfy, din Drag
Dragfy, din Câ nde Kendefy.
– Ş i urmaşul lui Iancu Corvinul de la Hunedoara, Matei, după ce a
împrumutat legea papistaşă , a ajuns rege în Ungaria… Ehei, multe mai
au istoricii de scris, ca să le ştie norodul româ n ce a fost, ce este şi ce va
să fie… Mă întreba odată oarecine de ce mă înverşunez într-atâ t
împotriva stă pâ nirii padişahului, ră ri cuvintele Ion Neculce, apă sâ nd
pe fiecare. Să lă muresc: întâ i pentru că mi-a fost dat a cunoaşte, din
istorie, nesfâ rşitul şir de asupreli, umiliri, suferinţe şi dureri îndurate
de această ţară şi de acest norod româ nesc. Al doilea pentru că sunt
nepotul Alexandrinei, Iordă chioaia cea bă trâ nă , care din pruncie m-a
hră nit cu povestiri despre vitejiile de altă dată ; pe acelea vreau a le
scrie ca „O samă de cuvinte” şi să le aşez în faţa letopiseţului ce
gâ ndesc a-l ticlui. Al treilea pentru că m-am nă scut aici, în Prigoreni, în
1672, anul câ nd Georghe Duca a înă buşit, cu mare vă rsare de sâ nge,
ră scoala lă puşnenilor şi a orheienilor, ocâ rmuiţi de Hâ ncu şi Durac,
ră scoală a că rei pricină adâ ncă zace tot în stă pâ nirea otomană . Al
patrulea pentru că , din spaima ienicerilor care ne-au pră dat casa,
muma mea Catrina m-a nă scut înainte de soroc. Acei ieniceri erau din
armia cea mare a sultanului Mahomed IV, câ nd a trecut prin Moldova şi
a cucerit Cameniţa de la poloni. Ş i m-a nă scut muma drept în ceasul
câ nd Duca vodă îl primea pe padişah cu mă reţ alai, iar muezinul, urcat
în turnul de la sfâ ntul Neculai, a strigat rugi în numele lui Allah.
Asemenea ruşine şi betejire a credinţei şi demnită ţii noastre nu se mai
pomenise. Se vede că mumă -mea, şi mai ales bunica, mi-au insuflat,
încă din pruncie cum am zis, şi teama şi ura împotriva cotropitorilor.
Al cincilea pentru că eu am ascultat multe din cele ştiute de Dimitrie
Cantemir despre scă derea puterii otomanilor şi despre stră daniile
împă raţiilor creştini, şi mai ales ai Austriei şi Rusiei, de a-i goni din
Europa, de istov. Al şaselea pentru că mulţi că rturari din veacul în care
m-am nă scut, şi mai cu samă Miron Costin, s-au zbă tut în fel şi chip să
afle calea scutură rii jugului otoman. Gâ ndind la câ te am tras, îmi vine
să strig tâ nguire ca pelinul mai amară : Oh! oh! oh! să racă ţară ce
nă rocire de stă pâ ni ca aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţi-au că zut! Că
mă mir cum de-a mai ră mas om tră itor în tine şi n-au pierit cu toţii de
istov… Dară să ne întoarcem la priveghiul nostru şi să ne amintim, cum
spuneam alaltă seară , că s-a deslă nţuit iureşul cel mare şi repede, mult
prea repede, al domniei lui Dimitrie vodă Cantemir. Cele petrecute
atunci în Moldova le cunosc eu bine, că le-am tră it şi adâ nc s-au scris în
inima mea. Dator sunt a spune că s-au întâ mplat unele lucruri
neobişnuite cu acea domnie. Întâ i că Dimitrie n-a plă tit nici un ban
pentru dobâ ndirea ei. Apoi că nu s-a fă cut nici un fel de ţeremonie.
Poate pentru că mai domnise o dată şi nu socotea trebuitoare o a doua
ungere. Dealtfel, lui Dimitrie nici nu-i plă ceau ţeremoniile pompoase şi
ipocrite. Şi-apoi ră zboiul bă tea la uşă : nu era vreme de să rbă tori şi
risipă de bani. Era nevoie de oameni care să înţeleagă vremurile şi să
hotă rască repede ce şi cum. Din partea padişahului, Dimitrie vodă
Cantemir primise trei porunci, grele: întâ i şi-ntâ i să fie omul lui
împotriva ţarului Petru, a doua, să -l prindă pe vodă Brâ ncoveanu,
despre care se aflase că umblă cu fofâ rlica, precum se zice, şi a treia, să
ia tot el şi domnia în Ţ ara Româ nească .
– Ar mai fi una, vel hatmane, zise că pitanul Silion: să fie voievod
puternic, neclintit şi să nu ţină sama de sfatul boierilor, dacă nu-l crede
bun.
– Adevă rat, că pitane. Ci eu, Ion Neculce, om de încredere al
mă riei sale, sosind în ţară , cu carte anume l-am scos din închisoare pe
Iordache Ruset. Ş i deşi el mult se temea c-o să -l urc în ştreang, iaca, l-
am pus caimacam. L-am privit în scaunul de locţiitor al domnului: câ t
era el de şiret, de ră u la inimă şi pestrit la maţe, câ t se ştia de hâ rşit cu
lumea, tot îl buimă cise, îl prostise nedumerirea şi uimirea,
cumsecă denia lui Dimitrie şi mă rirea în care-l înă lţasem. Mereu mă
întreba: „Cum? Nu se ră zbună ?”; „Ce ră zbunare mai ustură toare decâ t
să -l primeşti domn? am râ s eu. Vorba ceea: nici să vă z vreodată drac,
nici cruce de el să -mi fac.” Ş i pe câ nd alţi domnitori, după ce se
mazilesc, fug unul de altul ca naiba de tă mâ ie, fug de le sfâ râ ie că lcă ile,
Dimitrie Cantemir mi-a poruncit să nu se-atingă nimeni de cinstea lui
Neculai vodă Mavrocordat, să am grijă de el ca de un domn, să mă
grijesc de tot ce i-ar trebui la pornirea din Iaşi, iar pe drum nimica să
nu-i lipsească şi nici o primejdie să nu-l atingă . Ba, lucru şi mai
neobişnuit, domnul care pleca – Mavrocordat – şi cel care venea –
Cantemir – s-au întâ lnit la Galaţi şi au sfă tuit câ teva ceasuri, numai ei
între ei, despre ocâ rmuirea ţă rii şi despre alte lucruri tainice. Ş i chiar
jură minte ca, spre binele ţă rii, să nu se pâ rască la Poartă . Precum ştiţi,
se cunoşteau bine din Ţ arigrad şi s-au înţeles cu prietenie, ales că
Dimitrie nu ceruse el domnia, ci i se dă duse, i se impusese, cum aţi
auzit de la Dimitrie însuşi.
– Aşa am ştiut şi eu, adeveri dască lul Ieremia. Iar Dimitrie i-a dat
povaţă : Sustine ei abstine, adică rabdă şi înfrâ nează -te.
– Începea deci nu o domnie nouă , ci un clocot, o nedomolită
furtună de două sute patruzeci de zile. Deci, la 10 decembrie 1710,
cine-l primea în fruntea sfatului de boieri şi dregă tori?
– Iordache Ruset, vel vistierul, Pardosul, fratele Cameleonului şi
ai Râ sului! surâ se jupâ neasa Maria.
– Eram acolo şi l-am auzit cu glas subţiat de bă trâ neţe şi tremurat
de spaimă : „Să tră ieşti, mă ria ta!… Bine-ai venit… Mult mă bucur că …”;
„Bine v-am gă sit, cinstiţi dregă tori! a strigat vodă vesel, voios,
prietenos. Nu vă aşteptaţi să mă vedeţi domn. Nu-i aşa?”; „Drept sa
spun, nu…”; „Nici eu, vistier Iordache, nu mă aşteptam să am prilejul de
a te aşeza în fruntea dregă torilor.”; „Neculce m-a scos din temniţă şi…”;
„Eu i-am poruncit, vistiere.”; „Să tră ieşti, mă ria ta! Jur că …”; „Taci! Nu
jura nimic: că de vreo patruzeci de ani tot jură minte calci. Gura şi inima
coclite ţi-s de multele minciuni rostite, ca malurile gâ rlelor mâ lite.”;
„Mă ria ta, sunt boier bă trâ n…”; „Îmbă trâ nit în rele şi tică loşii!”
Temâ ndu-se foarte de asemenea sfadă , mitropolitul Ghedeon, care de
fapt trebuia să rostească urarea de bun venit, prinse curaj, în sfâ rşit, şi,
cu glasu-i de buhai hră nit cu trifoi şi urluială , s-a rugat pentru
stră lucitul, îndură torul şi binefă că torul domn Dimitrie Cantemir, ca
bunul Domnul şi Dumnezeul nostru să -i dea să nă tate, viaţă lungă , să -l
pă zească de primejdii, să -l înzestreze cu tă ria trebuitoare spre a pune
sub picioarele mă riei sale pre toţi potrivnicii, ră ii, nelegiuiţii şi
vră jmaşii. Vodă a ascultat urarea, încruntâ nd uşor sprâ ncenele şi
zâ mbind trist. Apoi a zis: „Boieri, n-am venit să huzuresc şi nici să mă
că pă tuiesc, ci să îndreptă m cele strâ mbe, să îndepă rtă m cele rele şi să
scoatem ţara la liman.” Noi, toţi, am dat din capete şi am zis, cu veliglas:
„Aşa va fi, mă ria ta!” Singur Iordache Ruset a îndră znit a întreba, cu iz
de dojană : „Dar nu… boiereşti boierimea, mă ria ta, după datină ?”;
„Chiar acum, vistiere, dacă eşti aşa de gră bit. Neculai Costin să fie vel
logofă t, Lupu Costache vel vornic în Ţ ara de Jos, Antioh Jora hatman,
Ion Neculce vel spă tar, Ştefan Luca vistier…”; „Dar noi, Ruseteştii! se
îngă lbeni Iordache Ruset, iar ceatlă ul de pe frunte i se fă cu vâ nă t-
negru. Noi… unde?” ; „Deocamdată la hodină . Prea mult aţi… trudit
asupra ţă rii, fă ră milă jă cuind-o.”; „Te-nconjori de Costini şi Costă cheşti
mă ria ta, un Cantemir?” s-a subţiat şi a zbâ rnâ it glasul lui Iordache
Ruset, ca o strună de cobză dogită . Vodă i-a tă iat-o scurt: „Vreau să
dreg greşelile cele mari să vâ rşite câ ndva şi să sting vrajba în ţară .
Vreau să mă port blâ nd cu toţi cei drepţi şi cinstiţi. Dar mai ales drept
voiesc a fi cu norodul. Aşa că stai liniştit, bivel vistiere Iordache Ruset.
Nu trimite scrisori lui Scarlatache să mă pâ rască marelui vizir; că , în
loc să fiu înecat în Bosfor, cum ai cercat de atâ tea ori, iată -mă urcat în
scaunul domniei, ca bă rbat de mare încredere al padişahului.”; „O să te
pâ rască alţii”, nu se lă să Iordache biruit. „Aha! Tot mai crezi, ca şi
Scarlatache, că … Alifâ stâ c va face bâ ldâ bâ c în Bosfor la hagialâ c?” a
ră sucit vodă spre şagă , iar Ruset: „Ferească Dumnezeu să mai cred aşa
ceva…” ; „Noi, Cantemireştii,
ne-am împă cat cu Brâ ncoveanu de acum cinci ani. Cu Mavrocordat
sunt prieten… Boieri, bucuros, cu inima deschisă , fă ră pic de trufie,
primesc orice sfat bun; dar de hotă râ t numai eu hotă ră sc. Pentru că
ştiu o zicală otomană : în ograda cu mulţi cocoşi se face ziuă tâ rziu.”
După câ teva clipe de tă cere, vorbi logofă tul Neculai Costin: „Vara a fost
secetoasă , mă ria ta, iar acum o molimă necruţă toare seceră turmele de
vite. Nu mai biruie oamenii nici să le jupiască pielea, nici să le-ngroape.
Dă rile-s multe şi grele.”; „Le scad pe toate, logofete Costin! Darea pe
ştiubeie o desfiinţez. Mâ nă stirile Tazlă u, Probota şi Bistriţa, cele mai
înzestrate, precum ştiţi, le scot de sub închinarea că tre Patriarhia
Ierusalimului: veniturile lor să ră mâ nă ţă rii.”; „Ce va zice patriarhul
Hrisant Nottara?” a întrebat logofă tul Costin. „Se va supă ra. Dar îi va
trece îndată ce va vedea la ce folosim acele venituri, îl linişti vodă .
Rogu-vă , daţi ştire să se întoarcă la casele lor toţi boierii şi că pitanii
pribegi.”; „Faci… oaste?” a întrebat fă ţarnic îngrijorat Iordache Ruset.
„Da. Porunca marelui vizir Baltagi paşa. Câ ţi lefegii putem strâ nge,
Jora?”; „Vreo patru-cinci steaguri”, a îngă imat acela. „Zece! Să -mi
strâ ngeţi, câ t mai repede, zece steaguri. Neculce, caută oamenii şi
că pitanii lui Constantin Turculeţ.”; „Dar aceia s-au bă tut cu… turcii”, se
nedumeri Costin. „Însamnă că au avut pe pielea cui învă ţa ră zboiul, a
râ s fă ră sunet voievodul. Le dă m spadă cu două tă işuri…” în loc să
spună , cum se cuvenea: „Am înţeles, poruncă ”, Antioh Jora s-a pripit cu
o întrebare neavenită : „Am vrea să ştim: noi cu cine mergem? Cu ţarul
ori cu sultanul?”; „Hatmane, întreabă -ţi cugetul şi-ai să afli ră spuns
drept, s-a întunecat vodă la faţă . Gata!… Mulţumesc, boieri. La treabă !
Ră mâ n Neculce, Costin şi Ştefan Luca, să vorbim despre casa unde să -
mi gă zduiesc doamna şi coconii. Aşa…”. După plecarea boierilor, vodă
ne-a cuprins cu braţele, prieteneşte, pe după mijloc şi a cuvâ ntat cu
glasul lui bun şi cald, care te ungea la inimă : „Suntem
de-o samă , nu?”; „Eu cu câ ţiva ani mai mare”, a ră spuns Neculai Costin
cu oarecare asprime în glas. „Vă sunt domn, dar vreau să fim şi
prieteni. Buni! Avem de împlinit poruncile sultanului. Multe şi grele. Să
ne purtă m aşa fel, încâ t să nu se ivească nici un soi de bă nuială . Nici
una!”; „Prea bine”, am zis eu, cu convingere multă , dar privirea mi-a
fugit spre Costin logofă tul. „Neculai Costin, logofete, a vorbit mă ria sa,
câ ntam câ nd mă aflam flă că u: Lung e drumul şi cotit, /Mă dor ochii de
privit… Dacă nu se întâ mpla o mare nenorocire noi am fi fost acum
cumnaţi. Adevă rat?”; „Da, mă ria ta, îmi pare ră u că …”; „Au trecut de-
atunci două zeci de ani. Nu cer să uiţi. Nici să ierţi: ar fi peste puterile
unui om şi, cumva, împotriva firii. Te rog însă ca, după atâ ta vreme, să
ai înţelegere şi bună voinţă a lucra împreună , uniţi, întru binele ţă rii.
Eşti bă rbat învă ţat, ca şi mine. Ai cetit, ca şi mine, şi-ai scris istorie: te-
ai încredinţat că , din pricini mă runte, se să vâ rşesc rele mari, de
neiertat, pe care apoi, din fericire, vremea le şterge. Nu cred în zicala
otomană care zice: lumea trece, ura ră mâ ne. Îl cred însă pe Cicero:
Nullus dolor est quem non longinquitas temporis minuat ac molliat: nu
se află durere pe care trecerea timpului să n-o micşoreze şi să n-o facă
uitată . Eşti mare că rturar şi ştii că nu-i omeneşte să ră spunzi ră ului cu
ră u, decâ t după ce te-ai încredinţat că fă că torul relelor n-are leac.
Pentru omul înţelept piatra de încercare este bună tatea. Vreau, doresc,
poruncesc şi vă rog ca voi trei să -mi fiţi ajutorul în toate. Ş tiu că
pasă rea nu poate zbura cu o singură aripă şi fă ră coadă . Voi, trei
dregă tori, fiţi aripile şi coada plutitoare ale celui care şi-a luat
ră spunderea zborului spre libertatea acestei ţă ri înrobite şi a acestui
norod asuprit. Juraţi că -mi veţi fi de credinţă şi că nu veţi dezvă lui
nimica din ce hotă râ m, între noi, de taină .” Înflă că rată , vorbirea mă riei
sale a topit gheaţa din inima lui Neculai Costin. Ş i-a strigat într-un glas
cu mine şi eu Ş tefan Luca: „Jură m!” Mă ria sa ne-a strâ ns şi mai
aproape, mai tare, şi-a gră it: „Ne purtă m aşa fel, cu toată dibă cia, încâ t
sultanul, marele vizir şi orice dregă tor otoman să vadă că -i suntem cele
mai credincioase slugi. Dă m ajutor paşei la Tighina. Strâ ngem provizii
pentru armia sultanului. Ne silim, câ t putem, să -l prindem pe Brâ n-
coveanu. Îl înştiinţă m pe sultan şi pe marele Seraschier Baltagi
Mehmet despre tot ce face ţarul Petru. Ş i, mai ales, ne stră duim a
trimite ştirile înaintea oricui. Totul ca să ne întă rim credinţa faţă de…
stă pâ ni. În acelaşi timp, în desă vâ rşită taină , logofete Costin,
preschimbat în că lugă r, pleci la Tâ rgovişte şi-i spui lui vodă
Brâ ncoveanu, numai lui!, că marele vizir mi-a poruncit să -l prind şi să -l
trimit legat la Ţ arigrad…”; „Mă ria ta, mă uluieşti!” s-a speriat Costin. „Îl
încredinţezi că n-am s-o fac pentru nimic în lume: e româ n ca şi mine
şi, ca şi mine, vrea binele acestei ţă ri româ ne.” Pe chipul logofă tului s-a
stins uimirea şi-a înflorit o bucurie adâ ncă : „Am înţeles, mă ria ta: aşa
voi face.” Încredinţâ ndu-se că l-a câ ştigat trup şi suflet, Dimitrie vodă s-
a ră sucit că tre Ş tefan Luca şi i-a zis tot cu dragoste şi vorbă aprinsă :
„Ş tefane, prietene, zilele acestea petreci, bei, te-mbeţi, câ nţi, faci
tă ră boi mare prin Iaşi…” Ş tefan a holbat ochii, nă uc; apoi s-a gâ ngă vit:
„Mă ria ta… sunt cumnatul lui Neculce şi de râ s… de râ s mă fac…”; „Stai!
… Pă lmuieşti un că lugă r ori un negustor turc din Beilic. Ş i, beat fiind,
cerci a sparge uşa la mă nă stirea Golia.”; „Mă ria ta, eu sunt… sunt
boier”, că ută Ştefan Luca să înţeleagă . „Ştiu, Ştefane: boier cu vază şi
om cuminte! Dar tocmai de aceea să vâ rşeşti o poznă ca eu să te pun la
închisoare. Iaşul află că ai că piat, iar eu te-am osâ ndit să stai într-o
chilie la Secul, în munte.”; „Na! am pă ţit-o!”; „În vremea asta, pleci sol
de mare taină la ţarul Petru. Pâ nă atunci îţi pregă tesc hâ rtiile şi îndrep-
tă rile.”; „Atunci, a suspinat, a lă murire, cumnatul meu Ştefan Luca şi a
primit, judecâ nd: ca s-o fac bine pe… nebunul, se cere să nu pun
pică tură de vin în gură .”; „Ş tefane, ai înţeles ce vreau?”; „De mult, din
Ţ arigrad, câ nd te-am vă zut la sfat de taină cu Toma Cantacuzino şi cu
contele Tolstoi, în casa mă riei tale de la Sangeakdar Iokusi.” „Casa
mea… suspină vodă şi ochii i-au lucit, înlă cră maţi. Cum vor mai pră da-
o tâ lharii… Ş i că rţile, cum or să mi le ardă …”; „Ai ţara, în schimb, mă ria
ta, am zis eu, spre mâ ngâ iere. Ş i nu se poate casă mai mare, mai
împodobită , mai frumoasă .” Vodă m-a privit îndelung şi-a gră it: „Ai
dreptate… Zice Hafiz stihuitorul: „Mi-ai atins doar inima uşor, / Ş i s-a
sfă râ mat în mii de inimi; / O, cu mii de inimi mă -nfior — / Dar mi te
iubesc cu mii de inimi”… Pentru cea pe care o iubesc cu mii de inimi,
cerc acum să urlu cu lupii. Auziţi prieteni? Ullula cum lupis… pâ nă ne
atingem ţelul cel mai scump, pe care, în clipa asta nici a-l rosti nu
cutez…” Iaca aşa nm intrat în vâ ltoare. Ş tefan Luca a să vâ rşit nă zbâ tiile
poruncite. Eu am avut grijă să -l duc legat în munte, la Secul, iar pe
drum l-am fă cut scă pat. În locu-i am surghiunit un slujitor, bucuros să
stea o vreme la hodină , pe trai bun şi huzur. Cu îndreptă rile asupra-i,
Ş tefan a ajuns la ţarul Petru. Ştiam că Rusia pregă tea mare ră zboi
împotriva sultanului şi că -i avea aliaţi pe nemţi şi pe leşi. Că oştile
creştinilor, de trei ori mai mari decâ t armia otomană , aveau să
lovească dinspre ră să rit, miază noapte şi asfinţit. Din vorbirile şi
sfaturile de taină cu boierii, vodă a înţeles că , în cea mai mare parte,
erau de pă rere să intră m în acea horă . Să nu pierdem prilejul. Cu arma
în mâ nă , să ară tă m lumii că vrednici suntem de trai slobod. Aşa se
gă tea a face şi Brâ ncoveanu. Aşa gâ ndeau şi româ nii din Transilvania.
A venit la noi, în Iaşi, solie de preoţi şi ţă rani să -i ajută m, precum îi
ajuta Brâ ncoveanu, să nu-i strivească noua stă pâ nire, cea nemţească .
Vă dit lucru: ţara se voia slobodă . Dar cum so nimerim să fie bine? Câ te
se puteau întâ mpla… Vodă se temea că -l va simţi oarecine, îl va pâ rî la
Poartă şi sultanul îl va că să pi. Se temea că , mergâ nd întru
întâ mpinarea ruşilor la Nistru, l-ar putea lovi, din coastă , tă tarii. Se
întreba, cu nelinişte şi durere: „Dar oare ţarul va putea ajunge pâ nă la
Nistru peste pă mâ nt stă pâ nit de poloni? Ş i dacă ne împreună m cu
oastea ţarului, despre care aflu că -i cam înceată la mers, tă tarii ne-o iau
înainte şi ne jefuiesc ţara? Mai ales că hanul tă tar a jurat pentru mine,
iar acum mă ură şte, vrea să se ră zbune, mă prinde şi în ţapă mă trage.
Că ci ră zbunarea tă tară foc şi pâ rjol se numeşte.”; „Mă ria ta, i-am spus:
pricep că numai dacă eşti cu adevă rat Inorogul cel înţelept poţi scă pa
teafă r din furtuna asta. Drept aceea singure iscusinţa şi taina, dibă cia şi
meşteşugul purtă rii, al mlă dierii după întâ mplă ri ne pot duce la
biruinţa gâ ndului. Dar cine se poate bizui pe credinţa Cupă reştilor! Că
pe faţă se jură că -s cu ţara, dar pe sub ascuns… Cine-i în stare a le ceti
în cugete? Cine şi cum le putem împiedica mişeleasca tră dare? Ales că
Scarlatache şi Mihalache se află câ nd la Iaşi, câ nd la Bucureşti, câ nd la
Ţ arigrad…” Înţelegeţi, deci, că eram în grea cumpă nă .
– Cu ajutorul meu, îi veni râ ndul dască lului Ieremia a gră i,
Dimitrie a izbutit să vâ re şi să scoată scrisori, în temniţă la Edicule,
pentru contele Tolstoi. Cu asemenea slujbă dobâ ndi mare încredere la
ţarul Petru.
– Întocmai, dască le. În acelaşi timp însă dam de ştire marelui
vizir despre unele lucruri ce se petreceau dincolo de Nistru.
Bineînţeles, fă ră a că şuna vreun ră u ţarului. Ne sileam, mai ales, ca
ştirile să ajungă in Serai înaintea celor trimise de paşa Tighinei. Aşa,
Dumitraşcu vodă îşi fă cea nume bun la două mari împă ră ţii, aflate în
ră zboi diplomaticesc. La sfâ rşitul lui faur 1711, ţarul Petru a ră spâ ndit
o proclamaţie în limba latină , ară tâ nd la ce cazne şi suferinţe supun
otomanii pe româ ni, bulgari, sâ rbi, greci, şi declara ră zboi împotriva
duşmanilor creştină tă ţii… În toată iarna şi primă vara aceea, eu, ca
spă tar şi apoi ca mare hatman, în locul lui Jora, m-am stră duit pentru
oaste: s-o strâ ng la steaguri şi s-o învă ţ meşteşugul luptei. Lupu
Costache aduna provizii de hrană şi îmbră că minte. Neculai Costin,
logofă tul, tocmea scrisori meşteşugite că tre vecini. Dar pe toate le
priveghea mă ria sa întru toată buna râ nduire a ţă rii şi a legă turilor cu
ţarul Petru şi cu marele vizir. Că ci, precum înţelegeţi, amâ ndoi veneau,
cu armatele, că tre Moldova: unul de la miază zi, altul de la miază noapte.
Veneau ca două furtuni, cu nouri groşi, negri, vijelioşi, din ciocnirea
că rora, socoteam noi, va ţâ şni fulgerul luminos al izbă virii din robie ori
tră snetul negru al morţii celei de pe urmă …
În clipa de tă cere tristă , coborâ tă odată cu sfâ rşitul vorbirii vel
hatmanului, Silion turnă vin în ulcele. Era nevoie, pentru toţi, să poată
înghiţi nodul amar şi ghimpos izvodit în cerul gurii. Jupâ neasa Maria
povesti:
– Doamna Casandra, cu coconii, a sosit în ajunul Cră ciunului. A
adus multe ştiri din Ţ arigrad, în folosul domniei.
– Multe le-am cules eu, se fă li dască lul Ieremia.
– Domniţa Maria a stat sub privegherea mea, aici la Prigoreni. O
îngrijean mai bine ca pe copiii mei, dar tâ njea, copila, după maică -sa.
Cu doamna Casandra m-am împrietenit repede. Nu era defel mâ ndră ,
cum mă temusem. Era o Cantacuzină cu firea rudelor din Moldova, nu a
celor din Ţ ara Româ nească .
– Să mă na cu bunică -mea, Alexandrina.
– Da, Ioane. Ş i, împreună cu alte boieroaice şi fete din casă , am
ajutat soţii, îmbâ rbă tâ ndu-i întru biruinţa gâ ndului. Doamna Casandra
se temea cum nu se mai poate, dar înţelegea totul foarte bine şi se
stă pâ nea cu multă putere, ră spâ ndind în juru-i încredere şi voie bună .
 Neculce mulţumi soţiei că n-a uitat a vorbi despre casa lui vodă
Cantemir, îşi aşeză mai bine macatul pe genunchi şi urmă povestirea ca
în letopiseţ:
– În primă vară , armia otomană a început să treacă Dună rea pe la
Isaccea şi pe la Bră ila. În acelaşi timp, corpuri de armată rusă se
îndreptau spre Nistru. Înfruntarea cea mare se apropia, iar nouă ne
ţâ ţâ ia inima de neastâ mpă r şi teamă . De-a că lare goneam prin ţară
după oşteni, după arme, după că pitani… Într-o clipă de hodină , în acele
zile zbuciumate, Dumitraşcu vodă şi doamna Casandra se plimbau prin
gră dină , că era soare, cald şi linişte. Eu mă aflam acolo, cu mă riile lor. Ş i
acum povestesc cele auzite atunci, ca să ară t că vodă Dimitrie se sfă tuia
totdeauna cu doamna Casandra. Zise mă ria sa: „Să ştii şi tu, doamna
mea, că mitropolitul Ghedeon şi hatmanul Jora mă pâ ră sc foarte ră u
ţarului Petru. Zic că sunt mai ră u ca un turc: şiret, viclean, adevă rată
sculă a necuratului, în neclintita slujbă a sultanului.”; „Asta-i bine?”;
„Da. Adică poate fi şi bine. Ştefan Luca l-a vă zut pe ţar la Luţk. L-a
convins să iscă lească tratatul, aşa cum l-am alcă tuit eu. Oastea noastră
va să se ală ture armatei ruse, îndată ce va trece Nistrul. Domnia să fie
încredinţată , pe veci, familiei Cantemir. Puterea să fie, toată , în mâ na
domnului, iar boierii datori să asculte fă ră câ rtire. Oastea rusească va
putea ră mâ ne în ţară numai cu învoirea domnului. Ţ ara să aibă hotarul
la Nistru, iar Bugeacul, cu toate cetă ţile, Tighina, Chilia şi Cetatea Albă ,
stă pâ nite de Alexandru vodă cel Bun, de Ştefan cel Mare şi Petru Rareş,
tot ale noastre să fie precum au fost.”; „Ş i dacă , ferească Dumnezeu…”,
se întristă doamna, „Ne tragem în Rusia”, surâ se voievodul, vrâ nd să
arate că nu vede că s-ar putea întâ mpla aşa ceva. „Casa noastră de pe
Dealul Stegarului…”; „Ne facem noi alta, ici în Iaşi, la Suceava ori la
Agapia.”; „Ce-o fi fă câ nd cumnatul Antioh?”; „Nu vrea să vină în ţară …
Dar cum să -i spun că -l pâ ndeşte închisoarea? Toma Cantacuzino se
stră duie, din ră sputeri, să -l aducă pe vodă Brâ ncoveanu ală turi de noi.
În semn de prietenie, ţarul mi-a trimis cinci blă ni de sobol şi un
medalion cu chipul lui, încrustat în diamante. Le ţin ascunse…”; „Vom
izbâ ndi?”; „De n-aş nă dă jdui, mă rită doamnă , n-aş porni. Dar ştiu că în
lume şi în viaţă totul se aseamă nă şi totul se deosebeşte, totul e
folositor şi totul pă gubitor, gră itor şi mut, cuminte şi smintit. Ceea ce
ştim despre multe lucruri e împotrivitor. De aceea-i greu, foarte greu,
mă rită doamnă , a alege calea, a şti încotro.” În minutul acela, pe uliţi s-
a stâ rnit huiet de glasuri şi strigă te de mulţime mâ nioasă . Am ascultat,
ciulind urechile şi clipind din ochi. „Ce s-aude?” a întrebat doamna, cu
îngrijorare. Strâ ngeam din umeri a nedumerire, câ nd te-ai ivit tu,
că pitane Silion şi-ai lă murit.
– Da, am vestit că balagiii, neguţă torii turci cumpă ră tori de miere,
fă ceau tă ră boi: cereau ca mă ria sa să se ală ture armiei otomane. Să nu
mai amâ ne nici un ceas. Iar vodă mi-a poruncit: „Vă taful de aprozi să
cerce a-i linişti cu vorba. Să le spună că vornicul Lupu Costache stă cu
proviziile gata în valea Siretului, să le înfă ţişeze la poruncă . Iar la
noapte, pe câ te unul, să -i întemniţeze: să nu le mai aud boncă luirea.”
– Întocmai aşa a poruncit, prieteni, întă ri Neculce. Apoi a vorbit
că tre doamna: „Casandra, mă stră duiesc a ră spâ ndi ştirea că pornesc
împotriva armatei ţarului, la Nistru, şi totodată ne mută m, cu toată
curtea, la Cetă ţuia. În acelaşi timp, dobor ceata agă i despre care se
spune că vine cu mazilirea.”; „Te-a pâ râ t iar Iordache Ruset?”;
„Pardosul cel vă rgat a mai fă cut o să ritură şi a mai muşcat încă o dată ,
cu dintele-i otră vit ce-l are împotrivă -mi.”; „Cum vom ieşi, Dimitrie, din
toată tevatura şi blă stă mă ţia asta?”; „Cu spada! De-acuma, numai cu
spada. Ori birui, ori pier. Ş i nu pier, dacă ţara-i cu mine. Dacă Petru
vine mă car cu o sută de mii. Deocamdată i-am cerut trei mii cinci sute
de că lă reţi şi cu
ce-am încropit ne apă ră m de orice atac otoman, napristan.”; „Vijelio, ce
mult îmi eşti drag!…”; „Mă arunc în furtună , să deschid porţile
slobozeniei pentru ţara asta!”
Neculce se opri parcă spre hodină ; vorbise cu aprindere mare,
aşa cum îşi amintea că auzise atunci. Câ nd nimeni nu se aştepta, pentru
că toţi priveghetorii tră iau povestirea vel hatmanului, Daria şopti, din
adâ ncul inimii, ca o rugă de slavă :
– A fost un cuteză tor, un mare cuteză tor…
– Ai dreptate, a încuviinţat dască lul Ieremia.
– Ş i iaca aşa, printr-un om care, de fapt, întruchipa voinţa ţă rii,
totul a intrat în vijelie. Generalul Ş eremetiev, cu zece mii de soldaţi, a
trecut Nistrul şi noi voiam să facă tabă ră la Ţ uţora. Dar îndată o parte
dintre boierii cei mari, prieteni cu Ruseteştii, ne-au pă ră sit. S-au
ascuns pe la moşiile lor. În schimb, ţă ranii şi oră şenii se ridicară la
luptă , cu sutele, cu miile, armâ ndu-se fiecare cu ce putea.
– Ieşenii au pră dat pră vă liile turcilor, aminti jupâ neasa Maria, şi
au vă rsat pe uliţi stafide, smochine, portocale, lă mâ i şi roşcove, de le
strâ ngeau copiii şi babele. Ba chiar bă teau în otomani ca-n fasole. Ş i
ieşeau în calea ruşilor cu pâ ine şi sare, cu icoane şi prapuri.
– Mi-aduc aminte! se învoi maica Daria, prinzâ nd o frunză de viţă
galbenă , desprinsă de pe vrej şi că zută în poală , într-o legă nare uşoară .
Ţ ara toată intrase într-un neastâ mpă r pă timaş, dezlă nţuit. Mâ nia şi
bucuria se amestecau şi alcă tuiau un fel de putere izbucnindă , mai ceva
ca iarba de puşcă . Toţi nă dă jduiam că vom scă pa de asuprirea
stă pâ nirilor stră ine. Ne însufleţea o hă rnicie o îndră zneală şi-o
arză toare dorinţă de dă ruire pentru ţară cum nu se mai vă zuse pe la
noi demult, tare demult
– Întocmai, aprobă Neculce. Ş i ca dovadă aş povesti ceva şi
despre tine, maică Daria. Intrasem în sala cea mare din Cetă ţuia, unde
doamna Casandra, cu fete din casă , pregă tea cele trebuitoare câ mpului
de bă taie. Cum mă ză ri veni şi-mi şopti: „Ioane, nu mai spune voievo-
dului că Antioh vodă s-a hă init şi l-a pâ râ t sultanului. Cruţă -l.” M-am
crucit şi tare
m-am amă râ t în inima mea. Ci am zis: „Cum porunceşti, doamnă …
Deocamdată , ţara se ridică , toată , împotriva stă pâ nirii otomane. Ş i
asta-i foarte bine.” Mă pregă team să plec, câ nd ai intrat tu, cu trei
ră zeşi din Silişteni.
– Da. Erau Manea, Badea şi Anton, neamuri cu mine.
– Ş i spune, te rog, cum ai zis.
– Mă plec în faţa mă riei tale, înaltă doamnă . „Care ţi-i dorinţa,
maică ?” a întrebat doamna, privindu-mă cercetă tor. „Am însoţit aceşti
bă rbaţi care vor a spune mă riei sale că ră zeşii din Silişteni, Costişa,
Berheci, Huşi, Fă lciu, tineri şi vâ rstnici, vin la steaguri să lupte pentru
libertate.”; „Vrem să ne batem şi noi pentru ţară , a zis Manea,
plecâ ndu-se în genunchi. Toţi vrem, într-un gâ nd!”; „Dimitrie vodă se
grijeşte de noi, de norod, a cuvâ ntat Badea. Cuvine-se a-l ajuta întru
plinirea gâ ndului cel bun şi nalt, priincios tuturor.”; „Ră u ne pare că ne-
a uscat şi secă tuit seceta, s-a jeluit Anton, şi
n-avem bucate să dă m pentru oştire. Dar om dă rui tot ce mai avem, şi
vieţile, vieţile noastre.”; „Ba pe la noi a mai dat şi pacostea lă custe-
lor…”; „Cunoaştem nă cazurile, ră zeşilor, ai zis domnia la, vel hatmane.
Vă mulţumesc că vă strâ ngeţi lingă mă ria sa şi vă stră duiţi a fi cu noi, la
ceas greu şi de cumpă nă mare.”; „Să fie cu izbâ ndă !” s-au închinat
ră zeşii.
 – Iar tu maică Daria ai mai spus: „Noi, că lugă riţele din mâ nă stirea
Galata, venim să oblojim ră nile oştenilor. Am pregă tit, pâ nă acum,
două zeci de saci cu scamă şi cinci cu feşe.”; „E râ ndul meu să
mulţumesc, maică ”, s-a ridicat în picioare doamna Casandra. Ră zeşii s-
au plecat a închină ciune şi-au ieşit, urâ nd: „Să tră iască mă ria sa şi să ne
ducă la biruinţă !”; „Aşa să fie!” am strigat eu. Iar acum, Daria, vrei să
povesteşti şi despre întrebarea doamnei Casandra?
– Da, cinstite vel hatmane şi gazdă . M-am mâ ndrit, totdeauna, c-
am fost a lui şi nu a altuia. M-a întrebat doamna: „Eşti din Silişteni?”;
„Da. Şi am fost la inima mă riei sale.”
– Acum cincisprezece ani…, am că utat eu să -l…
dezvinovă ţesc pe Dumitraşcu vodă , temâ ndu-mă de privirea asprită a
doamnei. Ci tu ai urmat: „Ş i câ t voi fi vie, nu-l uit…”; „Mă plec, cu
smerenie, mă rită doamnă ,” am spus eu, cu mare cutremur din inimă , şi
am plecat. Ş i peste două zile te-ai înfă ţişat cu un tâ nă r, Dimitrie.
– Da, feciorul meu… Al meu şi al lui.
– Ş i mi l-ai încredinţat ca pe-o comoară , zicâ nd că , deşi e tâ nă r, va
să fie bun oştean. Apoi m-ai rugat ca, în luptă ,
să -l aşez în preajma voievodului.
– Da: să se apere unul pre altul, precum un pă rinte cu feciorul
să u…
Glasul Dariei tremura, înfiorat de plâ ns. Ar fi vrut să mai spună
ceva, dar nu mai gă si vorbele tă lmă citoare ale simţă mintelor din acea
clipă . Ca să nu se lungească prea mult tă cerea şi să se brumeze cugetele
cu întristare, vel hatmanul vorbi:
– Dealtfel, viind cu a doua domnie, nu ştiu dacă vâ rsta ori
zbuciumă rile vremii, sau poate înţelepciunea anilor tră iţi, că
Dumitraşcu vodă ară ta acum nespus de bun şi de blâ nd, de cumsecade
şi de înţelegă tor. Tuturor, uşa deschisă . Ş i nemă reţ, ca alţi domni, ci
vorovea cu toţi copiii. Nu era lacom nici de fel, dar poftea ca poruncile
lui să fie aidoma şi fă ră câ rtire împlinite, iar faptele să -i fie lă udate… Ş i
acum, dacă nu v-a doborâ t osteneala şi somnul, de istov, să vă
povestesc despre sfatul domnesc, ţinut în aceeaşi sală mare din
Cetă ţuia. A intrat mă ria sa în strai de ră zboinic, cu coif şi sabie şi a gră it
cu mare fră mâ nt: „Cinstiţi dregă tori, o parte din oştirea ţarului Petru a
trecut hotarul şi se apropie de Prut.” Noi îl ascultam cu mare luare-
aminte. Straiul ostă şesc îl fă cea încă mai vioi, mai frumos, mai
impună tor, deşi nu era nalt. Toţi îl simţeam neînfricat, însufleţit de
gâ nduri mă reţe, viteaz. Vă zâ ndu-l şi auzindu-l ne însufleţeam şi noi.
Dar Antioh Jora a întrebat, netam-nesam: „Ş i noi, noi ce facem?” Vodă a
ră spuns calm, dar foarte hotă râ t: „Ceea ce ne porunceşte cugetul şi
legea! Cinstiţi dregă tori, încă din aprilie am tocmit o învoială , o alianţă
cu ţarul Petru: ne ajută cu toată oastea lui să ne dezbatem de sub
stă pâ nirea sultanului.” În râ ndul sfetnicilor s-a aşezat, câ teva clipe,
înmă rmurirea. Vedeam cum în unii se izvodea, încet, bucuria şi lumina;
în alţii teama şi furia. Cel dintâ i Neculai Costin tresă ri cu mare uşurare
în glas şi în mişcarea trupului, a mâ inilor: „Bine-ai fă cut, mă ria ta!
Bine-ai fă cut!…” Toţi boierii, afară de Ruseteşti, strigară : „Foarte bine,
mă ria ta! Să tră ieşti!”; „Noi ne cam temeam că te-ai duce totuşi la
marele vizir, se destă inui logofă tul Costin, şi chiar ne gâ ndeam să te
pă ră sim şi să -l primim pe ţarul Petru.”; „Deci, în acelaşi timp, am ştiut
să pă strez taina şi nu v-am înşelat gâ ndurile şi simţă mintele, se bucură
mă ria sa. Iar dacă -i aşa, vă rog, din inimă vă rog, fiţi ală turi de mine, că
eu numai cu ist gâ nd am primit domnia: să fac ţara iară şi slobodă .”;
„Prea bine, mă ria ta!” s-a ală turat logofă tul Costin, fă ră şovă ire. „Fiţi
lâ ngă mine, cu toată inima şi cu toată puterea!” strigă vodă , iar
dregă torii înă lţară cuşmele, fluturâ ndu-le, cu urale şi cu bucurie mare.
Numai Iordache Ruset, ca o cobe, se aşeză
de-a curmezişul şi întrebă cu mult venin în glas; „De ce n-ai aşteptat să
vezi întâ i puterea muscalilor şi cum le merge ră zboiul? Dacă terciuiesc
ori sunt terciuiţi?”; „Ca să fim în adevă r slobozi, ca să merită m această
libertate, trebuie să ne batem. S-o cucerim! Că nimeni nu ne-o dă de
pomană , i-a ră spuns voievodul, cu hotă râ re mare. Beneficium accipere
libertatem vendere est! Aşa-i, logofete Costin?”; „Da, mă ria ta: a primi
un hatâ r de la cineva însamnă a-ţi vinde libertatea.” Dar Iordache nu s-
a lă sat convins şi nici biruit: „Te pripeşti, mă ria ta, şi ne arunci în
pră pastie. În pră pastie!”; „Tot hortiş, bi vel vistiere? întrebă vodă cu
aspră dojană . Cel care se teme de ceva nu mai este liber.”
– Qui metuit, non liber est, îl ajută dască lul Ieremia pe Neculce să -
şi amintească proverbul în latineşte.
– „Nechibzuinţa te va pierde!” prooroci Iordache, cu îndră zneală
şi încă pă ţâ nare de cobe blă stă mată . „Chib- zuiesc demult, Iordache
Ruset! De câ nd eram ză log în Ţ arigrad. De câ nd am vă zut, în bă tă lia de
la Zenta, că o armie uriaşă poate fi spulberată în câ teva ceasuri. Ş i-apoi,
un adevă rat voievod merge cu ţara.”; „Aşa-i mă ria ta! am strigat eu, Ion
Neculce. Ţ ara se vrea slobodă !”; „Drept gră ieşti!” m-a însoţit Neculai
Costin. „De câ nd mă ştiu, a urmat Dimitrie, propovă duiesc împă carea
între fraţi şi scuturarea jugului otoman. A sosit vremea să fă ptuim aist
gâ nd cu spada. Că altminteri nu se poate dobâ ndi slobozenia ţă rii.” Cei
mai mulţi dintre boieri i-au lă udat cuvâ ntul şi fapta, iar el a mai zis:
„Nu cred c-o să mă pă ră siţi. N-o să mă lă saţi singur, acum la ceas de
ră scruce. Sfetnicii mei, fiţi una cu mine, tari! Şi libertatea va fi a
noastră !” ; „Ce-mi trebuie slobozenie, dacă -mi pierd moşiile, câ rti mai
departe Iordache şi aruncă vina asupră -mi: Ş tiu eu că numai Ion
Neculce a rostuit nenorocirea asta, a noastră , a boierilor vechi şi a
ţă rii.” Ci eu am că utat sa mă apă r: „Gră ieşti cu nă pastă , ca un pă timaş.
Te faci a nu vedea că asta-i vrerea ţă rii.”; „Da, hatmane, Iordache Ruset
gră ieşte ca unul care vede numai de ale sale şi nu înţelege nimic din
durerea ţă rii şi a celor mai buni dintre boieri. Ni se ală tură cu îndâ rjire
şi logofă tul Neculai Costin, zicâ nd: „Au nu vezi, jupâ n Iordache, că tot
norodul e bucuros moscalilor? Că -i primeşte cu pâ ine şi sare?”;
„Brâ ncoveanu însuşi a gă tit 30.000 oaste”, am destă inuit eu. „Da: a
fă cut tabă ră la Urlaţi, mă sprijini Costin, iar vodă îl urmă cu
destă inuirea, foarte bucuros: „De asemenea prietenul meu Toma
Cantacuzino spă tarul, cu câ teva pâ lcuri de că lă reţi, atacă acum cetatea
Bră ilei!”; „Ş i nouă ne vin oşteni din toate pă rţile, mă ria ta, am stă ruit
eu. Sute şi mii vin şi se scriu la steaguri. Se adună nu numai slujitorii, ci
şi ciobotarii, croitorii, blă narii, crâ şmarii. Se strâ ng mai ales ţă ranii şi
ră zeşii. În cincisprezece zile am fă cut 17 polcovnici şi 170 rocmiştri, cu
steaguri.”; „Slugile lasă casele boiereşti, argaţii îşi pă ră sesc stă pâ nii şi
se strâ ng la oaste”, mă întregi logofă tul Costin. Dar, spre marea-mi
mirare, Iordache Ruset, altă dată mişel şi fricos, linguşitor şi viclean,
acum se ţinea dâ rz, nă dă jduind, poate, să atragă şi alţi împotrivitori ori
să facă a creşte îndoiala şi teama în inimile noastre. Zise, morţiş, cu
dispreţ: „Adună tură de golani şi să ră ntoci! Ce faci cu ei? De unde
arme?” Am că utat să -l înduplec, cu vorba bună : „Mulţi îşi fac suliţe
pâ rlite şi cu fier în vâ rf. Alţii vin că lă ri; alţii aduc merinde şi
îmbră că minte. Am cumpă rat şi arme de la leşi şi de la nemţi. Iarbă de
puşcă fabrică m noi, aici, în Iaşi, de vrei să ştii. Ş i, decâ t ai câ rti şi-ai
prooroci nenorociri ca o cobe, mai bine ai veni aici, cu pungile cu aur,
din mult belşugul pe care-l ai, cum au fă cut toţi boierii, şi le-ai da danie
pentru arme. Înţelegi au ba?” Se vede că l-am picnit bine, la ţintă , c-a
să rit cu spaimă : „Boieri, nu îngă duiţi armarea prostimii! Că de-i bat ori
nu pe turci, gloatele întorc armele asupra noastră !” Trebuie să spun că
vorba asta pricinui spaimă şi încremenire la mai mulţi boieri. Vodă
însă vorbi cu hotă râ re: „Îţi faci spaimă în ză dar, Iordache Ruset, şi vrei
şi pe alţii să -i înspă imâ nţi. Lucrezi între noi ca o coadă de topor. Drept
aceea nevoit sunt să te închid ca pe un duşman primejdios.” Ş i, cu
inima aprinsă , zise că tre boierii din sfat: „Cinstiţi dregă tori, dacă mai
avem ră gaz două luni, ne armă m bine oştenii şi-i deprindem a lupta, ca
oştirea lui Ş tefan cel Mare. Înţelegeţi, sfetnicii mei, de ce zorim? Ţ ara-i
cu noi. Ţ ara, clocotind de mâ nie şi tresă ltâ nd de bucuria nă dejdilor, ne
porunceşte s-o apă ră m cu spada şi cu viaţa noastră !” Inimile tuturor
tresă ltară într-un soi de ciudată bucurie, o bucurie scurtă , repede ucisă
de suliţele deznă dejdii.
Daria crezu că şeză torile de priveghi din pridvorul conacului de
la Prigoreni ar trebui să se încheie aici. I se pă rea că acum, în vâ rtejul
nebun al faptelor, în furtuna iscată din ciocnirea marilor împă ră ţii, nu
se mai poate înţelege nimic. Iar omul, idolul ei, ar ieşi mult micşorat, de
vreme ce nimeni n-ar putea povesti, aidoma, cele petrecute în ţară şi,
mai ales, în sufletul celuia despre care s-au adunat aici să povestească .
Dar Ion Neculce se voia cronicar şi avea nevoie să audă şi să ştie,
dacă nu tot, mă car ce era mai însemnat şi mai neobişnuit. De aceea
urmă să istorisească despre venirea oştirii ruseşti, ajunsă la Prut:
– Trecâ nd Prutul pre la Zagarance, ţarul Petru a venit drept în
tâ rgul Ieşilor, împreună cu împă ră teasa lui, Ecaterina. Dumitraşcu
vodă şi cu mine ne aflam în tabă ra generalului Ş eremetiev, pentru
treburi ostă şeşti. Nu ştiam nimic de venirea ţarului la Iaşi. I-au ieşit în
întâ mpinare mitropolitul, cu tot clirosul bisericesc, boieri şi oră şeni
bă trâ ni mai de cinste, frumos tâ mpinâ ndu-l şi primindu-l cu toată
inima şi i s-au închinat cu mare bucurie, ca unui împă rat creştin, dâ nd
laudă lui Dumnezeu, că doară ne va cerceta cu mila sa şi ne va ajuta să
ieşim de sub jugul turcilor. Trebuie să aflaţi că ţarul Petru Alexeevici
este om voinic, mai nalt ca toţi, iar nu gros, ci subţiratec şi ră tund la
faţă , smead, oacheş şi întru totul chipeş. Cam aruncă din cap câ teodată ,
fluturâ nd. Nu umblă cu mă rire şi fală ca alţi monarhi, ci, adesea, în
haine obişnuite, însoţit doar de doi-trei slujitori.
– Da, da, îşi aminti că pitanul Silion; aşa a intrat şi în Iaşi întâ ia
oară . Ş i fiind colbă it de drum, n-a mers în Curtea domnească , împreună
cu împă ră teasa, ci a poposit de-a dreptul la feredeu. Şi l-au îmbă iat
bă ieşii, cum s-au priceput şi ei, ca pe-un vericine. Habar n-aveau că -i
ţarul.
 – Dar Dimitrie unde l-a întâ lnit? întrebă dască lul Ieremia, cu
mirare.
– Pe uliţă , îmbă iat gata. Proaspă t şi fercheş. Privea la pră vă lii şi la
biserici, la oameni şi la case. Ş i unii oameni priveau la el: nu c-ar fi ştiut
că -i împă rat, ci că -l vedeau aşa nalt, cu două capete deasupra tuturor.
Eu, cel dintâ i i-am ară tat mă riei sale: „El e! Ţ arul, mă ria ta!” am zis, cu
îngrijorare, cu teamă şi cu bucurie. Dumitraşcu vodă nu şi-a pierdut
cumpă tul; s-a apropiat de musafir, a descă lecat, mi-a înmâ nat frâ ul
calului şi cu glas hotă râ t, a gră it: „Iertare, mă rite doamne! Ţ i-am
pregă tit cea mai aleasă primire, dar… n-am ştiut. Am fost la Ţ uţora, la
Ş eremetiev, cu steagurile mele.”; „Am aflat, a surâ s tarul. Ş i-apoi mie
nu-mi plac primirile prea bine pregă tite. Fug de ele. Fug câ t pot… Tu
eşti cneazul Dimitrie?”; „Eu, slă vite!” şi i-a să rutat mâ na. Ţ arul
l-a îmbră ţişat, ridicâ ndu-l în sus, fiind, precum ştiţi, Dumitraşcu vodă
om scund. Apoi l-a să rutat de trei ori, ruseşte, cu zgomot şi râ zâ nd cu
bucurie mare. „Te-ai hotă râ t deci, cneaz Dimitrie: mergi cu mine, nu?”;
„Cu toată ţara, mă ria ta. Tratatul trimis prin vistierul nostru…”; „L-am
iscă lit aşa cum l-ai alcă tuit”, a fluturat ţarul din cap. „Îţi mulţumesc din
inimă ! s-a înclinat Dimitrie. Pă şind ală turi de înă lţimea ta, mi-am iscă lit
hrisovul slavei întru veşnicie ori al osâ ndei sub satâ r.” Vă zâ ndu-l pe
voievod îmbră ţişâ ndu-se cu acest bă rbat nalt şi voinic, mulţimea a
priceput că -i ţarul şi a început a şopti, a-şi da ghionţi şi a striga: „Ţ arul
Petru?!… Aista-i ţarul!… Tră iască Dimitrie vodă Cantemir şi ţarul
Petru!… Să tră iască şi să ne scoată din robia padişahului!…” Adunâ ndu-
se repede de pe uliţi, ieşind din case şi pră vă lii, ivindu-se la ferestre ori
în balcoane, bă rbaţi, femei, copii, oşteni au fă cut un alai vesel şi
înflă că rat. Mă aflam în mijlocul acelei mulţimi, cu caii de că pă stru, şi
foarte mă simţeam mâ ndru şi bucuros.
– Întocmai mă simţeam şi eu, a venit cu vorba Ion Neculce.
Atunci, Iaşul şi toată Moldova au tră it câ teva zile de mare nă dejde şi
bucurie. Mai ales i-a încâ ntat pe româ ni parada ostă şească din ziua
sfâ ntului Petru.
– Era să rbă toare în cinstea ţarului, de ziua lui, povesti jupâ neasa
Maria. Ne-am îmbră cat frumos şi-am ieşit la priveală . Ş i vă zâ nd noi
acei oşteni mâ ndri, ţanţoşi, acei că lă reţi in fireturi, cu să bii lucitoare şi
lă nci lungi, ne-am încredinţat că a noastră va fi izbâ nda. Dar…
– Drept gră ieştie Maria, surâ se vel hatmanul. Că ci multora dintre
boieri şi slujitori le-a plă cut mai ales masa dată întru cinstirea ţarului.
Mai întâ i, să spun că ţarul n-a primit locul din capul mesei, ci l-a aşezat
acolo pe Dumitraşcu vodă . Au fost poftiţi canţelarul Golovkin şi o samă
de ghenerali, precum Goliţâ n, Dolgoruki şi Rö nne, iar dintre miniştri
Ş afirov şi Sava Raguzanski.
– Să nu-l uită m, vel hatmane, pe Toma spă tarul Cantacuzino.
– Da, da, Silioane: pă ră sise tabă ra de la Urlaţi a lui vodă
Brâ ncoveanu şi se ală turase ţarului cu un pâ lc de că lă reţi. Ş i-i bine că
mi-ai amintit, pentru că , în acel moment, se înfiripa un început de unire
româ nă în faţa primejdiei, iar eu am înţeles cam ce jură minte tainice
erau între Inorog şi Ş oim… Ci vreau să mai spun că la acel ospă ţ
împă ră tesc şi domnesc am mâ ncat ca la praznic şi am bă ut vâ rtos vin
de cel cu pelin de la Cotnar, de care ruşii mult se mirau că la noi
rodeşte vin cu pelin aşa de bun. Ne-am cinstit bine şi frumos şi ne-a
închinat însuşi ţarul cu nişte vin de al lui, de la franţuji, din care, îndată
ce am bă ut, am şi mă rmurit toţi de beţi…
– Da, da, râ se jupâ neasa Maria, acolo v-aţi îmbă tat că era dires cu
mâ na ţarului însuşi, iar aici, oricâ t le direg cu mâ na mea, nici nu vă
uitaţi la cele ulcele, pline cu must de Prigoreni.
– Bine gră ieşti, jupâ neasă Maria, şi bine faci ară tâ ndu-ne ulcelele.
Că noi, uitâ ndu-ne în gura povestitorilor, uitat-am de ele şi de gustul
mustului.
Înveseliţi, toţi bă ură din ulcele şi mâ ncară câ te două - trei felii de
cozonac. Daria clipi din genele-i lungi, umbroase, surâ se şi vorbi:
– Îmi amintesc că a doua zi, fiind duminică , ţarul Petru a vizitat
Iaşul. A intrat în bisericile Trei Ierarhi şi Golia. Le-a lă udat frumuseţea
şi felul cum se îmbină meşteşuguri diferite, ca să iasă ceva nou şi
deosebit.
– Da, maică Daria. A lă udat mult şi caii moldoveneşti.
– Lasă , Silioane, că nu s-a zgâ rcit cu laudele nici câ nd a vă zut
femeile noastre, întă ri jupâ neasa Maria. L-am auzit cum vorbea tare şi
gros despre obiceiurile noastre, gă sindu-le alese şi frumoase. Numai
împă ră teasa sta cam ţapă nă şi se oţă ra la chip ori de câ te ori ţarul se
apropia de o româ ncă mai frumuşică . Iar câ nd a privit-o pe doamna
Casandra şi i-a lă udat multa-i dră gă lă şenie, ţarina a pufnit de mâ nie şi
l-a suduit.
– La masa dată în cinstea lui Dimitrie, în tabă ra lui Şeremetiev, au
fost poftiţi numai cincisprezece boieri. Ruga a fă cut-o mitropolitul
Ghedeon însă şi, cu multă evlavie.
 – Da, Silioane, ca mai pe urmă să mă -nvinuie pe mine de tră dare
şi să -mi ia averea, boaita! ră bufni Ion Neculce.
– Ş tiu, vel hatmane… îţi aminteşti parada ostă şească ? Ce mai
tră geau dragonii din flinte, pe râ nd, foc după foc, repede, de jur
împrejur, cum ar merge fulgerul, roată .
– Ş i din tunuri au tras.
– Le-am numă rat: aveau cincizeci şi două de tunuri.
– Nu mai vă zusem asemenea dragoni şi asemenea tunuri; iar asta
ne-a fă cut să credem, încă mai tare, că izbâ nda va fi a noastră , zise
Neculce, apoi tă cu.
Vru să guste o bucă ţică de pastramă , dar se opri. Daria observă
mişcarea şi, cu sprinteneală şi gingă şie, îi întinse talerul şi ulcica plină
cu vin:
– Pofteşte, cinstite vel hatmane!
– Bine faci, Daria, că mă îndemni, zâ mbi Neculce, pentru că , nu
ştiu cum, dar parcă mi-i tare greu, e dureros chiar să -mi amintesc ceea
ce a urmat. De aceea va să mai întâ rziem o clipă cu povestirea despre
acel ospă ţ de la tabă ra lui Şeremetiev. Masa au întins-o pe pă mâ nt, sub
multe corturi aşezate unul lâ ngă altul. Pentru slobozirea picioarelor în
jos, soldaţii au să pat un şanţ lung. Ş i parcă spre a nu ne lă sa bă tuţi de
vinul cel franţuzesc am venit cu belşug de Cotnar şi Odobeşti, am bă ut
toţi, de-a valma şi am mă rmurit toţi de beţi. Ş i nici n-am ştiut cum am
dormit în acea noapte şi ţarul şi domnul şi noi, boierii…
– Atunci, voi… n-aţi ştiut, zise jupâ neasa Maria, ridi- câ ndu-se în
picioare; ci acum ştim cu toţii că ni-i somn şi vrem a dormire. Noapte
bună vă urez, cinstiţi oaspeţi şi privighetori!
Toţi s-au ridicat, au mulţumit şi s-au tras spre paturile lor. Numai
maica Daria a mai ră mas să privească luna, cerul înstelat şi nucii cu
frunza galbenă . A ră mas de vorbă cu amintirile şi cu umbrele dragi,
numai de ea ştiute.

SEARA A DOUĂSPREZECEA sau :

DUREREA ŞI MĂREŢIA ÎNFRÂNGERII

În cea de-a două sprezecea seară s-au adunat sub privegherea

Dariei: ea a pregă tit plă cinte calde, pastramă de gâ scă şi de capră ,
cozonac, cafele şi vin. Pentru că aşa, de pe la chindie, a început să sufle
un vâ nt ră coros dinspre Hâ rlă u, a acoperit jilţurile cu macaturi, iar pe
umerii priveghetorilor a pus şaluri şi ilice, povă ţuind:
– Să -ncă lţă m colţuni de lâ nă , să nu ne cuprindă ră ceala.
Ştiau că -i cea din urmă seară de priveghi şi-i cerca o adiere de
pă reri de ră u: se deprinseseră a cislui împreună , a depă na amintiri, a
afla lucruri neştiute şi, mai cu samă , a se întâ lni cu ei înşişi, cei de
altă dată , avâ ndu-l pe Dimitrie Cantemir printre dâ nşii, reînviat din
izvoadele aducerii aminte prin puterea cuvâ ntului. După ce a gustat
pastrama, plă cinta şi vinul, foarte lă udâ ndu-le, vel hatmanul Ion
Neculce slobozi cuvâ nt şi zise:
– Toate ară tau, în acel sfâ rşit de iunie şi început de iulie 1711, că
ziua mâ ntuirii noastre a sosit. Sfatul domnesc a iscă lit tratatul încheiat
de voievod cu ţarul Petru. Neamul Cantemir era primit ca neam veşnic
domnitor în Moldova. Coconul lui Dimitrie, Şerban, cu numele
bunicului să u domn la Ţ ara Româ nească , îi venea urmaş tată lui să u.
Avea numai cinci ani, dar era timp să crească aici, printre româ ni.
Toate le fă ceam în mare grabă , că era ră zboi. Otomanii veneau repede
spre Iaşi.
– Doamna Casandra, cu coconii şi cu o parte din jupâ nese am
ră mas adă postite în Cetă ţuia. cu o strajă poruncită de Ilie Abă za,
vornicul dinspre doamna.
– Pot să vă spun şi eu, intră în vorbă dască lul Ieremia, netezindu-
şi barba, că seraskierul Mehmet Baltagi, marele vizir, gră bia tare spre
miază noapte; se temea că la ivirea oştirii ţarului se vor ridica toţi
româ nii şi toţi creştinii din Balcani şi-i vor toca armia cea fă loasă ,
bucată cu bucată . Se zvonea că Brâ ncoveanu, cu tabă ra adunată la
Urlaţi, chitea ceasul potrivit să treacă la moscali.
– Iar trecerea lui Toma Cantacuzino de partea noastră
preschimba zvonul în adevă r, întă ri Neculce. Ziceau: şi-a trimis înainte
mergă tor… Am uitat să spun asară ce mare a fost bucuria lui Dimitrie
Cantemir şi a doamnei Casandra câ nd l-au vă zut pe Toma sosind cu
pâ lcul de că lă reţi, falnici şi doritori de luptă . S-au îmbră ţişat şi au
lă cră mat de bucurie şi fericire: ,,Suntem împreună ! strigă vodă .
Împreună , Ş oimule, ca să ne dobâ ndim libertatea.” Toma spă tarul
plecase sfă dit cu vodă Brâ ncoveanu, dar Dimitrie Cantemir îl
încredinţă că de-acum înainte nici acela nu mai are de ce şovă i. „Baltagi
paşa îl prinde şi-l scurtează de cap. Deci, dacă dragă i-i viaţa, trebuie să
vină la noi. Turcii cei mari ştiu că o oaste româ nească nu se bate
împotriva unui împă rat creştin. Au vă zut asta şi la Viena.”;
„Brâ ncoveanu şovă ie, a zis Toma Cantacuzino, dar nu vrea, în ruptul
capului, să se bată cu ţarul.”; „Iar în îngă imare, printre otomani, pe
Brâ ncoveanu nu-l aşteaptă decâ t pieirea. Vorba ceea: la o turmă de oi
ajunge un casap.”
– Eu auzeam, se vâ rî dască lul Ieremia cu vorba, că Toma
Cantacuzino se voia domn în Ţ ara Româ nească . Dar mai ştiu că , sfă tuit
de doamna Casandra în taină , şi Dimitrie Cantemir se voia domn peste
amâ ndouă ţă rile româ ne.
– Ş i crezi c-ar fi fost ră u să se împreune, să se înfră ţească
înţelepciunea Inorogului cu îndră zneala şi vitejia Ş oimului? întrebă
Daria, zâ mbind trist, dar stră lucindu-şi ochii de lumina necuvâ ntatei
bucurii.
– Vă d că ţi-ai însuşit numele din „Istoria ieroglifică ” şi le foloseşti
cu tâ lc şi plă cere. Dar, cum spunea Dimitrie însuşi: Locum virtus habet
inter astra, adică să laşul virtuţii e printre stele…
– Ci, drept să spun, întoarse vorba Neculce, mie nu-mi prea
plă cea Toma spă tarul: îşi încurcase domnul în rea capcană , pă ră sindu-l
pradă mâ niei marelui vizir. Că ci, la urmă , dintr-asta s-a tras, numai
peste trei ani, cumplita moarte a Brâ ncoveanului şi a celor patru
coconi ai lui.
– Greu este să vezi calea cea bună câ nd din urmă , cu nemilă , te
brâ ncesc primejdiile, şopti Silion, ca pentru sine.
– Adevă rat, dă du Neculce din cap. La început noi am crezut că
ţarul avea ca la 200.000 de soldaţi, că lă reţi, pedeştri şi tunari buni şi
tunuri multe şi alte arme noi, cum n-aveau otomanii. Ci, mai pe urmă ,
adică după bă tă lie, aflat-am că oastea era în adevă r mare, dar
împă rţită , ră şchirată fă ră nici o socoteală , în mai multe locuri, nu
strâ nsă într-un singur trup. Ş i acele locuri foarte depă rtate între ele:
80.000 la Azac (Azov), 45.000 spre Crimeea, 40.000 spre miază noaptea
Rusiei, cu faţa la suedezi. Că le-ar fi trebuit să ptă mâ ni şi luni de marş
ca să se adune. În afară de asta, riga Poloniei, deşi-i fă gă duise 30.000
de ostaşi, nu i-a lă sat să coboare mai jos de Cameniţa. S-au strâ ns şi
peste 10.000 de viteji sâ rbi, dar Brâ ncoveanu nu le-a îngă duit să treacă
prin Ţ ara Româ nească . Şi, chiar dacă -i lă sa, îi prindeau otomanii ca-n
vâ rşă şi-i sugrumau pe toţi, cum li-i obiceiul lor cel să lbatec. Câ nd a
aflat cu ce puhoi de ieniceri şi spahii vine Baltagi paşa, ţarul a poruncit
să i se adune toate ostile, dar era mult prea tâ rziu. Iar câ nd au ştiut că
otomanii se apropie de Iaşi, au gonit zile şi nopţi, fă ră popas, istovind
om şi cal pâ nă la pră buşire în tină ori în colb. Treabă moscă lească ! Aşa
că în Moldova ţarul a ajuns cam cu 40.000, la care s-au adă ugat numai
cei 10.000 de româ ni strâ nşi de noi în mare grabă . Dimitrie Cantemir
m-a numit pe mine mare hatman în locul lui Jora, care nu voia să pună
osul la muncă ; în locul meu, mare spă tar l-a pus pe Gheorghiţă Milescu.
Aveam însă polcovnici puţini şi slab pregă tiţi. Ne lipseau armele şi
praful de puşcă : abia atunci îl fabricam. Ne însufleţea însă pornirea şi
râ vna spre biruinţă .
– Nu din vina norodului nu eram pregă tiţi, cercă Daria să
dezvinovă ţească ţara, ci a ocâ rmuitorilor. Că , aşa cum spuneam şi lui
Dimitrie cel tâ nă r: oştirile le fac voievozii, cu oameni din popor, cum
face olarul oale din lut. Or, în ultimii două zeci de ani să biile au ruginit
de frică , în teacă ascunse.
– Ş i asta-i adevă rat. Dar au mai fost şi altele. De pildă , aceea că
împă ratul Moscului nu cunoştea râ ndul locurilor pe unde trecea oastea
lui. Ş i mai ales locul unde avea să dea bă tă lia. Iar generalii lui erau mult
prea încreză tori în ei, beţi încă de bucuria victoriei de la Poltava,
câ ştigată cu doi ani mai înainte, împotriva lui Carol al XII-lea al Suediei,
înaintau fă ră acoperire, vraişte şi fă ră teamă de vicleşug otoman şi
tă tă resc. Prea multa încredere îi ză pă cea, îi orbia.
– Ş i Dimitrie vodă era aşijderi puţin cunoscă tor al locurilor,
împă rtă şi Silion pă rerea vel hatmanului.
– Cum să le cunoască dacă atâ ta vreme a stat ză log ori pribeag la
Ţ arigrad? întrebă Daria.
– Iar dacă generalii pă reau a nu se teme de lovirea neaşteptată a
armiei otomane, în schimb hirea moscalilor îndeobşte foarte
temă toare este şi bă nuielnică de vicleşug. De aceea ţarul a dat deoparte
toţi boierii româ ni şi se sfă tuia numai cu Dimitrie. Iar pe el, pe
Dumitraşcu vodă , prea multa încredere a ţarului îl cam hemeise, de nu
se mai sfă tuia cu nimeni. Aşa că am pornit cam legaţi la ochi cu multe
legă tori. Dar de ce le mai gă sesc eu vină acum, câ nd toţi că zusem în
beţia care ne-a furat minţile şi ne-a tulburat gâ ndurile?
– Ş i turcii, ştiţi câ ţi erau? întrebă dască lul Ieremia, aşteptâ nd
ră spuns de la Neculce.
Ră spunse însă Silion:
– Se spunea ca marele vizir Mehmet Baltagi paşa ar fi trecut
Dună rea cu 400.000 de ieniceri şi spahii, întă riţi cu 400 de tunuri.
 – Mult prea umflat acel zvon, ţinu Ieremia să îndrepte. Nu avea
mai mult de 120.000, la care s-au mai adă ugat tă tarii, naiba ştie câ ţi:
20-30.000.
– Oricum, au intrat în Moldova de trei, dacă nu de patru ori mai
mulţi decâ t moscalii, risipiţi în multe locuri. Ba şi generalul Rö nne, cu
Toma spă tarul Cantacuzino, s-au mai ră şchirat încă , nă pustindu-se
asupra Bră ilei.
– Ş i încă două nă pă şti mari! se ridică Daria în picioare, indignată .
Seceta şi lă custele.
– Da, lă custele…, seceta, suspină Neculce. Parcă le-ar fi trimis
Baltagi paşa înainte, cu o dră cească putere, să ne potopească puţinele
holde ce mai rodeau prin vă i şi să ne usuce gurile de sete şi foame. Era
la începutul lunei iulie, câ nd pornit-am spre miază zi. În frunte,
generalul Ianus, cu 7.000 de soldaţi. La două ceasuri în urmă , ţarul
Petru, Dimitrie Cantemir şi feldmareşalul Şeremetiev, cu 15.000 de
ostaşi. În urmă venea pedestrimea, adică grosul armatei, sub porunca
generalului Repnin. Gră beam spre miază zi, spre Fă lciu, unde ştiam că
se afla ceva iarbă pentru cai. În drum, totul era ars ele secetă şi
dumicat de lă custe.
Aici şi că pitanul Silion zise:
– Da, mi-l amintesc pe Manea din Silişteni, vă itâ ndu-se: „Cumplită
că ldură !… Arşiţă !… Pâ rjol!…” Iar Dimitrie cel tâ nă r i se ală tură : „Toate
fâ ntâ nile au secat, iar setea îmi arde mă runtaiele.”; „Horhă ind după
apă , zise Badea, m-a pă lit un stol de lă custe… Gata să mă acopere şi să
mă înă buşe. Am că lcat prin şi peste ele, ca printr-un nă mol vâ scos,
puturos, greţos.”; „Oştenii aleargă înnebuniţi după o cofă de apă , mai
spuse tâ nă rul Dimitrie, iar caii cad şi mor de sete, parcă un zmeu
nevă zut i-ar pocni cu leuca-n cap.”
Zise vel hatmanul Neculce:
– Aveau dreptate acei ră zeşi oşteni. Gâ ndise ţarul Petru să
aştepte greimea oastei la Gura Să ră ţii. Dar ştafetarii vesteau că , istovită
de sete, de foame şi de că ldură , pedestrimea nu mergea, ci se tâ ra
precum colbecul. Ş i alţi ştafetari, ca şi ţă ranii româ ni, vesteau că turcii
au fă cut, în graba mare, trei poduri peste Prut şi au şi început a trece
dincoace. Noaptea, avangarda lui Ianus a fost retrasă la grupul
Ş eremetiev, adică lâ ngă noi. Aşteptam pe Lupu Costache să vină cu
caravana de proviant, hrană pentru oameni şi cai, sacale cu apă . Asta
ne era nă dejdea cea mare: să ne ră corim şi să ne întă rim puterile
înainte de bă tă lie. Româ nii mai ră bdau, dar moscalii mai mult de
jumă tate erau bolnavi de că ldură şi de sete: buzele beşicate, faţele
buburoşate, ochii ieşiţi din orbite, mergeau care mai puteau, gâ fâ ind,
cu limbile scoase, ca ogarii după o goană nebună . Ş i suduiau… Ş i
ocă rau… Şi dră cuiau, Doamne!, cum le venea la gură . În sara aceea l-am
vă zut pe Dimitrie foarte îngrijorat. Ne-a vorbit în şoaptă , nouă ,
boierilor şi că pitanilor româ ni: „Prieteni, e greu. Oştirea ţarului,
ră sfirată prin Ucraina şi Podolia, nu s-a adunat nici pe sfert. Grosul, câ t
este cu noi, înaintează foarte încet. Iar marele vizir gră beşte spre
miază noapte. Avangarda lui a şi trecut Prutul. Zoreşte să dea bă tă lia
înainte de a ne aduna noi toţi şi a ne gă ti de luptă cum se cuvine. Afară
de asta, Brâ ncoveanul şovă ie încă şi nu loveşte din spate.”; „Ca de
obicei, am mormă it eu: vrea să se strecoare prin furtună .”; „Ce facem?”
a întrebat Savin Zmu- cilă . Tot voievodul ne-a încurajat: „Mai ră u decâ t
ne-a fi fost nu ne poate fi. Ţ arul vrea să se întoarcă îndă ră t. L-am
sfă tuit şi l-am rugat să dă m bă tă lia aici, chiar dacă suntem mult mai
puţini decâ t potrivnicii. La Zenta, Eugeniu de Savoia nu avea mai mulţi.
Îi pâ ndim la trecerea Prutului şi-i doborâ m, pe bucă ţele. În faţa
musulmanilor cine cutează , loveşte şi stă ruie întru cutezare, acela
biruie. Dacă ne hodinim în ră coarea istei nopţi şi ne hră nim câ t de câ t,
mâ ine-i aruncă m pe toţi în Prut, cum i-a aruncat de Savoia în Tisa:
numai cu 16.000 a spulberat 200.000 de musulmani.” Îl credeam, mai
ales că şi râ nduisem ca un pâ lc de ţă rani şi oşteni româ ni să se
strecoare printre stră ji şi să strice podurile, să nu aibă otomanii pe
unde se mai retrage. Dar, după un ceas, ai sosit tu, Silioane…
– Da, cu o veste foarte rea: că Lupu Costache, în loc să vină la
tabă ră , a trimis ştire că -i bolnav şi s-a închis m mâ nă stirea Bursuci.
– Ş i proviziile? Hrana? Apa? Armele? am întrebat eu, Ion Neculce,
cu uimire şi spaimă , simţind că jungherul tră dă rii mi s-a înfipt drept în
inimă .
– Le ţine acolo, închise, am mai zis eu, Silion. Se întreba Dimitrie
Cantemir cu mâ nie: „Tră dează ? şi-mi porunci: Silioane, să -l aduci aici,
viu ori mort!”
– După ce ai plecat, continuă Neculce, am suspinat cu filozofie
tristă : „Pleava se duce-n vâ nt…” Dar repede m-am încurajat singur: Ci
mulţi româ ni s-au ală turat armatei ruseşti pornită spre Bră ila. M-am
dus şi am poruncit oştenilor de prin partea locului să umble în noaptea
aceea după apă şi merinde. Vodă se încuraja singur: „Norodul e cu noi!
Ei, dacă noi ocâ rmuitorii n-am şovă i…” Da, mi-aduc aminte: am râ nduit
doisprezece olă cari să gră bească prin sate pâ nă la Focşani, la Bacă u,
Roman şi Iaşi, cu poruncă să strâ ngă oamenii hrană şi repede s-o
trimită la tabă ră .
– Iar eu, povesti Silion, cu trei că lă reţi am galopat pâ nă la Bursuci.
Nu l-am aflat pe Lupu Costache. Nici proviziile. Nimeni nu ştia ceva
despre ele. M-am întors în zori, cu ştirea asta nenorocită şi cu una
bună : Rö nne şi Toma Cantacuzino, după o luptă foarte grea şi cruntă ,
au eliberat cetatea Bră ilei. „Foarte bine! s-a înviorat Dimitrie. Dovadă
că -l putem birui pe duşman. Mă duc să lupt la generalul Ianus, la
avangardă , în fruntea celor 2.000 de oşteni ai mei. Silioane, mă
însoţeşti. Vel hatmane, ai grijă de ceilalţi. Ş i… dacă se întâ mplă ceea ce
nu vreau să se întâ mple, salvează -mi familia.”; „Da, mă ria ta!” am fă gă -
duit eu, cu inima friptă , iar el: „Ah, seceta şi setea, întocmai ca la
Zenta… Dar şi Prutul şi alte râ uri mai au smâ rcuri destule. La luptă ,
că pitani!” Aşa am pornit bă tă lia, acolo la Stă nileşti, în acea dimineaţă
de ză puşeală şi nă pastă . Generalii moscali au poruncit soldaţilor să în-
chidă tabă ra în parcane, să ne apă ră m de nă vala otomană . Bă tă lia au
început-o româ nii aflaţi în afara parcanelor. O vreme s-au ţinut bine,
bieţii, mă car că erau oaste de strâ nsură , neînvă ţaţi la ră zboi tare. Ş i
mai aveau şi arme proaste. În schimb, otomanii aveau cai buni, arme
multe, tunuri cu care-i întreceau pe ai noştri. Dar, mai ales, îi copleşeau
cu numă rul. Eu, cu două pâ lcuri, mă bă team la adă postul parcanelor.
Dimitrie, în afară , dar foarte aproape. Ş i-acum parcă -l aud strigâ nd şi
gemâ nd: „Ah!… mă arde setea… ciuda… mâ nia… ura!… Silioane, unde
eşti, fricosule?”; „Aici, mă ria ta!… Am avut treabă cu nişte duşmani…
Uite-i! Vin iară …” Ş i Dimitrie a prins să lovească furios, cum nu mi-am
închipuit că poate fi cineva. Furia nu-i stâ njenea îndemâ narea. Ră cnea
mereu: „Izbeşte, Manea!… Dă şi tu, Badea!” L-am auzit lă udâ ndu-l pe
tâ nă rul Dimitrie: „Aşa, viteazule!… Bine l-ai pocnit… Aşa!… Cum te
numeşti, fecioraşule?”; „Dimitrie!” a dat ră spuns tâ nă rul, printre izbiri
şi icnete. „Dimitrie? Ş i-al cui eşti?” a mai întrebat vodă , într-o clipă de
ră gaz. „Al mă riei tale… Aşa zice mama.”; „Da?!… Toţi cei care luptă aici
sunt feciorii mei dragi…”
Aici, jupâ neasa Maria a observat că Daria strâ ngea pleoapele ca
să oprească lacrimile; buzele îi tremurau mă runt; mâ inile i se încleştau
pe genunchi, cercâ nd să înă buşe toată durerea numai în inima ei.
 Neculce n-o vedea, prin slaba lumină picurată din stele, printre
frunzele de viţă , şi povestea mai departe:
– L-am vă zut pe Manea, ră zeşul din Silişteni: s-a apropiat de
mă ria sa, c-o suliţă în piept, gemâ nd: „Sunt prea mulţi, mă ria ta,
nă mol…” Ş i-a că zut, ră pus. Ci vodă a strigat: „Să nu ne lă să m!… Să nu ne
lă să m copleşiţi!… Pâ nă la cea din urmă pică tură de sâ nge!… Bă tă lia
devenea mereu mai înverşunată . Bubuitul tunurilor, pocnetul
sâ neţelor, izbirile să biilor în scuturi, ră cnetele ră zboinicilor
cutremurau vă zduhul, asurzeau, nă uceau oamenii, îi turbau. Ai noştri
se bă teau cu atâ ta mâ nie şi dezlă nţuire de ură , într-atâ ta dogorire de
soare şi secetă , într-atâ ta vă lmă şag de colb şi fum, de vaier şi moarte.
Că ldura soarelui se îmbina cu focul şi fumul împroşcat din tunuri şi din
puşti şi ne ardea obrajii, braţele, plă mâ nii. Ş i, deodată , s-a vestit:
„Retragerea!… Retragerea!” Dimitrie a strigat, cu disperare: „De ce?…
De ce?… Mai putem rezista… Ne vin întă riri… Cum să pă ră sesc aceste
locuri pe unde am copilă rit, m-am plimbat, am vâ nat… Acolo era un
izvor cu apă rece…”; „Fereşte-te, mă ria ta!” a strigat tâ nă rul Dimitrie,
vă zâ nd un pâ lc de spahii cum se repezeau asupră -i. Dar voievodul n-
auzea, nu vedea primejdia: striga şi îndemna la luptă , mereu: „Vor veni
iar vremuri bune!… Mai bune!… Îi cunosc pe otomani: deznă dă jduiesc
repede… Au pierderi mari… Auzi-i cum se tâ nguie… Acuşi or să strige:
«Aman, aman!…»; „Fereşte, mă ria ta! a mai strigat o dată Dimitrie cel
tâ nă r şi a lovit spahiul care se repezise asupra lui vodă ; dar, stră puns
de suliţa duşmană , a că zut, strigâ nd: „Fereşte, mă ria ta!” Abia atunci a
înţeles vodă că Dimitrie cel tâ nă r l-a apă rat cu trupul lui. A suspinat:
„Ah, ce flă că u tâ nă r şi frumos piere… Silioane, hai la cortul ţarului.” Se
gră bi Silion cu povestirea, luâ nd cuvâ ntul de la Neculce, care parcă se
frâ ngea de oboseală .
– Da; cu sabia în mâ nă ne-am deschis pâ rtie printre potrivnici;
am intrat în spatele parcanelor şi-am alergat pâ nă la cortul ţarului.
Vâ zâ ndu-l plin de sâ nge, de funingine, de colb, Petru s-a speriat şi-a
întrebat cu durere: „Ce-am fă cut, cneaz Dimitrie? Ce-am fă cut?”; „Se
vede că aşa-i la ră zboi, mă rite ţar, a zis Dimitrie. Dar trebuie să
rezistă m. Trebuie!”; „Mă turbă arşiţa asta… s-a cră mă luit ţarul. Ce
facem?”; „E foarte greu; dar dacă stă ruim îi batem. Îi batem!”; „Ei sunt
prea mulţi, noi puţini. Prea puţini!… Am greşit. Nu trebuia să angajez
lupta. Trebuia să mă retrag şi să -l aştept pe Baltagi paşa în Podolia, cu
toţi ai mei.”; „Nu pă ră si locul, mă ria ta! La Zenta creştinii erau mai
puţini ca noi. Dacă mâ ine reluă m bă tă lia, îi fugă rim pâ nă la Dună re.
Pâ nă la Dună re!”; „Risc prea mare…”, s-a îngă imat ţarul. „Voievozii
româ ni, înaintaşii mei, adesea au biruit armii de trei şi patru ori mai
mari. Dacă nu ne speriem şi ră bdă m, îi biruim!” Ţ arul l-a privit cu
îngrijorare şi milă : „Nu-i cu putinţă : Suntem încercuiţi. Am avut
pâ ndari puţini şi proşti. N-am crezut ştirile aduse de ţă ranii româ ni şi,
iată , am că zut, ca sobolii cei chiori, în capcană otomană . Iar dacă
Baltagi paşa ar şti câ t de puţini suntem şi câ t de obosiţi, de bolnavi, ne-
ar terciui în picioarele armă sarilor.”; „Dar nu ştie, mă ria ta! Crede că
suntem numeroşi şi tari.”; „Ş i-apoi, ţarina-i foarte speriată : suduie pe
generali, plâ nge cu sughiţuri şi vrea pace.”; „Dacă rezistă m încă două
zile, vin Rö nne şi Toma Cantacuzino de la Bră ila. Mai am şi eu cinci mii
la Neamţ. Sosesc şi generalii din Polonia… Să ne batem, mă ria ta! Decâ t
să fugim cu ruşine, mai bine să pierim, cu cinste.” Vă zâ nd îndâ rjita
stă ruinţă a voievodului, ţarul a mers însuşi pâ nă la marginea
parcanelor şi a privit cum moscalii şi româ nii respingeau atacurile oto-
mane şi, mai ales, cum înaintau de fiecare dată spre meterezele lor. În
unele locuri mai aveau doar o sută cincizeci, două sute de paşi, pâ nă la
intrarea în cuibarul otomă nimei. Mă miram de ce nu fac şi acel salt. Că
de-ar fi nă vă lit cum purcedeau, nici un musulman n-ar mai fi ră mas
viu. Am aflat, mai pe urmă de la Dimitrie Cantemir, spuse Silion: nu
voia Ş eremetiev. Se temea de spahii, care nu intraseră încă în bă tă lie.
Zicea că el n-are că lă reţi cu care să li se împotrivească . Suduia că mare
parte din cavaleria moscovită se afla, cu generalul Rö nne, la Bră ila,
– Dar mai ştiu că , tot la stă ruinţa lui Dimitrie, ţarul l-a chemat pe
generalul neamţ Wiedemann, care striga împotriva generalilor ruşi,
zicâ ndu-le molâ i, nepricepuţi şi fricoşi. Acel general a cerut lui Petru
să -i dea ocâ rmuirea oştirii şi, în două -trei ceasuri, o face el ce-o şti şi-o
spulbera pe turci de nu s-o mai vedea nici picior de-al lor pe-aici.
– Ş i de ce nu i-a dat-o? întrebă dască lul Ieremia.
– Ba i-a dat-o. Ş i-a să vâ rşit ispră vi mari, însufleţind soldaţii la
luptă , mergâ nd în fruntea lor. Înaintau greu, dar înaintau.
– Dimitrie Cantemir nu mai putea de bucurie, spuse Silion. Eram
lâ ngă dâ nsul. Pă rea nebiruit. Şi porni să lupte lâ ngă Wiedemann.
– Ţ arul, spuse Neculce, privea prin ochian, se bucura ca un copil
şi-l binecuvâ nta pe Dimitrie Cantemir că l-a îndemnat să continue
bă tă lia. Numai că , înaintâ nd în fruntea soldaţilor, fluturâ nd sabia şi
ră cnind, pe Wiedemann l-a izbit o bombă şi l-a strivit. Peste câ teva
minute, şi ajutorul lui, generalul Volkovski, a primit rană adâ ncă de
iatagan. Fă ră că petenii viteze, ostaşii ruşi s-au speriat au început a
îndă ră pta. Din urmă , otomanii îi loveau cu nă prasnică furie. Ţ arul a
strigat, a îndemnat, a poruncit, a suduit. Ză darnic! Nimeni nu-l mai
asculta. Privea, în neputinţă , hă cuirea trupurilor şi marea vă rsare de
sâ nge. Ş i, deodată , s-a smucit, s-a zbă tut, s-a ră sucit în chip ciudat şi
groaznic şi-a că zut jos, câ tu-i de lung, ca un plop tră snit. Toţi cei din
juru-i s-au înspă imâ ntat. Noroc de ţarină , care, ştiindu-i beteşugul, l-a
udat cu apă , i-a pus sub nă ri şipuşoare cu să ruri şi l-a trezit din acel
leşin. Dar acum era moale, fă ră vlagă , obosit, frâ nt. Câ nd doi generali şi
cu Dimitrie Cantemir l-au rugat să continue bă tă lia, că turcii nu mai
rezistă mult, el, ţarul, a zis, cu moleşag, slă bit: „Nu. Am vă zut mii de
morţi şi m-am îngrozit. Nu mai pot îndura atâ ta omor. Nu!… Dealtfel,
de aseară , am trimis sol să ceară pace, dar să nu se ştie că sunt aici:
tratează cu Şeremetiev.” Apoi s-a întors că tre mine şi
m-a întrebat clacă -l pot scoate din încercuire, la noapte, împreună cu
ţarina şi să -i duc, cu 300 de că lă reţi, spre Transilvania. M-am chibzuit
în sinea-mi. L-am întrebat şi pe Dumitraşcu vodă . Ne-am gâ ndit că prea
ar semă na fuga lui cu a lui Carol al XII-lea, după înfrâ ngerea de la
Poltava şi am îndră znit să -i spun: „Din încercuire am putea ieşi, lovind
tare, în puterea nopţii. Dar azi am vă zut, şi-ai vă zut şi mă ria ta, ce mulţi
tă tari au trecut, ca lă custele, spre miază noapte, iar noi nu ştim câ t loc
au cuprins, pâ nă unde s-au întins. Iar mâ ine, pe lumină , noi, o mâ nă de
oameni, putem fi loviţi de cei mulţi duşmani. Ş i-ai fi, mă rite împă rate,
la mare primejdie. Că nu eşti un om oarecare, ci împă rat. Ş i-ar fi mare,
mare greşeală şi pă cat să te-arunci în ghearele cele viclene ale
vră jmaşului. Ş i mi-i teamă mai cu seamă de tă tari, că sunt lupi apu-
că tori: pradă , robesc, bat, că znesc şi ucid pe româ ni, fă ră teamă ori
sfială de mâ rzacii lor. Mă nâ ncă tot, şi pâ ine şi dobitoc, şi jă cuiesc pâ nă
la un cap de aţă . Robesc femei, fete, copii, că ră mâ n bieţii româ ni numai
cu sufletele, oropsiţi şi zdruncinaţi, cum e mai ră u şi mai amar…”
Spuneam toate astea pentru că le ştiam adevă rate şi, mai ales, pentru
că doream să -l vă d luptâ nd. Că şi eu credeam în izbâ ndă … Acum, după
doisprezece ani, pot a vă spune că şi oamenii lui Iordache Ruset
pâ ndeau să -l prindă pe ţar şi să -l ducă legat lui Baltagi paşa. Închipuiţi-
vă ce faimă ar fi câ ştigat Cupă reştii în faţa sultanului şi ce vâ nă tă ru-
şine ar fi că zut pe capul nostru, ca oameni şi ca româ ni. De aceea
n-am destă inuit lui Dimitrie Cantemir, nici ţarului, iar în letopiseţ mă
doare să scriu asemenea ocară .
– Dar dacă noi o povestim, râ se Silion, şi alt cronicar, auzind-o, o
trece la „O samă de cuvinte”?
– Acela va fi un cronicar isteţ şi iubitor de ţară şi popor, îndră git
de adevă r. Că în letopiseţ lă udate cuvine-se a fi cele bune, iar cele rele,
cu fierul roşu înfierate. Ci eu, dacă nu cutez a le spune pre toate aidoma
cum au fost, gă si-se-vor alţii, după mine, mai îndră zneţi. Apoi urmă :
Câ teva clipe Dimitrie Cantemir a fost fericit, vă zâ nd că ţarul nu se mai
gâ ndeşte la fugă . Mi-a şoptit: „Bine-ai vorbit, Ioane… Vom lupta şi vom
birui!” Dar ţarul a înă lţat capul, a fluturat de câ teva ori, a clipit des şi a
vorbit scurt şi foarte hotă râ t: „Cer pace!” Atunci l-am vă zut pe
Cantemir cu desă vâ rşire deznă dă jduit. A strigat: „Sunt pierdut!… Mă
arunc în bă tă lie, să pier cu spada în mâ nă !” Ţ arul l-a apucat cu braţele
lui de uriaş, oprindu-l şi încurajâ ndu-l: „Stai prietene! O înfrâ ngere e ca
o zi cu nor: vine alta însutită . Ei, câ te bă tă lii am pierdut eu, pâ nă am
învă ţat să câ ştig Poltava, acum doi ani…” Dimitrie Cantemir a suspinat
cu multă durere: „Mă rite, noi aşteptă m de trei veacuri soarele
libertă ţii. De unde să mai luă m ră bdare? De unde?” Ci ţarul n-a mai stat
să asculte şi a poruncit lui Şeremetiev să vină solul de pace la marele
vizir. Peste două ceasuri s-a şi ivit un imbrohor, semn că şi Baltagi
Mehmet paşa dornic era foarte să înceteze ră zboiul. Dar s-a întâ mplat
ceea ce nimă nui nici prin gâ nd nu i-ar fi trecut: ca imbrohor pentru
treburile pă cii să vină tocmai Mehmet Cerchez paşa, prietenul lui
Dimitrie Cantemir. Era furios şi neînduplecat; a spus-o dintru început,
lui Ş eremetiev, cu care s-a întâ lnit înainte de a-l vedea pe ţar în cortul
lui, unde se afla şi Dimitrie: „Fiind aici, la marginile împă ră ţiei, pe un
pă mâ nt care nu-i al nostru, putem încheia pacea şi fă ră să cerem întâ i
învoirea înaltului padişah, pe temeiul condiţiilor puse de marele vizir
Mehmet Baltagi.”; „Ş i? a întrebat ţarul. Care sunt acele condiţii?”; „Întâ i:
pe Dimitrie Cantemir, cel mai mare hain, să -l predai, imediat, marelui
vizir şi seraskier, să -l judece cu iataganul, pentru mişelie, nelegiuire şi
tră dare. Al doilea, să dai mă ria ta îndă ră t Azovul şi să retragi armata
din Bră ila, din Moldova şi din Crimeea.” Petru a scuturat din cap, a
clipit din ochi, ca şi cum n-ar fi înţeles cuvintele tă lmaciului, s-a fă cut
roşu şi a ră cnit: „Nu-l dau pe Dimitrie voievodul Moldovei!” Mehmet
Cerchez s a mirat de acea vajnică împotrivire şi, după ce a stat o clipă
în cumpă nă , a zis: „În ochii noştri e un tră dă tor şi-l cerem, spre a-l
pedepsi pilduitor. Dacă nu-l tă iem, toţi beii româ ni de-aici încolo vor
tră da la voi, ghiaurii. Iar împă ră ţia noastră nu mai are cap de pod peste
Dună re.” În acel moment Dimitrie Cantemir, care asculta de după o
perdea, a ieşit în faţa imbrohorului, gră ind cu demnitate: „Aşa-i,
Mehmet Cerchez: în ochii padişahului sunt un mişel, dar nu şi în ochii
poporului meu. Dacă biruiam, toţi mă numeau viteaz şi erou. Acum,
înfrâ nt, mă pot numi oricum. Dar oricine poate înţelege că , dacă nu mă
ră zvră team puteam tră i în tihnă şi belşug. Deci nu m-am ră zvră tit întru
că pă tuiala mea, ci pentru tară : s-o fac slobodă , Mehmet Cerchez paşa.”;
„Eşti tră dă tor, ghiaur şiret…”; „Tu, prietene Cerchez, mă puteai ucide şi
acum optsprezece ani. N-ai fă cut-o. Drept ră splată petrecut-am, la
Istanbul, multe zile bune şi frumoase, luminate de înţelepciune şi de
bucuria prieteniei. Dar, ajuns în Moldova, n-am putut fi decâ t româ n.
Că ci tu ştii prea bine ce-am iubit şi ce iubesc eu mai mult şi mai mult în
lumea asta. Ş i dacă ştii, poate şi înţelegi.” Pentru că vorbeau turceşte,
iar tă lmaciul abia izbutea să îngaime câ te un cuvâ nt două , ţarul Petru
sta gata să se mâ nie, dar bă gă de samă că pe obrazul lui Mehmet
Cerchez se amesteca, în chip ciudat, furia şi duioşia, şi se stă pâ ni: „Ş tiu
şi înţeleg, a vorbit imbrohorul, cu glas moale. Mi se sfâ şie inima; dar n-
am încotro. Soarta face ca tot eu, care te-am mazilit acum optsprezece
ani, să te duc acum la butucul că lă ului. Predarea ta este cea dintâ i
condiţie a pă cii.”; „Dacă -i aşa, a coborâ t Dimitrie glasul, era mai bine să
nu-ţi fi ieşit acum, în faţă . Am greşit; dar n-am putut să nu te vă d. Că ci
eu te iubesc, prietene Mehmet Cerchez paşa. Ş i-acum, câ nd trebuie să
împlineşti o poruncă preschimbată pentru tine în datorie, nu-mi
ră mâ ne decâ t să -ţi mulţumesc, încă o dată , că nu m-ai înecat atunci în
Dună re. Poate ar fi fost mai bine: nu mai tră iam atâ tea întâ mplă ri grele.
Am mai să vâ rşit totuşi şi câ teva lucruri bune. Aş mai fi avut încă multe
de fă cut. Dar se vede că aşa mi-a fost scris: tot de mâ na ta, prietene, să
pier. Voi fi sfâ şiat de viu, cu două că mile, ca Ion vodă , ori jupuit de piele
ca Petru Cercel?” Vorbea şi întreba cu glas domol, blajin, dar rece, parc-
ar fi fost vorba de altcineva, nu de el însuşi. Mehmet Cerchez tă cu o
vreme, apoi gră i, cu dispreţ, că tre ţar: „De ce nu-l dai, mă ria ta? Au vrei
să -ţi primejduieşti situaţia, să ţi-o înră ută ţeşti pentru un om care…”;
„Nu! s-a îndâ rjit ţarul. Paşă , nu-l dau pe Dimitrie Cantemir! Aş putea da
toată ţara pâ nă la Kursk, pentru că -mi ră mâ ne nă dejdea s-o
recuceresc; dar nu pot nicidecum să -mi calc cuvâ ntul şi să predau un
principe care şi-a primejduit patria şi viaţa pentru mine. Că ci e cu
neputinţă să recâ ştigi onoarea, odată ce ai pierdut-o.” Vă zâ nd
împotrivirea aşa de hotă râ tă a ţarului, Mehmet Cerchez îşi schimbă
gâ ndul: „Mda… Voi comunica asta marelui vizir Baltagi Mehmet paşa…
Ş tiu de mult că Dimitrie Cantemir e acel soi de om care merită ocrotire
şi dragoste. O mai spun încă şi eu, cu toate că am suferit o cumplită
dezamă gire. Adică el e omul care câ ndva, cu vorba-i vră jită şi cu struna
de tambură , a stins în mine setea şi porunca de omor. Padişahul a avut
nemă rginită încredere în el. Iar el, hain! Putea tră i în belşug, desfă tare
şi multă cinste în Istanbul. Ne-ar fi ajutat, în continuare, să sporim
ştiinţa otomană . Dar, iată , a preferat să rişte totul întru împlinirea unui
gâ nd.”; „Da, gâ nd de ţară slobodă …”, a zis Dimitrie şi
s-a pră buşit pe un taburet. De-acolo, l-ai ridicat tu, Silioane şi l-ai dus
într-alt cort. Mehmet Cerchez s-a fă cut că nu-l vede. Împreună cu
generalul Şeremetiev, eu, Ion Neculce,
l-am ţinut pe Cerchez paşa la cort, pâ nă diecii au scris scrisoare că tre
marele vizir, prin care ţarul se lega, sub iscă litură , să primească pacea,
cu retragerea oştirii din Moldova, să dea înapoi ţinuturile din Ucraina
pâ nă la Nipru. Din acele dispute aflat-am că otomanii numă raseră
peste 7.000 de morţi şi ră niţi, iar noi, ruşii şi româ nii, 2.850; deci cam a
treia parte din câ ţi pierduseră neprietenii.
– Asta însamnă că Dimitrie avusese dreptate stă ruind să nu
înceteze ră zboiul, gră i Daria cu mare durere.
– Avusese dreptate. Dar cine l-a crezut? Ş i poate ţarul tot ar mai fi
aşteptat o zi, chiar două , dar ţarina, cuprinsă
de-o ză ludă spaimă , plâ ngea, se cră mă luia, blă stă ma şi cerea vâ rtos să
facă ţarul pace.
– Vezi dacă n-a primit povaţa doamnei Casandra să ră mâ nă cu
strajă bună în Cetă ţuia, adaose jupâ neasa Maria. Ş i eu am auzit câ t a
stă ruit. Fă ră hachiţele şi sperietura ei, bă rbaţii câ ştigau ră zboiul. De
aceea nu mă sfiesc a spune că o muiere fricoasă şi încă pă ţâ nată ne-a
pierdut la Stă nileşti şi nu o înfrâ ngere adevă rată .
– Are şi ţarul vina lui, Maria, surâ se Neculce. Ş i generalii. Ş i noi,
cu nepregă tirea şi nepriceperea noastră … Bă nuitor fiind, ţarul n-a avut
încredere în cuvâ nt otoman. De aceea l-a ascuns pe Dimitrie Cantemir
într-o caretă a ţarinei, de nu ştia nimeni, afară de Silion, însoţitorul, şi
de mine, Ion Neculce. Ţ arul a plecat, tot în taină , din tabă ră , înainte de
a ajunge Cerchez la tabă ra otomană . Eu am primit porunca să mai
ră mâ n lâ ngă Şeremetiev, pâ nă vine ră spuns de la marele vizir. I-am
ajuns pe ţar şi pe Dimitrie Cantemir la Vaslui. De aici, noi am pornit
spre Iaşi, iar ţarul spre Zagarance, să treacă Prutul. Drumuind într-o
că ruţă ţă ră nească , Dumitraşcu a tă cut şi-a oftat. Numai a doua zi a
prins a
vorbi cu jale despre înfrâ ngere şi despre întâ lnirile cu Cerchez paşa, în
casele lor din Istanbul, în acele vremi care acum i se pă reau de aur. „A
fost o prietenie mare, frumoasă ; dar a trebuit să se frâ ngă pentru
gâ ndul meu cel mai înalt: libertatea ţă rii.”
– În adevă r o mare prietenie şi admiraţie din amâ n- două pă rţile,
a cuvâ ntat dască lul Ieremia. Ş i adeveresc că , întrebâ ndu-l marele vizir
de ce nu l-a adus pe Dimitrie Cantemir, Mehmet Cerchez i-a spus că nu
se afla în tabă ră . La început, Baltagi paşa s-a înfuriat; pe urmă cică ar fi
zis: „De ce să ne sfă dim noi, nişte împă raţi, pentru un ghiaur?”
– În adevă r, în disputele privind pacea, n-a mai fost vorba de
Dimitrie Cantemir, urmă Neculce povestirea. La Iaşi, în Cetă ţuia, am
aflat-o pe Doamna Casandra şi coconii, în amară durere. Unii dintre
boieri, Savin Zmucilă şi Gheorghiţă Milescu, l-au sfă tuit pe Dumitraşcu
vodă să ucidă balgiii turci închişi în beciurile Curţii domneşti. Să mai
ră corească inimile româ nilor de usturimea înfrâ ngerii. Ci voievodul s-a
împotrivit, cu vorbă de omenie: „S-a că şunat şi aşa destul omor… Ş i-
apoi nu mâ ntuim ţara omorâ nd câ ţiva balgii, nearmaţi şi nevinovaţi.”;
„Trâ ntori care sug mierea ţă rii!” a strigat Savin Zmucilă . „Ucis cuvine-
se a fi tă unul cel mare, padişahul, Savine. Mă runţeii pier de la sine ori
se preschimbă în harnice albine.”
– Doamna şi noi toate aflasem de înfrâ ngere şi ne gă tisem pentru
pribegie, gră i jupâ neasa Maria. Se ţinea bă rbată ; nu plâ ngea; ne
îmbă rbă ta şi pe noi. Întâ lnirea cu soţul a fost sfâ şietoare. Dar repede s-
a scuturat din gheara durerii. Am ascultat-o vorbind, avâ nd coconii în
jur: „Am încă rcat tot ce mi-ai spus câ nd ai plecat la bă tă lie.”;
„Mulţumesc, doamna mea, a glă suit Dimitrie, redobâ n- dindu-şi
stă pâ nirea de sine. Dar mă doare nespus că , tot visâ nd tronuri nalte şi
libertate, ţi-am pricinuit astă cumplită pră buşire spre ruşinea casei şi
ţă rii noastre.”; „Asta ni-i soarta, Dimitrie;” Ci l-am auzit atunci pe
Cantemir rostind cele mai amare cuvinte pe care le putea rosti un om
ca dâ nsul. Gră ia pentru sine: „Miron Costin, am crezut că greşeala
învechită capă tă chipul iertă rii, ci m-am înşelat. Mă urmă reşti şi mă
faci să vă d că ni se aseamă nă povestea. Tu ai crezut în riga Ian
Sobieski; eu, în ţarul Petru. Amâ ndoi
ne-am pră buşit. Ni s-a hă ră zit soarta nevrednicilor. Pe tine te-a ucis
Macrei; pe mine, surghiunul.”; „De ce spui aşa ” a întrebat doamna.
„Pentru că nu mai pot decâ t să jă lui şi să plâ ng, ca o muiere, după ţara
pe care n-am ştiut, n-am fost vrednic s-o apă r ca un bă rbat…”
Aici, Daria s-a ridicat în picioare şi a gră it:
– Îngă duiţi-mi, vă rog, cinstiţi priveghetori, să spun ce-mi
amintesc din acele clipe, câ nd boierii plecau în risipă şi pribegie, cum
putea fiecare pe la bejeniile lor. Nu vorbisem cu Dimitrie de câ nd se
afla în ascunză toarea de la Buiukdere. Ci, ivindu-mă dintr-un ungher,
cu gâ nd să -i urez cale bună , el m-a ză rit şi-a ră mas, o clipă , ca de piatră .
Apoi a întrebat: „Daria… Tu?… Nu mai ai tambura, să mi-o arunci?”
Dacă nu mă cunoştea, în sutană cum eram, n-aş fi îndră znit să gră iesc.
Întrebarea m-a silit să rostesc ceea ce de mult doream să -i spun. Îmi
tremurau glasul, buzele, mâ inile, dar nu m-am lă sat biruită şi am zis:
„Nu, mă ria ta. Nu mai am tambura care atunci a îmblâ nzit fiara. Dar am
inima mea care te slă veşte pentru că ai să vâ rşit minunea cuteză rii. Mi-
ai spus de mult că , de la Mihai vodă , nimeni dintre româ ni n-a mai
îndră znit un ridice spada. Mă ria ta ai îndră znit. Iară cuteză torii se
înalţă în faţa poporului ca nişte munţi tari şi nu-i clinteşte nici furtuna,
nici viforul cel mai vră jmaş, nici înfrâ ngerea cea mai amară .”
– Întocmai ai zis, încuviinţă jupâ neasa Maria; iar doamna
Casandra a fă cut un adaos: „Ş i dacă spada s-a frâ nt, Dimitrie, ia pana
iară şi luptă cu ascuţişul ei împotriva neprietenilor.”; „S-o iau iar de la
capă t? s-a îngă imat voievodul. Să urc iar bolovanul cel greu al slo-
bozeniei româ nilor? Mai pot?” Ştiind că oamenii lui Iordache Ruset,
hanul tă tar, Baltagi paşa şi alţii ne aţin calea şi ne hă ituiesc ca pe cerbi,
am tă cut. Trebuia să gră bim plecarea. Atunci…
– Atunci am să rit iară şi eu, Daria, şi am strigă t: „Da, mă ria ta!
Scriind despre libertate aşa cum ştii să scrii, ascuţi paloşurile şi le ungi
ca alifia nă dejdii, să nu mai ruginească niciodată !”; „Să mai nă dă jduiesc
deci? Ce zici Neculce?”; „Eu, mă ria ta, mă tem de haini şi de tă tari.”; „Vel
hatmane, a surâ s, mă surâ ndu-l cu privirea, o privite nouă , limpezită de
negurile mâ hnirii, odată , de mult, dar n-am uitat, mi-ai povestit că ,
după înfrâ ngerea de la Ră zboieni, Ş tefan vodă a vrut să intre în Cetatea
Neamţului, dar mumă -sa nu l-a primit. I-a cerut să lupte pâ nă la
biruinţă .”; „Pasă rea în cuibul ei nu piere…”, i-a amintit vel hatmanul
vorba doamnei Oltea, aproape speriat de tâ lcul acestei stră vechi zicale.
Mai ales că tocmai în ceasul acela pă ră seaţi ţara. Vă pribegeaţi.
„Înţeleaptă şi dreaptă zicală , a suspinat Dimitrie. Ci eu am stat trei sfer-
turi din viaţa-mi printre stră ini. Am prea puţini prieteni boieri, ră zeşi,
ciobani ori sihastri vrednici să -mi dea povaţă şi ajutor. Iar Iordache
Ruset şi ai lui se poartă cu mine ca acel popă din Piatra care a vrut să -l
prindă pe vodă Rareş câ nd, de ră ul lui Soliman sultan, că ta să se
ascundă la Ciceu, în Transilvania.”; „Petru Rareş, mă ria ta, s-a apă rat şi
l-a izbit pre popă în oblâ ncul şelei. N-a vrut să -l ucidă , ci numai să -l
sperie. I-a strigat: «Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lă sa liturghia
nesfâ rşită !»”; „Aşa vom face şi noi… a îngâ nat Dimitrie, stins. Apoi, mai
tare: Să cred, Daria, că tu eşti Daniil Sihastrul al meu?”; „Da, mă rite!”
am şoptit, cu apă sare pe cuvintele astea, din adâ ncul fiinţei mele; iar
doamna Casandra, înviorată de pilduirile noastre, a întrebat tot întru
încurajare: „Dimitrie, cum ar zice Miron Costin?” „Biruit-au gâ ndul”… Şi
a urma, în timp ce doamna îşi strâ ngea domniţele mai aproape, iar
Dimitrie îl trase pe Ş erban lâ ngă dâ nsul, ajutâ ndu-l să se îmbrace: „Să
ne ridică m deci şi să plecă m… Din copilă rie şi din tinereţe m-am jucat
şi m-am luptat cu furtuna, cu urgiile. Cu nimic nu m-au cruţat şi nici eu
n-am lă sat să mă cruţe… Să ră bdă m deci, pâ nă vom putea trage iară şi
spada… Ră mâ i cu bine, Daria! Şi să ştii
c-am să mă topesc de dorul ţă rii. Ş i mult aş vrea să nu mă topesc în
pă mâ nt stră in”. Iar eu, Daria, am aflat în mine putere să -i urez, printre
lacrimi: „Mergi să nă tos, mă ria ta… Eu îngenunchi, să rut pe lespezi
urma paşilor tă i şi pă mâ ntul în care s-a scurs sâ ngele fiului nostru…”
Se pă rea că vorbirea Dariei a încheiat priveghiul din pridvorul
conacului din Prigoreni. Toţi au tă cut o vreme, ca într-o rugă . Maica
Daria s-a ridicat, a luat două lumâ nă ri,
le-a aprins de la candela din antret şi le-a aşezat în sfeşnicul din cerdac.
Cu ochii la flacă ra jucă uşă a celor două lumâ nă ri, Daria a vorbit, ca
pentru sine:
– Îl vă d şi acum coborâ nd scara din sala cea mare din Cetă ţuia. La
a treia treaptă s-a întors, a urcat iară , mi-a prins mâ na şi mi-a să rutat-
o, şoptind: „Omnia vincit umor / Et nos cedamus amori”… Apoi a
coborâ t, ca o vijelie. Nu s-a mai uitat în urmă . Sau poate n-am vă zut eu:
lacrimile grele şi întunecate mi-au acoperit ochii şi mi-au înecat inima,
pentru totdeauna.
După mai multe minute de tă cere, vel hatmanul Neculce cuvâ ntă :
– Daria, tă lmă ceşte-ne vorbele latineşti pe care ni le-ai spus de
două ori. Te rog.
 – Iubite vel hatmane, nu ştiu ce înseamnă . Bă nuiesc doar. Ş i-mi
place să le spun pentru că le ştiu de la el şi-mi spun tot ceea ce voiesc
eu să aud şi să simt din dragostea pentru el. Cuvinte de gâ nd, de
simţire, de câ ntec şi de mireasmă .
– Atunci îngă dui dască lului Ieremia să le tă lmă cească ?
– Da, cinstită gazdă . De la priveghiul acestor două - sprezece seri,
în pă limarul din Prigoreni, nu mai am nici o taină .
– Lesne mi-i a tă lmă ci aceste stihuri scrise de Virgiliu, pentru că
eu l-am învă ţat pe Dimitrie Cantemir: „Dragostea învinge toate
piedicile, deci supune-te ei”…
– Întocmai am înţeles-o şi eu, dar mai mult cu inima decâ t cu
mintea, a zâ mbit Daria, iar pe chipul ei, vră jit de frumos, s-a aşezat o
tristeţe adâ ncă , fă ră leac.
Înfiorată pâ nă în stră fundul inimii, jupâ neasa Maria s-a ridicat
din jilţ, a îmbră ţişat-o şi a să rutat-o pe amâ ndoi obrajii.
Ion Neculce socoti c-a sosit timpul să spună cuvâ ntul
de încheiere a priveghiului din pridvorul casei sale din Prigoreni:
– Uitasem, Daria, că tu ai socotit istoria drept alifia nă dejdilor cu
care tă mă duim ră nile înfrâ ngerilor şi spă lă m de rugină spada libertă ţii
şi demnită ţii. Ci, tră ind câ te am tră it, mă cred dator a scrie letopiseţul
anilor şi al veacului nostru. Dealtfel, deşi eram supă raţi unul cu altul, la
despă rţire, acolo în Ucraina surghiunului nostru, Dimitrie Cantemir tot
m-a rugat să -i povestesc ceva din istoria noastră , întâ mplă ri auzite la
bunica Alexandrina. Plâ ngea, pe dinlă untru. Pornisem în pribegie, în
acea zi de 16 iulie 1711, cu voievodul nostru şi cu nă dejdea că va să ne
întoarcem eurâ nd. Ne însoţeau, dintre boieri, Gheorghiţă Milescu
marele spă tar, Savin Zmucilă marele ban, Pavel Rugină marele comis,
Ilie Abă za vornicul despre doamna şi încă alţi boieri.
– Ştefan Luca mare vistier şi Sandu Sturza mare stolnic ne-au
ajuns la Kiev, întregi jupâ neasa Maria.
– Ne-au urmat peste patru mii de suflete: oşteni de râ nd, mazili şi
ţă rani, mulţi cu familiile lor, în că ruţe ori pe jos, bejenind de ră ul
otomanilor. Cu voia ţarului şi din porunca lui Dimitrie Cantemir, ne-am
aşezat lâ ngă Harcov, în Ucraina. Cum ne-a fost traiul în acel surghiun şi
cum s-a schimbat firea lui Dimitrie Cantemir, după sfâ şietoarea durere
a înfrâ ngerii, mai pe larg în letopiseţ voi povesti. Afară de Maria, nici
unul dintre voi nu cunoaşte de ce am plecat de lâ ngă dâ nsul, după doi
ani de aşteptare. La început am crezut că ţarul ne va ajuta să ne
întoarcem curâ nd şi să scă pă m ţara de stă pâ nirea sultanului. Dar, în
doi ani de amâ nă ri, încredinţatu-m-am că ţarul avea planurile lui,
stră ine de gâ ndurile noastre. S-a împă cat cu sultanul şi a uitat
fă gă duielile de la Prut. Ş i m-aş fi întors în ţară încă din primă vara
anului 1712, dacă nu mă oprea dragostea pentru Dimitrie Cantemir şi,
apoi, porunca şi chiar sila lui. Că i se schimbase într-atâ ta firea şi
purtă rile, încâ t parcă uitase că ne pă ră sisem casele şi moşia de dragul
lui şi din credinţa că ne va duce la biruinţă , iară nu la nesocotirea
drepturilor noastre. Ajunsese aşa de bă nuitor, de temă tor să nu-l
pă ră sim, încâ t ne ţinea cu strajă lâ ngă dâ nsul. L-am pă ră sit cu inima
frâ ntă . În clipa dedpă rţirii i-am spus un cuvâ nt al lui Miron Costin,
cuvâ nt cu care logofă tul l-a povă ţuit pe Duca vodă cel bă trâ n în ceasul
câ nd îl loveau nişte podgheazuri: „Să nu dă m locul, că pă mâ ntul acesta
este fră mâ ntat cu sâ ngele moşilor şi al stră moşilor noştri!” Mi-a
ră spuns: „Nu trebuia să plecă m”… Apoi mi-a întins mâ na, necuprins de
îndurerat: „Am greşit plecâ nd. Tu te întorci, eu… Dacă s-ar putea, ţi-aş
da inima, s-o iei cu tine”…
– Totuşi, într-un fel, avea şi el dreptate, gră i jupâ neasa Maria.
Ş apte ani fost-am nevoiţi a ră tă ci prin Polonia, că n-aveam voie a intra
în ţară . Pribegeam, stră ini între stră ini.
– Ş i-apoi, câ te am pă timit, după ce ne-am întors în ţară , cu
mitropolitul Ghedeon şi cu Lupu Costache, ar trebui altă priveghere de
două sprezece seri, ca să le cuprindă cu povestirea. Unele scrie-le-voi în
letopiseţ. Altele n-o fi pagubă prea mare de se vor uita. Ba poate c-ar fi
mai bine să se uite.
– Ş i Dimitrie Cantemir a tâ njit amar de dorul ţă rii, a zis Silion.
Întru slava ţă rii şi de dorul ei a scris Descriptio Moldaviae, a însoţit-o de
o hartă şi a trimis-o Academiei din Berlin, să afle Apusul câ te ceva
despre geografia şi istoria noastră . Scria şi la o cronică a romano-
moldo-vlahilor, să arate că ne tragem din slă vită stirpe romană , că
suntem fraţi toţi cei care am să lă şluit în ţara numită Dacia. Şi pe
aceasta a tă lmă cit-o în limba latină . Ră u îmi pare că n-a sfâ rşit-o.
Domniţa Maria mi-a dat o copie, s-o aduc în ţară .
– Mult mă bucur, că pitane! Ş i abia aştept s-o citesc.
– Pâ nă în clipa cea de pe urmă Inorogul cel înţelept a nă dă jduit,
iubiţi priveghetori, că se va putea întoarce acasă , în ţară …
– Am simţit asta în toate cele două sprezece primă veri, câ te au
trecut de câ nd s-a pribegit, zise Daria, cu suspin. Nu ştiu de ce, dar îl
aşteptam să vină odată cu râ ndunelele. Ieşeam pe prispa chiliei, le
priveam cum se roteau în jurul cuibului regă sit sub streaşină şi
întrebam: „Nu l-aţi vă zut pe Dimitrie venind?”. Ci acum, în aceste zile
de câ nd copiez „Istoria ieroglifică ”, mă întreb dacă , dintre dregă torii
otomani cu care a fost prieten, Mehmet Cerchez l-a iertat în adevă r,
dacă a înţeles că n-a tră dat prietenia, ci tirania? Numai tirania.
– Hm…, a zâ mbit dască lul Ieremia. Greu de ştiut. Dar aflaţi că în
chinovia Secului să lă şluieşte de şapte ani un că lugă r foarte învă ţat şi
cuvios, cu numele Mitrofan. Acela-i Mehmet Cerchez, întors la vechea-i
credinţă . Doar stareţul ştie c-a fost paşa. Dar, ca unui fiu ră tă citor, i s-a
tă iat viţelul cel mai gras, de bucurie că s-a întors la masa omeniei.
– Dască le Ieremia, mă bucur mult că bă nuielile mele
s-au adeverit: ştii multe, foarte multe. Îţi mulţumesc din inimă , aşa cum
vă mulţumesc tuturor pentru osteneala acestor două sprezece seri de
priveghi. Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi spus şi m-aţi învă ţat, aşa
după cum vă mulţumesc că m-aţi ascultat povestind tot ce mi-am
amintit şi eu. Noapte bună , iubiţi oaspeţi!
Trecuse de miezul nopţii. În Prigoreni se potolise întâ iul ropot al
câ ntă rilor de cocoşi. Ră să rea luna la marginea ză rii, dinspre Iaşi. Din
câ nd în câ nd, câ te o nucă , desprinsă clin coajă , că dea cu plesnete de
frunze şi crengi, pâ nă la pă mâ nt. Mai tare şi mai înfundat bufneau
merele, că zâ nd. Numai stelele că deau mute, ca nişte fulgeră ri în
nemă rginire.
Într-un tâ rziu, pe sub lună , trecu un şir de cocori chemâ nd,
tâ nguitor şi trist, neatinsele depă rtă ri. Amistuiţi în iatacurile lor, toţi
priveghetorii celor două sprezece seri de povestit amintiri dormeau.
Numai Daria a ră mas în jilţ, acolo, în pridvor. Să se roage. Să plâ ngă :
„De la bă rbatul iubit mai mult ca orice pe lume, iată , mi-a ră mas
această carte, vorbind despre întâ mplă ri «atră gă toare, respingă toare,
asupritoare, ridică toare, lesnitoare, îngreuitoare, uşură toare, lă ţitoare,
strâ mtă toare»… O carte, deci pe care o copiez, s-o am în chilie şi s-o
citesc pâ nă -mi va seca vederea. Ea îmi va împrospă ta mereu dulcile şi
dureroasele amintiri, ca să le retră iesc şi încă mai tare de dorul lui să
mă topesc”…
Tă cu o vreme, fă ră gâ nd. Tă cu pâ nă simţi că buzele singure au
prins a şopti o rugă , un descâ nt, o colindă , un bocet în cinstea dimineţii
ivită la marginea ză rii, spre ră să rit: …„Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, /
Voi nu vă pripiţi, / Să nu nă vă liţi, / Pâ nă şi-o gă ti / Dalbul de pribeag /
Un car că ră tor, / Doi boi tră gă tori, / Că e că lă tor, / Dintr-o lume, / Într-
altă lume, / Dintr-o ţară , / În altă ţară / Din ţara cu dor, / În cea fă ră
dor, / Din ţara cu milă / În cea fă ră milă , / Zorilor, zorilor, / Voi
surorilor…”