C.

HULUBAŞ - BUCOVINEANU

ŞAPTE TITANI

AI CONTINENTULUI ASIATIC – FORMATORI ŞI

REFORMATORI DE RELIGII – CARE AU

REVOLUŢIONAT ISTORIA CREDINŢELOR ŞI AU

PROROCIT DESTINUL UMANITĂŢII

TECUCI, 2005
 Cuvânt înainte
Lucrarea de faţă s-a născut în urma constatării faptului că în
diferite medii şi segmente sociale ori de vârstă (tinerii sunt cei mai
afectaţi) circulă puţine informaţii de natură generală, despre religii şi
istoria lor. Cartea se doreşte a fi aşadar, o contribuţie modestă la
cultura generală a celor interesaţi de subiect, dar şi o consolidare a
credinţei în existenţa lui Dumnezeu. Pentru ortodocşi, Biblia trebuie
să se regăsească în fiecare casă şi îndemnul nostru este de a căuta în
ea fragmentele citate, fără a li se da, cum cere norma, capitolul şi
versetul. În final, cititorul este stimulat să mediteze la condiţia sa
umană în Univers.
În rândurile ce urmează vor fi găsiţi doar şapte formatori de
religii (cifra însăşi, frecventă în Biblie, exprimă desăvârşirea,
completul), prezentaţi în cronologie istorică şi nu în ordine
preferenţială, de adeziune la o anumită religie; creştinismul are un
spaţiu mai mare graţie multitudinilor de materiale consultate.
S-a adoptat un fel de „sincretism” între bibliografia selectivă
şi cunoştinţele proprii de cultură generală, în materie de filozofie
materialistă şi idealistă, media, publicaţii neoprotestante, toate
ridicate pe un fundament biblic. Stilul în care s-a redactat a avut în
vedere accesibilitatea la informaţie.
Dat fiind faptul că doi termeni din cei utilizaţi vor avea o
recurenţă crescută, considerăm util să îi explicăm înaintea lucrării şi
a glosarului ei:
BIBLIA. Carte sacră a mozaismului şi creştinismului,
considerată ca cea mai de seamă carte a lumii. A fost creată pe
parcursul a 1600 de ani, începând cu secolul al XIII-lea î.H.,
redactată succesiv de către aproximativ 40 de bărbaţi despre care
iudeii şi creştinii au convingerea că în scrierile lor autorii au fost
inspiraţi de Duhul Sfânt. Este alcătuită din 66 de cărţi mai mici,
dintre care 39 formează Vechiul Testament şi 27 Noul Testament,
ambele Testamente cu valoare semnificativă de Legământ cu
Dumnezeu.
În prezent nu mai există nici un manuscris original al
Vechiului Testament, versiunile cele mai vechi datând doar din
3
secolul al III-lea î.H. şi sunt parţiale. La realizarea primei traduceri a
Vechiului Testament din limba ebraică veche în greaca alexandrină
au participat 70 de învăţaţi iudei, noua versiune numindu-se
SEPTUAGINTA. La sfârşitul secolului al II-lea î. H. Toate cărţile
din scripturile ebraice au fost traduse în limba greacă.
Noul Testament, deci noul Legământ al lui Iisus Hristos cu
Dumnezeu tatăl, continuă Vechiul Testament, acesta fiind prin
excelenţă cartea de referinţă a creştinismului, reprezentând istoria
omenirii de la venirea lui Moise şi până la sfârşitul veacurilor. Este
alcătuit din trei părţi, respectiv patru Evanghelii, Faptele Apostolilor
şi Epistolele, care prezintă începutul istoriei Bisericii creştine şi
Apocalipsa.
Este de menţionat faptul că, de-a lungul istoriei lui Israel, s-a
scris un număr mare de lucrări despre evenimente, doctrine,
rugăciuni, rituri, dar exponenţii iudaismului şi creştinismului au
selectat numai pe acelea care reprezintă poziţia oficială a autorităţilor
religioase – incluzându-le deci în Biblie – celelalte fiind declarate
texte apocrife.
În secolul al IV-lea d.Hr., la Sinodul de la Niccea (325),
împăratul Constantin cel Mare a dat un edict prin care creştinismul a
devenit religia oficială a Imperiului Roman. La sfârşitul secolului al
IV-lea apare şi următoarea versiune a Bibliei în limba latină –
VULGATA – prilej cu care s-au adus unele schimbări neesenţiale,
iar toate textele din Vechiul şi Noul Testament au fost împărţite pe
capitole şi versete, împărţire care se respectă şi astăzi. Abia în anul
1546, conciliul de la Trento recunoaşte această nouă versiune în
latină ca fiind autentică. Şi tot din secolul al IV-lea începe să se
formeze un curent aparte privind doctrina, morala şi cultul
creştinismului ca urmare a interpretării diferite a unor texte şi, în
consecinţă, în anul 1054 se produce Marea Schismă concretizată în
separarea definitivă a Bisericii catolice (apuseană) de Biserica
ortodoxă (răsăriteană).
Pentru români, anul 1688 este de reţinut pentru că în acest an
apare prima traducere integrală a Bibliei din limba latină în limba
română, traducere cunoscută sub titlul de biblia de la Bucureşti. În

4
prezent Biblia este tradusă în 1800 de limbi şi dialecte, fiind
răspândită în întreaga lume.
Biblia nu excelează în domeniul cosmogoniei, antropologiei,
ştiinţei, istoriei, eticii, etc., deşi unele elemente din toate acestea se
mai găsesc în cele peste 1200 de pagini ale ei. Dar, pentru aproape o
treime din populaţia globului, Biblia constituie o carte despre
Răscumpărare, care proclamă salvarea şi recuperarea unei umanităţi
pierdute într-o existenţă fără sens.
IAHVE. În perioada patriarhală a religiei ebraice (Avraam, Isaac –
fiul, Iacov - nepotul), Dumnezeu era numit de evrei ELOHIM, în
sens de „Atotputernicul”. Când, mult mai târziu, Dumnezeu se arată
lui Moise pe muntele Horeb, şi-a dezvăluit pentru
prima dată numele: „Eu sunt cel ce sunt”, ce corespunde cuvântului
ebraic de Iahve, cu derivaţia ulterioară de Iehova. Atunci Dumnezeu
i-a precizat lui Moise că lui Avraam, Isaac şi Iacov „nu li s-a
descoperit ca Elohim, dar nici nu le-a făcut cunoscut numele său de
Iahve” şi astfel religia patriarhală a devenit religia lui Iahve, iar Iahve
ajunge Dumnezeul lui Israel, respectiv al evreilor. Vechiul Testament
păstrează numele de IAHVE până la sfârşitul secolului al II-lea î.H.,
când toate cărţile din scripturile evreieşti au fost traduse din ebraica
veche în greaca alexandrină, numele Iahve fiind înlocuit cu termenii
greceşti DUMNEZEU şi DOMNUL, terminologie care va fi
respectată şi în prezenta lucrare.
Dacă cititorul va manifesta interes şi va parcurge cu răbdare
rândurile acestei publicaţii (ce se constituie într-o încercare de
compendiu al istoriei religiilor), va găsi multe răspunsuri pe această
temă şi negreşit îşi va completa cunoştinţele de cultură generală,
cunoştinţe ce îl vor ajuta să se integreze, dacă doreşte, în fenomenul
religios al omenirii. Partea a doua a lucrării invită doar la o meditare
(în mediul familial sau social) asupra unor repere cardinale ce
însoţesc fiinţa umană în existenţa ei efemeră în Univers.
Lectură plăcută şi utilă!
Autorul

5
6
 „Ştiinţa fără religie este şchioapă, iar
religia fără ştiinţă este oarbă”
Albert Einstein

Este cunoscut faptul că viaţa economico-socială a

comunităţilor antice, şi nu numai, gravita în jurul familiei.
Monogamă sau poligamă, această familie era organizată după
obiceiuri şi tradiţii cu putere de lege. Tribul era o mare familie. Şeful
familiei, ca şi şeful tribului, era înconjurat de membrii acestora cu
supunere şi respect inclusiv de natură religioasă (la unele popoare
aveau şi rol de preoţi).
Se remarcă însă faptul că la toate populaţiile şi religiile antice
trona credinţa într-un zeu suprem, alături de o multitudine de alţi zei,
cel mai adesea reprezentând soarele, luna, stelele, cerul, ploaia,
vântul, apele, pădurea, meşteşugurile, fecunditatea, fiecare cu
legenda proprie. Dar un loc deosebit l-a ocupat cultul animalelor şi al
pământului, credinţa în spiritele naturii şi ale celor morţi.
Mitologia acestor popoare este formată dintr-un ansamblu de
povestiri şi legende în care omul simplu percepe şi exprimă, verbal
sau în scris, mai mult sau mai puţin naiv, viaţa şi lumea care-l
înconjoară, căutând răspunsuri ori soluţii la rezolvarea problemelor
vitale pentru supravieţuire şi mai cu seamă pentru a-şi prezice
viitorul.
Cea mai intensă preocupare pe tărâm religios are loc în Asia,
continentul celor mai vechi civilizaţii spirituale şi materiale,
continent care ocupă 30 la sută din suprafaţa uscată a Terrei şi pe
care trăieşte peste 60 la sută din populaţia globului. Însă Orientul
Apropiat – cu localizare în Palestina şi Arabia Saudită – are drept de
paternitate asupra celor mai mulţi creatori de religii devenite ale
lumii de-a lungul timpului, iar ei ajungând titani ai culturii
religioase.

7
 Palestina biblică, centrul istoriei antice a poporului evreu a
fost locuită încă din paleolitic. Pe aici s-au scurs ulterior numeroase
triburi care veneau dinspre nord şi nord-est coborând către valea
fertilă a Nilului ori stabilindu-se pe ţărmul Mediteranei, pe malurile
Iordanului, podişuri, mai cu seamă canaaniţi, filistenii – care i-au dat
numele Plestinei – şi în final evreii.
Începutul istoriei poporului evreu l-a format o serie de
emigrări şi peregrinări pe stepele şi deşerturile („pustie”) dintre valea
Tigrului şi Eufratului în căutare de pământuri fertile, luptând pentru
cucerirea de teritorii pe care nomazii semiţi să se stabilească, pentru
ca apoi să le aparţină în exclusivitate.
Aici, în centrul şi sudul Mesopotamiei, trăiau în mileniul al
III-lea î.Hr. diferite neamuri semite şi către aceste ţinuturi se mişcau
necontenit alte neamuri de semiţi, venite din afară şi îndreptându-se
către Golful Persic, de-a lungul Eufratului.
Şi tot de aici, din sudul Mesopotamiei, din cetatea Ur, începe
istoria religiilor mozaice (iudaice) şi creştine. Legenda biblică din
cartea Facerea a Vechiului Testament naşte primul titan întemeietor
de religie, cam la sfârşitul secolului al XIX-lea î.Hr., al cărui nume
este Avraam.
Despre primul titan al religiilor evreilor se cunoaşte doar că
descinde din Set, fiul lui Noe, între Avraam şi Set fiind o distanţă de
şapte generaţii biblice. S-a căsătorit cu Sara, sora lui vitregă, femeie
infertilă. Având o relaţie adulterină cu „ţiitoarea” Agar, roabă
egipteancă, s-a născut Ismail, când Avraam avea 86 de ani. Ulterior,
când Sara a împlinit 90 de ani, graţie intervenţiei lui Iahve, s-a născut
Isaac. După moartea Sarei Avraam s-a recăsătorit şi a avut alţi cinci
băieţi (în religia ebraică contau şi erau recenzaţi numai născuţii de
sex masculin). Avraam a trăit 175 de ani iar Sara 125, amândoi fiind
îngropaţi într-o peşteră de lângă Hebron. Legenda biblică nu oferă
alte date biografice.

AVRAAM deschide şirul nesfârşit de revelaţii divine ale

patriarhilor, regilor, prorocilor cultului mozaic. Pe când Avraam avea
8
75 de ani şi locuia cu familia în cetatea Ur, Iahve l-a chemat pe
muntele Horeb şi i-a poruncit: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi vino
în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi
binecuvânta”. Avraam a plecat în Canaan (Palestina) împreună cu
Sara şi nepotul Lot. Acolo Iahve s-a arătat din nou spunând: „Toată
ţara aceasta o voi da seminţiei tale”, după care Avraam a zidit altar
pe acel pământ semnificând intrarea în posesia teritoriului şi semn de
recunoştinţă lui Iahve.
Sărăcia şi foametea l-au determinat însă pe Avraam să
emigreze în Egipt împreună cu Sara şi Lot pentru „câtăva vreme”.
Sara fiind o femeie foarte frumoasă, soţii convin ca ea să fie
recomandată egiptenilor drept sora şi nu soţia lui Avraam, pentru ca,
spune Avraam, „să-mi meargă bine din pricina ta şi sufletul meu să
trăiască datorită ţie”. Sara trăieşte un timp la curtea faraonului, iar
Avraam se îmbogăţeşte „din pricina ei căpătând oi, boi, măgari, robi
şi roabe, măgăriţe şi cămile”, după care se îndreaptă din nou spre
Canaan. Pe drum se desparte de Lot pentru că şi acesta
devenise bogat, „averile lor erau aşa de mari încât nu mai puteau să
locuiască împreună”. Lot s-a stabilit în Câmpia Iordanului, cu
locuinţa în Sodoma, iar Avraam s-a reîntors în ţara Canaanului.
După despărţirea de Lot, Iahve se arată din nou şi iar îi
făgăduieşte Canaanul, cu precizarea: „Îţi voi face sămânţa ca
pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva
pulberea pământului şi sămânţa ta va putea fi numărată”.
Pentru că oamenii din Sodoma şi Gomora erau „răi şi afară de
păcătoşi împotriva Domnului”, Iahve hotărăşte distrugerea celor
două cetăţi şi a tuturor locuitorilor acestora. Avraam negociază
(„mijloceşte”) cu Iahve pentru salvarea de la moarte a cât mai mulţi
nevinovaţi, însă reuşeşte să o facă doar pentru Lot cu cele două fiice
ale sale. După nimicirea cetăţii, Lot se refugiază în munţi, dormind
cu fetele sale într-o peşteră. Ele rămân însărcinate cu tatăl lor şi nasc
doi băieţi: Moab, care va deveni părintele seminţiei moabiţilor, şi
Ben-Ammi, părintele amaniţilor, neamuri care vor avea un rol în
luptele intestine de mai târziu.
Iahve vine în întâmpinarea dorinţei lui Avraam de a avea un
fiu de la Sara, care era „stearpă”. O binecuvântează şi-i spune că va
9
naşte un băiat ce se va numi Isaac şi cu care va încheia un legământ
„veşnic” pentru urmaşii lui. În anul următor evenimentul se produce,
iar Avraam împlineşte 100 de ani.
Iahve nu l-a uitat nici pe Ismail pe care „îl voi binecuvânta şi
îl voi înmulţi nespus de mult … doisprezece voivozi va naşte şi voi
face din el un neam mare”.(Potrivit Coranului, arabii şi turcii se
considera urmaşi ai lui Ismail).
Momentul cel mai important îl constituie însă,
LEGĂMÂNTUL lui Iahve cu Avraam, care în esenţa lui are
următorul conţinut: „Seminţiei tale dau ţara aceasta de la râul
Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat…te voi înmulţi nespus de
mult, voi face din tine neamuri întregi şi din tine vor ieşi
împăraţi…Eu voi fi Dumnezeul lor…să păzeşti legământul Meu, tu
şi sămânţa ta după tine, din neam în neam… să vă tăiaţi în jur partea
bărbătească, în carnea prepuţului; şi acesta să fie semnul
legământului dintre Mine şi voi ”. Momentul constituie şi naşterea
ritualului circumciziei, ce se practică la evrei şi în zilele noastre ca o
garanţie religioasă a respectării Legământului.
Întreaga activitate religioasă a lui Avraam, la chemarea lui
Iahve, are ca principal scop legitimarea unui teritoriu pe care să se
aşeze, cu toate drepturile, triburile nomade semite şi să se constituie
într-un popor ales şi ocrotit de Dumnezeu. Acest deziderat se va
manifesta constant pe tot parcursul istoriei şi religiei evreilor, până
inclusiv în perioada contemporană.

Deşi în perioada patriarhală a religiei ebraice nu se poate

vorbi încă de o teologie propriu-zisă, câteva trăsături fundamentale
ale credinţei se pot însă reţine.
În primul rând, remarcăm monoteismul. Dumnezeul lui
Avraam şi al urmaşilor acestuia este unic. Singurii intermediari între
El şi cei pe care i-a ales sunt îngerii. Legământul reglementează
pentru prima dată cu precizie raporturile dintre Dumnezeu şi om,
luând forma unui contract între Iahve şi Avraam. În opinia unor
teologi au mai existat alte două legăminte făcute de Dumnezeu: cu
Adam, şi nefiind respectat, omul a fost pedepsit cu moartea pentru
10
păcat şi apoi cu Noe, după potop, când l-a asigurat că dezastrul nu se
va repeta, iar semnul (garanţia respectării Legământului) a fost
curcubeul.
Dumnezeu intervine necontenit, este omniprezent în viaţa
poporului pe care L-a ales; călăuzeşte supuşii Lui pe drumurile lor, îi
apără de primejdie, le dă învăţătură, răsplăteşte binele şi pedepseşte
răul, etc. În schimb, omul datorează lui Dumnezeu ascultare şi
respect.
Familia este sacră, are origine divină şi este creată de
Dumnezeu pentru a fi monogamă. Dar este admisă şi poligamia,
practicată chiar de patriarhi, incestul este trecut cu vederea, se
practică sclavia, minciuna justificată este admisă, iar înşelătoria
tolerată. Se consolidează principiul întâietăţii primului născut şi
dreptul de răscumpărare, pentru care se percepe o plată.
Eshatologia este vag şi ambiguu exprimată. În cadrul
Legământului Iahve îl asigură pe Avraam că „vei trece la părinţii tăi
în pace”, în sensul că moartea nu este o dispariţie totală, ci o
„trecere” la ascendenţi.
În timpul patriarhului Iacov evreii sunt numiţi „copii lui
Israel”, după ce Elohim i-a schimbat numele din Iacov în cel de
Israel, nume caldeean, care în ebraică înseamnă „cel ce l-a văzut pe
Dumnezeu”.
Următoarea generaţie a lui Iacov va migra în Egipt, unde
copii lui Israel vor sta mai mult de 400 de ani prosperând şi
înmulţindu-se.

După 600 de ani, respectiv în ultima treime a secolului al XIII

– a î.Hr s-a născut MOISE într-o familie anonimă de evrei egipteni
din casta Levi. Pentru a-l salva de la moartea decisă de faraon
tuturor nou născuţilor de sex masculin evreiesc, mama sa l-a ţinut
ascuns timp de trei luni, după care-l pune într-un coş şi îl aşează între
trestii, la marginea Nilului. Găsit de fiica faraonului, care venise la
scăldat, primeşte numele de Moise („cel scos din apă”) şi creşte la
Curte până la maturitate. Moise mergea deseori să discute cu evreii
supuşi (în ultima perioadă a şederii în Egipt) la munci grele şi
persecuţii. Într-o împrejurare, însă, a omorât un egiptean care bătea
11
un evreu, după care s-a refugiat în Tara Madian. Acolo s-a căsătorit
cu Safara, fiica unui preot păgân, cu care a avut doi copii. A avut şi
un frate Aaron care l-a urmat în activitatea sa religioasă.
La sfârşitul vieţii, pentru că nu avea moştenitor din mamă
evreică ce aparţinea şi ea seminţiei Levi, Moise l-a desemnat
succesor pe Iosua, din aceeaşi seminţie. După 7 ani de luptă, acesta
reuşeşte să-i învingă pe canaaniţi şi să aşeze copiii lui Israel în „Ţara
Făgăduită”. Moise a murit la vârsta de 120 de ani, iar mormântul său
este necunoscut.

In timp ce Moise păzea oile socrului său pe muntele Horeb,

este chemat de Iahve, care se găsea în mijlocul unui rug aprins. După
ce i-a spus că este Iahve a continuat: „Am văzut asuprirea poporului
Meu care este în Egipt şi am auzit strigătele pe care le scoate din
pricina asupritorilor lui. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna
egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi
întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, în locurile pe care le
locuiesc canaaniţii, hetiţii, feriziţii, heviţii şi iebusiţii”. Îi porunceşte
apoi să meargă la faraon şi sa-l determine să permită ieşirea
israeliţilor din robie, dându-i puterea de a face minuni. Iahve se
implică nemijlocit în acţiune şi-l instruieşte pe Moise ce tactică să
folosească pentru reuşită şi,
pentru că avea deficienţe de vorbire, îl desemnează pe Aaron să se
adreseze poporului în numele lui Iahve şi al lui Moise.
Moise şi Aaron ajung în faţa faraonului, care refuză cererea
de a lăsa „copii lui Israel” să plece din Egipt. Ca avertisment cei doi
au făcut doua minuni: transformarea bastonului lui Moise în şarpe şi
prefacerea apei din Nil în sânge. Cum faraonul a fost neclintit în
hotărârea sa pentru că Iahve, în mod premeditat „i-a împietrit inima”,
Moise şi Aaron au aruncat asupra Egiptului cele zece plăgi: ploaie cu
broaşte, invazie de ţânţari, tăunii distrug pământul egiptean, ciuma
ucide cai, asini, cămile, boi şi oi, trupurile egiptenilor se acoperă de
vărsat negru, uragan de grindină şi foc, nori de lăcuste devorează ce a
mai rămas din vegetaţie.
A zecea plagă a constituit-o pedeapsa aplicată de îngerii
pierzători care au masacrat pe toţi întâi născuţii, începând cu
12
moştenitorul tronului până la ultimul egiptean. N-a scăpat pedepsei
nici rodul animalelor. Evreii nu au fost afectaţi, fiind protejaţi de
Iahve care a poruncit ca în fiecare casă să se taie câte un miel, să fie
mâncată carnea iar cu sângele să fie însemnate uşile locuinţelor
pentru a fi feriţi de acest măcel. Aşa a fost statornicit paştele evreiesc
(Sărbătoarea azimilor) care marchează ieşirea israeliţilor din Egipt.
Firesc, faraonul cedează şi îngăduie plecarea celor 600 de mii de
bărbaţi însoţiţi de femei şi copii, „o gloată mare şi amestecată”,
cifrată la aproximativ 3 milioane de suflete. În plus, faraonul le dă şi
cele necesare lungului drum.
Legenda mai spune că în acelaşi timp faraonul i-ar fi urmărit
cu oastea sa până la Marea Roşie. Acolo Moise a lovit ţărmul mării
cu toiagul, marea s-a „despicat”, evreii au traversat-o ca pe uscat, iar
la ţărmul opus la acelaşi gest al lui Moise, marea s-a „închis” la loc
înecându-i pe urmăritori. Până au ajuns în Ţara Făgăduită israeliţii au
pribegit prin pustie 40 de ani.
Un alt episod notabil îl constituie discuţiile cu Iahve, timp de
mai multe zile pe muntele Sinai, când Moise a primit Decalogul şi
două table de legi, scrise în piatră de însuşi Iahve. Însă, când Moise a
coborât de pe munte, a văzut că sub conducerea fratelui său Aaron –
pe atunci marele preot al slujitorilor cultului – a fost confecţionat un
viţel din aur, idol la care se închinau israeliţii, aducând jertfe în
acompaniament de cântece şi dansuri. Consternat şi mânios de cele
văzute şi auzite, a sfărâmat tablele, după care a prefăcut viţelul în
pulbere cu care a presărat apa pe care „a dat-o copiilor lui Israel să
bea”. La porunca lui, preoţii seminţiei Levi au ucis 3000 de israeliţi,
fiecare trebuind să „omoare pe fratele lui pe prietenul şi pe ruda sa”.
Ulterior, tot pe
muntele Sinai, Moise primeşte de la Iahve noi table ale legii şi stă în
post negru 40 de zile şi 40 de nopţi.
Întreaga carte a doua a lui Moise Exodul sau Eşirea din
vechiul testament consemnează omniprezenţa lui Iahve în lupta lui
Moise şi a copiilor lui Israel pentru împlinirea făgăduinţei care
datează de aproximativ şase – şapte secole.

13
 Activitatea prodigioasă a lui Moise începe cu ieşirea
israeliţilor din Egipt în anul 1230 î.Hr. El se angajează să
îndeplinească trei misiuni date de Iahve: scoaterea evreilor din robia
egipteană, unificarea şi organizarea lor pentru a se constitui cu
adevărat „poporul ales” a lui Iahve şi călăuzirea acestui popor către
Canaan. Legământul făcut de Iahve cu Avraam trece acum pe o
treaptă superioară, Dumnezeu însuşi fiind conducătorul poporului
Său ales, a cărui formare Moise o face pe baze exclusiv teocratice.
Noţiunea de Dumnezeu este acum precizată şi aprofundată.
Iahve este unicul Dumnezeu, nu numai al lui Israel şi al copiilor lui
Israel, ci al întregii lumi, pentru că „al Meu este tot pământul”. De
reţinut că înainte de intrarea în Canaan , Moise a ţinut să facă
poporului următoarea precizare: „Iahve al tău este Iahve sus în cer şi
jos pe pământ şi nu mai există altul afară de el”. Moise adoptă şi o
atitudine fermă în a-i feri pe evrei de idolatria care-i ameninţa din
cauza amestecului cu alte neamuri, în special cu canaaniţii, mult
superiori civilizaţiei nomade semite. Pericole de sincretism existau
însă, în mod real.
Bine reprezentate în perioada exodului este morala socială şi
familială. Iahve cere poporului ale s dreptate şi milă faţă de străin
(„să-l iubiţi ca pe voi înşivă”), să nu-i „strâmtoreze pe robi, săraci,
orfani, văduve…”, judecătorilor li se cere aplicarea dreaptă a legilor
atât pentru evrei cât şi pentru străini, camăta este interzisă între evrei
şi oprite omorul, furtul, adulterul , mărturia falsă ca şi râvnirea la
bunurile altuia. In ce priveşte familia se menţine poligamia, femeile
sunt ocrotite, fidelitatea conjugală păzită, iar copiii trebuie crescuţi
cu frica faţă de Dumnezeu şi respect pentru legile morale.
Cultul mozaic a fost rânduit până în cele mai mici amănunte,
preoţii îndeplinind rolul de mijlocitori între om şi Dumnezeu şi de
îndrumători spirituali ai credincioşilor. În această perioadă cultul
mozaic are ca sanctuar cortul adunării iar ca obiect de cult Arca
alianţei sau Chivotul legii, semnul văzut al alianţei dintre Iahve şi
Israel. Moise a intuit venirea lui Mesia şi a unui nou legământ,
născându-se astfel în rândul credincioşilor speranţa mesianică,
continuată şi amplificată mai târziu de unii prooroci.

14
 Merită a fi observat faptul că între perioada Patriarhilor
fondată de Avraam şi perioada exodului dominată de personalitatea
lui Moise s-au scurs şase secole. Aproximativ alte şase secole au fost
necesare pentru ca în vestul, sudul şi estul Asiei religia să cunoască
alţi mari reformatori care s-au născut succesiv pe pământurile
Iranului, Indiei şi Chinei, într-un interval de numai…50 de ani. Din
secolul al VI-lea î.Hr.

Iranul – Persia până în anul 1935 – înseamnă şi „ţara

arienilor” pentru că locuitorii sunt de origine ariană, fraţi buni cu
indienii, cu care au conlocuit cândva prin Podişul Pamir. Nomazi în
antichitate, căliţi în lupta cu clima aspră şi viaţa specifică, locuitorii
acestor ţinuturi sunt prezentaţi ca oameni puternici la trup şi cu multă
voinţă, viteji, muncitori, pragmatici, inclusiv în speculaţiile lor
teologice. Principala divinitate era Ahura Mazda („stăpânul
înţelept”), zeul cerului în timpul zilei, secondat de Mithra
(„fidelitate”) zeul cerului nocturn, care mai târziu trece pe primul loc,
devenind şi el divinitate a cerului de zi şi pus în legătură cu soarele,
zeu al ordinii sociale, al luptei şi al victoriei în războaie.
Despre viaţa lui ZOROASTRU se ştie puţin şi cu
aproximaţie, el fiind considerat de unii cercetători ca fiind cel mai
misterios reformator de religii.
Ar fi trăit între anii 599 – 522 î.Hr., provenind dintr-o familie
de proprietari de vite numită Spitama („cei foarte albi”). Ca preot, s-a
ridicat iniţial în apărarea săracilor şi a sacrificării excesive a
animalelor aduse ca jertfă. Din cauza împotrivirii celorlalţi preoţi a
fost nevoit să părăsească tribul şi a găsit oblăduire în alt trib, pe al
cărui şef l-a convertit la credinţa sa. Ar fi fost căsătorit cu o
principesă, cu care a avut doi copii. A murit la vârsta de 77 de ani,
într-o luptă în care-şi apăra comunitatea de vrăjmaşi doctrinei sale.
Nu se cunoaşte locul mormântului său.

Doctrina zoroastrian este cuprinsă în biblia iraniană denumită

Avesta („ştiinţă”), în care sunt folosite elementele religiei populare

15
cu tendinţe de spiritualizarea lor. Această carte sacră a religiei
zoroastriene a circulat oral mult timp,
prima adunare a unor texte într-un canon scris s-a făcut în secolul al
III-lea d.Hr., iar redactarea definitivă a Avestei s-a produs abia în
secolul al VII-lea.
Fundamental în această carte este dualismul, respectiv
conflictul dintre bine şi rău, conceput ca o luptă între două împărăţii:
împărăţia binelui în fruntea căreia se află Ahura Mazda şi cea a
răului, stăpânită de Angra – Mainyu. Ahura – Mazda („spiritul bun”)
este conceput aproape monoteist, prezentat ca împărat ceresc aşezat
pe un disc solar, creatorul cerului şi al pământului şi autorul ordinii
din lume. Este „aproape monoteist” pentru că ceilalţi zei ai religiei
tradiţionale iraniene nu au fost eliminaţi, ci doar subordonaţi. El este
sfânt, curat, drept.
Angra Mainyu („spiritul rău”) locuieşte în întuneric şi
împinge oamenii la fapte rele. El a dat oamenilor 4.333 de boli şi a
pus otravă în plante. Conduce o armată formată din demoni
masculini şi feminini, vrăjitori şi vrăjitoare, genii rele de tot felul. La
aceştia se mai adaugă inamicii istorici ai iranienilor: turanienii,
grecii, romanii, turcii şi arabii.
Lupta dintre împărăţiile binelui şi a răului a pornit de la
facerea lumii. Potrivit cosmogoniei avestice, Ahura i-a propus lui
Angra o pace de 9.000 ani, propunere refuzată. Lovit de o rugăciune
atotputernică, Angra cade ameţit (leşinat) şi rămâne în această stare
3.000 de ani, timp în care Ahura-Mazda creează lumea materială.
Când s-a trezit Angra-Mainzu a produs o contra – creaţie, făcând tot
ce este rău în lume: boli, insecte veninoase, frig şi îngheţ, minciună,
necredinţă etc.
Zoroastru aduce însă elemente de noutate privind
desfăşurarea acestei lupte. Datorită învăţăturii profetului binele
triumfă tot mai mult asupra răului, armatele lui Angra începând să-şi
piardă din putere, însă triumful definitiv va veni peste alţi 3.000 de
ani. Esenţial în doctrina lui Zoroastru este ca omul să fie de partea lui
Ahura-Mazda prin îndeplinirea întocmai a cultului şi preceptelor
morale, contribuind la triumful binelui asupra răului.

16
 Partea importantă în acest cult este ferirea de necurăţenie,
pentru că apa, focul, corpul omenesc şi toate obiectele ce aparţin
omului devin impure din diferite cauze, îndeosebi prin atingerea de
cadavre. Purificarea omului se face prin izolare fizică şi spălări
repetate cu un ritual foarte complicat. Când impuritatea este foarte
mare şi se apreciază că nu e posibilă nici o curăţire, omul trebuie
sechestrat pe toată viaţa şi poate fi chiar omorât.
Morala zoroastriană cere lucrarea intensă a pământului,
îngrijirea vitelor, dărnicie, viaţă moderată, dar nu asceză care slăbeşte
trupul, cinste, castitate,
ospitalitate faţă de străini, milă pentru săraci. Zoroastru predică însă
războiul sfânt şi datoria de ai pedepsi pe cei răi.
Potrivit eshatologiei avestice, sufletul mortului rămâne trei
zile lângă cadavru, după care îşi ia drumul spre judecată unde, pe o
balanţă, îi sunt cântărite faptele bune şi rele. Dacă balanţa arată
egalitate sufletul va merge într-un loc numit „locuinţa greutăţilor
egale” unde va suferi numai de frig şi de cald. Dacă se înclină într-o
parte sau alta, sufletul va merge în „locuinţa cântecelor” sau, după
caz, într-un loc plin de chinuri care nu sunt veşnice. Urmează
învierea şi judecata generală, atunci când se vor împlini 9.000 de ani
de la creaţie.
Începând însă cu secolul al X-lea, o parte dintre zoroastrieni
s-au refugiat în India din cauza persecuţiilor mahomedanilor. Acolo
s-au scindat în două ramuri din raţiuni de calendar şi practici
religioase. Astăzi Iranul este islamizat aproape în întregime.

Din punct de vedere geografic, economic, cultural şi religios,

cu o suprafaţă de peste trei milioane km², o populaţie de aproape
şapte sute de milioane de oameni de diferite rase, culori şi limbi,
populată încă din mileniul IV î.Hr., India ar putea forma un autentic
continent în sudul Asiei. Aspectul de varietate ce caracterizează ţara
şi poporul s-a reflectat şi în viaţa religioasă, fiecare fază a dezvoltării
religiei indiene devenind o altă religie, respectiv vedism,
brahmanism, jainism, budism şi hinduism.
Budismul apare cam în acelaşi timp cu jainismul, din motive
sufleteşti nesatisfăcute de brahmanismul oficial. Asemănările dar mai
17
ales deosebirile dintre cele două religii, au făcut ca budismul să iasă
din graniţele Indiei, răspândindu-se în Asia Centrală şi de Est,
devenind cu timpul o religie cu caracter universalist.
Din tradiţia budistă reflectată în foarte multe legende, din
cercetări literare şi descoperiri arheologice, rezultă că BUDA,
întemeietorul acestei religii, s-a născut în jurul anului 560 î.Hr. din
familia princiară Sakya, ce conducea un mic stat în nordul Indiei.
Primeşte numele Siddhartna („cel care şi-a atins scopul”). La şapte
zile după naştere, murindu-i mama a fost crescut de o soră a acesteia.
La 19 ani s-a căsătorit şi la 29 de ani i s-a născut un băiat. Dezgustat
de plăcerile vieţii, şi-a părăsit familia şi a luat drumul pribegiei,
căutând să dezlege în singurătate şi asceză marile probleme ale vieţii.
După o vreme s-a oprit într-un sat unde timp de şase ani s-a
supus la cele mai crâncene mortificări, fără să ajungă la rezultatul
dorit. Şi-a schimbat apoi felul de viaţă. Hrănindu-se moderat şi
reluând pelerinajul, a continuat să caute ceea ce nu a găsit prin
asceză.
În al şaptelea an de la fuga din casa părintească, cufundat în
meditaţie, într-o noapte, sub un arbore, în mintea sa a strălucit o
revelaţie care i-a dezlegat marea taină a existenţei omeneşti:
„existenţa este suferinţă, iar la eliberarea de suferinţă se ajunge prin
suprimarea dorinţei de viaţă”. Din acel moment, Siddhartna – „cel
care şi-a ajuns scopul”, s-a numit Buddha („iluminatul”).
De acum începe apostolatul care a durat 44 de ani. Numărul
discipolilor a crescut repede. Printre primii s-a numărat regele
Magaka, cu numeroşi supuşi ai săi, iar dintre membrii familiei s-au
convertit Ananda şi Devadatta. Primul a fost discipolul cel mai iubit
al maestrului, iar cel de al doilea, din invidie, a provocat prima
schismă în sânul budismului (în creştinism cei doi au fost asemuiţi cu
evanghelistul apostol Ioan şi, respectiv, cu Iuda Iscarioteanul). Buda
a mai convertit la învăţătura sa pe tatăl şi fratele său, iar pe fiu, în
vârstă de şapte ani, l-a luat cu sine între călugări. Comunitatea
budistă s-a mărit mult şi prin admiterea femeilor, deşi nu a dat cu
dragă inimă această dezlegare, căci Buda socotea femeia ca o piedică
în calea desăvârşirii şi eliberării.

18
 A murit la vârsta de 80 de ani, într-o suburbie a oraşului
Kusinogara, aflându-se în drum spre oraşul natal. La invitaţia unui
fierar a mâncat carne de porc sărată sau ciuperci otrăvitoare. S-a stins
înconjurat de discipoli şi plâns de Ananda. Ultimele cuvinte au fost:
„Da, eu vă spun: totul trece. Aveţi grijă de mântuirea voastră”.
Trupul lui Buda a fost incinerat, iar cenuşa şi restul de oase calcinate
au fost aşezate în diferite monumente funerare.
Învăţătura lui Buda, în esenţa ei, este expusă în „predica de la
Benares”, ţinută celor cinci monahi, la puţin timp după luminarea sa,
când a şi comunicat „cele patru adevăruri sfinte” asupra suferinţei. Pe
baza acestora s-a format cu timpul un foarte complicat sistem
filozofico – religios, în care au intrat şi diferite sisteme filozofice
indiene.
Adevărurile sfinte ale doctrinei budiste se referă la existenţa
universală a suferinţei, ce marchează prima teză a doctrinei, prin
aceea că orice existenţă are caracter de durere culminată prin boală,
bătrâneţe şi moarte. Viaţa noastră este un continuu chin din pricina
fragilităţii, inconsistenţei şi caducităţii a tot ce există. Tot ce
pare azi înfloritor, mâine se veştejeşte şi moare. Naşterea însăşi poate
fi considerată ca începutul morţii. Totul curge, se transformă şi nimic
nu are consistenţă. Şi cu cât ne ataşăm mai mult de lucrurile din
lume, cu atât mai profundă este deziluzia, când constatăm că ce am
dorit mai mult, nu ne dă satisfacţia pe care o aşteptăm. Omul moare
cu durerea în suflet, dându-şi seama că viaţa a fost ieri doar o simplă
iluzie şi că, în acel moment nu mai există nimic.
Cauza suferinţei, al doilea „adevăr” descoperit de Buda, nu
este numai aceea că lumea-i o iluzie de care ataşându-ne suferim
consecinţele, ci şi aceea că însuşi Eul are o existenţă părelnică,
înşelătoare. Omul nu face excepţie în univers, el fiind doar un
agregat de elemente, care la un moment dat se risipesc fără a mai
rezista ceva. Nimic nu mai rămâne din noi după moarte, susţine
Buda, iar ceea ce numim suflet nu are o existenţă reală.
Şi totuşi, budismul nu este adeptul reîncarnării. Explicaţiile
date sunt greu, dacă nu imposibil de înţeles. Budiştii consideră actele
omului (carman) ca o totalitate ce determină o reincarnare de o
anumită calitate, aşa cum un total de cauze determină un total de
19
efecte, fără ca între cauze şi efecte să existe o continuitate
substanţială. Sunt enumerate douăsprezece cauze care sunt în acelaşi
timp şi efecte ce determină reîncarnarea. Una din cauze este „setea de
viaţă” care face ca omul să se ataşeze de lucruri din lume şi prin
aceasta provoacă o nouă reincarnare. Setea de viaţă provine din
neştiinţă cu privire la caracterul iluzoriu al lucrurilor din lume.
Referindu-se la suprimarea suferinţei ca cel de-al treilea
„adevăr sfânt”, Buda predică necesitatea cunoaşterii adevărului cu
privire la caracterul efemer al lucrurilor din lume. Aceasta poate opri
şirul renaşterilor sau născuţilor cu vieţi anterioare şi curmă în acelaşi
timp suferinţa. Cel care a ajuns să-şi dea seama că totul – universul şi
propriul său eu – este o iluzie, acela atinge starea de bodhi, pentru el
şirul reîncarnărilor s-a sfârşit, el intră în Nirvana.
Dar ce este nirvana ? În traducere s-ar numi „stingere”,
„nimicire”, „neant”, iar termenul este preluat din religiile anterioare.
Nirvana nu este un loc şi nici o stare. După definiţia budiştilor, ea
semnifică vidul pur, dezagregarea individualităţii, sfârşitul oricărui
proces sufletesc sau intelectual, deşi i se dau şi conotaţii pozitive ca
„nemurire”, „tărâmul de dincolo”, „dezrobirea din durere”. Chiar
dacă Buda nu a reuşit să clarifice aceste explicaţii contradictorii,
Nirvana rămâne paradisul budist, constituind suprema ţintă a
străduinţelor unui credincios.
Cale care duce la suprimarea suferinţei a fost arătată în cel
de-al patrulea adevăr din predica sa de la Benares. Astfel, pentru a se
ajunge la mântuirea budistă sunt de parcurs opt poteci:credinţa
dreaptă în cele patru adevăruri, hotărâre dreaptă de a nu face rău unei
fiinţe şi a iubi aproapele, cuvântul drept, faptă dreaptă, mijloace de
existenţă drepte, sforţare dreaptă pentru învingerea piedicilor în calea
dobândirii „sfintelor adevăruri”, cugetare dreaptă pentru cunoaşterea
caracterului iluzoriu al lumii, eu-lui şi dreapta meditaţie, respectiv
dreapta concentrare a spiritului. Cine ajunge la această concentrare
atinge ultima treaptă a perfecţiunii, intră în starea de bodhi (stare de
catalepsie sau somn hipnotic când omul are comun cu viaţa doar
respiraţia şi căldura vitală) şi deci atinge Nirvana. În această stare
credinciosul capătă uneori puteri miraculoase, aude glasuri cereşti, îşi
vede existenţele anterioare, cunoaşte gândul oamenilor şi se bucură
20
de cea mai pură fericire şi pace. O dată cu moartea va intra în
Nirvana propriu-zisă, adică va ajunge la stingerea totală a existenţei
empirice.
În morala budistă există o gradaţie în virtuţile recomandate
credincioşilor. Celor ce se mulţumesc să-şi asigure o reîncarnare, li
se cere să respecte cinci reguli: a nu omorî, a nu fura, a nu comite
adulter, a nu minţi şi an u bea băuturi îmbătătoare. Pentru cei ce vor
să intre în Nirvana, în special călugărilor, li se cere şi lor îndeplinirea
acestor virtuţi, la care se mai adaugă alte cinci: masa să se ia la ore
reglementate, sunt interzise distracţiile, nu se poartă haine luxoase,
interzis dormitul pe paturi înalte şi nu primesc bani (foloase
necuvenite). Pentru călugări interdicţia adulterului este înlocuită cu
cerinţa castităţii.
Idealul sfântului budist este atingerea unei linişti sufleteşti
desăvârşite. Nu pune accent pe latura pozitivă a vieţii, ci pe cea
negativă, de renunţare, abstinenţă şi stingerea dorinţei de a trăi, de
viaţă însăşi.
Urmaşii lui Buda au transformat budismul într-o religie
propriu-zisă, cu un cult închinat lui. Obiectele rămase au devenit
relicve sfinte, locurile pe unde a trăit ori umblat au devenit locuri de
pelerinaj, datele însemnate din viaţa lui au devenit mari sărbători
religioase.
Budismul a avut, şi are, o mare răspândire nu numai în India,
dar şi în alte ţări din Asia. Aproape toţi cei 17.000.000 de locuitori
din Sri Lanka sunt budişti, ca şi 90% din cei peste 35.000.000 de
birmanezi, trei sferturi din populaţia Thailandei care numără şi ea
circa 48.000.000 milioane de oameni, toată populaţia din Rampukia,
ş.a. Această religie trezeşte interesul unui public din ce în ce mai larg
şi variat. Are, de
exemplu, baze puternice în America (peste 100 de temple), Anglia,
unde sunt mari comunităţi, publicaţii, tipărituri; iar în Olanda, Belgia,
Elveţia, Finlanda există societăţi foarte active.

Vechea civilizaţie a băştinaşilor chinezi, a început prin

secolul al XII-lea î.Hr., pe timpul dinastiei Şan (1500 - 1028). În
21
fruntea Panteonului vechilor chinezi stătea o divinitate foarte bine
definită, Şan-ţâ („împăratul de sus”), iar odată cu venirea la putere a
dinastiei Ciou (1027 - 256) Şan-ţâ s-a numit „împăratul de sus al
vastului cer”. După această divinitate erau adoraţi şi alţi zei,
următorul fiind Hu-tu („stăpânul pământului”). Principiile morale ale
acelor timpuri erau înalte şi curate. Se cerea pietate faţă de cer şi faţă
de pământ, ascultare, respect, recunoştinţă. Deşi chinezii n-au avut
niciodată o eshatologie bine precizată, credinţa în nemurirea
sufletelor exista. Ei credeau că omul are două suflete. După moarte
omul se urca la cer pentru a face servicii la curtea „Stăpânului
Cerului” iar al doilea rămâne pe pământ şi locuieşte cu cadavrul în
mormânt, hrănindu-se cu ofrandele făcute defunctului.
Despre viaţa lui CONFUCIUS (Cum Fu Tzi) se cunosc
puţine date biografice şi acestea sunt aproximative. S-a născut prin
anul 551 î.Hr. în micul principat Lu, ce forma o parte din actuala
provincie Şandun din nord-estul Chinei. Descindea dintr-o familie
nobilă. Tatăl său, care se căsătorise la 70 de ani, a murit curând. La
vârsta de 19 ani se însoară şi are doi copii.
Şi-a început activitatea ca învăţător. L-a cunoscut pe marele
filosof Laco-Tzi de care a fost puternic impresionat, dar nu s-au
înţeles. În principatul Lu ar fi deţinut şi funcţiile de ministru al
lucrărilor publice şi al justiţiei. Opunându-se introducerii muzicii şi
dansului la palat a căzut în dizgraţia principelui, fiind nevoit să-şi
părăsească postul.
Începe apoi să ducă viaţă de pribegie. Faima sa an de an
ajungând să aibă tremii de învăţăcei (discipoli), ceea ce este foarte
mult pentru vremea aceea. După paisprezece ani de pribegie revine
în principat şi se dedică studiului, în special al cărţilor enigmatice Ii-
ţin („cartea schimbărilor”). Moare în anul 479 în vârstă de 72 de ani
înconjurat de discipoli. Nu se ştie unde a fost înmormântat.
Din punct de vedere doctrinar Confucius nu a lăsat un sistem
propriu. Ideile sale au fost transmise de discipoli şi se găsesc în
cartea Lu-ii („convorbirile cu discipolii”). Pe Confucius l-a preocupat
ordinea socială cu problemele ei practice, înaintea celor ale religiei.
El militează pentru o formă ideală de guvernământ în care ordinea
politică reproduce ordinea naturală, ordinea imanentă a lumii definită
22
în gândirea chineză prin ideea de Dao. Potrivit acestei concepţii,
omul trebuie să se modeleze după ordinea imanentă a Universului.
Modelul ordinii supreme în stat şi în familie era realizat în
vechea formă de guvernământ teocratic (dinastia Ciou), când „Fiul
Soarelui” reprezenta expresia ordinii dumnezeieşti a lumii. Familia
forma atunci imaginea în mic a statului. De aici pleacă predica lui
Confucius pentru întoarcerea la acest strălucit trecut, predică ale cărei
urmări le-a simţit poporul chinez secole şi milenii de-a rândul.
Sub aspect religios, Confucius nu a adus noutăţi faţă de
vechea doctrină chineză, deşi era un mare credincios. El se face însă
remarcat ca unul care a ştiut să folosească religia tradiţională ca
instrument de guvernare, aducându-i şi conotaţii filozofice. Vede în
viaţa socială o reflectare a cerului, iar istoria semnifica manifestarea
divinităţii în lume. Filozofia morală a lui Confucius porneşte a de la
principiul că omul fiind o părticică din întreaga natură, un
microcosmos, are în sine însuşirile generale ale naturii: ordine,
dreptate, bunătate, sinceritate. Natura omului este de la început bună,
morală. Ea se perverteşte numai când este în contact cu învăţătura rea
şi cu exemplul rău.
Confucius a dat religiei chineze un mare avânt, iar Canonul
Confucian, (cele cinci Ţin redactate de el) a constituit timp de secole
influenţa determinată asupra Chinei şi Asiei de Est, la fel cum Biblia
a fost şi este pentru Occident.
La 250 de ani după moartea sa, Confucius a devenit martir.
Susţinătorii „trecutului lăudat” au devenit şi ei martiri ai cauzei lui
Confucius, iar dinastia Han (206 î.Hr. – 220 d.Hr) a dus cinstirea
acestui reformator până la apoteoză. Cu vremea confucianismul a
ajuns religia de stat a Chinei, cu temple ale lui Confucius în toate
oraşele chineze. Cultul imperial a lut însă sfârşit prin revoluţia din
1911, iar în 1917, proclamându-se Republica, nu a mai fost
recunoscut confucianismul ca religie oficială a statului chinez.
Deşi nu a fost un mare filozof, marele merit al lui Confucius
în reformarea religiei chineze este acela că învăţătura sa a îndepărtat-
ă de superstiţii, pregătind poporul pentru înţelegerea doctrinelor
filozofice şi religioase de mai târziu. Confucianismul a menţinut însă
elementele fundamentale ale vechii religii şi ,în primul rând, cultul
23
strămoşilor şi al naturii. Practicile cultice aveau în centrul lor Cerul şi
pe „Fiul Cerului” care era în acelaşi timp şi împăratul Chinei.

Să revenim foarte pe scurt în Orientul Apropiat, această parte

vestică a continentului asiatic, unde viaţa religioasă şi politică
cunoaşte mutaţii semnificative pentru Copiii lui Israel.
După cucerirea Canaanului evreii trec treptat, de la viaţa de
păstori nomazi la agricultură şi viaţă sedentară. Dacă greutăţile vieţii
în pustie şi lupta pentru cucerirea Canaanului au unit triburile semite
într-un singur popor, aşezarea pe Pământul Făgăduit, dezvoltarea
economică şi bunăstarea au dus la dezbinarea evreilor şi slăbirea
conştiinţei de unitate etnică, căci cele douăsprezece seminţii aveau
fiecare teritoriul său, dezvoltându-se după propriile interese.
Influenţele canaaniţilor, net superiori pe plan economic şi
cultural, se fac tot mai simţite şi pe plan religios, chiar dacă evreii le
erau superiori din acest punct de vedere. Religia canaaniţilor, plină
de senzualism, cu sărbători zgomotoase, muzică, dans şi prostituţie
socotită sacră, i-a atras pe evrei, ajungându-se la un sincretism
religios, la religie populară, cu adoraţie împărţită între Iahve şi
zeităţile canaanite.
Salvarea din această situaţie au încercat-o temporar
judecătorii care au concentrat în mâna lor puterea militară,
judecătorească şi religioasă, unind triburile în lupta contra
canaaniţilor şi filistenilor, tot mai periculoşi. Pe plan religios s-a
reuşit menţinerea amintirii legământului lui Iahve cu Avraam şi,
implicit, conştiinţa evreilor ca „popor ales”, dar mai târziu judecătorii
şi-au pierdut autoritatea, iar triburile au revenit la vechea autonomie.
Adevărata unitate politică s-a realizat însă prin întemeierea
Regatului. Sub domnia lui David (1013 - 975) din seminţia lui iuda,
s-a reuşit unirea tuturor triburilor, înfrângerea definitivă a tuturor
filistenilor şi cucerirea Ierusalimului ce va deveni centrul politic şi
religios al statului teocratic. Acum teritoriul Palestinei atinge cea mai
mare întindere. Opera lui David este continuată de Solomon, fiul lui,
de al cărui nume este legată şi construcţia marelui templu din
Ierusalim.
24
 Urmează declinul politic. La 926 î.Hr. statul evreu se divide
în două regate: regatul Israel cu zece seminţii şi Iuda cu celelalte
două, în permanentă luptă între ele şi cu popoarele vecine. Slăbite, în
cele din urmă acestea se prăbuşesc. Regatul Israel cade în 721,
cucerit de asirieni, israeliţii fiind deportaţi în Mesopotamia. Regatul
Iuda este cucerit de babilonieni în 597, Ierusalimul distrus în 586 şi
iudeii deportaţi în Babilon.
În anii ce au urmat până la era creştină, evreii au cunoscut
robia imperiilor babilonian, medo-persan, grec şi roman, ultimul
cuprinzând perioada între anii 63
î.Hr. şi 326 d.Hr. Pentru evrei perioada exilului a însemnat un lung
şir de suferinţe materiale şi morale, dar şi începutul unei renaşteri
religioase în care un rol deosebit l-au avut profeţii. Revenirea din exil
s-a făcut etapizat, până în anul 398 î.Hr., când evreii au format o
comunitate religioasă pe un teritoriu restrâns în jurul Ierusalimului.
În toată această perioadă de peste şase sute de ani, până la
Hristos, speranţa mesianică s-a accentuat datorită suferinţelor prin
care au trecut evreii. Aşteptarea lui Mesia cel uns şi trimis de Iahve
să-i mântuiască de suferinţele prin care treceau, a menţinut tonusul
de rezistenţă la oprimări şi optimismul în înfăptuirea celor ce li s-a
făgăduit de-a lungul istoriei lor, începând cu legământul lui Avraam.
Noul Testament, dar în special Evangheliile după Matei,
Marcu, Luca şi Ioan, oferă un volum mare de date şi informaţii
privind viaţa şi activităţile pământeşti ale lui IISUS HRISTOS, ele
fiind completate şi de studiile teologice şi cercetările istorice
ulterioare.
S-a născut în anii 1- 4 în era creştină în Betleem (sat la sud de
Ierusalim unde s-a născut şi David) din Fecioara Maria, care locuia
împreună cu Iosif, logodnicul ei, în orăşelul Nazaret din provincia
Galillea. Pruncul a fost zămislit prin puterea Duhului Sfânt, iar
naşterea vestită de îngerul Gabriel ca o îndeplinire definitivă a
făgăduinţelor mesianice, făcute de Dumnezeu prin prooroci, timp
de1300 de ani, începând cu patriarhul şi proorocul Moise.
La o săptămână după naştere nou născutul este supus
ritualului circumciziunii dându-i-se numele în ebraică numele de
Iosua („Dumnezeu mântuieşte”) şi care în limba greacă se traduce
25
prin Iesous, respectiv Iisus. După arborele genealogic al Mariei şi al
lui Iosif copilul aparţine seminţiei lui Iuda, descinzând din casa lui
David, a 27-a generaţie biblică pe distanţă de 1000 de ani.
De la vârsta de 5 ani a început să frecventeze n zilele de sabat
Sinagoga din Nazaret, unde, ascultând comentariile biblice, iar
ulterior prin studii, a reuşit să cunoască foarte bine cărţile Vechiului
Testament. Vorbea limbile aramică şi ebraică învăţate la şcoală.
Începând de la 12 ani, cu prilejul sărbătorii Paştelui, mergea
împreună cu Iosif şi Maria, pe distanţa de 170 Km, la templul din
Ierusalim, unde impresiona cu „înţelepciunea şi răspunsurile lui”.
Până în jurul vârstei de 30 ani a stat în casa părintească deprinzând
tâmplăria de la Iosif, iar de la Maria a primit o educaţie în spiritul
legii mozaice.
Ca în orice familie de evrei, care conform legământului lui
Dumnezeu cu Avraam şi Moise trebuie să se înmulţească, s-au mai
născut ulterior Iacov, Iosif, Simon, Iuda şi fete ale căror nume nu
sunt menţionate de evanghelişti. Nimeni din familie nu a fost discipol
al învăţăturii sale, între Iisus şi fraţii săi existând unele divergenţe din
acest punct de vedere, „se simţeau întru El”, motiv pentru care Iisus
le-a zis: „Nu este proroc dispreţuit decât în patria lui şi casa lui”. Nu
a fost căsătorit. Era mai apropiat de Maria Magdalena.
Faptul că evangheliştii trec sub tăcere tinereţea lui Iisus arată
că aceasta a fost o perioadă virtuală de adâncă meditaţie asupra
misiunii şi destinului său mesianic, de pregătire spirituală pentru
drumul jertfei.
După 2 – 3 ani de propovăduire a Evangheliei, la presiunea
Sinedriului format atunci din 71 de arhierei, scribi (jurişti) şi bătrâni,
mulţi exponenţi ai partidelor religioase ale saducheilor (majoritari) şi
fariseilor (opozanţi), Pilat, procuratorul roman al Iudeii, îl condamnă
la moarte pe baza a două acuze de care romanul nu era convins:
politică, pentru că s-ar pregăti să devină rege al Iudeii şi religioasă
pentru blasfemie (Iisus s-a autointitulat „Fiul lui Dumnezeu”).
Sentinţa este executată imediat în după-amiaza zilei de vineri în
ajunul Paştelui evreiesc, Iisus fiind crucificat pe Golgota între doi
tâlhari. În timpul nopţii sabatului învie şi după 40 de zile se înalţă la
cer.
26
 Pe baza datelor din Evanghelie nu se poate stabili o
cronologie exactă şi o topologie precisă a faptelor lui Iisus Hristos,
posibilă fiind însă marcarea momentelor principale ale îndeplinirii
misiunii publice şi realizării operei Sale.
Astfel, evangheliştii consemnează în consens că Iisus a
început îndeplinirea misiunii date de Dumnezeu cu botezul în râul
Iordan, când asupra sa coboară Duhul Sfânt în chip de porumbel. A
dorit să fie botezat de Ioan, ultimul proroc din Vechiul testament.
Acesta predica necesitatea convertirii, practicând botezul în apă, şi-L
recunoaşte pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, în legătură directă cu
profeţiile anterioare. După botez, sub puterea Duhului sfânt, se duce
în deşert unde trăieşte 40 de zile şi 40 de nopţi în post şi rugăciune,
precum a făcut Moise pe muntele Sinai. Acolo este încercat şi supus
la ispitiri de către Diavol, dar Iisus le respinge pe toate cu fermitate,
dând răspunsuri luate din Vechiul Testament.
Cea mai intensă şi cea mai mare parte a Operei lui Iisus este
consacrată propovăduirii Evangheliei – Vestea cea bună – cu mesajul
ei central, convertirea şi care vesteşte Împărăţia lui dumnezeu. Iudeii
contemporani se gândeau însă la constituirea unui nou stat, un nou
Regat, iar la Mesia aşteptat ca fiind un erou naţional, un eliberator de
sub stăpânirea Imperiului roman, un al doilea David. Iisus precizează
însă că Împărăţia pe care o vesteşte „nu este din lumea aceasta şi nu
va veni în chip văzut, căci Împărăţia lui dumnezeu este înlăuntrul
vostru”.
Învăţătura lui Iisus este rezumată în „Predica de pe Munte”
în care expune atât atitudinea sa faţă de legea morală a Vechiului
Testament, cât şi conţinutul Noului Testament pe care l-a sintetizat
sub forma Fericirilor în referire la „cei săraci cu duhul care, ce plâng,
ce flămânzesc şi însetează de dreptate, cei blânzi şi milostivi, curaţi
cu inima, făcători de pace, prigoniţi” că a lor este „Împărăţia
cerurilor”. Ca mijlocitor al unui nou Legământ, Iisus este şi Domn al
sabatului, având şi dreptul de a dezlega pe ucenici de sărbătoarea
sabatului, care împreună cu ritualul circumciziunii, constituiau
elementele principale ale iudaismului. O dată cu venirea lui Iisus
legea veche s-a schimbat şi a apărut un Nou Legământ pentru că
27
„nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi”. Acesta este esenţa
Evangheliei: în locul cuvântului scris a apărut Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat.
Încă din prima parte a activităţilor publice Iisus a format un
grup de 12 discipoli; toţi oameni simpli pe care i-a numit Apostoli.
Lor le-a explicat, de regulă prin pilde şi parabole, problemele
esenţiale ale Evangheliei, le-a dat putere să vindece bolnavi şi să
propovăduiască în Palestina, şi în afara ei, cuvântul lui Dumnezeu şi
Împărăţia cerurilor care va să vină. Alegerea apostolilor semnifică
cea mai importantă instituţie pentru explicarea şi transmiterea Operei
Sale. Ea confirmă istoricitatea Evangheliei ca parte din noua alianţă
pe care a încheiat-o cu umanitatea.
Una dintre cele mai importante activităţi în confirmarea şi
slujirea mesianică constă în facerea de minuni, care i-a adus lui Iisus
cea mai mare popularitate, chiar dacă minuni asemănătoare erau
consemnate şi în Vechiul Testament. Din ele se degajă nu scopul de
a-i ajuta convertirea la învăţătura Sa, ci manifestarea iubirii lui Iisus
pentru cei năpăstuiţi şi pentru om în general.
Din Evanghelie rezultă cu claritate că esenţa minunii primite
de la Dumnezeu este mântuirea. Noţiunea este cunoscută şi în
Vechiul Testament, dar Iisus îi dă o semnificaţie nouă, mult mai
profundă: „Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele, ci să le
mântuiască”. Mântuirea, ca şi viaţa, este un act de jertfă. În Noul
Testament mântuirea este strâns legată de viaţă şi lucrarea lui Iisus.
Ea constă în aducerea credinciosului la o viaţă nouă, în comuniune
cu dumnezeu în Hristos, proces mult mai profund şi de lungă durată.
Datorită păcatului lui Adam, orice om are nevoie de mântuire. Prin
păcatul lui Adam, din care ne tragem, toată omenirea a căzut în
păcat,
deci toţi murim fiindcă plata păcatului este moartea. Iisus a plătit cu
moartea pe cruce pentru mântuirea păcatelor tuturor neamurilor din
lume şi nu numai pentru mântuirea evreilor.
Iubirea din toată inima faţă de Dumnezeul unic şi a-ţi iubi
aproapele ca pe tine însuţi, sunt primele porunci din Scripturile lui
Moise. Una din ele este reformată de Iisus şi capătă o dimensiune
paroxistică: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
28
blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc ca să fiţi fii Tatălui vostru Celui din ceruri”.
Iubirea divină de care este pătrunsă întreaga Evanghelie, toată
misiunea şi slujirea lui Iisus nu elimină dragostea naturală, ci numai
o absoarbe. Iubirea propovăduită de Iisus ne ţine vii în numele Celui
care a murit pentru mântuirea oamenilor şi a înviat tot pentru ei.
Iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni dă identitate creştinismului şi
creează ambianţa divină în care trebuie trăită viaţa.
Iisus a repetat la nesfârşit că începutul mântuirii este
convertirea liber consimţită. Deşi credincioşii postesc şi se roagă, ei
au nevoie de convertirea inimii ce stă la temelia vieţii, pentru că
„inima curată zideşte întru Mine”. El vede schimbarea vieţii fără
complezenţă, ba chiar prin împlinirea unor porunci aspre: „Dacă
mâna ta te sminteşte…dacă piciorul tău te sminteşte…şi dacă te
sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine îţi este ţie să intri în
împărăţia lui Dumnezeu, decât având amândoi ochii să fii aruncat în
gheena focului”. Plin de semnificaţii este un episod pe când
propovăduia Evanghelia. Înconjurat de mulţime, El fiind mai mic de
statură, s-a vestit că „mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te
vadă”, la care Hristos a răspuns: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt
aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc”.
Noutatea adusă de Evanghelia lui Hristos constă în faptul că
orice este cu putinţă „celui ce crede”, militând pentru credinţă
profundă şi încredere desăvârşită în iubirea lui Dumnezeu. Iisus
atrage însă atenţia: „când vă rugaţi nu fiţi ca făţarnicii cărora le place
prin sinagogi să se roage ca să se arate oamenilor. Tu însă, când te
rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care
este în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.
Un alt moment deosebit în lucrarea Mântuitorului îl constituie
schimbarea la faţă sau transfigurarea. Scena se petrece pe muntele
Tabor în timp ce se ruga împreună cu alţi trei apostoli. La un moment
dat, „faţa Lui strălucind ca soarele şi hainele Sale ca lumina”,
apostolii au viziunea că Moise şi prorocul Ilie vorbeau cu
Iisus. Apare un nor care umbreşte imaginea şi apostolii aud o voce
puternică: „Acesta este Fiul Meu cel ales. De El să ascultaţi”.
Coborând de pe munte, Iisus le-a cerut ucenicilor să nu vorbească
29
despre ceea ce au văzut, până când Fiul Omului Se va scula din
morţi. Momentul se constituie ca anticipare a învierii.
Patimile (suferinţa, răstignirea, moartea) şi învierea sunt cele
mai importante şi cunoscute momente de către creştini. Toţi
evangheliştii au relatat detaliat mersul evenimentelor care au început
o dată cu intrarea lui Iisus în Ierusalim, pentru a sărbători Paştele şi
s-au sfârşit cu moartea şi învierea,ca punct final al operei sale
răscumpărătoare pe pământ. Dintre aceste momente, două au
semnificaţii majore pentru formarea religiei creştine.
Cina cea de taină sau ultima Cină s-a desfăşurat, fără a se
consuma miel pascal, dar cu toate elementele unei mese pascale
specifice ce aminteşte de eliberarea poporului evreu din robia
egipteană. Pe parcursul ei, Iisus ţine un cuvânt de despărţire către
apostoli reînnoind primatul iubirii ca poruncă făgăduieşte trimiterea
Duhului Sfânt, lasă pacea ca ultim dar, prezice trădarea apostolului
Iuda Iscariteanul şi se roagă lui Dumnezeu Tatăl. N-a fost o masă
pascală, ci o Cină de anticipare a jertfei „mielului lui Dumnezeu”. În
acest moment al misiunii Sale, Iisus instituie Euharistia ca semn al
unui „Nou Legământ” şi deci al unui nou popor al lui Dumnezeu,
Mântuitorul însuşi devenind Paştele creştinilor de mai târziu.
Iisus a înviat în noaptea zilei de sabat (sâmbătă spre
duminică). Nu sunt martori direcţi ai momentului ieşirii din mormânt
şi de aceea modul în care s-a produs învierea a rămas, şi va rămâne, o
taină divină.
Primele care au aflat, în zorii zilei de duminică, au fost Maria
- Magdalena şi Maria, mama Sa, care, găsind mormântul gol au fost
înştiinţate de un înger despre înviere. Veridicitatea producerii
minunii este confirmată de mărturisirea apostolilor, care devin astfel
„martori” ai învierii lui Iisus. Dar cea mai importantă dovadă a
învierii o constituie manifestările Sale personale, întâlnirile cu
apostolii, începând din ziua învierii şi apoi între Paşti şi Înălţare,
arătându-şi rănile şi lăsându-se „pipăit” de apostolul Toma pentru a i
se verifica corporalitatea. Dar trupul său este transformat,
transfigurat, un trup ceresc „îmbrăcat în nestricăciune ”.
Timp de 40 de zile după înviere Iisus pregăteşte apostolii
pentru misiunea ce va urma în afara Palestinei în propagarea
30
Evangheliei, vestind Împărăţia lui Dumnezeu, şi le dă puterea
Duhului Sfânt. Pe Muntele Măslinului încetează de a mai fi fizic în
mijlocul ucenicilor, de a mai fi văzut cu ochi omeneşti, îi
binecuvântează şi Se înalţă la cer.
Cu învierea şi înălţarea la cer a lui Iisus Hristos începe o
etapă nouă în istoria religiilor omenirii, deoarece este pentru prima
dată când putere lui Dumnezeu se arată prin Fiul Său mai mare decât
păcatul şi moartea.

Ca în fiecare religie perceperea noţiunii de Dumnezeu este

atributul esenţial al doctrinei respective. Creştinismul revizuieşte
parţial monoteismul ebraic, pe care-l completează, şi creează
noţiunea de „Sfânta treime” formată din Dumnezeu Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh, treime care devine misterul central al religiei creştine.
Dumnezeu este unic şi indivizibil pentru toate neamurile de pe
pământ. Puterea Divină, respectiv Dumnezeu, se manifestă prin
triada Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ceea ce nu înseamnă că se divide în
trei. Trinitatea nu contrazice monoteismul; cele trei persoane nu sunt
trei dumnezei, ci modul de existenţă şi manifestare veşnică a
Divinităţii care rămâne unică.
Dar dogma fundamentală a creştinismului este dogma
hristologică, creştinismul fiind religia Dumnezeului – Om Iisus
Hristos, iar credinţa în dumnezeirea lui Iisus formează temelia
Bisericii creştine.
La baza doctrinei despre crearea lumii „din nimic” – deci nu
dintr-o materie preexistentă – de către Dumnezeu Atotputernic stă
cosmogonia iudeo-creştină. Scopul şi centrul creaţiei şi ca o
împlinire a acesteia este omul, acest microcosmos în care se uneşte
lumea materială cu cea spirituală.
Creştinismul defineşte sufletul ca pe o substanţă simplă,
imaterială, distinctă de fiinţa lui Dumnezeu, dar capabil să se ridice
prin virtute şi cu ajutorul harului divin până la asemănarea cu
Dumnezeu. Creştinismul este religia mântuirii prin Hristos,
Dumnezeul devenit om. Dar în acelaşi timp, mântuirea aste rezultatul
iubirii lui Dumnezeu şi a oamenilor care se constituie într-un proces
31
divin şi uman, ce duce la marele miracol al desăvârşirii: în
dumnezeirea omului.
Eshatologia creştină rezolvă într-un fel deosebit problema
morţii şi a destinului sufletului. Prin moartea şi învierea lui Iisus s-a
dovedit a fi posibilă şi învierea omului, şi deci transfigurarea întregii
lumi, ideal eshatologic ce caracterizează viaţa creştină. Raiul, în
Împărăţia lui Dumnezeu, este fericirea supremă pe care Iisus a
făgăduit-o tuturor celor ce îi vor urma învăţătura, iar iadul înseamnă
suferinţa cumplită a îndepărtării sufletelor de Dumnezeu, a izolării şi
ieşirii din suferinţa divină. Ambele decizii sunt veşnice.
Iisus a fondat şi principiile moralei creştine, care spre
deosebire de morala altor religii a favorizat mai târziu progresul,
pentru că a pus un accent deosebit pe iubire, dreptate şi pace.
Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om nu cunoaşte
delimitări de neam, religie ori stare socială, iubirea fiind primul mare
comandament al moralei. Apostolii înţelegând sensul ei au
considerat-o ca fiind însăşi „esenţa dumnezeirii”.
Idealul de dreptate este relevat în Fericiri, care constituie o
adevărată „cartă” a moralei creştine. Iisus asigură fericirea în
Împărăţia lui Dumnezeu pentru „cei ce însetează de dreptate”.
Evanghelia vădeşte o mare grijă şi solicitudine pentru oamenii
simpli, osteniţi ţi împovăraţi, săraci, dar cinstiţi şi buni la suflet, căci
Mântuitorul este El însuşi exponentul acestora în timpul vieţii
pământene. Iisus adoptă o atitudine de dezaprobare dusă până la
asprime „vai vouă bogaţilor…mai lesne este a trece cămila prin
urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu”. De
aceea este firesc că primii care au primit Evanghelia să fie mulţimea
săracă şi curată.
În toată străduinţa lui Iisus de propagare a Evangheliei stă şi
îndemnul de pace pe pământ, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu
vor intra mai ales cei „blânzi”, „făcătorii de pace”. Nevrednici de
Împărăţie nu sunt numai cei răi care fac fapte de ură faţă de om, dar
chiar şi cei care au un cât de moderat acces de mânie împotriva
semenilor săi.

32
 Prin prisma doctrinei şi moralei sale, creştinismul păstoreşte
astăzi aproape un sfert din popoarele civilizaţiei moderne şi
contemporane ale pământului.

După alte şase secole şi tot în Orientul Apropiat, se naşte

Muhammad (Mahomed) – „cel lăudat” – pe actualul teritoriu al
Arabiei Saudite, în apropiere de Mecca, leagănul musulmanilor.
Rămânând orfan de mic, el a fost crescut de nişte rude sărace, cărora
le păzea turmele de oi şi capre. La 24 de ani a intrat în serviciul unei
văduve bogate, mai în vârstă cu 15 ani, cu care s-a şi căsătorit. A
avut 6 copii, dar numai 2 au rămas în viaţă. Călătoriile în interes de
afaceri l-au adus şi în Siria, unde creştinismul era bine organizat şi
unde Mahomed şi-ar fi dat seama de inferioritatea religioasă a
arabilor idolatri.
Înclinat spre religiozitate, Mohamed îşi începe misiunea sa
profetică pe la vârsta de 40 de ani, când simte nevoia singurătate,
linişte şi meditaţie, retrăgându-se
în fiecare an câte o lună în cavernele muntelui Hira, aproape de
Mecca, unde practică o asceză severă. Aici a avut o viziune în timpul
somnului: i-a apărut îngerul Gabriel care l-ar fi forţat să repete după
el un text ce formează în Coran primele cinci versuri închinate
Domnului. Zguduit de această viziune pe care a relatat-o soţiei şi
vărului său Waranka (trecut la creştinism, după ce citise cărţile sfinte
ale iudeilor şi creştinilor), Mahomed a fost încredinţat că este vorba
de o revelaţie, care atestă că ar fi alesul lui Dumnezeu, pentru ca prin
el poporul arab să aibă scriptura sa sfântă.
După un timp, are o nouă revelaţie în care tot îngerul Gabriel
îi cere să propovăduiască. Mahomed o face, iar în esenţa ei
propovăduirea se reducea la faptul că Dumnezeu este unic şi deşi S-a
revelat şi altor profeţi, acum îl cheamă pe Mahomed să
propovăduiască arabilor monoteismul. Dumnezeu este judecător
atotputernic, iar apropiata judecată va fi teribilă pentru păcătoşi.
Omul trebuie să se supună necondiţionat (islam semnifică renunţare
totală la sine). Ca practici rituale erau rugăciunile, recitări din Coran,
spălări rituale, promovarea dreptăţii, milosteniei etc.

33
 Propagând monoteismul, Mahomed loveşte implicit în
interesele comerciale ale Coraişiţilor care aveau în grija lor Kaaba şi
idolii din acest templu. După o perioadă de hărţuire, aceştia au decis
suprimarea fizică a lui Mahomed, motiv pentru care este nevoit să
fugă în anul 622 din Mecca la Iathreb. Locuit de foarte mulţi evrei,
oraşul a luat apoi numele de Medina – „oraşul profetului”.
Din acest moment începe intensa activitate religioasă
musulmană, dar şi cea politică. Se reglementează postul şi milostenia
după modelul evreiesc, deşi alianţa cu aceşti se va altera cu timpul.
Mahomed trece la persecuţii, omoruri şi confiscarea averilor evreieşti
ce erau distribuite adepţilor săi religioşi. În 630, prin lupte şi
manevre politice bine chibzuite, reuşeşte să intre cu armata în Mecca,
unde distruge câte sute de idoli la Kaaba şi orânduieşte cultul în
forma „în care a fost aşezat de Avraam, părintele arabilor”. Şi-a
stabilit centrul politic şi militar la Medina. Moare la 8 iunie 632, în
locuinţa sa din Medina, privind cerul şi murmurând cuvinte despre
paradis.
Cercetările despre viaţa lui Mahomed au relevat excepţionale
însuşiri prin care acest om a reuşit să schimbe religia şi viaţa unui
popor înapoiat şi aproape barbar. Însă pentru atingerea scopurilor
sale Mahomed nu s-a dat înapoi de la acte de cruzime şi înşelătorie.
Şi moralitatea lui, ca întemeietor de religie, era deficitară. După
moartea soţiei s-a căsătorit de 13 ori. Unele au fost din raţiuni
politice, altele din cauze senzuale, cum ar fi cazul soţiei propriului
fiu ori adopţia sau căsătoria cu o fetiţă în vârstă de 9 ani.
Mahomed n-a lăsat descendenţi de sex masculin şi nici nu şi-
a desemnat succesorul. Timp de 25 de ani opera sa a fost continuată
de patru califi aleşi de comunitate dintre discipolii apropiaţi, însă toţi
au sfârşit prin moarte violentă, fiind înjunghiaţi în moschei de către
oponenţi religioşi. Această scurtă perioadă s-a constituit în epoca
patriarhală a islamismului, când califii duceau viaţă simplă şi se
conduceau după principiile democratice cuprinse în Coran. Ei au
adunat cu grijă toate mesajele profetului ce au fost scrise de Zaid,
secretarul său, pe pergament, bucăţi de scândură, omoplaţi de cămilă,
iar Califului Othman, ultimul din cei patru, i-a revenit meritul de a
redacta Coranul cu propria-i mână. Moavio, ajuns ulterior Calif, pe
34
cale nedemocratică, întemeiază dinastia Omeiazilor şi asigură şi
asigură succesiunea ereditară. Toţi însă rămân fideli principiului lui
Mahomed potrivit căruia „cei de altă credinţă trebuie convertiţi,
făcuţi robi sau puşi să plătească tribut”.
Doctrina islamică este definită de teologi şi cercetători ca
fiind un amestec de elemente religioase luate din Biblie şi Talmud,
din iudaism şi creştinism, din tradiţiile perşilor, şi ale arabilor,
constituindu-se într-un adevărat sincretism. La baza teologiei
musulmane stă formula „Nu este Dumnezeu afară de Allah şi
Mahomed este profetul său”, cât şi mărturisirea de credinţă faţă de
Allah, îngeri, profeţi, cărţi sfinte şi viaţa viitoare.
Dogma esenţială a islamismului este unicitatea absolută a lui
Allah. Coranul atacă orice formă de politeism, dar nu şi dogma
creştină a trinităţii, deoarece în creştinism se mărturiseşte un
Dumnezeu în trei persoane şi nicidecum trei Dumnezei. Allah a
creat lumea dintr-un „fum care umplea spaţiul” în următoarea ordine:
apa, pământul, munţii, vieţuitoarele şi la urmă, omul. Însuşirile
atribuite lui Allah sunt aceleaşi ca în mozaism şi creştinism dar
rânduite în după importanţă în număr de 99, mahomedanii trebuind
să le cunoască şi să le recite cu ajutorul unor mătănii cu 99 de
mărgele.
Îngerii sunt creaţi de Allah din lumină. Ei au misiunea să-l
laude şi să ducă oamenilor poruncile sale. Căpetenia lor este îngerul
Gabriel. Ca şi spiritele îngerii sunt împărţiţi în două categorii: îngeri
buni şi îngeri răi.
Profeţii sunt oameni aleşi de Allah dintre cei mai buni
credincioşi, care primesc sarcini de primă importanţă, unii având
misiunea să păstreze adevărata credinţă ori s-o reînnoiască, alţii să
convertească la islamism pe necredincioşi şi să
transmită revelaţii. Numărul lor este foarte mare, după tradiţie, doar
Coranul numeşte 25 de profeţi şi trimişi, din care şase sunt principali.
Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus şi Mahomed are este „cel mai
mare” şi care încheie („cu sigiliu”) şirul profeţilor.
În islamism cărţile sfinte sunt opere ale profeţilor şi trimişilor
lui Allah â, cărora li s-a dictat textul Coranului după exemplarul
ceresc. Coranul ar fi necreat şi veşnic şi cuprinde revelaţia perfectă,
35
întreagă a Cărţii veşnice. Mahomed considera şi Biblia o carte sfântă,
dar falsificată de evrei şi de creştini. Apariţia Coranului la sfârşitul
şirului de cărţi sfinte anterioare semnifică şi abrogarea acestora,
considerate fiind drept incomplete, rău înţelese şi falsificate.
Şi eshatologia mahomedană are elemente iudaice şi creştine.
După moarte sufletele merg la o antijudecată în faţa a doi îngeri,
după care rămâne în mormânt până în momentul judecăţii de apoi.
Excepţie fac sufletele profeţilor şi ale martirilor, scutite de această
anticameră, căci merg direct în paradis. Premergătoare judecăţii de
apoi vor fi semne apocaliptice, printre care şi apariţia unui fel de
Antihrist. Va apărea însă şi Mahdî, un fel de Mesia islamic, care va
converti lumea la islamism făcând dreptate şi ordine pe pământ.
Însuşi Iisus va coborî in cer, se va arăta oamenilor la moscheea din
Damasc, după care îl va ucide pe Antihrist şi va rămâne 40 de ani pe
pământ aducând pacea între oameni. Judecata de apoi se va face în
faţa lui Allah şi, după cântărirea faptelor, sufletele vor fi trimise în
rai sau în iad. Veşnicia deciziilor este controversată de teologi, însuşi
Mahomed n-a fost suficient de explicit în această chestiune.
Legea islamică („Şaria”) împarte faptele oamenilor în cinci
categorii: obligatorii, recomandate, îngăduite, condamnabile şi
interzise. Stâlpii credinţei musulmane rămân însă cele şase obligaţii
rituale impuse tuturor credincioşilor, respectiv: mărturisirea credinţei
ce se face prin rostirea formulei sahada: „Nu este Dumnezeu afară de
Allah şi Mahomed este profetul său”. Se exprimă la intrarea în
islamism, cât şi în alte împrejurări, dar mai cu seamă în faţa morţii.
Rugăciunea rituală se rosteşte de cinci ori pe zi la o anumită
oră, de preferinţă în comun cu alţi credincioşi şi cu faţa spre Mecca.
Milostenia („taxa săracilor”) este reglementată de Mahomed
sub forma unui impozit asupra produselor agricole, vitelor, aurului,
argintului şi mărfurilor în scop de binefacere, întreţinerea unor
instituţii religioase, pentru „războiul sfânt”, etc.
Postul este obligatoriu de la vârsta de 14 ani. Durează o lună
din an, luna Ramadan şi este total numai în timpul zilei.
Musulmanii mai sunt obligaţi să facă pelerinaj la Mecca cel
puţin o dată în viaţă. Cei ce nu pot face pelerinaj din motive foarte
serioase sunt obligaţi la un act de milostenie ori să postească.
36
 Războiul sfânt (djihadul) este, de data aceasta, o datorie a
comunităţii musulmane care trebuie să lupte cu necredincioşii şi să
răspândească islamismul. Cel ce moare în acest război va merge
direct în rai, fără a mai aştepta judecata de apoi. Aşa s-a reuşit
răspândirea islamismului în regiune, apoi crearea celor două întinse
imperii cunoscute de istorie, cu referire la Califatul Arab şi Imperiul
Otoman.
Morala islamică impune credincioşilor anumite restricţii şi
interdicţii. Astfel, legea islamică opreşte consumarea cărnii de porc,
interzice băuturile alcoolice, condamnă jocurile de noroc, camăta,
poligamia admisă, dar redusă la 4 soţii. Căsătoria nu are caracter
religios şi constă într-un contract în prezenţa a doi martori, femeia
fiind absentă şi doar reprezentată de o terţă persoană. Dezlegarea
căsătoriei se face simplu şi de către bărbat, el trebuind să-i spună
soţiei sale, de trei ori, cuvântul „te repudiez”. În familie tatăl are
autoritatea absolută.
În doctrina islamică, monoteismul, noţiunea de Dumnezeu,
are o conotaţie specifică. Potrivit concepţiei musulmane Dumnezeu
devine un stăpân absolut ale cărui hotărâri sunt implacabile, cu
caracter de fatalitate, de unde îşi trage seva şi dogma predestinaţiei.
De aici până la sacrificiul sinucigaş în numele „războiului sfânt” nu
mai rămâne decât un singur pas. Cert este că islamul a apărut în
lumea aceasta intr-o perioadă de criză generală – economică, politică,
socială, religioasă – iar Mahomed are meritul de a fi sesizat
imperativele vremii sale realizând unitatea lumii arabe printr-o
religie unică – monoteistă. În zilele noastre, din cei peste 600
milioane de musulmani majoritatea trăiesc în Extremul Orient şi în
Asia Meridională, iar în Pakistan şi Indonezia procentul lor se ridică
la 90%. Procente asemănătoare sunt şi în unele state din Orientul
Mijlociu ca Turcia, Iran, Irak, Afganistan, Arabia Saudită, Iordania,
ca şi în Africa, Egipt, Libia, Maroc. În România primele comunităţi
musulmane au apărut în sec. al XV-lea pe teritoriul Dobrogei, astăzi
funcţionând 82 de comunităţi de cult cu moschei şi geamii.

37
 REPERE CARDINALE
- spicuiri -

DUMNEZEU EXISTĂ ÎN NOI ŞI ÎN AFARA

NOASTRĂ

TRINITATEA CREŞTINISMULUI. DOGMĂ UNICĂ

ÎN RELIGIILE MONDIALE

CREAŢIE SAU EVOLUŢIA OMULUI.

CREAŢIE EVOLUTIVĂ?

RELIGIE ŞI ŞTIINŢĂ. RELAŢIE ANTAGONICĂ?

DUALISMUL UMANITĂŢII VIZEAZĂ INFINITUL.

BINELE VS. RĂUL

 Supremă şi comună în istoria tuturor religiilor lumii, de la
origini şi până în prezent, este credinţa în existenţa unui Dumnezeu
tainic, imaginar, numit diferit, potrivit tradiţiilor religioase, ori
doctrinelor reformate după revelaţiile profeţilor. Astăzi, pentru unii
gânditori teologi, Dumnezeu reprezintă pur şi simplu ordinea lumii.
Alţii sunt de părere că Dumnezeu şi lumea formează o entitate, deci
un tot indestructibil. Mai există şi o a treia opinie potrivit căreia
Dumnezeu ar fi exterior acestei lumi pământene, spaţiul de
manifestare al voinţei Sale fiind Universul.
Teologii creştini au ajuns la consensul că Dumnezeu este
imaterie, spirit pur, etern, imuabil, perfect şi atotputernic. Dumnezeu
se exprimă atât în afara omului cât şi în om prin dragoste, bunătate şi
iertare. Dumnezeu nu este exterioritate, ci transcendenţă pentru că El
conduce omul dincolo de ce poate spera omul şi este mister pentru că
depăşeşte tot ce omul îşi poate imagina. Dumnezeu este energie
interioară şi pentru cei mai mulţi reprezintă o necesitate. Omul
sănătos psihic n-are motive să-l nege pe Dumnezeu atâta timp cât în
mintea lui El reprezintă garantul realizării dorinţelor şi înclinaţiilor
omeneşti, în ciuda faptului că fiinţa umană ar putea fi „acuzată” că ea
însăşi L-a creat pe Dumnezeu şi nu invers, după cum spune legenda
biblică.
Este adevărat că ştiinţa nu poate demonstra că există
Dumnezeu. Dar tot atât de adevărat este că nu poate demonstra că nu
există Dumnezeu. Orice alt comentariu pe această temă ar fi de
prisos.
La întrebarea dacă există Dumnezeu agnosticii tac. Adepţii
concepţiei filozofice care neagă posibilitatea cunoaşterii lumii şi
reflectarea ei în conştiinţa omului se tupilează în spatele sintagmei
„nu cerceta ceea ce nu poate fi cunoscut”.
Mai agresivi sunt ateii care îl neagă pe Dumnezeu. Nu există
Dumnezeu, susţin ei, pentru că este din ce în ce mai inutil cu cât
ştiinţa avansează. În antichitate avea un rost pentru că prin el se
explică inexplicabilul. Astăzi ştiinţa şi tehnica progresează dincolo
de limitele necunoscutului şi frontierele imposibilului, descurcându-
se foarte bine fără Dumnezeu. Îl negăm pentru că nu face nimic
41
împotriva răului, iar dacă ar exista se face responsabil pentru toate
relele de pe pământ. Ateii mai susţin că Dumnezeu ar fi un produs al
spiritului uman, noţiunea născându-se din nevoia omului de a avea
un protector puternic în lupta pentru supravieţuire, fie el şi imaginar.
Teologia la rândul ei ar fi în fapt o antropologie, iar construcţia sa nu
ar face altceva decât să subordoneze omul unei idei. Încercând
deturnarea rolului religiei în desăvârşirea conştiinţei umane, K. Marx
afirma că religia
ar fi „opiumul popoarelor”, instrument al puterii folosite de stăpâni
pentru a stăpâni, iar S. Freud compara religia cu un sedativ care face
suportabile necazurile vieţii, ea nefiind un remediu, ci doar o iluzie.
Propagarea şi dominaţia comunismului în spaţiile ex-
comuniste timp de aproape jumătate de secol a produs derută în
conştiinţa spirituală a popoarelor, afectând cu precădere tineretul. De
aceea se impune ca Dumnezeu să fie repus la locul său, acolo unde
trebuie să fie şi nu unde ar vrea unii oameni să stea. Dumnezeu nu
există pentru a facilita rezolvarea problemelor de viaţă cu care ne
confruntăm sau pentru a ne uşura responsabilităţile, ori pentru a
calma şi vindeca suferinţele fizice şi psihice, pentru că toate acestea
sunt îndatoriri ale omului.
Creştinii cred în Dumnezeul întrupat. Devenind om,
Dumnezeu s-a prefăcut în materie şi spirit, biologic – trup şi divin –
suflet, trăind după legile naturii şi confruntându-se cu ele. Iisus
Hristos a fost toată viaţa un simplu evreu. A trăit într-o familie mare
cu mulţi fraţi şi surori, a primit educaţie iudaică, a urmat şcoala din
Nazaret, a învăţat dulgheria de la Iosif, a frecventat sinagoga, a
propovăduit oral Evanghelia nelăsând nimic scris , a avut o prietenă
în persoana Mariei Magdalena. Faţă de Avraam şi Moise care
primeau permanent îndrumări concrete de la Dumnezeul Iahve, Iisus
doar spre sfârşitul vieţii pământene le-a destăinuit ucenicilor săi că
este fiul lui Dumnezeu. Problemele vieţii de zi cu zi le rezolva
singur, iar legătura cu Dumnezeu Tatăl o ţinea doar prin rugăciune.
A mărturisit că este Fiul lui Dumnezeu doar la crucificare. A
fost răstignit dimineaţa, iar agonia a început în după-amiaza acelei
vineri de dinainte de sabat. Atunci a strigat: „Eloi, Eloi, lama
sabachthani?” – Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai
42
părăsit? Şi în final: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”,
iar ultimele cuvinte pe cruce au fost: „Totul s-a sfârşit”.

Spre deosebire de politeism şi monoteism, în doctrina creştină

Dumnezeu este unic şi se manifestă prin Sfânta Treime în care
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh formează o entitate, un tot. Faptul că
Dumnezeu este „unul şi triplu” reprezintă doar un obiect de credinţă
şi nu poate fi demonstrat sub nici o formă, pentru că se constituie în
misterul central al creştinismului.
Creştinismul este unica religie care a îmbrăţişat dogma
trinităţii, deşi Biblia pe tot parcursul ei nu face nici o trimitere
explicită sau implicită la această noţiune.
Dogma a apărut şi ulterior s-a dezvoltat începând cu secolul al IV-lea
d. Hr., bazele ei fiind puse la Conciliul de la Niceea (325), când
Constantin cel Mare i-a convocat pe toţi episcopii din Imperiul
Roman, prezenţi fiind doar 300. Împăratul a condus discuţiile şi din
raţiuni imperiale (ascensiunea credinţelor creştine şi declinul
Imperiului) a propus formula esenţială potrivit căreia „Iisus este de
aceeaşi substanţă cu Tatăl”, crezul fiind semnat în final, cu două
excepţii, de către episcopii prezenţi.
Discuţiile privind deismul primilor creştini au continuat mult
timp cu cei care nu vedeau în Iisus egalul lui Dumnezeu. După 56 de
ani împăratul roman în Orient – Theodosiu – a convocat Conciliul de
la Constantinopol pentru clarificarea acestei formule, prilej cu care a
fost situat şi Duhul sfânt pe acelaşi plan cu Iisus şi Dumnezeu,
născându-se astfel Sfânta Treime, dogma primordială a trinităţii.
Pentru ca dogma să fie acceptată de toţi ecumenicii şi
credincioşii creştini, au fost necesare multe secole până s-a ajuns la
deplina ei dezvoltare, abia în Evul Mediu occidental, când doar
scolastica a reuşit să o explice în vreun fel prin intermediul filozofiei
şi psihologiei. Biserica răsăriteană nu a avut cunoştinţă de acest crez
înainte de secolul al XII-lea.
Şi în zilele noastre controverse răzleţe mai continuă. Unele
orientări religioase, neoprotestante, sectare, consideră trinitatea ca
fiind o apostazie prezisă de însuşi Hristos. Sunt şi istorici care
43
opinează că această idee ar proveni din religii păgâne cu trimitere în
Egiptul antic. Pentru teologii egipteni trinitatea era cea mai
importantă disciplină, ei fiind aceia care considerau o asemenea unire
cu Dumnezei drept o singură fiinţă despre care se poate vorbi la
singular. Citându-l pe monahul Atanasie din Alexandria – un
apropiat al împăratului Constantin cel Mare – adepţii apostaziei
forţează concluzia că teologia alexandrină ar fi fost un intermediar
între moştenirea religioasă egipteană şi iudaism cu descendentul său,
creştinismul.
Totuşi rădăcinile acestei dogme trebuie căutate şi în
hristologie, doctrina fundamentală a creştinismului. Fără a fi definită,
într-un fel a fost totuşi enunţată. Evanghelistul Matei consemnează
că după înviere, Iisus s-a arătat celor 11 apostoli în Galileia, zicându-
le printre altele: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh”.
Semnul rostit al Sfintei Cruci este şi astăzi la creştini acelaşi.

Dar ce este viaţa? De unde vine şi cum s-a perpetuat pe

Terra? Ştiinţa nu poate da, deocamdată, răspunsuri veridice şi
convingătoare. Ea ştie doar că viaţa este de departe cel mai complex
şi fantastic fenomen, greu şi aproape imposibil de definit, deşi nouă,
muritorilor, ni se pare atât de normal, ba chiar banal să fie viaţă pe
pământ. Este uluitor să realizezi că forma şi compoziţia vieţii o fac să
fie mică şi în acelaşi timp fragilă, tenace şi luptătoare, fascinantă în
perseverenţa ei de a exista, având o putere extraordinară de adaptare
în condiţii extreme, de la altitudini inimaginabile până la cele mai
mari adâncimi oceanice, în vulcani, pe meteoriţi şi recent chiar pe
Marte, în formă microscopică. Regulile vieţii sunt foarte precise şi
dure: cine nu se adaptează, dispare! Indivizii trebuie să
supravieţuiască pentru a asigura supravieţuirea speciei. Dar cum s-a
ajuns la atâtea specii şi varietăţi aproape imposibil de numărat –
ştiinţa tot nu ştie. Taină divină, limită a capacităţii umane de
investigare?

44
 Dar omul, omul este prin excelenţă o fire curioasă, preocupat
permanent, ba chiar excesiv de preocupat de cercetare şi cunoaştere,
dorind obsesiv răspunsuri, de când începe să conştientizeze, la
întrebările cine şi de ce? Fascinat de Cosmos, el vrea să ştie cum s-a
născut Universul şi de ce a apărut. Este posibil ca Big-Bang-ul să se
fi produs acum douăsprezece miliarde de ani, dar de ce s-a produs, ce
era înainte? Şi mai cu seamă vrea să ştie „cine l-a născut” pe el,
omul, în multitudinea formelor de viaţă de pe Pământ.
Pe măsură ce se acumulează tot mai multe noi informaţii
despre genomul uman care demonstrează complexitatea şi
interdependenţa acestei materii, oamenii de ştiinţă sunt tentaţi să
creadă că la originea acestei naşteri se află intervenţia unui creator
fenomenal de inteligent şi atotputernic. Nu există dovadă
incontestabilă care să susţină contrariul. În atare situaţie omul se
întrebă: am fost creat sau am evoluat din alte specii? Cine este
părintele meu?
Cu aproximativ 3.500 de ani în urmă, unul sau unii
dintre autorii Vechiului Testament, în cartea Geneza, capitolul
„Facerea”, a răspuns la această întrebare consemnând fără drept de
tăgadă următoarele: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna
pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel
suflet viu...Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc şi omul a
adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis
carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul
Dumnezeu a făcut o femeie pentru că a fost luată din om. Şi omul a
zis: iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din
carnea mea. Ea se va numi femeie pentru că a fost luată din om. De
aceea va lăsa omul pe tatăl său, pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa
şi va face un singur trup”. Aşa prezintă Biblia naşterea primului
cuplu uman – Adam şi Eva – expulzat ulterior din Eden pentru
încălcarea legământului cu Dumnezeu, acela de a nu gusta din fructul
oprit, devenind şi primii muritori pentru păcat.
Au trecut milenii. Omul s-a întrebat şi a mai aflat. La sfârşitul
secolului al XIX-lea renumitul biolog englez Charles Darwin, prin
publicarea a două studii, Originea speciilor (1859) şi Originea
omului şi selecţia sexuală (1871) contrazice legenda biblică,
45
părăseşte religia şi se mută pe poziţia ateismului şi materialismului.
Darwin demonstrează că speciile actuale de plante şi animale provin
din transformarea treptată a altor specii care au trăit odinioară pe
pământ. Din punct de vedere biologic, specia umană - homo sapiens
– aparţine clasei mamiferelor, respectiv ordinului primatelor. Datele
moderne ale anatomiei şi fiziologiei comparate arată apropiata
înrudire a omului cu maimuţele antropomorfe, în special cu
cimpanzeul şi gorila. Cu alte cuvinte, un alt cuplu de părinţi ai
omului uniţi în evoluţie.
Teoria darwinistă privind originea omului, dar mai cu seamă
cercetarea ştiinţifică ulterioară, inclusiv cea de dată recentă, au diluat
credinţa segmentului instruit, şi nu numai, al oamenilor, în varianta
Facerii, dând astfel satisfacţie gândirii ateiste. Poate pare paradoxal,
dar în acelaşi timp, credinţa în existenţa unui Creator hiperinteligent,
imaterial şi extrem de puternic, pe care omul îl numeşte Dumnezeu,
s-a cimentat, cu toate acestea.
Există şi o altă „credinţă” a celor care susţin contrariul. „Un
om care nu crede într-un Creator, nota astronautul David Blak, are
nevoie de mai multă credinţă decât unul care crede; declarând că nu
există Dumnezeu o persoană face o afirmaţie generală nefondată, un
postulat bazat pe credinţă”. Situat pe aceeaşi poziţie, Albert Einstein
preciza: „Cu greu veţi găsi printre oamenii de ştiinţă unul care să nu
aibă sentimente religioase; acestea iau forma unei copleşitoare uimiri
produsă de armonia legilor naturii, care dezvăluie o inteligenţă atât
de avansată, încât în comparaţie cu ea toate raţionamentele şi
acţiunile sistematice ale omului sunt o slabă imitaţie”.
Creatorul – oricine este şi oricum s-ar numi – a creat în timp
animalul devenit om, fiinţă socială cu creierul şi gândirea dezvoltate,
limbaj articulat şi capacitate de a făuri unelte cu care să acţioneze în
mediul înconjurător, pentru a se adapta condiţiilor acestuia şi a
supravieţui.
Însuşi Darwin n-a fost în stare să dezvăluie şi mecanismul
transformării maimuţei în om, apropiindu-se de evoluţia biologică a
acesteia, evoluţie care doar a
pregătit transformarea propriu-zisă. Au fost necesari sute de mii sau
milioane de ani ca o fantastică forţă imaterială să determine această
46
specie să evolueze în gândire şi în trup, să-şi făurească unelte din ce
în ce mai perfecţionate şi să acţioneze cu ele pentru adaptare la
diverse medii în continuă schimbare, ca să trăiască mai confortabil.
Această forţă spirituală a convins omul de necesitate muncii fizice şi
intelectuale. A statuat şi legea selecţiei naturale, lege universală şi
neiertătoare: cine nu munceşte se prăbuşeşte în derizoriu, cu toate
consecinţele cunoscute şi suportate numai de inadaptabili.
Legea biblică privind făurirea omului din ţărână are partea ei
de adevăr exprimat metaforic în limbajul vremii. Din moment ce se
acceptă că există Creator care nu va putea fi definit niciodată, dar
căruia i se spune unanim Dumnezeu, înseamnă logic că el a creat,
deci există creaţie. Nimeni însă nu poate demonstra că această
creaţie nu a evoluat de-a lungul timpului, ori că nu va mai evolua.
Evoluţia are valenţă de axiomă. Continuând, constatăm că raportul de
antiteză dintre aceste două noţiuni devine nul, el fiind doar creat de
om în mod artificial, din raţiuni subiective de tabere ideologice
adverse. Când cineva va fi întrebat cărei teorii îi este adept, creaţie
sau evoluţie, nu va greşi dacă va răspunde că statutul său de om
aparţine creaţiei evolutive.

Odată cu apariţia şi dezvoltarea progresivă a ştiinţei şi,

ulterior, în timpul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, s-a creat şi cultivat un
climat antagonic cu religia, întrucât pare că triumful uneia este
condiţionat de dispariţia celeilalte.
Ştiinţa rămâne şi în zilele noastre pe poziţie fermă încercând
să demonstreze cât mai convingător cu putinţă că Universul nu se
putea crea prin încălcarea legii universale potrivit căreia „nimic nu se
face din nimic”, deci materia n-ar fi putut fi zămislită din neant de
Dumnezeu, deşi Creatorul face legile universale şi nu vieţuitorii
efemeri de pe planetă. Ştiinţa, deşi şi-a făcut o credinţă din Big-
Bang, este incapabilă să descopere dovezi concludente şi să răspundă
la eternele întrebări: cine l-a produs şi de ce formarea Universului a
fost iminentă. Asemănător stau lucrurile şi în ce priveşte originea
omului. Disputa rămâne deschisă între creaţia lui Dumnezeu şi
mesajul muritorului Darwin…chiar dacă partenerii sunt inegali.

47
 Cum este şi firesc, ştiinţa are şi ea filozofia materiei.
Materialismul care consideră materia, natura, existenţa ca factor
primordial, iar spiritul, gândirea, conştiinţa, ca factor secund, derivat,
face opoziţia idealismului care de milenii prezintă invers raportul
dintre materie şi spirit. În plus ea critică filozofia idealistă, inclusiv
religia şi Biblia, pentru că pentru că acceptă destinul ca forţă
supranaturală ce hotărăşte irevocabil toate acţiunile, inacţiunile şi
întâmplările din viaţa oamenilor. Adepţii filozofiei materialiste
pretind că Biblia ar avea un conţinut fictiv şi contradictoriu,
contestând originea ei Divină, ea ar cuprinde doar diferite mituri şi
legende, motive folclorice, precepte religioase şi norme morale care
exprimă ideologia şi interesele guvernanţilor, propovăduieşte
împăcarea cu suferinţele pământeşti, acceptând umilinţa şi trăind cu
speranţa într-o viaţă mai bună după moarte.
Pe acest teren a fost semănat, a încolţit, răsărit şi crescut
ateismul, cu descendentul său, comunismul. Propaganda ateistă s-a
folosit cu plăcere de lucrarea unui creştin iezuit de naţionalitate
franceză (Léo Taxil) care la sfârşitul secolului al XIX-lea a publicat o
altă „Biblie” intitulată Biblia Hazlie. Spre surprinderea şi uimirea
clerului catolic, autorul s-a folosit de existenţa unor contradicţii,
inexactităţi de ordin istoric şi exagerări în redactarea cărţilor de către
scriitorii Bibliei. Utilizând genul umorului caustic a urmărit să ofere
necredincioşilor o lectură captivantă străduindu-se să demonstreze că
Vechiul Testament este în contradicţie cu ştiinţa, cu logica şi cu
morala general-umană.
Însă de lacunele ştiinţifice şi literare de redactare ale textelor
biblice, de faptul că Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia oral
folosind ca metodă pildele, au profitat şi curentele religioase
ulterioare. Supunând textele la o exigentă analiză literară, filozofică
şi doctrinară au deschis drumul interpretărilor acestora născocindu-se
astfel multitudini de culte protestante, neoprotestante, secte, grupări
religioase de tot felul, generând în consecinţă şi o anume derută în
masa credincioşilor care s-a divizat cu timpul.
Textele biblice, ca orice text de lege, se impun a fi
interpretate în litera şi spiritul lor. Dacă litera biblică nu este perfectă,
din cauza timpului când a fost imortalizată şi torentului de traduceri
48
ulterioare, spiritul Bibliei este perfect ca şi Dumnezeu. Studiul
Bibliei necesită profunzime şi continuitate pentru a pătrunde în
esenţa mesajului ei şi a-l descoperi pe adevăratul Dumnezeu în care
să fie pusă toată încrederea şi speranţa. Numai aşa se va micşora
numărul victimelor făcute de avocaţii diavolului.
Dar această stare cvasibelicoasă, ce caracterizează relaţia
religie – ştiinţă, poate fi depăşită cu condiţia ca părţile ei să renunţe
la revendicarea adevărului exclusiv, pentru că în realitate, adevărurile
ştiinţifice demonstrate şi religia autentică se completează în această
competiţie şi resping adversitatea. Nu întâmplător A. Einstein,
renumitul fizician savant şi produs al „poporului ales” de către Iahve,
s-a adresat celor dornici de cunoaştere cu metafora plină de adevăr
potrivit căreia „ştiinţa fără religie este şchioapă iar religia fără ştiinţă
este oarbă”. Sperăm să nu fie o utopie ipoteza ca acest dicton să fie
acceptat în viitor ca slogan al reconcilierii spirituale.
Religia autentică acceptă ştiinţa pentru că pătrunderea
episodică şi periferică în tainele vieţii şi ale universului se face cu
voinţa spiritului creator care înnobilează mintea unor aleşi cu har
ştiinţific, uşurând dezlegarea unor mistere ale divinităţii. În acelaşi
timp, ea încearcă să înnobileze şi sufletul pentru ca tot ce se
dobândeşte cu ajutorul uneltelor sofisticate, în progresie geometrică,
să fie folosit pentru binele omului şi nu împotriva vieţii.
Religia nu este ştiinţă pentru că se defineşte în sfera
transcendentalului, dar schimbă omul mai mult ca o simplă ştiinţă,
pentru că îl fortifică cu energia spiritului, îi tulbură simţămintele şi-i
transformă în bine viziunea asupra rostului vieţii pământene, atât de
complex.
Aparenta prăpastie dintre religie şi ştiinţă este menţinută de
fundamentaliştii religiilor necreştine, false şi se extremiştii din ştiinţă
care au crezut, nu odată, în descoperiri eronate. Atât timp cât ştiinţa
şi religia adevărată, autentică sunt în căutare de adevăr,
incompatibilitatea dintre ele este exclusă, iar competiţia admisă. Şi
acolo unde ştiinţa se dovedeşte a fi neputincioasă, tot unii oameni de
ştiinţă sunt cei ce fac trimiteri la Dumnezeu, declinându-si
competenţa în favoarea divinităţii. În fapt, religia şi ştiinţa sunt ca
două ferestre, ca doi ochi cu care omul priveşte în încercarea de a
49
înţelege grandiosul proces al vieţii universale, din afara şi din
interiorul lui.
Religiile neadevărate vizează nu numai credinţele păgâne, ci
şi pe acelea în care raţiunea este absentă, promovându-se sintagma
„crede si nu cerceta”. Cei ce aderă la asemenea credinţe nu sunt
interesaţi să afle de crezul lor are ori nu un fundament solid şi
motivat, ci numai să creadă în ceva ce li se pare că se potriveşte mai
bine cu viziunea proprie despre rostul vieţii. O asemenea atitudine
poate crea premise ca religia adevărată să se erodeze prin rătăcirea
unor credincioşi.
Adevărata religie, credinciosul autentic, este acela care
apelează la minte şi inimă deopotrivă, pentru a-şi cultiva trăiri
spirituale profunde şi permanente şi de care să fie ferm convins.
Întrebat de un cunoscător al legii iudaice care este cea mai mare
poruncă din Lege, Iisus a dat următorul răspuns: „Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot
cugetul tău”.
Pentru ştiinţă sufletul rămâne şi astăzi o enigmă, iar pentru
religie o taină divină. Dacă în ştiinţă sufletul este identificat cu suflul,
respiraţia şi definit mai recent ca un câmp electromagnetic, fără nici
o proprietate mentală, religia şi filozofia idealistă au rămas statornice
în credinţa că sufletul are origine divină şi este nemuritor.
În versiune ştiinţifică noţiunea de suflet poate fi generalizată
ca toate formele de viaţă care se alimentează cu oxigen pentru a
exista. În versiunea filozofiei idealiste, deci a religiei, noţiunea se
particularizează doar la om unde sufletul se manifestă şi prin gândire,
raţiune, conştiinţă fără ca această concepţie să respingă în totalitate
perspective materialistă, ci dimpotrivă intersectându-se. Psihologia
„transpersonală” crede că omul nu este numai biologie cu manifestări
sociale, el fiind în primul rând o fiinţă neseparată de univers şi de
legile Creatorului. Această ştiinţă vine să confirme credinţa amintită.
În epoca modernă şi contemporană începe să se facă simţită o
oarecare conciliere şi se prefigurează un punct de întâlnire a religiilor
mondiale de tradiţie cu viziunile ştiinţifice, pentru a se accepta
comuniunea dintre spirit şi materie, dintre suflet şi trup. Însă
civilizaţia a creat multiple condiţii pentru cercetarea şi dezvoltarea
50
materiei, implicit a trupului, în defavoarea spiritului, a sufletului,
care suportă o perioadă de dominare. Sub dictatura banului, a
produsului tehnologiilor sofisticate, până şi iubirea creştină este
supusă pervertirii materialiste, omul înţelegând tot mai anevoios
iubirea pentru aproapele său şi deloc iubirea paroxistică pentru
duşman.

Ştiinţa nu s-a remarcat cu nimic notabil în ceea ce priveşte

definirea şi explicarea noţiunilor de bine - rău şi a luptei dintre
aceste două componente ale conştiinţei. Ştiinţa prin purtătoarea ei de
cuvânt – filozofia materialistă - preferă şi astăzi să se situeze pe
poziţii agnostice recunoscând implicit incapacitatea ei în acest
domeniu spiritual şi lăsând câmp de afirmare religiei şi filozofiei
idealiste.
În decursul istoriei s-au dat tot felul de explicaţii cu privire la
bine şi rău, sau eterna lor contradicţie, implicându-se cu patos şi
inteligenţă deopotrivă unii savanţi, teologi şi alţi investigatori, dar
problematica n-a fost rezolvată, ei lăsându-şi discipolii şi credincioşii
în aceeaşi stare de confuzie. Şi totuşi, unele puncte de vedere s-au
apropiat de adiacenţă în ce priveşte conţinutul noţiunilor de bine şi
rău, cât şi raportul dintre ele.
Astfel, desăvârşirea fiinţei umane, ţelul spre care se îndreaptă
orice religie, depinde de mentalitatea pe care omul o are faţă de sine.
Omul poate vedea binele în el însuşi (ca în budism de exemplu) sau îl
vede în raport cu alţii, inclusiv cu cosmosul, cu care el trăieşte într-
un ansamblu de relaţii. Bine şi bun înseamnă tot ceea ce religia şi
comunitatea permite.
Sub aspect religios, binele semnifică şi pretinde supunere
totală în faţa unui stăpân, renunţându-se la dreptul de libertate şi
decizie individuală sau de grup privind doctrina şi morala. Dacă
Dumnezeu a creat lumea din neant este firesc ca totul să i se supună
lui, omul fiind absorbit astfel într-o divinitate omniprezentă, cu
obligaţia să cunoască, să respecte şi să propovăduiască poruncile
biblice, învăţătura religiei la care a aderat.

51
 Din punct de vedere laic, binele vizează în principal morala şi
comportamentul social pe fond de libertate totală şi democraţie,
liderii mulţumindu-se doar cu respectarea legilor şi normelor de
convieţuire ale societăţii respective.
Ca şi binele, răul se constituie şi el într-un principiu etern ce
poate depăşi puterea omenească. El este total opus binelui şi are ca
miză omul însuşi. Răul este catalogat ca o sfidare la adresa ordinii
sociale şi a moralei religioase, el fiind acela care alterează caracterul
individului, subminează societatea, discreditează ştiinţa, se opune, ori
cel puţin ignoră religia. El se manifestă pe două planuri: răul pe care-
l facem în jurul nostru şi răul pe care-l suportăm şi este făcut de alţii
sau de capriciile naturii. Dar negăsindu-se modalităţi eficiente de
diminuare şi anihilare a răului teologii sunt cvasiunanim de părere, că
suferinţa, sub toate formele ei, este purificatoare, fiindcă reprezintă
momente de încercare, dar şi de speranţă pentru un „mai bine” ce va
să vină, pregătind omul pentru a înţelege şi parcurge drumul
destinului.
Binele şi răul coabitează în om şi în exteriorul lui, iar
echilibrul între pozitiv şi negativ armonizează viaţa. Însă situaţia
poate deveni dramatică atunci când acest echilibru se deteriorează în
avantajul răului. Chiar şi astfel suferinţa, fie şi cea statuată în
doctrina budistă, se constituie într-un preţ modic pentru ca omul să
beneficieze în continuare de frumuseţile vieţii. Răul purificând aşa
materia şi spiritul stimulează progresul şi civilizaţia ale căror limite,
din păcate, la un moment dat, nu mai pot fi controlate.
Dintre gânditorii teologi, preocupaţi să cunoască tainele
luptei dintre bine şi rău, se detaşează Manis (216-277)d.Hr, profet
persan, care a încercat să creeze un sistem de gândire ce s-a afirmat
timp de aproximativ zece secole în Asia, parţial în Africa, sudul
Spaniei şi Italiei. Acest sistem avea la bază ele două principii etern
opuse, binele şi răul şi era dimensionat în timp pe trei etape: trecut,
prezent şi viitor.
Maniheismul s-a dorit a fi o religie universală fiind concepută
de profet pe structura religiilor zoroastriene, budiste şi creştine, el
însuşi considerându-se la vremea respectivă că ar fi posesorul ultimei
revelaţii divine. Esenţa doctrinei sale: spiritul şi materia există din
52
totdeauna; ele constituindu-se în două împărăţii: împărăţia lui
Dumnezeu (tărâmul lumii) formată din cinci zone, respectiv
inteligenţă, raţiune, gândire, reflecţie, voinţă şi împărăţia lui Satan
(tărâmul întunericului) cu cinci hăuri: fum, ceaţă, foc mistuitor, aer şi
vânt distrugător. Întunericul încearcă perpetuu să invadeze tărâmul
lumii, care deşi i se opune, o parte a substanţei luminoase se
amestecă şi se supune substanţei tenebroase a materiei.
Lumina combinată cu întunericului a dat naştere sufletului
omenesc, astfel că în prezent spiritul absorbit de materie s-a
concentrat în două fiinţe zămislite de Dumnezeu, Adam şi Eva. Acest
fenomen ar explica originea divină a sufletului omului, un om
marcat în natura sa de lupta dintre bine şi rău, om care procreând,
devine la rândul său coautor al materiei, în care este încorporat
spiritul.
Sfârşitul luptei între lumină şi întuneric, între spirit şi materie,
Manis îl proroceşte „în viitor”, când părţile divine din natură şi din
om vor fi eliberate în captivitatea întunericului şi vor putea lua
drumul tărâmului luminii consfinţindu-se victoria împărăţiei lui
Dumnezeu. În această aşteptare este esenţial ca omul şi aleşii lui să
evite păcatele şi să nu permită propagarea răului.
Combaterea şi atenuarea efectelor expansiunii răului asupra
binelui nu este soluţionată în conţinut de maniheism, modalităţile
găsite şi recomandate fiind simple paleative, pentru că binele şi răul
sălăşluiesc în toate segmentele vieţii pământene, iar lupta pentru
dominaţie nu cunoaşte bariera timpului.
La rândul ei, şi ştiinţa se divizează punându-se fie în slujba
binelui vieţii, implicit a omului, fie metamorfozându-se în „ştiinţa
răului”. Arsenalul armelor, nucleare, chimice şi biologice de
distrugere în masă, poluarea aerului, a apei şi a pământului fertil,
otrăvirea graduală a alimentelor prin folosirea excesivă de substanţe
chimice toxice, sunt în exclusivitate rezultatul „muncii” ştiinţei
negative a întunericului. Iar dacă asociem amplificarea violenţei sub
toate formele, a permanentelor tulburări de ordin politic şi social,
erodarea tot mai accentuată a echilibrului societăţi omeneşti, toate
acestea se constituie în suficiente premise apocaliptice ce pot vesti
apropierea dispariţiei speciei umane şi nu numai.
53
 Este indiscutabil că orice schimbare în bine sau în rău
depinde, în primul rând, de oameni, pentru că omul este gazda
unităţii şi luptei contrariilor, conform doctrinei filozofiei materialist –
dialectice. De mii de ani se caută forme de organizare politică şi
socială (tribală, dictatorială, democratică, monarhică etc.), dar nu s-a
găsit nici o modalitate de guvernare care să instaureze dreptatea fără
partizanat, adevărul şi pacea socială, să mobilizeze mulţimea şi pe
liderii ei în lupta pentru triumful binelui asupra răului. Următorul
exemplu poate fi edificator referitor la un segment al răului de pe
pământ. Potrivit unui studiu al Universităţii americane Carolina de
Nord, rezultă că în ultimii 5600 de ani au avut loc în lume peste
14500 de confruntări armate în care au murit circa trei miliarde de
oameni iar scurtele perioade de pace, adunate, totalizează doar 292
de ani, reprezentând un procent infim de 5% al acestor milenii.
Spiritul răului stimulează şi în oameni ambiţiile de a impune
propriile lor norme cu privire la bine şi rău şi mai mult, setea de a fi
stăpâni asupra altora, ba chiar satisfacerea orgoliului, a trufiei de a fi
stăpânii lumii. Nici Iisus Hristos nu a fost ocolit de Satan, când în
pustie fiind în post şi rugăciune, diavolul l-a ispitit oferindu-i: „toate
împărăţiile lumii şi strălucirea” „dacă Te vei arunca cu faţa la
pământ şi Te vei închina mie”.
Dominat de ofensiva spiritului întunecat, omului nu-i mai
rămâne, se pare, decât o singură şansă, aceea de a-şi îndrepta
speranţele către Dumnezeu, stimulat fiind şi de doctrinele tuturor
religiilor şi credinţelor care converg către acest mod de rezolvare a
eternului conflict.
Aşa de exemplu, Evanghelia propovăduită de Mântuitor
convinge credincioşii că adevărata împărăţie este şi va fi veşnic
„Împărăţia lui Dumnezeu”. Ea va fi precedată de Judecata de Apoi,
după o perioadă de triumf al spiritului rău şi când omenirea va fi
bulversată de tot felul de suferinţe. Această judecată va fi făcută de
Iisus la a doua venire pe pământ, iar cei buni, sufletele lor se vor
bucura de viaţă veşnică pe un tărâm unde spiritul rău nu va avea
acces. Rezolvarea pare iluzorie, dar creştineşte posibilă.
Întrebat de discipoli când va veni vremea judecăţii şi, după ce
li s-a răspuns că „la sfârşitul veacului”, Mântuitorul a precizat:
54
„despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni; nici îngerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”.
Noul Testament nu oferă alte date privind iminenţa unui
astfel de eveniment la scară planetară. Singurul evanghelist şi
totodată cel mai apropiat apostol al lui Iisus care a redactat
apocalipsa în urma unor revelaţii divine, când se apropia de vârsta de
100 de ani, a fost Ioan. El prefigurează sfârşitul lumii în imagini
alegorice zguduitoare.
Oricine crede în Dumnezeu sau are numai predispoziţie
pentru credinţă poate asocia evoluţia relaţiilor interumane pe
parcursul istoriei cu prezicerile biblice. S-a ajuns ca, de la luptele
inter–tribale, astăzi să asistăm la tensiuni şi conflicte care preced
războiul nuclear, tot mai ameninţător pe axa continentelor America,
Asia via Europa.
Dacă Dumnezeu a făcut legământ cu Noe că nu va mai repeta
pedeapsa capitală a omenirii prin potop, lăsând ca semn al
legământului curcubeul, El nu a dat însă nici o garanţie privind
eventualitatea unei noi pedepse globale, dar de data asta prin foc. Se
vede că nu întâmplător, în psihologia mamelor s-a înrădăcinat teama
şi grija obsesivă de a-şi feri pruncii în primul rând, de apă şi de
foc…dar nu numai mamele se tem de aceste modalităţi de distrugere
în masă.
Astăzi nu mai este de actualitate opinia unor gânditori,
potrivit căreia climatul conflictual dintre religie şi ştiinţă s-ar putea
rezolva prin triumful uneia supra celeilalte. Pentru ca religia să
domine în această eternă contradicţie şi unitate în acelaşi timp între
bine şi rău, ar trebui ca să se nască un megatitan înzestrat cu un
puternic har carismatic, care să întemeieze o religie cu adevărat
universală (fără a fi „oarbă” în absenţa ştiinţei) şi la care să adere
toate doctrinele credincioşilor din lume. Soluţia este însă utopică
pentru că opera va dura foarte multe secole, timp în care ştiinţa şi
progresul tehnic ar înainta nestingherite, dezvoltându-se fără limite şi
producând consecinţe negative uşor de prevăzut.
Cugetarea religioasă, ca şi raţiunea ştiinţifică, vor găsi însă în
final o modalitate comună în a se decide soarta umanităţii. Temerile
raţiunii generate de accentuarea tensiunilor globale, de arsenalele
55
pentru distrugerea în masă şi Apocalipsa profetică a lui Ioan, îşi vor
da în cele din urmă un posibil punct de întâlnire, precum paralelele în
infinit. Binele şi răul s-au născut împreună, coexistă şi se contrazic în
om, dar nimeni nu poate demonstra că vor sfârşi împreună.
În acest caz, autodistrugerea civilizaţiei umane, într-un viitor
nu prea îndepărtat apare ca fiind cvasiiminentă; autodistrugerea nu va
face altceva decât să urmeze destinul civilizaţiilor anterioare. Acesta
poate fi şi un răspuns la întrebările cine şi de ce, care terorizează
setea de cunoaştere a raţiunii umane.

56
 GLOSAR
ABSTINENŢĂ. Abţinerea voluntară de la satisfacerea unor
necesităţi biologice alimentare – hrană de origine
animală şi băuturi alcoolice – cât şi privaţiunea faţă de
plăcerile vieţii.
ADEVĂR. Reflectarea exactă a realităţii în gândire şi simţire,
independent de constanţă. Descoperirea adevărului
este un proces continuu şi nelimitat în timp. Adevărul
biblic este marcat însă de agnosticism.
AGNOSTICISM. Concepţie filozofică ce neagă posibilitatea
cunoaşterii lumii şi reflectarea ei în
conştiinţa omului. Este doctrina celor ce nu se
pronunţă cu privire la viaţa spirituală şi metafizică sub
acoperirea sintagmei: „nu cerceta ceea ce nu poate fi
cunoscut!”.
ANATEMA. Excomunicarea din comunitatea creştină, sub
afurisenie, practicată în evul mediu de către patriarhi
şi papi.
ANTIHRIST. Cel ce neagă existenţa sau se împotriveşte lui Hristos.
Acelaşi epitet pentru cel ce nu crede în întrupare şi
care nu recunoaşte că Iisus din Nazaret este Mesia
aşteptat de evrei.
ANTROPOLOGIE. Ramură a ştiinţei care studiază omul, originea si
evoluţia lui biologică. Religia respinge evoluţia şi
pledează pentru creaţie.
ANTROPOMORFISM. Concepţie care atribuie divinităţii însuşiri şi
trăsături omeneşti; a vedea totul după chipul şi
asemănarea omului.
APOCALIPSA. Denumirea ultimei cărţi a Noului Testament, scrisă
de evanghelistul Ioan către anul 96 al vieţii sale. Se
constituie într-o recapitulare a istoriei mântuirii de la
Moise până la Judecata de Apoi, prorocind sfârşitul
lumii.
APOSTAZIE Renunţare declarativă, în public, la o anumită credinţă.

57
APOSTOLI. Propovăduitori ai creştinismului ca adevăr biblic, la
începuturile acestuia şi organizatori ai unor comunităţi
creştine.
ASCETISM. Concepţie religioasă care propagă renunţarea
cvasitotală la satisfacerea nevoilor materiale ale
omului; suprimarea dorinţelor trupeşti şi a altor
plăceri în scop de purificare spirituală şi dobândire a
graţiei divine.
ATEISM. Concepţie filozofică materialistă care respinge categoric
orice credinţă în supranatural, zei ,viaţă după moarte,
Sfântul Duh, Dumnezeu, etc.
AZIMĂ. Pâine nefermentată utilizată, cel mai adesea, de preoţi
pentru euharistie.
BINECUVÂNTARE. Adorare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu
pentru binefacerile primite. Liturgic, înseamnă
invocarea harului divin asupra cuiva sau ceva, făcut
cu mâna sau crucea de către preot.
BLASFEMIE. Cuvânt de „rău augur” în limba greacă. Cuvânt
injurios adresat Divinităţii. La vechii evrei, injuria sau
hula dusă lui Dumnezeu, era pedepsită cu moartea.
BOTEZ. Taina regenerării prin apă şi cuvânt, exprimând necesitatea
de a te spăla de tot trecutul. Se înrudeşte cu multe
rituri de iniţiere şi purificare ce fac apel la
simbolismul apei.
CADUCITATE. Ineficienţa unui act ca urmare a unui eveniment
petrecut ulterior facerii acestuia.
CALIF. Urmaş sau locţiitor al lui Mahomed. Şef religios al
musulmanilor şi conducător politic al califatului.
CARISMA. Sumă de aptitudini ale omului pentru a-şi realiza vocaţia
dată de divinitate; puterea de a învăţa, convinge,
entuziasma, conduce pe alţii.
CANON. Regulă, dogmă, prescripţie rituală, având în Biserică
valoare d lege; pedeapsă dată pentru încălcarea unor
norme religioase.
CASTITATE. Virtute care constă în atitudinea dreaptă faţă de
sexualitate. Nu există viaţă sexuală în afară de
58
 căsătorie. Orice abatere este culpă juridică şi se
constituie în păcat religios.
CATALEPSIE. Stare ce se manifestă prin rigiditate musculară ce
face ca afectatul psihic să păstreze, timp îndelungat,
cele mai variate poziţii pasive, uneori foarte
incomode, fără a le putea corecta prin voinţă proprie.
CATOLICISM. Confesiune creştină răspândită în Europa
occidentală, centrală şi în America. Papa, şeful
suprem al Bisericii, este infailibil în probleme de
credinţă.
CHIVOT. Cufăr (ambalaj) în care erau păstrate Tablele legii la evrei.
Astăzi în această lădiţă este păstrată Tora.
CINA CEA DE TAINĂ. Ultima cină pascală cu apostolii, în
Ierusalim, când Iisus Hristos a instituit taina
euharistiei.
CIRCUMCIZIUNE. Ritual, rezecţia prepuţului (tăierea împrejur) la
nou-născut, ca semn al legământului lui Moise ci
Iahve.
CONCILIU. Adunare a reprezentanţilor înaltului cler, convocată
pentru a lua hotărâri în probleme de dogmă sau
disciplină bisericească. Au fost folosite cu precădere
în Evul Mediu, pentru a contracara ereziile.
CONFESIUNE. Credinţă practicată de o persoană sau organizaţie
religioasă; religie, cult.
CONŞTIINŢĂ. Forma cea mai înaltă de reflectare a lumii, spiritual
şi material. Raportul dintre spirit şi materie reprezintă
problema fundamentală care a generat două filosofii
antagoniste: idealismul şi materialismul. Are şi
conotaţie de judecător al propriilor acte umane.
CONVERTIRE. A adera, a determina pe cineva să aibă o anumită
convingere, inclusiv religioasă.
CREDINŢĂ. Faptul de a crede în adevărul unui lucru. Convingerea,
siguranţa, certitudinea mărturisită de credincios în
existenţa lui Dumnezeu şi conformarea practicilor
religioase.

59
CREŞTINISM. Doctrină religioasă – cult – denumită astfel după
numele întemeietorului ei, Cristos (Iisus Hristos).
COSMOGONIE. Ramură a astronomiei care studiază originea şi
evoluţia în timp a corpurilor cereşti. Cosmogonia
planetară se ocupă cu originea sistemului solar.
COSMOLOGIE. Ştiinţă care se ocupă cu studiul structurii şi
evoluţiei Universului ca întreg, bazându-se pe legile
fizicii generale şi datele astrofizicii.
CUGET. Capacitatea omului de a gândi, medita, chibzui, cumpăni de
a-si da seama de ceva.
CULT. Ansamblu ritualuri al unei religii.
CUŞER. Mâncare preparată după prescripţiile Legii evreieşti; carnea
provine numai de la animale indicate de Vechiul
Testament, tăiate după ritual fără să conţină sânge;
lactatele şi carnea nu se amestecă, etc.
DECALOG. Serie de zece porunci religioase şi morale date de Iahve
lui Moise pe muntele Sinai, pe care Iisus nu le-a
reformat şi le-a dus la desăvârşire.
DEISM. Doctrină filozofică religioasă care îl recunoaşte pe
Dumnezeu ca fiind creator al naturii dar neagă
intervenţia Divinităţii în desfăşurarea evenimentelor
din Univers.
DESTIN. Viitor, soartă, fatalitate. Forţă supranaturală care hotărăşte
tot ce se petrece în timpul vieţii.
DOCTRINĂ. Totalitatea principiilor, tezelor şi învăţăturilor
fundamentale ale unui sistem ştiinţific sau religios.
DOGMĂ. Principiu, teză, învăţătură, poruncă a unei religii,
obligatorie pentru toţi adepţii ei; nu poate fi supusă
criticii şi nu se admit obiecţii (ex: dogma trinităţii).
DUALISM. Curent filozofico – religios care consideră ca principiu
al existenţei două substanţe diferite: spiritul şi
materia, care se neagă reciproc, luptându-se între ele.
ECUMENISM. Mişcare de idei şi acţiuni pentru a reda unitatea
Bisericii creştine după învăţăturile lui Iisus Hristos.

60
ESHATOLOGIE. Dogmă în doctrina creştină care proclamă
nemurirea sufletului cu cele două alternative; raiul şi
iadul.
EUHARISTIE. Atitudine de recunoştinţă. Ritualul şi actul de
mulţumire, ce se poate repeta în fiecare duminică,
simbolizează jertfa lui Iisus pe cruce, sub formă de
pâine nedospită şi vin roşu ca simboluri ale trupului şi
sângelui mântuitorului.
FARISEI. Reprezentanţii unui curent politico religios începând din
secolul al II-lea î.Hr. Ei interpretau şi propovăduiau
legile mozaice şi au creat Talmudul. Accentuând pe
formele exterioare ale cultului, ei erau consideraţi
ipocriţi, făţarnici.
HAR. Dar, ajutorul spiritul pe care Divinitatea îl acordă omului.
HINDUISM. Religie constituită în India, începând cu secolul al VI-
lea d.Hr. Are la bază principale dogme ale
brahmanismului şi budismului, combinate cu practici
religioase cunoscute încă din comuna primitivă.
Propagă ascetismul sever, fatalismul şi metempsihoza.
Religia hinduistă este divizată între cei ce adoră pe
zeul Vişnu şi adoratorii zeului Şiva.
HRISTOLOGIE. Ramură a teologiei creştine care studiază şi
cercetează viaţa şi opera lui Hristos.
IAD. Echivalentul cuvântului ebraic sheol ce se traduce prin
„locuinţa morţilor de sub pământ”, unde vor fi
aruncaţi toţi morţii care în viaţă au fost şi buni şi răi.
În doctrina creştină înseamnă loc de pedeapsă pentru
cei răi, suferinţă şi foc veşnic.
IDEALISM. Orientare fundamentală în filozofie, opusă
materialismului, care consideră spiritul, gândirea,
conştiinţa, ca factor principal în raport cu materia,
natura şi existenţa, ca factor secund derivat.
IMANENŢĂ: Şcoală filozofică idealistă de la sfârşitul sec. al XIX-
lea care susţine că existenţa, realitatea, reprezintă,
exclusiv, conţinutul intern al conştiinţei.

61
INCEST. Legătură sexuală, oprită de lege, între părinţi şi copii sau
între fraţi.
ISPITĂ. Forţă de atracţie pentru a ademeni, a tenta şi atrage pe
cineva în păcat.
ÎNGER. Fiinţă spirituală, intermediară între Dumnezeu şi oameni,
având şi rol de mesager al Divinităţii pe lângă
pământeni.
JAINISM. Doctrină religioasă şi filozofică apărută în India în secolul
VI î.Hr, odată cu budismul, ca reacţie împotriva
brahmanismului şi a sistemului de castă consfinţit de
către acesta.
LEGĂMÂNT. Înţelegere între părţi bazată pe unire, comuniune de
sentimente, dragoste; a lăsa ceva prin testament;
contract închiriat cu Dumnezeu, oamenii legându-se
prin cuvânt şi jurământ.
MARTIR. Persoană care suferă chinuri, ori moartea, pentru
convingerile sale de orice natură, sau pentru adoptarea
unei anumite atitudini.
MATERIALISM. Orientare fundamentală în filozofie, opusă
idealismului, care consideră materia, natura, existenţa
ca factor primordial, iar spiritul, gândirea, conştiinţa
ca factor secund, derivat.
MEDITAŢIE. Cugetare filozofico – religioasă adâncă; reflecţie
profundă cu privire la condiţia existenţei umane.
MESIA. Mesiakh – în ebraica veche – „uns” în traducere, prevestit
de proorocii Vechiului Testament, menit să elibereze
poporul evreu din robia babiloniană. Creştinii au
certitudinea că „unsul Domnului”, „Mântuitorul” este
Iisus Hristos, în timp ce mozaicii susţin că Mesia
urmează să vină de acum înainte.
MILOSTENIE. Milă, pomană, binefacere, altruism. Danie făcută
unei mănăstiri sau biserici.
MÂNTUIRE. Vindecare, răscumpărare, salvare. Trecere de la starea
de păcat şi moarte, datorită neascultării lui Adam, la
starea de har şi viaţă veşnică, dăruite oamenilor de

62
 dumnezeu, prin sacrificarea Fiului Său şi apoi învierea
lui Iisus Hristos.
MONOGAMIE. Formă de căsătorie în care bărbatul are o singură
soţie, iar femeia un singur soţ.
MONOTEISM. Sistem religios – cult, care recunoaşte şi crede într-o
singură Divinitate, într-un Dumnezeu unic.
MOZAISM. Religie monoteistă a evreilor apărută după ce au cucerit
Palestina în secolul al XIII-lea î.Hr. În secolele VI-V
î.Hr., preoţii leviţi ai tribului lui Iuda, au constituit
Panateuhul, cartea sfântă a mozaismului, numită şi
Tara, temelia Vechiului Testament. În secolele III-V,
Panateuhul a fost completat prin Talmud. În secolul al
II-lea î.Hr., în sânul mozaismului au apărut diferite
secte ca fariseii, saducheii, esenienii, iar mai târziu şi
creştinismul a fost iniţial o sectă mozaică. Mozaismul
se mai numeşte şi iudaism.
ORTODOXIE. Una dintre formele principale ale creştinismului,
alături de catolicism şi protestantism, care a păstrat
neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea
bisericii încă din primele secole ale acestuia.
Denumirea de ortodoxie s-a impus definitiv pentru
Biserica creştină orientală după Marea schismă din
anul 1054.
PAŞTI. Cea mai mare sărbătoare religioasă în creştinism, care
celebrează învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În
cultul mozaic, Paştele este o sărbătoare în amintirea
eliberării evreilor din robia egipteană.
PATRIARH. Şef de familie în faza superioară a orânduirii gentilice.
Patriarhii biblici sunt strămoşii religioşi, prezenţi în
Vechiul Testament, ca şefi ereditari ai unor mari
familii gentilice. Cleric care deţine cea mai înaltă
treaptă în ierarhia Bisericii creştin – ortodoxe.
PĂCAT. Actul prin care omul, conştient şi voluntar, nu-L ascultă pe
Dumnezeu.
PELERINAJ. Călătorie făcută, individual sau în grup, într-un loc
considerat a fi sfânt.
63
PIETATE. Evlavie, smerenie, cucernicie; iubire plină de respect şi
devotament.
POCĂIT. Cel ce îşi recunoaşte păcatele comise şi caută iertare prin
post şi rugăciune; cel ce se căieşte; adept al unei secte
religioase care pune pocăinţa mai presus de orice
virtute.
POLIGAMIE. Formă de căsătorie apărută odată cu sclavia
patriarhală, în care un bărbat are dreptul să fie
căsătorit, în acelaşi timp, cu mai multe femei. Astăzi
poligamia se practică în statele unde religia oficială
este mahomedanismul.
POST. Abţinerea de la consumul unor alimente – cu precădere de
origine animală – prescrisă de Biserică credincioşilor,
pentru anumite zile ale săptămânii, sau perioade de
timp ale anului, premergătoare marilor sărbători
religioase.
POTOP. Revărsare mare de apă – cu titlu de pedeapsă divină – care a
înecat întreaga lume şi toate vieţuitoarele de pe
pământ, cu excepţia celor de pe corabia lui Noe.
PREDESTINAŢIE. Doctrină religioasă potrivit căreia omul are
destinul prestabilit de Divinitate.
PROROC. Interpret al voinţei lui Dumnezeu care prevede şi prezice
viitorul; profet; persoană care are capacitate de
interpretare a evenimentelor.
PROPOVĂDUIRE. Acţiunea de a răspândi, a propaga idei, concepe,
doctrine religioase, de a predica.
PROTESTANTISM. Curent principal al creştinismului; alături de
ortodoxism şi catolicism, şi denumire generică a
doctrinelor religioase protestante, separate prin
reformele din secolul al XVI-lea.
RAI. Paradis, Eden. Loc veşnic plin, de încântare unde pot ajunge
după moarte numai sufletele celor ce respectă în
timpul vieţii toate preceptele religioase.
RAMADAN. A noua lună a anului musulman; postul cel mare, cu
durată de o lună, în timpul căruia credincioşii renunţă

64
 la mâncare în fiecare zi, de la răsărit până la apusul
soarelui.
RĂSCUMPĂRARE. Eliberarea omului de păcat şi repunerea în
drepturile de Fiu al lui Dumnezeu înfăptuită de Iisus
Hristos, plata constând în jertfa Sa; a plătit preţul unui
obiect vândut sau amanetat pentru a-l readuce în
proprietate.
REFORMATOR. Cel ce schimbă în bine, primeneşte, înnoieşte, fie o
stare de lucruri, o stare de fapt, fie o concepţie,
mentalitate, doctrină, inclusiv religioasă.
RITUAL. Orânduiala unei slujbe sau ceremonii religioase, derivată
din vechi tradiţii şi care se desfăşoară după anumite
reguli.
REÂNCARNARE. Crez religios potrivit căruia sufletul, după
moarte, trece în alt trup de om sau de animal.
REVELAŢIE. Dezvăluire, descoperire intempestivă a unui adevăr
ascuns; actul prin care Dumnezeu face cunoscute
natura şi voinţa Sa întemeietorilor de religii, sfinţilor
şi profeţilor dotaţi cu facultăţi supranaturale.
SATAN(Ă) Diavol („duşman” în ebraică). Este numele biblic dat
spiritului rău în toate religiile; căpetenia diavolilor,
Lucifer, stăpânul iadului şi principalul vinovat de
existenţa răului în lume.
SCHISMĂ. Sciziune intervenită în sânul bisericii creştine din
considerente doctrinare şi practici religioase. (Vezi,
Marea Schismă din 1054 care a statuat separarea
catolicismului de ortodoxism).
SECTA. Comunitate religioasă adeptă a unei „religii noi” ce s-a
desprins şi separat de biserica oficială respectivă.
SEMINŢIE. Familie, trib, rasă neam, naţionalitate, popor. Cele
douăsprezece seminţii evreieşti menţionate în Vechiul
Testament, sunt de fapt, douăsprezece triburi semite.
SFÂNTUL DUH. Spiritul creaţiei, entitate divină, suflul care dă
viaţă, energia care motivează, toate acestea
constituindu-se în legătura de iubire între Tatăl şi Fiu
în Sfânta Treime.
65
SINAGOGĂ. Casă de rugăciune sau templu mozaic al comunităţii
iudaice, fondată după stabilirea vechilor evrei în unele
ţări din Orient şi înaintea cuceririi Palestinei de către
romani.
SINCRETISM. Contopirea credinţelor şi ritualurilor unor religii
diferite, a atribuţiilor unor divinităţi diferite, fenomen
ce apare în cursul răspândirii unei religii şi a
contactului cu religii diferite.
SINEDRIU. Instanţă judecătorească la vechii evrei. Marele sinedriu,
autoritate supremă din Ierusalim, avea funcţii
judecătoreşti, politice şi de interpretare a Legii iudaice
începând din sec I î.Hr şi până în secolul I d.Hr.
SUFLET. Conştiinţă. Latură psihică a omului, formată din totalitatea
însuşirilor sale intelectuale şi morale. În doctrina
idealistă: substanţă imaterială, spirituală, care dă viaţă
şi este de origine divină cu existenţă veşnică.
SUPERSTIŢIE. Prejudecată, respinsă de Biserică, potrivit căreia tot
ce se întâmplă în natură şi societate este voinţa
forţelor supranaturale; credinţa în spiritele bune şi
rele, miracole, farmece, vrăji, semne prevestitoare,
numere fatidice, zile faste şi nefaste, pisici negre ce
taie calea etc.
SUPRANATURAL. Tot ce este mai presus de legile şi forţele naturii
şi, neputându-se explica, este atribuit tainelor divine.
TAINE. Acte de cult, ritualuri, prin care religia creştină transmite
credincioşilor harul divin. Ortodocşii şi catolicii
recunosc şapte taine: Botezul, mirul, euharistia
(împărtăşania), mărturisirea (spovedania), preoţia,
căsătoria şi maslul. Protestanţii recunosc numai două:
botezul şi mărturisirea.
TALMUD. Comentarii la textele Vechiului Testament, întocmite
între secolele IV î.HR. şi V d.Hr., în versiuni
ierusalimiteană şi babiloniană, cu referiri la norme
religioase, sociale, având conotaţii istorice şi literare.

66
TEMPLU. Edificiu destinat cultului religios la unele popoare în
antichitate. Astăzi este destinat cultului mozaic, cât şi
unor culte protestante.
TEOLOG. Persoană care se ocupă cu studiul izvoarelor şi dogmelor
unei religii şi care face apel la revelaţia divină. În
creştinism, teologii se ocupă cu teologia biblică,
dogmatică, apologetică, morală, istoria religiilor,
dreptul bisericesc, liturgica, pastorala, etc.
TORA. („Lege”, „învăţătură”). Denumire ebraică dată Panateuhului,
extinsă ulterior asupra întregului Vechi Testament.
TRANSCENDENTAL. Ceea ce se găseşte dincolo de limitele
experienţei, deci, inaccesibil cunoaşterii bazate pe
experienţă; care depăşeşte capacitatea de percepţie
umană; ceea ce este deasupra lumii reale; ceva
metafizic, idealist.
TRANSFIGURARE. A(-şi) schimba expresia, înfăţişarea, starea
spirituală. Are şi sens de prefacere, transformare,
denaturare, a unor stări de lucruri.

67
 BIBLIOGRAFIE
-SELECTIVĂ-

1. BIBLIA (SFÂNTA SCRIPTURĂ), Bucureşti, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988.
2. BIBLIA (SFÂNTA SCRIPTURĂ a VECHIULUI şi NOULUI
TESTAMENT) – cu trimiteri, Cristian Aid Ministeris, 1998.
3. Bria, Ion, Iisus Hristos, Bucureşti, editura Enciclopedică, 1992.
4. Compte, Fernand, Dicţionar de creştinism, Bucureşti, Editura
Niculescu, 1998.
5. Dicţionar enciclopedic român, Bucureşti, Editura Academiei,
1962.
6. Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura
Academiei, 1958.
7. Eliade, Mircea şi Culianu, Ioan P., DICŢIONAR al RELIGIILOR,
Ediţia a II-a. Traducere din franceză de Cezar Baltag, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1996.
8. Langhammaer, Joachim, Ce se va întâmpla cu lumea
aceasta?Explicaţii la planul de Mântuire al lui Dumnezeu, Editura
Misiunea Evanghelică, 1995.
9. Simmel, Georg, Religia, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.
10. Taxil Léo, Biblia hazlie, Bucureşti, Editura Politică, 1962.
11. Vasilescu, Emilian, ISTORIA RELIGIILOR, Editura Institutul
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.
12. White, Ellen G., Tragedia veacurilor. Traducere Nelu
Dumitrescu, Bucureşti, Casa de editură Viaţă şi sănătate, 2000.

69