Lect.dr. Carmen-Maria BOLOCAN yLa inceput a fost Cuvantul...” INCERCARE DE SINTEZA ASUPRA TERMINOLOGIEI RELIGIOASE DE ORIGINE LATINA IN LIMBA ROMANA Editua EROTA lagi - 2003Prefafa Se recunoaste, in mod unanim, in literatura de specialitate antropologica, istoric’, etnologic’, teologica, culturologica, lingvistica §.a., c 0 comunitate nu poate exista fara civilizatie si nici fara limba. Daca distingem intre civilizafie ca tarém al productiei de bunuri materiale si cultura ca univers al vietii, devenirii si dainuirii spirituale, am putea parafraza afirmatia de mai sus in sensul c& nu exista colectivitate umana inchegata si solidara nici fara repere morale, fara credinta sau credinte in ceva. Credinta intra in cultura, in mai toate definitiile date conceptului, de pilda, in cea a lui D.G. Mandelbaun (Concepts of Civilization and Culture, “Encyclopedia Britanic’”, vol. V, 1965, p. 531): “Cultura este modus vivendi al unui grup social dat; ea include in sine toate formele mostenite si standardizate de conduitd, care sunt practicate de individ si pe care grupul social le asteapta de la el si le apreciazi pozitiv’. Tot din viziunea antropologiei lingvistice americane, H. Hoijer definea cultura drept “suma cunostintelor, relatiilor si normelor de conduita (adicd, a elementelor culturale) proprii membrilor unui grup uman determinat si mostenite de acesta”. Un derivat al culturii este si conceptul de “istorie sociala” a omului, care include pe langa conduita individului, si conceptiile lui despre lume, opiniile lui etnice, gusturile estetice si, cel mai important, cea mai mare parte a cunostintelor lui. SA mai retinem ca vocabularul unui popor contine in el intreaga lui cultura si ca, in opinia aceluiasi H. Hoijer, tocmai in raport cu lexicul limbile pot fi clasificate in mod obiectiv, dupa gradul de dezvoltare a lor, in corelatie cu anumite tipuri de culturi. Situam, astfel, credinta intre concepfiile despre lume ale individului, subsumate celor colective.Fara a invoca gi discuta aici diversele si numeroasele ipoteze privind magia originara a cuvintelor si fetisismul lor in diverse spatii etnoculturale ca unul din izvoarele constituirii religiilor, apoi, fara a intra in polemicd — care nu este de competenta lingvistului — cu criticile marxiste si pseudomarxiste la adresa religiei, in speta a crestinismului, care urmareau demolarea unuia din factorii esentiali ai devenirii umane, trebuie de spus ci procesul cunoasterii umane se misc& in jurul unuor concepte si repere fundamentale. Dictionarele-tezaur de tipul celor ideografice (numite si analogice sau sistematice) au probat cA este posibili o clasificare a lexicului si a vocabularelor care il compun pe baze sau si pe baze conceptuale. Astfel de dictionare au probat ca existé doua moduri fundamentale de grupare a cuvintelor, unul logic, ca reflex al cunoasterii lumii de c&tre om, cel de-al doilea, asociativ, bazat pe conexiunile psihice intre obiecte pe baza notiunilor despre ele, dar si a asocierilor dintre semnele verbale ca substitute ale lor. Rezulté ca lexicul este sistem, caci fiecare cuvant (respectiv, fiecare notiune) ocupa in acest endosistem un loc bine determinat, conturat de raporturile cu alte lexeme si cu alte notiuni incorporate in ele. Ca atare, cunoasterea umana se desfasoara in jurul unor concepte ca repere definitorii, intre acestea inscriindu-se si categoriile apriorice. Acest preambul ne serveste pentru a afirma ca lucrarea de fata nu este nicidecum o cercetare atomistd, ci, dimpotriva, un examen foarte serios si documentat al terminologiei religioase ca subsistem vital al lexicului romanesc. Carmen-Maria Bolocan, “navigand” cu pricepere intre diverse exegeze (risipite in atitea volume si periodice, romanesti si straine, iar acum sintetizate, poate, pentru prima data aici) teologice, istoriografice, etnologice si mai ales lingvistice asupra Ichestiunilor, probeazi, in prima parte a lucrarii, ca paleocrestinismul a fost un factor fundamental, alaturi de romanizare infaptuita si prin limba latina, dar poate ceva mai tarziu ca efecte lingvistice, al zimislirii latinitatii orientale. Se aduc, deja de aici, dovezi nu atat arheologice, inclusiv epigrafice, eventual numismatice etc., ci mai ales lingvistice cum c& etnogeneza si glottogeneza romaneascd au fost relativ unitare, cu intarzieri inerente, dar de nestvilit in spatiul dunarean. Autoarea face utile si necesare incursiuni in istoria crestinismului balcano-carpatico- pontic, vazut ca un areal pestrit, dar omogen, autoarea neomitand s puncteze — cu lacune inevitabile de datare mai ales — cA inainte de crestinarea bulgarilor, a slavilor estici, de catolicizare a polonilor, croatilor si ungurilor s.a., romanicii de est au fost primii cregtini din regiune si sa argumenteze aceasta penetratie a religiei crestine la romanicii de la Dunare, precum si altoirea ei pe numeroase culturi si culte precrestine, inclusiv din Orientul asiatic, gratie eterogenitatii populatiilor inglobate in Imperiul Roman si a circulatiei necontenite de bunuri, oameni si valori din cuprinsul acestuia. Realmente, istoria nasterii crestinismului la confluenta Vechiului Testament cu Noul Testament, asa cum este investigati de autoare, confirma ci aceasté religie — una din cele mai puternice, daci nu chiar cea mai puternicd din lume — a ajuns in spatiul traco-romanic chiar din secolul al Il-lea d.Hr. Cele mai sigure ni se par, fai de marturiile arheologice, cele lingvistice, ceea ce ar atenua intrucatva afirmatia ci “limba primard a crestinismului, a evanghelizarii primitive si a liturghici celor mai vechi comunitati din Orient si Occident a fost, fara indoiala, greaca — koiné” si c& abia in secolul al Il-lea latina a inceput sa inlocuiasci greaca in partea didactica a liturghiei comunitare”, moment din care crestinismul devine un “factor de latinizare”. IlHotdratoare sunt tot dovezile lingvistice. Dupa opinia lui I. Coteanu (Structura si evolutia limbii romdne de la origini pana la 1860, Bucuresti, 1981, p. 84), “romana ca idiom neolatin si, mai tarziu, romanic ar fi demarat spre evolutie proprie cu cca. 2000 de cuvinte-baza latinesti, de fapt, fondul lexical popular al ei, in lipsa contactului cu latina cult prin cea ecleziastici, contact pastrat mereu in limbile romanice apusene, $i ci toate aceste cuvinte de sursa latina si tracd din protoromand, chiar dac& unii azi sunt iesiti din uz, figurau atunci in vocabular”. in acest strat lexical primar, dar si in cel fundamental al epocilor urmiatoare trebuia si figureze lexeme ca blestema, bisericd, (neinclus, in 1954, de Al. Graur in VF), boteza, cruce, drac, Dumnezeu, inger (si acesta omis din lista lui Al. Graur) s.a. Termenul bisericd nu are ca etimon direct decat lat. basilica. Or, ca un astfel de cuvant s& supravietuiasca pana in faza traco-romanica (secolele V-VII) si dupa aceea, era nevoie absoluta de acest licas de cult pentru practici religioase. Aceasta persistenté (dovada gi transformarile fonetice la care a fost supus, asemenea altor latinisme mostenite) este un argument solid pentru dovedirea vechimii crestinismului la daco-romani; hiatusuri in istoria cuvintelor sunt rare, ca in cazul dubletelor etimologice mostenite direct din latina si modificate fonetic, apoi reintroduse pe cale savanté ca neologisme (cf. mormdnt-monument, imputa- imputa §.a.). Pentru ca obiectivul principal al lucrarii de fata este o prezentare diacronica a terminologiei religioase, cu stratificarile etimologice necesare, autoarea a acordat (desi putea si o facd mai staruitor).... 0 atentie deosebita pentru procesele de terminologizare, reterminologizare si, evident, determinologizare in cazul surselor imediate ale acestui sector lexical extrem de important si de viabil. in fond, terminologiile ca vocabulare IVspeciale si specializate, se compun din elemente de strat, pe alocuri, de substrat, apoi, de superstrat, adstrat, instrat si perstrat. in cazul dat, cum se stie, stratul latin a fost insuficient pentru a denomina si deservi conceptele si institutiile crestinismului drept una din marile religii ale lumii, dacd nu cea mai mare. Dar avem in el un nucleu esenfial, acela al conceptelor de baz ale cultului crestin, alaturi de alte subansambluri terminologice care denumesc— entitati “concrete”, “palpabile”. In aceasta rezida, printre altele, opozitiile (exploatate in mai toate perioadele mari din istoria literaturii beletristice, si nu numai) intre sacru si profan, celest- pamantean (teluric), peren-efemer, nemuritor-muritor, intangibil - tangibil etc. etc. De aceea, terminologia religioasa, originar, de provenienti latina, a fost necesar, pe masura expansiunii crestinismului, s& se alimenteze din mereu alte si alte izvoare lingvistico-conceptuale, inclusiv din cultele pagane din sudul si nordul Dunarii si din zonele limitrofe (cf. p. 59 s.u. ale lucrarii, unde se aduc numerose marturii in acest sens, de pilda, cele privind “evanghelizarea celulara” s.a.). Avizaté pe deplin, dar oarecum in dezacord cu afirmatiile anterioare, autoarea constata, in capitolul al IlI-lea din prima parte a lucrarii, c& “in provinciile dunarene crestinismul s-a raspandit in limba latina, nu in limba greac&” si ci “Crestinismul a patruns $i in Dacia ca religie a maselor, in secolul al IV-lea, dar mai ales in secolul al V-lea”. Observam in treacat c& in capitolul al IV-lea al aceleiasi parti, ne-am fi asteptat ca, pe unele note semantice ale lexemului Crdciun, si se staruic asupra altor eventuale ecouri de natura lingvisticd ale arianismului, condamnat, in final, ca erezie. Miezul lucrarii il formeazi partea a doua, Aspecte lingvistice ale problemei — cuvinte de origine latind, in care autoarea examineaza stratul lexical crestin din aromanad in Vvcomparatie cu albaneza si cu limbile romanice din Apus. Referirea la albaneza nu priveste, in cazul acesta, dovedirea unor cuvinte de substrat in romana, ci puternica influent latin’ asupra albanezei (s4 ne amintim ca in ajunul elaborarii de catre praghezi a teoriei “uniunilor de limbi” neolingvistii sustineau ci daca albaneza ar fi acumulat mai multe elemente latine ea ar fi devenit o limba ... romanica). Perspectiva (pan)romanica este, metodologic, de asemenea binevenita, fiind vorba nu doar de individualitatea limbii romane in spatiul romanic, ci si de rezistenta stratului latin in portiunea lexicalé-data in conditiile istorice binestiute prin vitregia lor, pe de o parte, si de marile curente, valuri si interferente civilizatorii, inclusiv lingvistice, culte si populare, intre Orientul Apropiat si Europa de sud-est si centrala, pe de alta parte. Consideratiile, juste in ansamblu, ale autoarei despre raporturile intre latina clasicd si cea popular’, ultima vazuta, in spirit neolingvistic (al isogloselor) ca “un ansamblu de tendinte de limbi vorbite, realizate in timp si spatiu, dupa imprejurari” (p. 106) pot fi corijate, ins’, in ce priveste impermeabilitatea latinei la influente aloglote, cel putin la cele ale substraturilor ei. Se comenteaza, pertinent, pierderile din terminologia crestinad in perioada de glottogenez’, ceea ce deschide, implicit, calea discutiilor ulterioare despre compensatiile diminuarilor respective. Interesanta si binevenita este clasificarea cuvintelor latine crestine din punct de vedere spatial, dar si onomasiologic, ultima perspectiva fiind aplicata si lexemelor mediogrecesti, neogrecesti gi de alte origini pe care autoarea le va analiza intr-o lucrare ulterioara. Este de observat, insi, ci minusurile din terminologia religioas’ fafi de latina au fost compensate in romana prin neologizare (episcop, biblie, diacon, monah, parohie, evanghelie etc.). Notabila este grija autoarei pentru corespondentele sud- VIdunarene si cele romanice occidentale ale lexemelor de sursa latina originar’. De apreciat este si atentia pentru conotatiile semantice din ele si pentru atestarile lor, desi in cazul din urma, investigatiile pot fi continuate si aprofundate. Autoarea manifesta prudenta necesara, dar si spiritul critic indispensabil in ce priveste etimologia lexemelor integrale sau doar a sensurilor lor, ca in cazul, foarte dificil, al cuvantului Crdciun (p. 95 $.u.). Concluziile si Bibliografia, bogata si judicios exploatata, uneori in prea stransa dependenfa de ea, ca si pretioasele anexe din h&rti prelucrate dupa ALR si dupa atlasele limbilor romanice apusene, incheie aceasti valoroasa si necesara lucrare, realizata intr-un stil stiintific de inalta tinuti. Lucrarea, dincolo de unele inegalitati si parti perfectibile, dovedeste reale capacitati de investigatie, discernamant critic, aptitudini de sintezi si meritd s& vada lumina tiparului. Suntem convinsi ci autoarea va oferi, cat de curand, publicului interesat urmatoarea carte ca un adaos necesar la actualul volum privind terminologia religioasa pe baze latine in limba rom4na, si anume o sintezd, tot atat de pertinenta, a imprumuturilor aloglote in lexicul religios romanesc, din varii motive, printre ele, dupa parerea noastra, fiind acela cad terminologia data nu ar fi fost, nu este si nu va fi functionala in viata romAnilor crestini fara respectivele imprumuturi. Februarie 2003 Prof.univ.dr. loan Lobiuc Catedra de Limba romana si lingvisticd generala Facultatea de Litere Universitatea “Al.I.Cuza”, Iasi VIIpla inceput a fost Cuvantul,..”” i INTRODUCERE Mircea Eliade, in Tratatul de istorie a religiilor, Bucuresti, 1982, p. 21-31, ca i alti cercet&tori ai fenomenului religios, afirma ca orice atitudine religioasi este o experienf’, o ,,interpretare” particulara a sacrului. Pentru Mircea Eliade, crestinismul popular al roméanilor reprezinta un aspect particular al creatiei religioase de tip folcloric a populatiilor rurale din sud-estul european, realizata prin asimilarea si valorizarea simbolurilor si scenariilor mitologice arhaice, prin proiectarea misterului cristologic asupra intregii naturi si prin ignorarea unor elemente esentiale ale teologiei crestine. Este vorba de acel ,,crestinism cosmic” pe care autorul, cu numeroase exemplificari, inclusiv din ,,teologia popularé romaneasca” (mitul jertfei creatoare, sarbatorile sezoniere, teligia stramosgilor, misterul mortii ca nunta, dansul cathartic al calusarilor etc.), l-a discutat pe larg in lucrari de referinta'. Analiza vietii religioase din spatiul carpato-dunareano- pontic, precum si sondarea realitatilor spirituale ne vor conduce la "Cf. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, in romaneste de P.G. Dinopol, prefata de V. Nicolaescu, Bucuresti, 1978, pp. 147-151; 152-180; idem, Istoria credinjelor si ideilor religioase, vol. Il, De la Gautama Buddha and la trimful crestinismului, traducere de C. Baltag, Bucuresti, 1986, pp. 387-396; vol. Il, De la Mahomed la epoca Reformelor, traducere de C. Baltag, Bucuresti, 1988, pp. 57-58, 96-100, 232-240; 240-247; idem, De la Zalmoxis la Genghis-han, Studii comparative despre religiile si folclorul Daciei si Europei Orientale, traducere de M. Ivanescu si C. Ivanescu, Bucuresti, 1980.12 Carmen-Maria Bolocan concluzia ci aici au existat conditii favorabile formarii unui crestinism cu unele elemente extradoctrinare. Acest demers ne determina si apreciem ca originile crestinismului popular al rom4nilor coboara in vremurile romane c&rora le datoreazi — se pare — cea mai mare parte a incarcdturii sale ideatice. Secolele I-III Teprezinta intervalul care a determinat nasterea unui fenomen de dimensiuni universale. Cu alte cuvinte, atmosfera spiritual creata sub semnul romanismului, cu intreaga sa problematica — gandirea antica, congruentele de idei, concepte, rituri, intre vechea si noua religie, tendinfele spre universalitate si monoteism, mobilitatea adeptilor si a credintelor — constituie baza reald a crestinismului popular al romanilor. Integrarea treptata in romanitate si crestinism a populatiei thraco-dacice si barbare, rezistenta substratului, conviefuirea diferitelor valori spirituale, ecourile mai slabe si mai tarzii_ ale evolutiilor dogmatice, autonomia si izolarea comunitatilor, exercitarea influentei mai multor centre bisericesti, misionarismul intern, absenta lacagurilor de cult, oralitatea culturii religioase incipiente formeaza caracteristicile diferitelor perioade din evolutia crestinismului panda la aparitia etnosului romanesc sia primelor sale structuri politice. Asa cum se va vedea, aceste caracteristici vor fi ,mai prezente” la nord de Dunare si mai estompate intre fluviu si mare. Nu lipsesc afirmatiile cA istoria crestinismului in spatiul carpato-dunareano-pontic se confunda cu insasi geneza poporului roman. Crestinismul a devenit un element de identitate etnicd, de afirmare a apartenentei la un spatiu lingvistic si spiritual, un factor de personalizare si individualizare fata de alte popoare si culturi. Nu intamplator s-a scris ci ,,noi suntem romani fiindcd suntem» La inceput a fost Cuvante 22, crestini si crestini fiindc& suntem romani”. Totusi, aceastd afirmatie ar parea putin emfatica. De aceea, se impune precizarea cé intre romanitate gi cregstinism existi un raport de complementaritate, iar nu de cauzalitate. Cercetarea noastra isi propune sa patrunda, printr-o analiza etimologica, dintr-o perspectiva diacronicd si comparativa, in universul spiritual al religiei crestine, reprezentaté de terminologia ei fundamentala, si realizeze o abordare lingvisticd si teologic- spirituala a notiunilor de baza care definesc crestinismul romanesc. La o privire mai atentd, terminologia crestina in limba romana permite o clasificare destul de clara a lexemelor de origine latina, de origine greaca (stratul bizantin gi cel neogrecesc), de origine greac& dar ajunse in limba romana prin filiera slava, de origine slava si lexeme de alta origine (ebraic&, venite prin filiera greco-slava; turci-dulamd) Aceasta clasificare se va realiza si in functie de ,,domeniul” la care se refera lexemele in discutie (ex. Lumea transcendentald: ceruri, a crede, Dumnezeu etc.; Societatea crestind: crestin, pagan etc.; Edificii, obiecte sacre: biserica, altar §.a.). Eugen Coseriu, in raportul sau, Latinitatea orientald, la Congresul al V-lea al Filologilor Romani (Iasi-Chisinau, 4-9 iunie 1984), califica limba romana din punct de vedere genealogic ca »pur si simplu /atind sau neolatind in toate aspectele ei «mostenite» sau dezvoltate din cele mostenite si care reprezinta structurile ei esentiale”, ,,0 unitate autonomd in cadrul latinitatii in general”, dar »numai o unitate secundaria in cadrul Romaniei orientale”. Din punct de vedere tipologic ea este consideraté drept corespondentul > R. Vulpe, Romanitate si crestinism, coordonate ale etnogenezei roméne, in culegerea De la Dundre la Mare, marturii istorice i monumente de arté crestind, Galati, 1979, p. 21.14 Carmen-Maria Bolocan exact al tipului lingvistic romanic general, iar in plan spatial, drept © arie autonoma, prin lipsa aici a influentei latinei clasice si a refelei de influente bilaterale din spatiul vest-romanic si, mai ales, prin substratul ei specific, prin influenta slava si prin contacte cu alte limbi neromanice in spatiul dunarean’. “La inceput a fost Cuvéntul...” - incercare de sinteza a terminologiei religioase de origine latina in limba romana, ca si lucrarea /mprumuturi aloglote in lexicul religios romdnesc se vor »continuatoare”, in acelasi spirit al exigentei stiintifice, dar dintr-o alté perspectiva, a lucrarii lui Const. C. Diculescu, Vechimea crestinismului la romani. Argumentul filologic, Bucuresti, 1910; a lui Ion Popinceanu, Religion, Glaube und Aberglaube in der Rumanischen Sprachen Niirnberg, 1964, si a recentei lucrari a Simonei Goicu, Termeni crestini in onomastica romdneascd, aparuta la editura Amphora din Timisoara (1999), si s& raspunda acelei ,,spiritualitati originale, caracterizaté prin _luciditatea latinitatii, simtul de taina, propriu Rasaritului™, spiritualitate proprie romanilor. Aceast& spiritualitate presupune o profunda dragoste de viata, intrefinuté de sarbatorile Bisericii si de toate cutumele gi traditiile care insotesc intreg ciclul liturgic. Pe lang& aceasta credinta ,,dogmatica”, putem ins& vorbi si despre o credinta »pagana” la romani, sustinut de superstitii, magie, conceptii care s-au transmis aproape intacte din generatie in generatie, pastrandu-si structura lor originara. > Limba romana”, Chisinau, IV, nr. 3, 1994, pp. 12-13. Simona Goicu, Termeni cregtini in onomastica romdneascé, Timisoara, 1999, p. 6.» La inceput a fost Cuvantul...”” PARTEA iNTAI Privire generala asupra crestinismului in sud-estul europeanuta fost Cuvantul, » La ine. CAPITOLUL | Crestinismul ca factor de etnogeneza si glottogenezd romaneasca in contextul istoriei sud-estului european, primul mileniu 4.H. si inceputul celui urm&tor ocupa, prin complexitatea, durata gi consecintele evenimentelor, un loc cu totul aparte in destinele romanitatii orientale. Aceast’ perioada este caracterizata, dupa cum se stie, de multiple si insemnate evenimente etno-demografice, social-economice sau politice, cu urmari pozitive sau uneori nefaste pentru soarta unor state, popoare sau civilizatii. fn cursul primului mileniu d.H. si in primele secole ale celui urmator, prin locul important pe care il ocupa din punct de vedere geografic in ansamblul spatiului sud-est european, teritoriul carpato-dunareano-pontic a constituit, de multe ori, scena principala a unor numeroase si importante evenimente, cu deosebite semnificatii, evenimente care au cauzat de timpuriu destramarea antichitatii tarzii si aparitia feudalismului. Istoria crestinismului in spatiul carpato-dunareano-pontic sau, mai exact, in spatiul carpato-balcanic (pe ambele maluri ale Dunirii) se identifica cu insdsi geneza poporului roman.18 Carmen-Maria Bolocan Fenomen de civilizatie romana’, crestinismul a devenit un exponent al acesteia in randurile populatiei din zona, un element de identitate etnic&, de afirmare a apartenentei la un spatiu lingvistic si cultural-spiritual, un factor de personalizare si de individualizare faté de alte popoare gi culturi. in acest sens s-a afirmat, nu intamplator, ci ,noi suntem romani fiindcd suntem crestini gi crestini fiindcd suntem romani”, Altfel spus, istoria crestinismului, la Dunarea Inferioara si la Marea Neagra se dezvolté concomitent cu cea a romanitatii in aceste locuri. Urmarind, intr-o perspectiva general, evolutia romanitatii in aceste zone, in céteva perioade ale mileniului I, vom intelege mai bine contextul in care a inceput si s-a afirmat ,,sinteza religioasé a poporului nostru”, cum numea Nicolae lorga, ,,legea romaneasc&””. fnainte de inceperea expansiunii romane in sud-estul Europei, vastul teritoriu cuprins intre Tisia (Tisa), la vest, Tyras (Nistru) si Pontus Euxinus (Marea Neagra), la est, Carpatii Padurosi in nord, si Haemus (Balcani), in sud, era locuit de o populatie relativ unitara (dacii, getii, moesii etc.) — ramura nordica a tracilor. Prezenta coloniilor grecesti pe litoralul vestic si nord- vestic al Marii Negre si infiltrarile scythice (in est), celtice (Transilvania), illyrice (Oltenia), bastarnice (nordul si centrul Moldovei), sarmatice (zona rasariteané) au determinat anumite dislocdri si influente; unii dintre noii veniti au sfargit prin a fi asimilati de c&tre autohtoni®. Populatia geto-dacicd reprezinta ,,baza 5 Cf, Nelu Zugravu, Geneza crestinismului popular al romdnilor, Bucuresti, 1997, p. 61. ® vezi nota 2. 7 Cf. Iorga, Istoria romdnilor, I, Oamenii pamantului (pana la anul 1000), text stabilit, note, comentarii postfata si addenda de 1. Ionita, V. Mihailescu-Barliba, V. Chirica, Bucuresti, 1992, p. 84. ® Cf. Nelu Zugravu, op. cit., p. 61.etnic unitari pe care s-a modelat Tomanitatea in aceast& parte a Europei si care i-a dat specificul”®. Din punct de vedere social-politic, societatea autohton’ a atins, inainte de cucerirea romana, un inalt grad de maturizare social si a inchegat organisme statale solide, recunoscute in relatiile internationale ale epocii. Cat priveste civilizatia acestei populatii, trebuie si remarcim asa-numitul sistem de Spatii organizate — davae, centre politico-administrative, comerciale, militare si religioase, apogeul ei fiind atins in vremea regelui Decebal (87-106), care a desavargit institutiile cristalizate anterior, creand in fortireata Carpatilor 0 monarhie puternica, probabil cea mai ,,coerenta, mai bine organizat& si administrata structura statala, barbara a epocii”!°. Numeroasele si diversele contacte cu lumea meditereana, greaca si elenistic’, macedoneana, sud-tracica, celticd au determinat interesante fenomene de aculturatie, interferente si schimburi de valori culturale, economice, religioase si morale. Acestea s-au amplificat odata cu infiltrarea Romei pe linia muntilor Haemus, a Dunirii Mijlocii si pe litoralul vest-pontic prin antrenarea diferitilor dinasti geto-daci (Cotyso, Dicomes, Roles, Decebal) in telatiile politice si diplomatice ale statului roman, prin luarea de captivi si prizonieri, inrolari de mercenari si organizarea unor zone de control, prin afluxul de negotiatores, ingineri, tehnicieni, mesteri sau dezertori romani, prin adoptarea unor elemente de cultura a ° M. Babes, Unitatea si rdspdndirea geto-dacilor in lumina documentelor arheologice (secolele al Il-lea td. H. — 1 a1), in SCIV(A), XXX, 1979, 3, pp. 327-345, '° H, Daicoviciu, Dacia de la Burebista Ja cucerirea romani, Cluj, 1972, passim.20 Carmen-Maria Bolocan spiritual romana (scrisul latin, practici rituale) de catre unele medii ale societatii geto-dacice'’. Integrarea in lumea romana se va desavarsi prin includerea unei parti a populatiei geto-dacice intre hotarele Imperiului, odata cu formarea provinciei Moesia (1-4, d.H., mariti in 74 prin incorporarea Dobrogei, divizata in 86 in Moesia Inferior si Moesia Superior), desfiintarea statului dac al lui Decebal, intemeierea provinciei Dacia si anexarea parti sudice a Moldovei la Moesia Inferior (101-102; 105-106)". Astfel, o parte a spatiului geto-dac va fi cuprins intr-un cadru de romanitate relativ unitar delimitat, in general, intre Apollonia (Pojani, Albania), Aquileia (Aquileia, Italia) si Carnuntum (Petronell, Austria), la vest, Dyrrachium (Durés, Albania), Thessalonike (Salonic, Grecia) si Byzantium (istanbul, Turcia), la sud, Dunarea Mijlocie gi frontiera septentrionalé a Daciei, la nord, respectiv »provinciile Noricum, Pannonia, Dalmatia, Moesia, Macedonia, Tracia $i Dacia”. Cucerirea Peninsulei Balcanice de c&tre romani s-a facut treptat si destul de incet: de la cdderea primelor localitati illyre de pe malul Adriaticii si pana la ocuparea Daciei au trecut mai bine de trei veacuri'*. Aceast& cucerire a avut loc de la apus la rasarit, de-a lungul Dunarii, si de la sud spre nord, din Macedonia si Tracia rasaritean’ spre gurile Istrului si Nistrului pana in Crimeea. Roma 1 Cf L. Barzu, St. Brezeanu, Originea si continuitatea romanilor. Arheologie $i traditie istorica, Bucuresti, 1991, pp. 97-110. 2 Cf, Nelu Zugravu, [storia romanitafii nord-dundrene (Secolele I- VII). Contribujii la emogeneza roménilor, Iasi, 1994, pp. 12-16; P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii romdnesti, Bucuresti, 1969, passim. 13H. Mihaescu, La romanité dans le sud-est de l'Europe, Bucuresti, 1993, harta 4. 14 Cf Idem, Limba latind in provinciile dundrene ale Imperiului Roman, Bucuresti, 1960, p. 23.pla inceput a fost Cuvantul” 21 devine, cu timpul, ,,un stat continental”'>, a carui ax principala se afla mai la nord, pe vaile Ronului, Padului si Dunirii. in secolele al I-lea — al IV-lea, provinciile dundrene au ajuns centrul de greutate in sistemul de aparare roman si au adapostit legiuni si formatii auxiliare (cohorte), care au contribuit intr-o masuri insemnati la Tomanizarea acestor tinuturi. Faptul c& multi imparati au fost originari din regiunile balcanice dovedeste ci elementul militar a jucat aici un rol primordial. Prin acest element militar au fost inlocuite legaturile directe cu alte teritorii de limba latina si s-a pastrat mai usor unitatea lingvisticd pe un spatiu intins. incepand din anul 35 id.Hr., Octavian Augustus a subjugat definitiv pe ilyri, vindelici, reti, norici si carni si pe celtii din Alpi. intre anii 12 si 10 i.d.Hr., acest imparat a extins hotarele provinciei Dalmatia pana la Dunire. incepand din anul 9 d.Hr., romanii au dus razboi cu panonii. in anul 5 d.Hr., Pannonia apare ca provincie romana, sub acelasi guvernator ca si Dalmatia!®, intre anii 102-107, aceasta provincie a fost divizati in Pannonia Superior si Pannonia Inferior. Sub imparatul Diocletian (284-305), Pannonia Inferior a fost imp&rtita in urmatoarele wdieceze”!’; Pannonia Valeria, dintre Dunire si lacul Balaton, si Pannonia Savia, dintre Dunare si Sava. Romanii au facut prima campanie impotriva populatiilor de la nord de Macedonia in anul 74-73 i.d.Hr., avand ca bazi Macedonia. Se pare ca in anul 29 i.d.Hr. a fost cuceriti toata regiunea dintre Balcani si Dunare, fiind incorporata imperiului sub numele de Moesia. Au fost cuceriti tracii din aceasta regiune: tribalii, mesii, 'S Tbidem. "© Cf. A. Philippide, Originea romGnilor, vol. I, Iasi, 1923, pp. 278- 279. "7G. Ivanescu, Istoria limbii roméne, Tasi, 1980, p. 85 (in continuare se va folosi sigla: Ivanescu, ILR).22 Carmen-Maria Bolocan getii si merdii, si a fost devastata ,,tara celorlalti traci”'*. Totusi, la anul 27 i.d.Hr., Moesia nu se gaseste pe lista provinciilor romane: ea a fost constituité ca provincie, dupa aceea, pana in anul 5 d.Hr., cand apare intéia oara ca ,,provincie romana””, Teritoriul dintre Balcani si Dunare pana la Marea Neagra a fost cucerit de Claudiu in anul 46. Dar stapanirea romana in Dobrogea s-a intarit in ultimii ani ai lui Augustus, cum rezult& din operele poetului Ovidiu, exilat la Tomis (intre anii 9-18 d.Hr.)”°. In anul 86 d.Hr., sub Domitian, Moesia a fost divizati in Moesia Superior si Moesia Inferior. Provincia Tracia a fost constituité sub Claudiu, in anul 46 sau 47 d.Hr., poate chiar sub Domitian, in anii 69-79"). in anul 9 d.Hr., romanii pun stpanire pe teritoriul riveran din fata Moesiei, de la Olt la Nistru; inainte de anul 5 d.Hr., incep s& navaleasca pe tritoriul dacic, iar pe la anul 9 d.Hr., dacii erau dispusi si li se supund. Deoarece dacii de la nord de Dunare continuau sa atace Moesia, Domitian i-a atacat (anii 85-90 d.Hr.), dar a trebuit s& incheie o pace rusinoasi. Abia Traian a pus capat acestor stari de lucruri si a cucerit ,,tara dacilor dup doua razboaie grele (101-102, 105-106)”. Dacia a fost transformata in provincie romana in anul 107 d.Hr. in vederea apararii granitei imperiului, romanii au instalat garnizoane pe malul drept al Dunarii si au cladit cetiti care au devenit in curand orase. Viata romana se concentreaz in special in aceste orase de pe Dunare. Dar, cu timpul, se ridica orase si in interior, pe marile drumuri de circulatie: 18 4. Philippide, op. cit., p. 279. 19 Ibidem, pp. 279-280. 20 Cf. R. Vulpe, I. Barnea, Din istoria Dobrogei, II, Bucuresti, 1968, pp. 37-40. 21 Cf. A. Philippide, op. cit., p. 280. 2 ©. Daicoviciu, O noud diploma militara din Dacia, in SCIV(A), IV, 1953, p. 546.pla inceput a fost Cuvantal...”” cas Scupi, Naissus, Serdica etc. Aceste orase vor deveni centrele de romanizare a teritoriului moesic. Dacia a fost stépanita de romani pana in 271, adici timp de aproape 165 de ani. in 159 a fost divizata in Dacia Inferior si Dacia Superior, iar dupa 168, a fost din nou imparfiti in Dacia Malvensis, la sud, Dacia Apulensis, la mijloc si Dacia Porolissensis, la nord. Dacia cuprindea ,,partea de rasarit a Banatului, Oltenia si Transilvania (afara de raioanele Nasaud, Toplita, Gheorghieni si Ciuc)”. ,,Evacuarea trupelor romane a avut loc in 271”*; ele au luat cu sine si o parte din populatia civila. Acestia au fost asezati la sud de Dunare, in Dacia Aureliana, formand provincia Dacia sud-dunareana. Ea cuprindea Dacia Ripensis, pe langé Dunare, si Dacia Mediterranea sau Dardania, la sud. Sub Diocletian, din Moesia Inferior a fost desfacuta provincia Scythia Minor, Dobrogea actualé. La 395, cand Imperiul Roman s-a divizat in Imperiul Roman de Rasirit si Imperiul Roman de Apus, Dalmatia (fara Praevalis) si Pannoniile au fost incluse in Imperiul Roman de Apus, iar Moesia Superior, Moesia Inferior si Dacia, in Imperiul Roman de Rasarit. Cucerirea romana a durat mai bine de trei veacuri sia fost un proces extrem de complex. Populatiile locale, fiind infrante prin Superioritatea militari la care se adaugi prestigiul culturii si al civilizatiei romane, ca si, mai ales, al limbii latine, au continuat si Se opund cotropitorilor si au dus o lupti sustinuta pentru a-si recuceri libertatea. De aceea rispandirea limbii latine a intampinat destule greutati, mai ales in localitafile muntoase si departate de centrele urbane. Cucerirea romani a schimbat fundamental devenirea istoricd a populatiilor locale. fn planul istoriei imediate, aceasta a a °° H. Mihdescu, Limba latind..., p. 29. ** Tbidem.cs Carmen-Maria Bolocan insemnat disparitia vechilor organisme statale, incetarea unor forme aparte de organizare, stramutari de populatii, modificari in structura sociala. Paralel cu aceasta, asupra acestor teritorii s-a instaurat o noua autoritate, s-au introdus noi forme de viati, valori culturale si religioase specifice, care, in procesul de romanizare, s-au suprapus peste cele autohtone, au interferat cu ele sau le-au asimilat, dnd, astfel, romanitatii de aici un anumit specific. in spatiul romanesc al Moesiei Inferior — Dobrogea si sudul Moldovei, elementele etnice principale venite in contact cu noua ordine romana au fost getii la care s-au adaugat ,,grecii din orasele vest-pontice””>. Getii sunt atestati de sursele literare, onomastica de pe inscriptii, toponimia provinciald, descoperirile arheologice. Organizati in comunitati conduse uneori de princepes locorum sau in alte forme administrative, getii erau cei mai numerosi locuitori ai provinciei”®. La acest fond local tracic s-au adaugat grupuri de geti nord-dunareni stramutati in dreapta Dunarii2’, intarindu-se astfel baza etnica traci peste care s-a suprapus romanitatea intre Dundrea de Jos si Marea Neagra. Cat priveste grecii din orasele Pontului Sting, acestia au fost integrati in Imperiu sub diferite formule juridice, »Pastrandu-si, ins’, specificul cultural si lingvistic pe tot parcursul stapanirii romane””®, > Nelu Zugravu, Geneza..., p. 62. °° Cf. Em. Dorutiu Boili, Populatia Dobrogei in epoca romand (secolele I-Ill), rezumatul tezei de doctorat, Bucuresti, 1974, pp. 3-7; S. Sanie, Civilizajia romana la est de Carpafi si romanitatea pe teritoriul Moldovei (secolele Il i.d.Hr. — IH a. Hr.), lasi, 1981, pp. 91-96. *" Cf. Strabon, Geografia, VII, 3, 10, traducere, notite introductive, note si indice de F. Vant-Stef, vol. II, Bucuresti, 1974, p. 173. 8 Al. Suceveanu, in culegerea coordonati de Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja romaine, Bucuresti, 1991, pp. 39-47.ta inceput a fest Cuvantul...” 5 Romanizarea teritoriului romanesc dintre hotarele Moesiei Inferior se prezinta, in secolele LIII, astfel: 0 parte poarta amprenta valorilor greco-orientale (regiunea litorala), cealalta parte prezinta trasaturile valorilor occidentale (partile centrale si vestice). Aceste doua aspecte sunt in masura si explice anumite particularitati ale Contextului cultural si religios (atasamentul pentru divinitatile locale, patrunderea timpurie a culturii divinitatilor orientale, sincretismele mai elaborate, conservarea mai indelungat3 a unor obiceiuri traditionale, un limbaj religios mai »levat”) in care ,a inceput raspandirea crestinismului””?, in Dacia, suportul etnic pe care s-a modelat si dezvoltat Tomanitatea a fost, spre deosebire de Moesia Inferior, in special, factorul local geto-dac. O serie de argumente, prezente in proportii diferite (informatii literare, epigrafice, descoperiri arheologice, elemente toponimice, hidronimice si lingvistice) atest faptul ca Populatia locala era elementul cel mai numeros si mai statornic in provincia nord-dunareana asupra caruia a avut loc ,,transferul de autoritate si de civilizatie romana”>° (dar acelasi lucru se poate spune si despre Moesia Superior si o parte din Moesia Inferior, in Bulgaria de astazi). Impactul roman a atras dupa sine unele urmari: distrugerea davae-lor, dezafectarea locurilor de cult, dislocarea unei Parti a populatiei, incetarea oricdrui rol politic al aristocratiei locale, dezvoltarea Societatii autohtone mai ales in mediul rural, Aceste stari de lucruri explicd unele dintre particularitatile cadrului religios si cultural al provinciei: absenta sincretismului daco-roman, inexistenta templelor si a Personalului sacerdotal indigen, conserva- torismul zonelor rustice. — 2 rp, Ibidem. *°'D. Protase, Problema continuitafii in Dacia in lumina arheologiei $i numismaricii, Bucuresti, 1956, pp. 15-102,26 Carmen-Maria Bolocan Al doilea factor uman care a contribuit la profilul specific al romanittii gsi care se referé la substrat, la _particularitatile romanizarii in Dacia a fost cel roman. Colonizarea cu cetiteni romani si alti locuitori ai Imperiului a avut in aceast& provincie un caracter oficial si organizat, o fluenté maxima, cuprinzand ,,toate formele de habitat si vizind toate laturile vietii”®’. O contributie remarcabila in procesul romanizarii a adus-o numarul mare de militari si veterani proveniti din cele 2 legiuni, 21 alae, 45 cohortes, 18 ,numeri”””, infiintarea si dezvoltarea a 11 orase, precum si a altor asezdri_ cu aspect cvasiurban sau purtand _pecetea romanismului’’, integrarea autohtonilor in formule administrative si social-juridice specific imperiale (districte provinciale, territoria ale oraselor gsi unitatilor militare)**, orientarea economicd, demografica culturala si lingvistic’ spre Occidentul latinofon, »transferul de culturé romana”**, utilizarea exclusiva a latinei in administratie, in sistemul juridic, ,,in raporturile dintre autoritati gi particulari””°. Astfel timp de peste 150 de ani, tinutul carpato- dunarean a beneficiat de valorile civilizatiei romane, romani- zandu-se intr-un mod profund gi ireversibil in ,,spiritul valentelor *' C.C. Petolescu, Simbioza daco-romand $i romanitatea carpato- dundreand, in Revista de Istorie, Institutul de Istorie ,N. Iorga”, Bucuresti, XXXIX, 1985, nr. 7, pp. 635-649. » Ibidem, pp. 55-60. * Cf. Idem, Scurtd istorie a Daciei romane, Bucuresti, 1995, pp. 73- 78; Nelu Zugravu, Istoria romanitafii..., pp. 83-91. * Cf. CC. Petolescu, Scurtd istorie..., pp. 47-54, 99-105; Nelu Zugravu, [storia romanitdtii..., pp. 20-44, 50-51, 77-83. * Mihai Barbulescu, Interferenje spirituale in Dacia Romand, Cluj- Napoca, 1984, passim; Nelu Zugravu, Istoria romanitafit..., pp. 83-91. © H. Mihaescu, La langue latine dans le Sud-Est de l'Europe, Bucuresti/Paris, 1978, passim; I. Fischer, Latina dundreand. Introducere in istoria limbii, Bucuresti, 1985, passim.» La inceput a fost Cuvantul, occidentale ale acesteia’*”. Aceasti stare de lucruri, privité din perspectiva culturala si lingvisticd, va face ca si dupa retragerea autoritatilor imperiale din 274/275°*, populatia ramasa sa-si pastreze caracterul latinofon si s4 continue legaturile cu romanitatea sud-dunareana. Ea va juca un rol important in ascensiunea crestinismului la nord de Dunire, intrucdt acesta (crestinismul) va fi in strans& dependenta de evolutia comunitatilor din dreapta Dunarii. StApanirea romana la nordul Dunarii nu s-a exercitat asupra intregului spatiu locuit de cdtre geto-daci. Au ramas in afara provinciilor Moesia si Dacia, teritoriile Crisanei, Maramuresului, Moldovei si Munteniei (asa-zisa zona sudica era, de fapt, limes-ul de aparare de la Galati; nu existi nici 0 dovada c& romanii ar fi inclus in Dacia sudul Moldovei). Evolutia acestor teritorii a fost strans determinati de noul context politico-militar din Europa Orientala, dominat de prezenta Romei, prezenté soldaté cu intretinerea unei anumite stiri de dezorganizare politic’ a triburilor locale, disparitia asezarilor intarite, predominarea unui mod de viafa rustic, decadenta aristocratiei autohtone. Aceste fapte vor avea consecinte in planul vietii spirituale: dezafectarea marilor sanctuare din regiunea est-carpaticd (Brad, Racatiu, Barbosi), ,,trecerea la manifestiri de religiozitate mai simple, fari doctrine elaborate, disparitia castei preotesti, abandonarea unor simboluri si cutume”?. Cercetirile arheologice au demonstrat ca, alaturi de elementele traditionale, in mediul autohton se intalnesc numeroase produse de factura romana (amfore, opaite, vase de sticla, podoabe, monede), care atesta intensele si variatele legaturi intretinute de populatia geto-dacica extraprovincial cu Imperiul Roman. Acestea *7 Nelu Zugravu, Geneza..., p. 64. ** Idem, Istoria romanitéii..., pp. 96-112; L. Barzu, op.cit. pp. 186- 230. » Idem, Geneza..., p. 65.28 Carmen-Maria Bolocan au fost facilitate de stapanirea temporara a unor zone din arealul dacic (sud-vestul Moldovei, Muntenia), de supravegherea atentd a triburilor libere prin construirea unor castre sau puncte de observatie (Pietroasele, jud. Buzau, Siria, jud. Arad), de existenta unor drumuri comerciale care legau Dacia de finuturile extracarpatice, de contactele dintre dacii liberi si cei aflati sub stapanirea imperiului, precum gsi de ,,prezenta unor captivi romani™?. Astfel influenta romana, inceputi aici inainte de cucerirea romani prin adoptarea unor aspecte ale culturii materiale, a cunoscut in timpul stipanirii romane, din secolele I-III, un nou impuls: pe fondul vechi geto-dacic se dezvoltd neintrerupt o civilizatie infloritoare, influentaté puternic de cultura romana, unitara cu aceea atestata in restul teritoriului Daciei*'. Acest fapt va constitui o premisa favorabila a integrarii in romanitate in perioada ulterioara, un rol important revenind, in acest sens, crestinismului de limba latina’. Totusi, nu exist’ nici o dovada a integrarii in romanitate a Moldovei si Munteniei, dupa parasirea Daciei. Este doar o simpli ipotezi a istoricilor. Germanicii aw impiedicat extinderea, ei s-au suprapus peste carpi, nu romanii. Istoria spatiului carpato-dundreano-pontic in intervalul dintre retragerea autoritatilor romane din Dacia (274/275) si sudul moesic al Moldovei, si trecerea vizigotilor in Imperiu sub presiune hunicd (376-381)" este marcati de importante schimbari pe plan politic, cultural si religios. Aceste schimb&ri vor avea consecinte deosebite pentru destinul romanitatii dunarene. * Ibidem. * Cf. Dan Gh. Teodor, Crestinismul la est de Carpafi, de la origini pana in secolul al XIV-lea, lagi, 1991, p. 19. ® Cf N. Zugravu, Istoria romanitajii. Petolescu, Scurtd istorie..., pp. 139-157. * Idem, Geneza..., p. 66. pp. 121-126; C.C.» La inceput a fost Cuvantul. Unul dintre aspectele cele mai semnificative ale acestei evolutii, cu importante implicatii si in istoria crestinismului din regiune, este desavarsirea, in perioada amintita, a geografiei civile a sud-estului european, formata din: dioceza Illyricum (illyricum Occidental), cuprinzénd provinciile Pannonia Prima, Savia, Dalmatia, Valeria, Pannonia Secunda, Noricum Ripariensis, Noricum Mediterranea“, prefectura Illyricum (Illyricum oreintal), cuprinzand diocezele Dacia si Macedonia cu provinciile Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Praevalis, pars Macedoniae Salutaris II], Achaia, Macedonia Prima, Thessalia, Epirus Vetus, Epirus Nova, Creta, pars Macedoniae Salutaris 1*; dioceza Tracia (supusa prefectului pretoriului Orientului), care cuprindea_provinciile Europa, Rhodope, Tracia, Haemimontus, Scythia (Scythia Minor), Moesia Secunda*®. in acest context, Dobrogea, care, intre secolele I-III ficuse parte din Moesia Inferior, a format o provincie aparte, Scythia (Scythia Minor). Informatiile literare, datele epigrafice si descoperirile arheologice atest intensa activitate de consolidare a stépanirii romane in Scythia Minor in perioada 284-378, reala inflorire economica si culturala a teritoriului. in concluzie, Scythia Minor a fost, pana la trecerea vizigotilor in Impeiu (376-381), 0 provincie de 0 autentica civilizatie roma-no-bizantina, ,,un adevarat “ Cf. Em. Demougeot, De I’unité a la division de l'Empire romain (350-410), Essai sur le gouvernement impérial, Paris, 1951, p. 143. *’ Cf. J. Palanque, La préfecture du prétoire d'Illyricum au IV siécle, in ,Byzantion”, 21, 1951, pp. 5-14, “* vezi lucririle de la notele 43 si 44, la care se adaugi Em. Demougeot, La formation de l'Europe et les invasions barbares, Il, Paris, 1979, passim.30 Carmen-Maria Bolocan focar de romanitate si de la un anumit moment, de crestinism pentru populatia din stanga fluviului’”. Cat priveste teritoriul fostei provincii Dacia, evacuarea ordonata de Aurelian (270-275) a determinat o evolutie particulara a romanitatii nord-dunarene. O prima particularitate a acestei romanitati este incetarea treptaté a culturii scrise si o a doua »inaugurarea unei lungi perioade iliterate”**. Desi inscriptii de mici dimensiuni s-au descoperit in p&rtile septentrionale si centrale ale fostei provincii [Porolissum (Moigrad”, Biertan®’, Micia®')], cele mai multe epigrafe provin din regiunea sudica, intrata efectiv sub controlul Imperiului [Drobeta, Sucidava®*, Romula (Resca, jud. Dolj), Dierna (Orgova, jud. Mehedinti)]. Aceasté ,,oralitate a culturii daco-romanilor a determinat consemnarea in crestinismul roménesc a unor urme ale vechilor credinte”*>. Restructurarile administrativ-teritoriale produse in Imperiul roman au reverberat si la nordul fluviului. Sursele literare, inscriptiile, descoperirile arheologice si numismatice demonstreazd c& autoritatea Imperiului s-a facut simtita in partile sudice ale fostei provincii, care au fost inglobate in noile provincii de frontier’. Astfel prezenta ciramizilor cu stampila legiunii a V-a Macedonica, ‘7 Em. Popescu, Dobrogea si teritoriile romanesti nord-dunarene in secolele IV-VI, in Symposia Thracologica, Institutul Roman de Tracologie, Bucuresti, 7, 1989, pp. 189-198 (Sym Thr). ** L. Barzu, Romanitatea orientald intre secolele IV-VII d.Hr., in vol. Din istoria Europei romane, Oradea, 1985, p. 264. *° Cf. Em. Popescu, Inscripfiile grecesti si latine din secolele IV-XII descoperite in Roménia, culese, traduse in romAneste, insotite de indici si comentate de Em. Popescu, Bucuresti, 1977, p. 434 (IGLR). 5° Tbidem, p. 438. *" Ibidem. * Tbidem. °3 Nelu Zugravu, Geneza..., p. 67.La inceputa fost Cuvantu, descoperite la Sucidava (Celei, jud. Olt)’, Hinova (jud. Mehe- dinti)”, cele cu siglele legiunii a XIII-a Gemina de la Desa Gud. Dolj)**, Drobeta (jud. Mehedinti)”, Dierna (Orsova, jud. Mehe- dinti)**, Baile Herculane (jud. Caras-Severin)”® sau ale altor unitati apartinand Daciei Ripensis gasite la Hinova (jud. Mehedinti)®, Sucidava, Drobeta, Dierna, Dubova (jud. Mehedinti)®', ca si existenta podului dintre Oescus (Ghighen, Bulgaria) si Sucidava arata cd teritoriul dintre varsarea Cernei si a Oltului in Dunare, intra in componenta provinciei sud-dunarene, Moesia Prima. Aceasti stare de lucruri incita la analiza unei probleme insufucient tratate in istoriografia crestinismului romAnesc, si anume o posibila depen- denta canonica a unora dintre comunititile din fosta provincie nord- dunareana de autoritatile eclesiastice din dreapta Dunarii. Intervalul istoric cuprins intre domnia lui Teodosie I (379- 395) si Leon I (457-474) este unul dintre cele mai dificile din istoria Imperiului oriental: este vorba de disputele religioase ce au loc pe plan intern si de ameninfirile barbare, pe plan extern. Cat priveste procesul de romanizare, se poate observa ci are loc desavarsirea lui in tinuturile dintre Balcani, Dunare si Marea Neagra, pana la mijlocul secolului al V-lea. Acest fapt este ilustrat, * Cf. IGLR, p. 427. °° Cf. M. Davidescu, Cetatea romand de la Hinova, Bucuresti, 1989, pp. 33-34, °° Cf. IGLR, p. 401. *7 Ibidem, pp. 402-403. *8 Ibidem, pp. 414-415. * Ibidem, p. 420. ° Cf. M. Davidescu, op. cit. passim. *' Cf. IGLR, pp. 288A-298; 404-422,32 Carmen-Maria Bolocan printre altele, de disparitia din izvoare a denumirilor etnice si »generalizarea termenului de Romani”, Un rol deosebit in acest sens a jucat puternica ascensiune a crestinismului: in Scythia Minor, episcopul de Tomis este apreciat de autoritatea imperiala drept un model de credinfaé ortodoxa; raporturile sale cu alte centre din Imperiu se amplifica si, probabil, in aceasta perioada, este ridicat la rangul de arhiepiscop autocefal®. Dominatia hunica, care caracterizeazi aceasta perioada, s-a extins si asupra populatiei nord-dunarene si a determinat intreru- perea temporara a raporturilor cu crestinatatea sud-dunareana, iar evolutiile din sfera vietii materiale si spirituale a populatiei romanizate vor avea consecinte importante pentru istoria crestinismului nord-danubian: dispersarea unor comunitati, trecerea la forme mai simple de organizare a credinciosilor, contactul cu adepti ai unor tendinfe eretice (arienii), pastrarea si conservarea unor credinte antice, preluarea cu intérziere a noilor elemente de dogmatica. Asupra acestor aspecte vom zabovi intr-un subcapitol viitor. Destramarea confederatiei hunice (454) a marcat inceputul unei perioade de relativa acalmie (pana in 568 — distrugerea regatu- lui gepidic) si a unei perioade de intensa activitate constructiva. Astfel, tinutul dintre Balcani, Dunare si Mare redevine un centru de civilizatie romano-bizantina. Elementul central prin care se caracterizeaza aceasta civilizatie — in ceea ce inseamna organizare, mod de viata, limbaj, forme artistice — este profundul sau caracter crestin. © M. Simpetru, Romanizarea populafiei daco-trace dintre Dundare si Haesmus in epoca romand tarzie, in Sym Thr, Tulcea, 7, 1989, pp. 360-362. © Cf. Nelu Zugravu, Geneza..., p. 70.» La inceput a fost Cuvantui La triumful acestei civilizatii crestine au contribuit: inmultirea numarului de episcopii in provinciile dunarene, noua organizare ecleziasticd a Illyricum-ului oriental realizati odati cu infiintarea arhiepiscopiei Justiniana Prima‘, cresterea rolului episcopului in administratia urbana, ,,infiintarea a incd 14 episcopate in Scythia Minor”® s.a. Aceasté perioadi a avut urmari pozitive si pentru Tomanitatea nordici. Cultura materiald si spirituala (extinderea jurisdictiei arhiepiscopiei Iustiniana Prima si asupra acestei zone) se caracterizeaza printr-o mare unitate. Practic, din acest moment, se poate vorbi de romanici ,,stramosii cei mai apropiati ai romanilor”®’. Un rol important in acest proces de uniformizare culturala si lingvisticd trebuie sa-l fi jucat crestinismul latinofon care cunoaste, dupa cum vom vedea, o dezvoltare deosebita. Etapa istoricd delimitata de instaurarea dominatiei avare in spatiul nord-dunarean si migratia bulgarilor (568-680) reprezinta ultima secventi de timp din evolutia populatiei traco-romanice c&tre romanitate. P&trunderea bulgarilor, trecerea lor prin Imperiu si recunoasterea de catre diplomatia bizantina a formatiunii politice bulgaro-slave (680/681) au marcat nu numai intreruperea temporara a legaturilor directe dintre spatiul dobrogean si Constantinopol, dar si_,,o severa restrangere a ariei de etnogenez’ romaneasca”®, “ Novella XI,2 in FHDR, II, p. 377. © Cf. Al. Bamea, Limesul danubian al provinciei Moesia Inferior, Organizarea militara si civild, in Cultura si civilizafie la Dundrea de Jos, Calarasi, 3-4, 1987, pp. 290, 292. °° M. Simpetru, Orase si cetéfi romane tdrzii la Dundrea de Jos, Bucuresti, 1994, pp. 105-112. * L. Barzu, Continuitatea creatiei materiale si spirituale a poporului roman pe teritoriul fostei Dacii, Bucuresti, 1979, p. 73. °$ Nelu Zugravu, Geneza..., p. 75.34 Carmen-Maria Bolocan Aceste evenimente au afectat si populatia romanicd nord- dunareana. Astfel, datorita stabilirii avarilor in bazinul Tisei, o parte a romanicilor a fost dislocata spre est sau sud. Paralel cu acest fenomen, a avut loc si o deplasare a unor grupe de gepizi catre Transilvania. Conviefuirea dintre gepizi si romanici va determina exercitarea unor influente eretice si pagdne asupra crestinismului autohton®, insa, evenimentul cel mai important din aceasté perioada, care a influentat istoria romanitatii nord-dunarene a fost migratia slavilor (a doua jumatate a secolului al VI-lea). Oamenii de stiint4 au aratat ci elementele specifice culturii slave s-au format tarziu, cu putin inainte de migratia lor, fara s& beneficieze de influentele civilizatiei romane, asa cum s-a intamplat cu germanicii”®. Acest fapt explicd realitatea evidentiaté de cercetatori: inferioritatea culturala a slavilor fata de populatia protoromaneasca. Nivelul scdzut de dezvoltare a slavilor a limitat influentele lor asupra protorominilor. Specialigtii in domeniu au demonstrat ca, in acest interval, procesul de aculturatie s-a produs dinspre localnici spre slavi. Abia dupa ce s-au integrat in comunitatile romAnesti, slavii au putut transmite anumite elemente lexicale si spirituale. in pragul noului mileniu (secolele VIII-X1), lumea sud-est- europeana in care a aparut si s-a afirmat neamul romanesc devine treptat un spatiu medieval si crestin. Astfel, cdstigarea bulgarilor de catre Biserica bizantina (864), marea reconquista bizantina, soldata, printre altele, cu reinstaurarea controlului imperial intre Dunarea de Jos si Marea Neagra (971) si apoi ,,intreg spatiul dintre Balcani si ® Ibidem. ” Ibidem, p. 76.» La inceput a fost Cuvantul. fluviu (1018), sedentarizarea triburilor maghiare gi apoi crestinarea lor (1001), aparitia cnezatului de Kiev si crestinarea statului polon in 966 au pus in contact societatea romaneasca cu entitati politice crestinate, crestinismul roménilor devenind unul politic, ,,statal””?, ”| A. Gabor, Dobrogea in timpul lui Alexios I Comneanul, in BOR, 109, 1991, nr. 1-3, p. 105. ” Nelu Zugravu, Geneza..., p. 79.36 Carmen-Maria BolocanCAPITOLUL al Il-lea Crestinismul in etnogeneza romaneasca §2.1. Crestinismul in etnogeneza romaneasca — privire sintetica Z&mislit in Imperiul roman, mai exact in Palestina, crestinismul, cu toat noutatea lui (monoteista), nu putea si nu se »,altoiasca” pe religiile precrestine, multe, in mod ciudat, »pagane” tocmai prin exclusivismul lor, a gasit conditii favorabile raspandirii sale: multitudinea cailor de comunicatie, mobilitatea populatiilor, dezvoltarea_urbanistic’, pacea universala, sincretismul ideilor. Ascensiunea lui a inceput intr-un moment cand universul spiritual al paganismului prezenta numeroase puncte convergente, practici apropiate, tendinte asemandtoare cu noua religie, pe care aceasti noua religie le-a acceptat ori le-a respins cAteodat&. Din aceste consideratii rezulté faptul ci geneza crestinismului nu poate fi Judecata in afara acestui cadru de civilizatie romana. Paganismul primelor trei secole ale erei crestine n-a fost lipsit de o anumita forté. Astfel analizele recente (datorate mai ales38 Carmen-Maria Bolocan lui Jean Bayet”’, Yves Lehman”, Marcel Le Glay”® s.a.) au reliefat numeroase aspecte, precum reactivarea unor credinte, pelerinaje numeroase la sanctuare renumite, misionarism gi prozelitism religios, inmultirea considerabila a numelor ,,mistice”, refaceri de temple etc., generatoare ale unor tendinte noi in sensibilitatea religioasa din perioada Imperiului. ,,Al doilea paganism” sau ,,noul paganism”, respectiv religiozitatea care a urmat celei elenistice si a fost contemporana cu progresul crestinismului, a evoluat catre un nou concept de pietate, postuland ideea providentei universale, urmarind o interiorizare a sentimentelor, estompand, astfel, formalismul si ritualismul provocat de pluralitatea divinitatilor si a credintelor. Cele mai importante dintre aceste fenomene tin de natura »intemna” a religiilor pagdne. Unul dintre cele mai importante . fenomene este pretuirea aratata divinitatilor ,,etnice”. In acest context, zeitatile locale s-au bucurat de o consideratie deosebita, atasamentul fata de ele constituind dovada apartenentei la o comunitate si expresia solidaritatii acesteia. Apologeti precum Tertulian si Minucius Felix, scandalizati de aversiunea contemporanilor fata de crestini si de refuzul lor de a considera credinta acestora drept religie, erau nevoiti sé recunoasca devotiunea speciala pe care diferitele ,,provincii”, ,,orase” si »popoare” 0 aveau pentru ,zeii lor nationali””®. in lumea mediteraneana, credintele ancestrale locale au reprezentat unul dintre obstacolele raspandirii crestinismului. Anumite elemente ™ Cf. J. Bayet, Histoire politique et psychologique de la religion romaine, 2° edition, révue et corrigée, Paris, 1969, pp. 194-239. 4 Cf Y, Lehmann, La religion romaine des origines au Bas-Empire, Paris, 1981, pp. 83-122. "5 Cf. M. Le Glay, La religion romaine, Paris, 1971, passim. 76 Tertulian, Apologeticum, XXIV, 8-10 (PSB, 3, p. 78).39 yla inceput a fost Cuvantu exist, in acest sens, si in provinciile Scythia Minor si Dacia. Astfel, in orasele grecesti vest-pontice, care, aga cum a aratat D.M. Pippidi, si-au pastrat amprenta elenica pani la sfarsitul Antichitatii”’, intregul panteon clasic, in frunte cu Dionysos la Callatis, Apollo la Tomis si Apollo Ietros la Histria, a ocupat in vremea Imperiului un loc aparte intre credintele locuitorilor’’. Situatia Daciei este, din aceast’ perspectiva, diferiti. Printre consecintele cuceririi romane s-au numirat distrugerea templelor autohtone si disparitia clasei sacerdotale geto-dacice. fn teritoriul roman nord-dunarean nu existi nici o informatie sigura care si aminteasca de vechile zeitati sau de institutiile religioase (temple, preoti) ale localnicilor. Totusi, asa cum au ardtat unii cercet&tori, in mod special Mihai Barbulescu, variantele locale pe care le imbraca iconografia Dianei”, popularitatea de care se bucuri aceasta in Dacia, ca si epitetele mellifica, stabilis, examinatrix, venatrix, denota nu numai o ,,credinté autohtona in forma romana”®, ci si expresia particularé a unei religii ,,populare” (in sensul de ,,foarte raspandit4”), specific’ doar acestui tinut imperial. in acest sens, Vasile Parvan a ar&tat ci in vocabulele zand si zdnatec trebuie si Percepem ecoul antagonismului dintre adeptii crestinismului in ascensiune si ,,adoratorii inca numerosi ai Dianei-dianatici”®!, ” Cf. D. M. Pippidi, Scythica Minora. Recherches sur les colonies gréques du litoral roumain de la Mer Noire, Bucuresti/Amsterdam, 1975, passim. *$ Cf. Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja romaine, pp. 131- 133, ” Cf. Mihai Barbulescu, Interferenje..., Cluj-Napoca, 1984, passim, °° Ibidem. *\ V, Parvan, Contribuii epigrafice la istoria crestinismului daco- roman, in culegerea Studii de istoria culturii antice, editie, studiu introductiv, note, comentarii, indice de N. Zugravu, cuvant inainte de Al. Zub, Bucuresti, 1992, pp. 231-232.40 Carmen-Maria Bolocan Locuitorii spatiului carpato-dunarean stiau ca un zeu poate fi ,,iubitor de oameni” (philanthropos), ,,milostiv” (,,ascultator”, ,indurator”), (epekoes), ,,sfant” (sanctus) etc. V. Parvan a subliniat cat de importante sunt unele dintre aceste ,,epicleze in geneza vocabularului crestin”®?. »Vitalitatea” pagdnismului poate fi probata si prin elemente care tin de aspectul ,,extern” al credintei. Este vorba de constructiile si reconstructiile de temple, ridicarea de portice si culinae destinate banchetelor sacre, reuniunea periodicd a asociatiilor religioase in vederea pranzului sacrificial, sarbatorile religioase, prozelitismul practicat de unele categorii de preoti etc. Cu aceasta atmosfera religioasa s-a confruntat crestinismul in ascensiune. Pentru a castiga adepti, el a trebuit si faci anumite concesii, si accepte unele idei si practici, ce vor sfarsi prin a fi incorporate in noua matrice spiritual. ,,Vitalitatea” pagdnismului explici, agadar, prelungirea credintelor antice in spatiu romanesc mult timp dupa oficializarea noii credinte si persistenta lor, sub diferite forme, in spiritualitatea romaneasca. Teologii au aratat cd mesajul evanghelic propunea o intreiti noutate: una fafa de Dumnezeu — iubitor al intregii umanitati — asadar, spre deosebire de vechile zeitati, anational si asocial, iertator; una fafa de om, colaboratorul si fiul lui Dumnezeu, chemat si-l imite pe Acesta prin dragostea de viata, de fratii sii intru credin{a gi de intreaga umanitate si indemnat si dobandeasca viata vesnica prin sfintenie; una fafa de religie, apreciaté nu ca un »contract” particular cu divinitatea, ci ca o cale de apropiere de lisus Hristos. Exegeza moderna a dezbatut, nu de putine ori in contradictoriu, problematica raporturilor dintre cregstinismul © Tbidem, pp. 220-223, 232-236.pla inceput a fost Cuvantul,..”” 41 primitiv si Antichitatea clasicd, influentele exercitate de credintele si practicile pagane asupra celor crestine etc. Cert este ci in veacurile II-III religiozitatea pigana prezenta vadite tendinte spre monoteism si universalitate*’; ele au pregatit, intr-un fel sau altul, ascensiunea crestinismului in lumea mediteraneana. Printre cei mai importanti factori ai pregatirii Evangheliei au fost monoteismul iudaic si ideile vetero- si neo-testamentare vehiculate de diaspora evreiascé, precum conceptul de Dumnezeu transcendent si universal tendinta de abstractizare extrema, multiplicarea si personificarea intermediarilor dintre Cel Prea inalt si om (,,Intelepciunea divina”, ,,Cuvantul lui Dumnezeu”, ,,Spiritul lui Dumnezeu”) etc.**, La acestea se addugau unele practici liturgice, rituri si simboluri religioase, care au trecut in noua credinta sau doar le-au influentat pe cele specific crestine, precum caracterul mesianic, eschatologic si euharistic al pestelui, consacrarea unor zile ale intervalului siptimanal, ritul inhumatiei. insi in Scythia Minor si in Dacia elementele evreiesti sunt slab reprezentate. Unul dintre marile curente de gfndire ale Antichitatii »concurent” al crestinismului, a fost gnosticismul. Adevarat sistem filosofic gi religios, care reuneste elemente originare din toate patrimoniile religioase ale secolelor I-II, inclusiv cel crestin, gnosticismul a vehiculat idei precum: Dumnezeul suprem absolut, transcendent, invizibil, necunoscut, nenumit, Treimea_perfecta; existenta unor spirite demiurgice, intermediare intre Dumnezeu si lume (eoni, ingeri, demoni), printre care si MAntuitorul Tisus Hristos, trimis de Existenta Suprema pentru a rascumpara lumea etc. ® Cf. J. Bayet, op. cit., pp. 240-244. * Tbidem, pp. 246-247.42 Carmen-Maria Bolocan Elemente ale gandirii gnostice au patruns si in zona dobrogeana a Moesiei Inferior ca si in Dacia, asa cum se poate deduce din descoperirea unor geme de tip abraxax sau gryllos sia unor placute cu inscriptie. Astfel, la Tomis s-a gisit, intr-un mormant de inhumatie, 0 gema din secolul al IIl-lea pe care era Teprezentat divinitatea Chnoubis (cap de leu si corp de sarpe cu coada incolacita). De la Dinogetia ,,provine 0 gemma abraxea”*, datata din secolul al Ill-lea si care pare s& fi apartinut unui gnostic de origine egipteand sau siriand din randurile militarilor sau negustorilor aflati in regiune®®, in Dacia s-au descoperit geme si pietre de inel de tip »gryllos’®* la Porolissum, Romula, Orlea, Micia, Ulpia Traiana etc. Trebuie si precizim ca aceste obiecte provin din zonele orientale ale Imperiului (Syria, Aegyptus etc.), asadar din centrele timpurii ale crestinismului, si ci ele s-au raspandit mai ales in orase si castre, respectiv acolo unde apar si cele mai vechi descoperiri crestine. Cultele de mistere configureaz o alti cale a ascensiunii crestinismului si totodati unii dintre cei mai mari »concurenti” ai noii religii. La raspandirea lor au contribuit facil tile oferite de pax Romana, deplasarea soldatilor, functionarilor gi sclavilor, stabilirea in provinciile europene a unor legiuni care stationasera in Orient (Legiunea V Macedonica etc.), ,,dinamismul negustorilor levantini***®. Extraordinarul succes de care s-au bucurat cultele de *5 Nelu Zugravu, Geneza..., p. 99. Cf. I. Barnea, Les commencements du christianisme dans le territoire d la lumiére des documents archéologiques, in ,,Timetiko Afieroma ston omotimo Kathegete Konstantino D. Kolokure”, Thessaloniki, 1985, p. 221. *” Nelu Zugravu, Geneza..., p. 99. *S S. Sanie, Cultele orientale in Dacia romané, I, Cultele siriene si palmiriene, Bucuresti, 1981, pp. 18-22.pla inceput a fost Cuvantul...”” 43 sorginte oriental se datoreazi teologiilor solare, atentiei acordate angoaselor, soteriologiilor optimiste, eticii deosebit de riguroase, liturghiilor excitante, patetice, _,,practicilor speciale (initieri, botezuri, stiri de transi)’. Din aceasta perspectiva cultele orientale au fost cel mai ,,tenace concurent” al crestinismului, fapt ce explica inversunarea scriitorilor bisericesti in a le combate. Cel mai popular dintre zeii orientali a fost, fara indoiala, Mithras, cunoscdndu-se in acest sens peste 90 de monumente in intreaga provincie Moesia Inferior si aproximativ 280 in Dacia”, Conceptul de Treime este redat de triada Osiris-Isis-Horus, de triadele syriene si cele cosmice palmyrene; simbolul maternititii neprihdnite este evidentiat de phrygiana Cybele, egipteana Isis. Un aspect care nu poate fi omis atunci cand se vorbeste de contextul religios in care a avut loc raspandirea crestinismului este cel funerar. Ceremoniile funerare, ritualurile, sarbatorile inchinate ° mortilor dezvaluie o mare bogatie de sentimente si o gama variati de reprezentiri despre lumea de dincolo; unele dintre ele au patruns, mai mult sau mai putin modificate, in noua religie, devenind unul dintre compartimentele consistente ale »Mostenirii pagane in crestinism (de exemplu jertfa cocosilor albi care se dau preotului la inmorméntare inchipuie jertfa adus pe altarul zeilor)”*". Din cele expuse pani aici se pot desprinde cateva concluzii deosebit de importante pentru intelegerea genezei si raspAndirii crestinismului in secolele II-III in Dacia si Moesia Inferior (partea ® Ibidem, pp. 20-21. °° Cf. Mihai Barbulescu, op. cit., p. 134. *" Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Roméne, vol. 1, Bucuresti, 1992, p. 69 (in continuare se va folosi sigla: Pacurariu, IBOR, I, II. mI).44 Carmen-Maria Bolocan dobrogeana). Agadar, modul de viata al dacilor, credinta lor in nemurire, pe temeiul conceptiei zamolxiene referitoare la ,,traiul vegnic”, au reprezentat premise ale receptarii noii religii — crestinismul — anterior oficializarii ei (oficializare realizata in 312). fns& noua religie a intémpinat si a trebuit sa disloce in aceste finuturi un ansamblu de credinte de veche traditie, a caror vitalitate era de necontestat. Ascensiunea crestinismului a fost ,,pregatita” de o serie de tendinte, orientari, practici religioase cu evidente nuante de monoteism gi universalitate. Se poate observa ca in acest spatiu geografic ,,schimbarea religici nu s-a facut prin lupte, prin daramarea templelor si a idolilor, deoarece, poporul de la sate, pastrandu-si vechile obiceiuri, nu vedea o contrazicere intre vechea si noua credinta; el s-a plecat in fata soliei noi care i-o aducea si a pasit in bisericd, aducand cu dansul in fata altarelor gi riturile sale preistorice”””. fn jurul anului 300 d.Hr., cum afirma V. Parvan, ,,crestinismul, in forma latina, ajunse biruitor pana la Dunire, pe toat& intinderea ei, de la lagarele retice, la cele scitice”™. Prezenta comunitatilor crestine in Dacia in secolul al -lea d.Hr. este atestaté atét de izvoarele literare, cat si de cercetiri arheologice™. Marturiile lui Tertulian si Origen au provocat o celebra polemicd in randul filologilor si istoricilor romani din pricina minimalizarii sau suprasolicitarii lor. Istorici ca V. Parvan”> sau Pippidi considera ca textele literare ale parintilor Bisericii sunt ® Pp. P. Panaitescu, Introducere..., p. 103. ® V, Parvan, Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco- romén, Bucuresti, 1911, p. 73. °* CE. N. Gudea si I. Ghiurco, Din istoria cregtinismului la roméni. Marturii arheologice, Oradea, 1988, pp. 99-110 si passim. °5 Cf. V. Parvan, op. cit., 1911, p. 5 .u.45 uta fost Cu contradictorii si neconcludente in privinta ,,crestinismului din sténga Dunarii inainte de 250”°°. A. Velcu”” si l. Popescu-Spineni”® gasesc insd temeiuri sigure pentru ipoteza unei raspandiri timpurii a crestinismului la daco-romani. Tertulian enumera printre crestini pe sarmati, pe daci si pe Scifi: ,,gi diverse neamuri ale galilor si locurile britanilor, inaccesibile romanilor, [au fost] supuse intr-adevar lui Christos, si ale sarmatilor si ale dacilor gi ale germanilor si ale scitilor si ale multor neamuri departate si ale multor provincii si insule necunoscute noua si pe care mai putin putem sa le enumerim in toate aceste locuri, numele lui Christos, care a venit, domneste”™, Textele literare, cercetate izolat, sunt neconcludente, dar corelate cu izvoarele arheologice si epigrafice precum si cu stadiul raspandirii crestinismului in alte provincii de granita ale Imperiului nu mai sunt astizi o premisa pe care ,,nu o putem dovedi, nici respinge”! cu probe ajutatoare. Istoria bisericeascé a lui Eusebiu din Cezareea are o deosebité importanté pentru cunoasterea crestinismului timpuriu, importanté recunoscuté de numerosi exegeti. Potrivit acestuia, pentru a vesti Evanghelia lui Hristos, apostolii si-au impartit °° DM. Pippidi, Izvoarele literare ale crestinismului daco-roman, in Contributii la Istoria Roméniei, Bucuresti, 1967, p. 482 s.u. ” Cf. A. Velou, Contribujii la crestinismul daco-roman in secolele LIV d.Ch., Bucuresti, 1936, passim. * Cf. I. Popescu-Spineni, Vechimea crestinismului la _roméni, Bucuresti, 1934, passim. ” Tertulian, Liber adversus Iudaeas (7) apud Traian Diaconescu, Motivatia semanticé a cuvéntului romaénese Craciun «Noél», Studiu asupra terminologiei crestine din Romania Orientalii, in Anuar de Lingvisticd $i Istorie literard, tomul XXXII, 1988-1991, A, extras, Editura Academiei Romane, p. 40. © D. M. Pippidi, op. cit., p. 496.46 Carmen-Maria Bolocan ,«toaté lumea locuité pe atunci» (oikumene) astfel: 1. Dupa Traditie, lui Toma i-a cazut soarta sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia, unde a gi petrecut vreme mai indelungati murind in orasul Efes; 2. Petru pare a fi predicat la inceput intre iudeii imprastiati prin Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia si Asia, iar la urma a venit si la Roma, unde, la dorinta lui, a fost rastignit cu capul in jos; 3. Ce sé mai zicem de Pavel, care, incepand «din Ierusalim si pana in tinuturile Illiricului», a plinit Evanghelia lui Hristos si a murit acolo moarte de martir pe vremea lui Nero la Roma”!'? Asa ne spune Origen in cea de-a treia carte a Comentariului sau la Cartea Facerii. Acest text a produs diferite reactii in randul cercetatorilor, care au formulat opinii foarte diferite, referitoare atat la valoarea relatarii istoricului din Cezareea Palestinei, cat si in legatura cu situarea teritoriului amintit. Astfel, J. Zeiller'’, urmat de H. Leclerq si C. Auner'®’, considerand ,ambiguu”!™ pasajul scriito- tului bisericesc, au admis doar ,ca o simpla posibilitate” propovaduirea Legii Noi de c&tre ,,Cel dintai chemat la apostolie” in zona Gurilor Dunarii, respectiv in viitoarea provincie Scythia Minor (Dobrogea)!°*. ‘©! Eusebiu de Cezareea, [storia bisericeasca, Il, 1, 1-3, (PSB, 13, p. 99). Cf. J. Zeiller, Les Origines..., Paris, 1918, p. 30. "® Cf C. Auner, Predicat-a un apostol in Romdnia?, in Revista catolicé, 1, 1912, pp. 40-58. 14 J. Zeiller, Les Origines. 105 Thidem, p. 30. p. 28.»la inceput a fost Cuvantul, Multi teologi si istorici considera stirea lui Eusebiu drept ecoul unei traditii care circula demult in mediile crestine, astfel incat ea poate fi acceptata ca veridica!®*. Anumiti cercetatori manifesta retinere fati de eventualitatea apostolatului Sfantului Andrei in tinuturile romanesti, fara si o respinga in totalitate, dar sustin ,,necesitatea argumentirii prin date mai sigure”!””, in sfarsit, exist istorici care consider’ c& activitatea Sfantului Andrei trebuie legata mai ales de pamntul elinic, unde ,,a fost martirizat”!*. in unele studii si lucrari dedicate istoriei crestinismului in spatiul ponto-danu-bian se citeaza o informatie din Doctrina siriaca a Apostolilor, dupa care printre teritoriile evanghelizate de Andrei s-ar afla, alaturi de Niceea, Nicomedia, Bithynia si Gotia; Gotia s-ar referi mai ales la ,,teritoriile din rasdritul Daciei, pana la Nistru’™. Motivul impértirii tinuturilor de misionariat igi are originea in Parabola Semanatorului din Evanghelie (Mt 13, 1-23; Mc 4, 1-20; Le 8, 4-18) si in ideea Sfantului Apostol Pavel despre caracterul universal al crestinismului, formulat’ in Epistola cdtre Coloseni (3, 11): ,,Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tdiere imprejur, nici netdiere imprejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul in toti”, si reluata apoi constant de literatura apologetica si patristica. Lumea pagana era ogorul pe care © Pentru c&latoria Sfantului Apostol Petru, Eusebiu s-a putut inspira din I Petru 1, 1: ,,Petru, apostol al lui Hristos, cAtre cei ce triiesc imprastiati printre straini, in Pont, in Galatia, in Capadocia, in Asia si in Bitinia”. "LG. Coman, Misionari crestini in Scythia Minor $i in Dacia in secolele II-VI, in MO, 31, 1979, nr. 4-6, pp. 261-262. '°8 Em, Popescu, Crestinismul pe teritoriul Roméniei pana in secolul al VII-lea, in lumina noilor cercetari, in MB, 37, nr. 4, 1987, p. 36. "® Ibidem, p. 36; Cf. D. Gh. Teodor, Crestinismul..., p. 50.48 Carmen-Maria Bolocan ucenicii Mantuitorului trebuiau sa-1 lucreze si s& ins’manteze semina fidei; orbis terrae devine astfel un spatiu potential de evanghelizare, care nu este in mod necesar identic cu spatiul geografic. Astfel se poate formula un raspuns la problema de geografie istorica ridicata de Eusebiu, prezentata in paragraful citat. »Scythia” este fard indoiala un teritoriu pagin, un cdmp nelucrat inca, dar care va primi siménta credintei prin lucrarea apostolica a Sfantului Andrei. Acest teritoriu face parte din ,,lumea locuita” (oikumene) — un spatiu vast, cuprinéznd deopotriva, provincii romane (Asia, Pontus, Bithynia, Galatia, Cappadocia, Illyricum), dar si regiuni din afara (,,Scythia”, ,,Parthia”). Amplificarea legendei despre misionarismul Sfantului Apostol Andrei a primit un nou impuls odaté cu dezvoltarea cultului moastelor, incepand cu mijlocul secolului al IV-lea. Se stie ca imp&ratul Constantin II (337-361) a mutat moastele sale de la Patrae, la Constantinopolis, in Biserica ,,Sfintii Apostoli”. Astfel, cultul Sfantului Andrei a fost atasat ideologiei imperiale bizantine, trecdnd, cu timpul, in sfera ideologiei Bisericii constantinopolitane, odat&é cu recunoasterea primatului de onoare al Episcopului Noii Rome prin canonul 3 al Sinodului II ecumenic de la Constantinopol 81). Cat priveste teritoriul nord-dunarean, cinstirea Sfantului Apostol Andrei in secolul al IV-lea este pe deplin confirmati de un fragment de calendar gotic redactat in Tracia, unde, in dreptul datei de 29 noiembrie, se poate citi: ,in Gothia ultra Danubium Andriius apaustaulus”!!°, Inspirati de literatura apocrifaé si cultd, Simeon Meta- phrastul (sec. al X-lea) si Nicephoras Callistos Xanthopoulos (1256-1317), au mentionat predicarea Evangheliei de catre Sfantul "J. Zeiller, Les Origines..., p. 512.pla inceput a fost Cuvantul. Andrei in ,,pustiurile scythice”, prin care cercetatorii au au inteles, fie Dobrogea, fie ,,partile rasaritene ale Daciei, dintre Siret si Nistru, si indeosebi zonele de sud ale acestui teritoriu’?!"!. Istoricul N. Zugravu explicd prezenta tradifiei scytice in literatura bizantina in functie de relatiile in care se aflau popoarele respective cu Patriarhia constantinapolitan’. Asa se explicd, dupa p&rerea acestui istoric, prezenta ei in cronistica rusa, in Proloagele pe luna noiembrie ale mitropolitului Dosoftei al Moldovei, in invdfatura svantaé a lui Ieremia Cacavela. Formulata, astfel, in scrierile bisericesti, popularizata prin predicile clerului, traditia apostolatului Sfantului Andrei in «Scythia» a generat, la randul sau, legenda crestinarii de c&tre Protoclet a romanilor, rusilor, georgienilor sau a altor popoare din zona Marii Negre; este exact acelasi proces care s-a petrecut si cu istoria misiunii altor apostoli!!?, in spatiul romanesc, creativitatea populara a facut din Sfantul Andrei protagonistul unor intamplari miraculoase, intemeietorul unor comunitati si biserici, a ciror amintire ar fi Pastrat-o toponomastica de facturi populara (,,Pardiasul Sfantului Andrei”, ,,Pestera Sfantului Andrei”). "'D, Gh. Teodor, Crestinismul..., p. 51. "? Cf. Nelu Zugravu, Geneza..., p. 154.50 Carmen-Maria Bolocan §2.2. Dovezi arheologice Prezenta comunitatilor crestine in Scythia Minor si in Dacia in secolele II-III este atestaté de existenta unor obiecte paleocrestine. Astfel, in interiorul unei locuinte din castrul de la Barbosi, s-a descoperit o cruciulité pandantiv din sidef, daténd din »prima jumiatate a secolului al IlI-lea”!". Tot din Barbosi provine o cruciulita din sidef de 1,7 cm, din ,,aceeasi perioada”''*. Barbosi este punctul unde s-au descoperit doua indicii epigrafice. Este vorba despre literele MT PM gi X, incizate dupa ardere, de pe fragmentele unei oale, care ar putea fi abrevieri ale numelui Sfintei Fecioare (M[n]t{n]p si Mapta prcnp [Ocoi] Xp(ioroi)) si, respectiv, al lui Hristos'*, si semnele grecesti BI si XP. descoperite pe o amfor’, intr-un mormént de inhumatie, acestea fiind monograma chi — rho". Alte obiecte din aceeasi localitate — delfin din bronz, opait din lut cu imaginea unui porumbel, opait cu ciorchine de strugure, tipar de lut — sunt considerate de unii cercet&tori »crestine”!!”, Tomis este o alta localitate unde au fost semnalate obiecte cu simboluri crestine: 0 gema de cornalina, care are infatisat pe fata sa pe Hristos rastignit pe o cruce in forma de T gi pe cei 12 apostoli, iar deasupra crucii abrevierea ZXOYZ (,,lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitor”)'!®, "3 §. Sanie, Civilizatia romand la est de Carpati si romanitatea pe teritoriul Moldovei (secolele II f.d.Hr. — II] d.Hr.), lasi, 1981, pp. 220-221. 114 7p Ibidem, p. 220. "5 Thidem, p. 221. "6 Thidem, p. 221; Cf. Dan Gh. Teodor, Crestinismul..., p. 156. "7 Thidem, p. 222. "8 IGLR, p. 53.St pla inceput a fost Cuvantu intr-un mormant din Tomis a fost gasit un opait din lut pe al c&rui disc erau infatisati doi pesti suprapusi. Un epitaf din metropola moesica, datat cu inceputul veacului al IV-lea, nu las& nici o indoiala asupra_ confesiunii crestine impartasite de cele doua defuncte, Aurelia Ianuaria si Aurelia Domna, intrucat textul contine formula spir[itlum Deo rede[re] (,,S8-si dea sufletul lui Dumnezeu”)!"?, Un document epigrafic de o importanti deosebita, descoperit la Axiopolis (Hinog, Cernavoda’) mentioneaza: »Martirilor Chiril, Chindeas si Tasius/Dasius le incredintez pe Eufrasius”"”°, Pe langa informatia deosebit de pretioas’ care confirma stirile din Martirologii despre patimirea credinciosilor Chyrillus, Chindeas si Dasius in anii 303-304, acest document atesté practicarea in aceastd localitate a unui obicei care se va generaliza pe parcursul secolului al IV-lea, si anume inmormanta- rea ad sanctos'”'. La Histria a fost descoperita 0 amfora pe care »este reprezentat cu vopsea rosie un peste (simbolul crestin)”!”2, Cat priveste provincia Dacia, descoperirile arheologice au produs divergente intre cercet&tori mai ales in legaturé cu numarul obiectelor crestine si cu datarea lor in timpul provinciei sau dupa retragerea aureliana, respectiv la inceputul secolului al IV-lea!2?, Printre dovezile cele mai valoroase ale patrunderii cresti- nismului pe teritoriul nord-dunarean sunt pietrele de inel cu " Tbidem, p. 21. 129 Thidem, p. 194. "Cf. P.S. Nasturel, L’'inscription des martyrs d’Axiopolis (Scythie mineur et sa signification, in X° Congrés international darchéologie chrétiene. Résumés des communications, Thesalonique, 22 septembre — 4 octobre, 1980, p. 71. 2 Em, Popescu, op. cit., in MB, 37, 1987, nr. 4, p. 40. " CEN. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria crestinismului. pp. 36-40.52 Carmen-Maria Bolocan simboluri crestine datate, in general, in secolul al III-lea, pana la inceperea persecutiilor', Astfel de la Potaissa (Turda) provine o gema din onyx, pe care se gasesc mai multe simboluri crestine: Bunul Pastor, Iona cizand din corabie, arbor evangelica pe care sta porumbelul, inscriptia ZX@YC, datand, dupa unii cercetatori, din secolul al III-lea, dupa altii, ,,din secolul al IV-lea’!?>, O alta gema provine de la Apulum (Alba Iulia). Este vorba despre o piatra de inel cu o reprezentare isiaca ,,crestinaté probabil in mediul alexandrin prin gravarea ulterioara a inscriptiei «4 77/W / X(PECT) VS // NEIKA / XE(I)A(N)» (,,Hristos invinge vizuina sarpelui”)'6, Piese de acelasi tip s-au gasit la Romula (Resca, jud. Dolj), infatisand doi pauni care sustin cu ciocurile o cruce latina’?’, la Orlea (jud. Dolj), reprezenténd doi pesti ,,suspendati de bara transversal a unei cruci latine”’”*, Alte obiecte de arta cu caracter crestin sunt inelele din metal de la Resculum (Bologa, jud. Cluj), Potaissa, Dierna (Orsova, jud. Mehedinti), Sucidava (Celei, jud. Olt), care au imprimata pe placa ,,inscriptia V7(ere) F(elix) («foloseste fericit»)””. S-au mai descoperit vase cu incizii de cruci, efectuate ulterior producerii, la Cumidava (Rasnov), Galiciuca, Slaveni, Locusteni, Micisasa, Potaissa, Porolissum, Cristesti, SAnsimion’*°, '4 Thidem, p. 55. 5 IGLR, p. 391: ,,sfargitul secolului al I[I-lea -- inceputul secolului al IV-lea”; p. 392: a doua jumatate a secolului al IlI-lea pnd spre inceputul secolului al IV-lea”. 26 Tbidem. 7 Cf N. Gudea gi I. Ghiurco, op. cit., p. 171; Cf. Barnea, 1985, p. 223. 18 Thidem, p. 172. 19 Tbidem, pp. 173-174. 130 Tbidem, pp. 188-190.La inceput a fost Cuvantu Acestora li se adaugi mai multe capace de vase din lut, pe al caror umar a fost incizaté crucea, respectiv de la Porolissum, Micia, Cumidava, Ulpia Traiana, Tibiscum, Resculum’?!, fn ceea ce priveste monumentele funerare, s-a descoperit un altar funerar la Napoca!®?, un relief funerar la Gildu'?, o steld funerara la Potaissa'™*, un monument funerar la Ampelum'*, Revenind la provincia Scythia Minor, trebuie si amintim descoperirile arheologice - locasurile de cult din orasele Tomis (Bazilica mare, Bazilica mica si celelalte doud bazilici), Axiopolis (secolul IV-V), Callatis (V-VID, Tropaeum Traiani (Bazilica cimitiriala, Bazilica marmoreeand cu baptisterium, Bazilica cisterni, Bazilica forensis, Bazilica cu transept, Bazilica ,,simpla”) (secolul al IV-lea)'*%, Alte edificii de cult s-au descoperit la Traesmis (Iglita): 0 bazilicd cu dimensiuni impresionante, datand din vremea lui Iustinian, pare si fi avut o destinatie episcopala. Dinogetia (Garvan) (secolul al IV-lea), Niculitel (bazilica cu martirion — secolul al IV-lea). Numiarul obiectelor crestine pana la ,,Pacea Bisericii” din Moesia Inferior si Dacia este redus. Aceasta inseamn4 c& nu se poate vorbi de o generalizare a noii credinte in intervalul amintit, Totusi, prezenta unor obiecte si monumente cu insemne crestine din veacul al IlI-lea este un argument de net&gaduit ci in aceasta '3! Thidem, pp. 192-193. "2 Tbidem, pp. 183-184. '® Tbidem, p. 184. '34 Tbidem, pp. 184-185. 85 Tbidem, pp. 185-186. °° Cf. Adrian Radulescu, Bazilicile crestine de la Axiopolis, Callatis si Tropaeum Traiani, in culegerea De la Dundre la Mare..., pp. 90-96.34 Carmen-Maria Bolocan perioada in cele doua provincii existau nu numai_,,crestini izolati”!>’, ci si ,,nuclee de credinciosi”'**. §2.3. Dovezi lingvistice si literare Ideea ca in aceasta perioadi se formaser’ comuniuni de crestini in Dobrogea romani este sustinut& de marturia din actul de martiraj al Sfintilor Epictet si Astion, cdzuti in vremea lui Diocletian, c& ar fi existat un pastor de suflete la Tomis, pe numele Evangelicus (episcop): ,,pazitor al sfintelor lui Dumnezeu biserici (la plural) din provincie”'*’. Acest episcop trebuie si-si fi exercitat jurisdictia si asupra crestinilor din spatiul sud-moldovenesc al provinciei, deschizind astfel traditia dependentei canonice a acestora de episcopia tomitana. De asemenea, aparitia la Tomis si la Callatis a unor necropole ce-si incep existenta in al doilea sfert al veacului al IV-lea, descoperirea la Beroe (Piatra Frecdtei - Tulcea) a unei bazilici cimiteriale, atestarea epigraficd a practicdrii inmorméntarilor ad sanctos la Axiopolis, prezenta mai multor obiecte crestine in interiorul aceleiasi asezari (Barbosi, Tomis) si informatiile din martirologi despre numarul mare de credinciosi cazuti victima in vremea Imperiului (Tomis, Axiopolis, Noviodunum, Dinogetia) indic& prezenta unor comunitati crestine constituite in intervalul: mijlocul secolului al Il-lea si primele douad decenii ale veacului urmator. 87 Em, Popescu, Crestinismul..., p. 41. 88 Tbidem. °° Despre Sfintii Epictet preotul (Presb.) $i Astion monahul martiri almirideni din Scythia, Ml, 26, in lucrarea lui N. Vornicescu, Una dintre primele scrieri ale literaturii romdne stravechi ,, Patimirea Sfintilor Epictet si Astion” (De la cumpana secolelor III-IV), Craiova, 1990, p. 90 (traducere D. Popescu).55 Cat priveste Dacia, materialele crestine mai numeroase de la Romula, Potaissa, Orlea si inscriptia EGO SVM FLAGELLVM JOVIS CONTRA PERVERSOS CRISTIANOS, de pe piatra unui inel din aur descoperit in Transilvania, sunt argumente in sprijinul ideii ca aici existau mai multe ,,nuclee crestine la mijlocul secolului al Il-lea”", Asa cum se poate observa, materialele de facturi crestina provin din porturi maritime (Tomis, Histria), porturi fluviale gi centre militare dunarene (Barbosi, Axiopolis), sedii de unitati militare si orase (Apulum, Potaissa, Romula, Dierna, Resculum). Acest lucru poate duce la concluzia ca raspandirea crestinismului pe teritoriul romanesc a urmat aceeasi ,,geografie ca si in restul Imperiului”!*!. Cine a vehiculat aceste obiecte este greu de precizat. in Moesia Inferior, la raspandirea noii religii au contribuit legaturile oraselor grecesti cu mediul elenofon sudic, contactul cu centrele ” comerciale din Mediterana Orientala (Heraclea, Alexandria etc.), patrunderea masivi de populatie de origine microasiatici, stationarea unor trupe originare din Orient (Legiunea V Macedonica etc.), afluenta de culte orientale. in Dacia, la ascensiunea religiei crestine au contribuit colonistii orientali (greco-orientali, semitici), negustorii levantini, dezvoltarea urbana deosebita, care a atras o populatie diversi, impartasind credinte diferite. La est de Carpati, rolul important a revenit prizonierilor. R&spandirea noii credinte s-a facut printr-un fel de »evanghelizare celulara”, cum o numesc istoricii, respectiv, o miscare ce s-a intins de la 0 comunitate la alta, de la un oras la 4 Em. Popescu, Crestinismul..., p. 40. “'N. Gudea gi I. Ghiurco, op. cit., p. 86.56 Carmen-Maria Bolocan altul, favorizaté de sistemul rutier, de mobilitatea trupelor, circulatia oamenilor. ,,Ucenici neintrecuti” ai apostolilor, scria Eusebiu de Cezareea, ,,zideau biserici «pe temeliile apostolilorm prin toate localitatile, largind tot mai mult cémpul de propovaduire crestina si semandnd siménta sinatoasi a imparatiei cerurilor pe intinsul intregului pamént locuit /Imperiul roman — nol, Limba primara a crestinismului, a evanghelizarii primitive si a liturghiei celor mai vechi comunitati din Orient si Occident a fost, fara indoiala, greaca — koiné. Trebuie de mentionat, anticipat, c& o buna parte din terminologia crestina latina este de sursd greceasci. Abia incepand din secolul al II-lea, in provinciile latinofone latina a inceput s4 inlocuiasca, putin cate putin, ,,limba greacé in partea didactica a liturghiei comunitare”'’, Din acel moment, crestinismul devine un ,,factor de latinizare”'*, fn spatiul romAnesc situatia a fost asemanatoare, dar, pe cand in orasele grecesti din provincia Moesia Inferior predicarea Legii Noi a inceput si s-a facut in limba greaca, fapt dovedit si de inscriptiile din perioada ulterioara ,,pacii Bisericii”!**, in mediul latinofon din Dobrogea, dar mai ales in Dacia, latina trebuie si fi devenit, in cursul veacului al II-lea si in secolul urmator, limba partii didactice a liturghiei comunitare. Acest fapt este confirmat, in mod indirect, 12 Busebiu de Cezareea, Istoria bisericeascd, II, 37, 1-2 (PSB, 13, . 140). P 18 V_ Loi, Latin chrétien, in Dictionnaire encyclopédique du christianisme ancien, sous la direction de A. Di Berardino, adaptation francaise sous la direction de Fr. Viol, I A-I, II J-Z, Les Editions du Cerf, imprimé en Belgique, 1990, p. 1409. 4H. Mihdescu, La langue latine dans le Sud-Est de I’Europe, Bucuresti/Paris, 1978, p. 52. 145 Em. Popescu, Cateva consideraii cu privire la limba inscriptiilor crestine in Scythia Minor in secolele IV-VI, in culegerea De la Dunare la Mare..., pp. 123-133.de realitatea din Moesia Superior unde, asa cum preciza actul de martiraj al Sfantului Montanus din Singidunum, ,,... se ridicd un popor nou, care cheama numele Tau Cel Sfant / al lui Dumnezeu — n.n./ prin biserici, in limba romana” (,in lingua romana clamat nomen Tuum sanctum per basilicas”)'**. Petre S. Nasturel a aratat c daco-romanii au avut, de la un moment dat, o liturghie latina, fapt probat de existenfa in limba romana a termenului meserere sau mesereare, care provine din imperativul latinesc miserere, intalnit in raspunsul liturgic miserere Domine sau Doamne miluieste, echivalentul grecescului Kyrie eleison si al romanescului Doamne miluieste!*”. Faptul ca primii crestini din spatiul romanesc au impartasit credinta socotit ca adevdrat& reiese din afirmarea divinitatii lui lisus Hristos, asa cum se poate citi pe gemele de la Tomis si Potaissa si in actul de martiraj al Sfintilor Epictet si Astion'®, in acelasi sens, conform histologiei din epoca, Hrisos mai apare cu titlurile de ,,Domn” si ,,Mantuitor”™, Alte aspecte ale universului doctrinar sau legate de practicile liturgice si srbatorile specifice crestinismului timpuriu nu sunt atestate; ele pot fi deduse doar pe baza unor informatii indirecte, comune tuturor colectivitatilor crestine, caci — asa cum scria Sfantul Justin Martirul si Filosoful — ,,nu este nici macar un singur neam de oameni, fie barbari, fie elini, fie, in genere, cu orice nume s-ar fi numit [...] intru care s& nu se aducd Tugaciuni si a "86 Martiriul Sfantului Montanus, PSB, 1 1, p. 189. “*” Cf. P. S, Nasturel, Une réminiscence roumaine de la messe latine 4 l'epoque de la liturgie slave, in Romanoslavica, Bucuresti, 1958, pp. 198- 209. “© CE. Despre Sfinjii Epictet.., Ul, 14, in lucrarea lui N. Vornicescu, Una dintre primele scrieri, p. 80; III, 22 (p. 87). “ Tbidem.58 Carmen-Maria Bolocan euharistii prin numele lui Iisus cel rastignit, P&arintelui si Creatorului tuturor”!*°, Dintre taine, Botezul si Euharistia erau fundamentale. Stropitul, imbaierile erau cunoscute iudaismului si cultului dedicat zeilor, astfel incat similitudinea actului a creat premisele receptarii mai rapide de catre crestini a termenului pagan baptizare, atestat in scrierile crestine din secolul al IlI-lea in forma popular battizare'*'. Euharistia era ,un act social prin excelenté”", ce igi avea originea in sabbatul evreiesc si in misterele credintelor orientale, putand fi astfel mai usor receptat de adeptii noii credinte. Termenul de sdrbdtoare a fost explicat de Vasile Parvan din dies conservatoria ,,ziua inchinat& zeilor conservatori” sau mai simplu, dies servatoria ,,aparatoarea de pericole”"*. in primele trei secole, cele mai importante sarbatori crestine erau Pastele si Cincizecimea. Pani in veacul al IV-lea, crestinii sarbaitoreau Nasterea MaAntuitorului (Epiphaneia), in noaptea de 5 spre 6 ianuarie. Ei se alaturau, astfel, grecilor din Alexandria care la 159 Sfantul Tustin Martirul si Filosoful, Dialogul, CXVII (PSB, 2, p. 230). 151 Cf, H. Mihdescu, La romanité..., pp. 43 si 123, cu aprecierea ca ple christianisme... devait servir de véhicule et contribuer a la diffusion, par la filigre latine...” a acestui termen grecesc, ca i a altora. 182 Sfantul Tustin Martirul si Filosoful, Apologia intdia, LXVI: ,,in slujbele care se sivarsesc cu prilejul initierii cuiva i se pune inainte paine si tun pahar cu apa insofite de unele formule” (PSB, 2, p. 71). V. Parvan, Contribufii..., 1992, pp. 232-236; direct, ins’, sarbdtoare, dupa dictionare, provine din serba < lat. servare; trebuie adaugat, deja de aici, cA sarbatoare, dup’ DEX (editia a Il-a, 1996, pp. 951 si 977), este format din serba + suf. -dtoare; serba provine din lat. servare ,,a tine sarbatoare, a nu lucra, a praznui”; fig. ,,a omagia, a cinsti, a lauda”.la inceput a fost Cuvantu: aceeasi dati celebrau nasterea Timpului (Aién); era sarb&toarea luminii, a creatiei'**. »Lumina este inceput al creatiei, pentru c& lumina ne arati cele ce au fost impodobite”'*>, iar Tisus era ,.Lumina lumii”, amintea Origen in secolul al III-lea. in acest context, trebuie si admitem ca, pana in secolul al IV-lea, cand Biserica a instituit data de 25 decembrie ca zi de celebrare a Nasterii Domnului, vechile sarbatori Natalis Invicti, dedicate lui Sol Invictus, si Genitor Juminis, inchinata nasterii din piatri a lui Mithras, si-au pastrat semnificatia pagan, ceea ce explica puternicele reminiscente ale credintelor solare in spiritualitatea romaneasca'™, Pastele a fost o sarbatoare celebrati neunitar. Acest lucru a generat in secolul al II-lea!*” 0 puternicd controversa. Astfel, in Biserica din Roma, Alexandria si din alte parti, celebrarea invierii Domnului se facea in prima duminicd cu lund plina ce urma echinoctiului de primavara; comunitatile din Asia Mica o celebrau in a 14-a zi a primei luni a primaverii (14 Nissan dupa calendarul evreiesc)'**, Este greu de apreciat cum ,,se comportau crestinii din Dacia si Moesia”'®?, Pogorarea Duhului Sfant era o sirbatoare la fel de veche ca si Pastele, dar semnificatia ei a fost precizati definitiv abia in ' Cf. M. Meslin, Noél et Epiphanie, in Dictionar biblic, Oradea, 1995, pp. 1201-1203. 85 Teofil al Antiohiei, 4 doua carte catre Autolic, XI (PSB, 2, p. 302). 5 Cf. Nelu Zugravu, Geneza..., p. 190. 'S) Thidem. "SS Cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, V, 23-25, in PSB, 13, pp. 215-219. ' Nelu Zugravu, Geneza..., p. 190.60 Carmen-Maria Bolocan secolul al IV-lea'®°. Suprapunerea acestei celebrari crestine peste sarbatoarea italo-traca a ,,trandafirilor” (Rosalia) a fost analizata de Vasile Parvan, care a demonstrat continuitatea specificului funerar al anticelor Rosaliae, in ciuda inchiderii lor in ciclul pascal’®’. »Hramul” Rosaliilor este atestat numai in ,,localitati din Moesia Inferior", Conform izvoarelor crestine timpurii, ,,Ziua Domnului” avea, pentru Biserica primitiva, o semnificatie multipla: ziua comuniunii credinciosilor, prima zi a creatiei, ziua invierii, ziua initierii crestine etc.'°°. Ca si paganii, credinciosii crestini i-au spus dies solis. Denumind in Antichitatea greco-romana ziua consacrata soarelui, ea va fi inlocuitd cu ,,dies dominicus abia in secolul al IV-lea”!**, Cat priveste celelalte zile, ,,crestinii au consacrat, inca de la mijlocul veacului I, miercurea si vinerea postului, pocaintei, rugiciunii”’*. Dar, asa cum a constatat Vasile Parvan, desi sfintite, credinciosii au pastrat pentru aceste zile, ca si pentru celelalte zile ale saptamanii, numele planetare: dies Lunae, Martis, Mercurii, lovis, Saturni'®, insusirea unor acte, gesturi si lexeme specifice credintei crestine a fost inlesnité de realitatile similare din cultele pagane ‘© Cf Ed. Cothenet, Pentecéte, in Dictionnaire des religions, directeur de la publication, P. Poupard, Paris, 1984, p. 1312. S| Cf. V. Parvan, Contribusii epigrafice..., 1992, pp. 225-228. 1© Al, Barnea, Descoperiri epigrafice noi in cetatea Tropaeum Traiani, in Pontica, 10, 1977, p. 349. 18 W. Rordorf, Dimanche, in Dictionnaire encyclopédique..., I, pp. 691-692. 164 Sfantul Tustin Martirul si Filosoful, Apologia intdia, LXVII (PSB, 2, p. 71). 165 Didahia VII, | (PSB, 1, p. 29). 166 Cf. V. Parvan, Contribusii epigrafice..., 1992, p. 257.»la inceput a fost Cuvantul, atestate in cele doua provincii. Astfel, ca si in paganism, »fugaciunea (rogatio) crestina se realiza cu miainile ridicate (expansis manibusy"'®’. in Dobrogea, acest gest este atestat inca din epoca clasici greaci si va supravietui pe monumente pana dupa striumful crestinismului”!®, De asemenea, ca si in unele dintre vechile credinte, ,,inchinarea (inclinatio > rom. «inchinaciune»”' se faicea spre rasarit!”, uneori in genunchi'”!. Vasile Parvan a demonstrat, prin numeroase exemple epigrafice culese din Moesia Inferior si Dacia, originea rom. Dumnezeu din expresia veche, populara Domine deus (Domne deus)'”. Ca expresie a credintei crestine, vocabula latina Deus apare pe stela celor doud Aurelii de la Tomis (spirfitjum Deo rede[re]) si in actul de martiraj al Sfintilor Epictet si Astion. Lingvistii au aratat ci forma greco-slava a numelui Mantuitorului in limba romana, Hristos, asadar cu ch sau doar cu— h -, ,,8-ar putea explica printr-o apropiere constienta a numelui latin © al lui Hristos, Christos”!”’. El apare si in cele doud provincii din spatiul romanesc, pe unele inscriptii de la Tomis, Apulum, Ampelum gsi Germisara. in aceeasi forma va fi preluat si de antroponimia romana!”*. 'S’ Tertulian, Apologeticum, XXX, 4 (PSB, 3, p. 85). SS Em, Popescu, Inscripfii..., p. 35. ‘© H. Mihaescu, La romanité..., p. 297. "% Cf. Clement Alexandrinul, Stomata VII, 43, 6 (PSB, 5, p. 503); Origen, Despre Rugdciune, XXXII, 1 (PSB, 7, p. 288). ‘CE. Origen, op. cit., pp. 284-285. '? Cf. V. Parvan, Contribufii..., 1992, pp. 219-222. '® [, Fischer, Latina dundreand. Introducere in istoria limbii romdne, Bucuresti, 1985, p. 151. " Cf, Eusebiu de Cezareea, [storia bisericeascd X, 5, 21 (PSB, 13, p. 383).62 Carmen-Maria Bolocan Cat priveste termenul popular pentru ,,Fecioara Maria” — »Vargura”, ,,vergura” < lat. virgula < virgo, virginis, Vasile Parvan il considera crestin ,,chiar prin originile sale”, dar impus in romana din latina tarzie (secolul V-VI). Dintre divinitatile-fecioare adorate in Dacia sunt atestate cu atributul de Virgo cartagineza Dea Caelestis $i Diana. Odat& cu ascensiunea cultului Sfintei Fecioare, a fost asimilaté, asadar, vechea terminologie pagana’”®. Termenul sanctus > latina populara” santu > in romana comuna sdntu > suntu sunt > san, s-a generalizat, dupa Vasile Parvan, odat cu dezvoltarea cultului martirilor printre.ruralii nord- dunareni, respectiv, ,,dup& anul 350”'”*. Se stie c& in secolele I-III crestinii utilizau formula sanctus in finalul prefetei de la rugiciunea euharistici”!”’. Dintre alte vocabule specifice universului spiritual pagan care au contribuit la formarea terminologiei crestine romanesti, in Dobrogea gsi in Dacia sunt atestate: monumentum (= sepulcrum) > mormént'®, Jacere (,,a fi culcat”) > a zacea'”; commenadare (,,a incredinta”) > a comdnda (,,a indeplini riturile prescrise pentru morti”)'®°; basilica > biserica’®. 175 Cf V. Parvan, Contribufii..., 1992, p. 244; Cf. H. Mihaescu, La romanité..., pp. 43, 176. 1" Ibidem, pp. 241-242. 17” Tertulian, De oratione, Ill, (PSB, 3, p. 230). 178 Cf H. Mihdescu, La langue latine..., p. 313; idem, La romanité..., pp. 300-301. 1 Tdem, La langue latin 189 Idem, La langue latine. Fischer, Latina dundreand..., p. 152. 181 Cf V. Parvan, Contribufii..., 1992, pp. 211-213; Cf. H. Mihaescu, La langue latine..., p. 310; idem, La romanité..., pp. 297-298; I. Fischer, op. cit., p. 152. p.313. p. 313; idem, La romanité..., p. 300; 1. ee2a inceput a fost Cuvantul...”” 63 Misionarii crestinismului, ori de unde ar fi venit, n-ar fi Putut reusi in misiunea lor la nord de Dunire decAt predicdnd in limba latin’, singura limba din Imperiu pe care o intelegeau localnicii. Prin intensificarea activitatii cregtine in mijlocul daco- romanilor, ,,romanismul acestora sporea si se des&varsea, se raspandea uniform pe tot cuprinsul Daciei”!®?, Dovada cea mai vie si mai elocventd a latinitatii crestine pe care o prezinta limba roman este vocabularul religios mostenit. Pe lang& vocabulele amintite mai sus, ,,existi si alti termeni crestini care vin in sprijinul sustinerii originii latine a terminologiei religioase in limba romana: eruce, altar, tampld, Crdciun, Paresimi, ajun, preot, cuminecdturd, caslegi, carnelegi, lege, credinfad, zdu, rdposat, cimitir, martor, urare, Juraméant, binecuvantare, blestem, pacat”!®, Acest tezaur de cuvinte reflecta insdsi istoria crestinismului romanesc care, la inceputurile sale, inainte de a fi fost incadrat, dupa marea schisma, in organizarea Bisericii greco-ortodoxe, a avut un ,,caracter crestin”!**, Din aceste considerente, factorul crestin apare in procesul de romanizare cu un rol la fel de important ca gi romanizarea insisi. Cu buna dreptate se poate vorbi de aceste doua directii istorice cardinale ca de dou& coordonate magistrale ale etnogenezei roméanesti. Numeroase contributii arheologice, istorice, lingvistice sau etnologice, aprofundarea diferitelor aspecte ale problemelor, pe de 0 parte, dar si introducerea in circuitul stiintific a unor teze si pareri insuficient argumentate, pe de alti parte, confera etnogenezei roménesti 0 netag&duita actualitate. '® Radu Vulpe, Romanitate si crestinism..., p. 20. 8S Tidem, p. 21. ' Thidem.Carmen-Maria Bolocanwha inceput a fost Cuvantul...” 65 CAPITOLUL al IIl-lea Crestinismul la sudul si la nordul Dunarii Originile limbii romane nu trebuie cautate numai in latina transplantata la nordul Dunarii. Dacd romanizarea Daciei poate fi consideraté unul dintre faptele cele mai importante din istoria raspandirii limbii latine in rasaritul european'**, nu trebuie sd credem ca se va putea vreodati explica trecutul att de obscur al limbii romane fara sa se depaseasca granitele acestei provincii”!*°, Daca o privim mai de aproape, limba romana nu poate si »feprezinte numai latina din Dacia”!8”, Alaturi de elementele care, in ultima analiza, nu pot fi luate decat din latina »transplantata”!* in Dacia, in limba romana gasim unele fenomene care indici o origine meridionala si care ne trimit spre tarile asezate intre Adriatic’ si Dunare. Romanizarea »destul de adanca a celei mai mari parti din Peninsula Balcanics si legaturile care au existat, cel putin pana la o anumiti epoca, intre elementul roman din Dacia si Se > Cf. Ovid Densusianu, Istoria limbii romdne, vol. I-Originile, Bucuresti, 1961, p. 17 (in continuare se va folosi sigla: Densusianu, ILR). 1s A Densusianu, ILR, p. 17. "7 Thidem, 88 Tbidem.66 Carmen-Maria Bolocan cel din Tracia si Iliria etc., ne opresc si izolam nasterea limbii romane in regiunea Carpatilor”'’. Daca nu am urmari evolutia Jatinei la nordul Dunarii, ar insemna si suprimim unul dintre capitolele cele mai importante ale istoriei limbii. Ar fi aproape imposibil si intelegem consecintele cuceririi Daciei, daca ,,n-am aminti evenimentele care au precedat-o si au usurat propagarea latinei in Peninsula Balcanic&”!*”. in procesul de romanizare, ,,un rol de mare insemnatate au avut centrele puternic romanizate din sudul Dunirii, care au intretinut permanent romanitatea nord-dunareani. Romanitatea Daciei s-a dezvoltat in stransi unitate cu aceea a provinciilor vecine, mai ales, a celor doud Moesii si a Illyricului’”?. Asa cum am aratat deja in capitolul I, expeditiile romanilor impotriva dacilor nu au reprezentat dect un episod al acestui lung proces de romanizare a Europei rasaritene care a inceput in secolul al IlJ-lea i.d.Hr. si care urma s4 schimbe complet fizionomia farilor asezate intre Marea Adriatica si Marea Neagra. Peninsula Balcanica era in mare parte romanizat in momentul stabilirii colonistilor lui Traian in regiunea Carpatilor'”. Desi in mijlocul acestei populatii romane erau_,,unele elemente care voiau sa se sustraga influentei culturii si limbii latine, civilizatia romana reusise si se impuna aproape pretutindeni acolo unde superioritatea ei era recunoscut si, cu timpul, s& patrunda mai adanc in straturile bastinasilor’'?. Numai grecii si o parte a populatiei illyre s-au aratat mai refractari faté de cultura romana. 18 Thidem. 1% Tbidem. 191 Cf. Florica Dimitrescu (coord.) §.a., Istoria limbii romédne, Bucuresti, 1978, p. 28. 12 Cf Densusianu, ILR, p. 17. 1 Ibidem, p. 18.nla inceput a fost Cuvantu 67 »Era de asteptat ca in Grecia romanizarea si fie incompleta si trecdtoare”’*, dat fiind faptul ca civilizatiei romane i se opunea aici © civilizatie mai veche si, in unele privinte, superioara. Asa cum sustinea Ovid Densusianu in Jstoria limbii roméne, vol. 1, Originile, p. 18, intr-o parte a Macedoniei, Traciei si Moesiei, mai ales in marile orase si pe litoral, unde relatiile comerciale favorizasera stabilirea unui numar insemnat de colonii grecesti, Tomanii se gaseau ,,in fata aceluiasi dusman si nici acolo influenta lor nu se putea intinde prea departe si nu putea dura prea mult”. Pe de alta parte, unele triburi trace si illyre se retrasesera in munti, fara insa sa se poata sustrage complet influentei romane. Graiul lor aa fost invadat de elemente latine si a dat nagtere unei vorbiri mixte care pare sa se fi pastrat in albaneza din zilele noastre”!5, Dar, in afara de aceste regiuni, unde imprejurarile nu erau favorabile dezvoltarii elementului latin, romanizarea Peninsulei Balcanice nu era impiedicata de nici un obstacol serios si se putea desfasura in linigte!®®, fn Illyricum, populatia latina a Teusit s inlocuiasca in mai multe regiuni vechiul element autohton si s rispAndeasca aici un grai romanic ale carui ,,ultime urme par s& ne fi fost pastrate intr-un dialect din insula Veglia. intr-o parte a Macedoniei si a Traciei, si mai ales in sudul Pannoniei, in Moesia si in Dacia, civilizatia romana ajunsese de asemenea s& se impuna celei mai mari parti a populatici; in marile orase, ca gi in locurile cele mai apropiate de centru, se auzea, inc& din secolul al II-lea, latina care urma sa dea nastere mai tarziu limbii romane”!%”. Limba latina a inceput si se raspandeascd in provinciile dunarene cu mult inainte de cucerirea Daciei. Ea patrunsese de-a — ' Tbidem. '°5 Densusianu, ILR, p. 18. °° Tbidem.68 Carmen-Maria Bolocan lungul Dunarii pana la gurile ei si se impaméntenise statornic in Dalmatia. Limba latina s-a raspandit prin specialistii in agricultura trimisi in Dacia. Persoanele particulare circulau dintr-o provincie in alta si se stabileau unde voiau: inscriptiile pomenesc in Dacia locuitori veniti din Dalmatia, Pannonia, Moesia, Italia, Gallia si Asia. Tineri din provinciile dunarene se duceau sa studieze la Roma spre a deprinde o limba latina mai corecta si mai eleganta’*. Limba s-a rasp4ndit si prin mijlocirea comertului pe marile drumuri care duceau din Italia spre Dunare $i Constantinopol. Apele Dunarii au inlesnit si ele circulatia, dar exista si un drum mai la miaz4noapte, peste Porolissum, in nordul Daciei, altul pornea pe Dunare gsi continua pe valea Oltului pana la Sarmisegetusa in Dacia. Unele toponime latinesti s-au pastrat pana astazi: din cercetarea lor rezulté cd romanizarea a fost mai puternica in Dalmatia, mai putin intensd in Moesia inferioara si in Dacia, si mult mai slab’ in Moesia superioara si in Pannonia inferioara!””. O mare parte din populatia acestor provincii se romanizase in secolele al III-lea si al IV-lea, cum araté numarul mare de episcopi crestini de limba latina din aceste provincii si numarul mare de imp§rati originari din aceste provincii. Referitor la acest aspect, nu trebuie omisa dintre cauzele generale care au contribuit la victoria limbii si a civilizatiei latine, raspandirea din ,,ce in ce mai mare a crestinismului’”™. Chiar dacd latina nu era singura limba in care se predica noua religie, folosirea ei era in general consacrata si prin aceasta ,,se impunea celor care erau oficial convertiti la credinta lui Iisus””?", 198 Cf H. Mihdescu, Limba latind..., p. 34. 19 Cf. A. Philippide, Originea romdnilor, vol. I, pp. 333-353: 462. 20 Densusianu, ILR, p. 22. 2" Thidem.wa inceput a fost Cuvantul...”” 69 Rasp4ndirea crestinismului in Peninsula Balcanica, in ciuda faptului c& exist putine informatii precise in acest sens, a facut, de timpuriu, progrese rapide. Marturia lui Tertulian (Adversus Judaeos, VII: ,,inaccessa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum, et Dacorum, et Germanorum vero et Scytharum... in quibus omnibus locis Christi nomen, qui iam venit, regnat”, Migne, Patrol. lat., 11, 650 apud Ovid Densusianu, op. cit., p. 23), chiar daca nu este considerata valabilé in intregime, e pretioas& in aceasta privinté si ne araté ca religia crestina era cunoscuta in Dacia la sfarsitul secolului al [-lea”?, Daca inscriptiile nu confirma cuvintele lui Tertulian, nu trebuie si credem totusi c& printre colonistii stabiliti in Dacia nu erau gi crestini, veniti mai ales din Orient. Era normal ca ei si-si ascunda credinta, atéta timp cat crestinismul era inca prigonit. in provinciile dunarene crestinismul s-a raspandit in limba latina, nu in limba greaci?™. Acest fapt se explica atat prin faptul c& latina era limba de stat cat si prin imprejurarea ca populatia local fusese romanizati. Ramiasitele arheologice nu atesti ins crestinismul in Dacia in veacul al treilea2*, Dar in sudul Dunitii sunt pomeniti in acest secol doi episcopi latini in Dalmatia (Venantius, pe la 270 si Domnio, pe 1a 300, in Solonae) si doi in Pannonia superioara (Quirinus si Victorinus)”*>. in veacul al IV-lea crestinismul s-a generalizat si a ajuns pana in Dacia nord- dundreana: cuvantul quadragesima, din care s-a dezvoltat ——————— °° Cf. Densusianu, ILR, p. 23. °° Ibidem, p. 362: Eu cred c& mult trebuie atribuit influentei bisericii din punct de vedere a vitalititii latinesti comune pani la sfarsitul secolului al saselea, cAci influenta pe care putea sa i-o dea statul politic roman a fost in tot cursul secolelor V si VI foarte precara”, °° Cf. H. Mihdescu, Limba latind..., p. 35. 5 Thidem, p. 35.70 Carmen-Maria Bolocan romanescul pdresimi, este atestat, cu inteles crestin, abia in aceasta vreme”. Cum am precizat deja, este de remarcat faptul cd in aceste provincii a asistat un numar considerabil de episcopi si imparati latini. Printre acestia amintim: Primus (300-325), Maximus, Gaianus (350-400) si Leontius (380) in Dalmatia; Dacus (325) din Scupi, Niceta din Remesiana (366-314), Domnus (325-335), Germinus (351-376) gsi Cornelius (392-364) din Sirmium, Auxentius (383) din Durostorum gi Domninus (367) din Marcianopolis, in Moesia inferioara. in secolul al V-lea, episcopul din Marcianopolis purta corespondenté cu impéaratul din Constantinopol si cu Sinodul de la Calcedon din 451, in limba latins. In secolul al VI-lea sunt amintiti si ,episcopii Paternus (519) si Valentinianus (550-553) din Scythia Minor”"”. Aceasté realitate a existentei unui numar mare de episcopi cu nume latinesti este o dovada c& in perioada secolelor IV-VI populatia din provinciile dundrene era puternic romanizata si vorbea latineste pe intinderi mari. Dintre populatiile de limba latina din care se va forma mai tarziu poporul roman s-au ridicat multi imparati, incepand din secolul al IlI-lea si pana in al VI-lea: 20, daca ii socotim si pe cei originari din Pannonia Inferior, care ,,se includea partial in teritoriul romanesc primitiv”””’. Dintre ei ii amintim pe Gallienus (253-268) - care era de neam dac, Aurelian (270-275), Iulian (355-363), Iustin 206 Thidem. Informatiile lui H. Mihdescu par a fi mai vechi si depagite (luate din Istoria Roméniei, vol. 1). Ideea aparitiei crestinismului in secolul al IV-lea este falsi si trebuie prezentat’ cu unele rezerve. Mai intai cd atestarea lui quadragesima cu sens crestin la Hieronymus nu dovedeste inceputul utilizirii sale din secolul IV; apoi, el s-a pistrat si in albanezi kreshmé, iar imprumuturile ficute de albanez din latina sunt databile in secolele I-II d.Hr. (vezi H. Mihdescu, La romanité..., pp. 27-28). 207 Thidem. 208 A. Philippide, op. cit., vol. I, pp. 3-5.+ Cuvantul,..” 7 La inceput a 1 (518-527) si Iustinian (527-565). Din cercetarea documentelor epigrafice gi literare ale vremii se vede ca limba latina folositi de cercurile eclesiastice locale nu se deosebea de limba latini a operelor similare din apusul Europei. Se desprinde concluzia ci limba latina din provinciile dunarene nu se diferentiasera inc in dialecte pana la sfarsitul veacului al VI-lea, cand a inceput asezarea masiva a slavilor. in provinciile dundrene, fara Dalmatia, s-au descoperit 45 de cladiri cu caracter religios crestin din secolele I-VI. Prin mijlocirea centrelor eclesiastice din sudul Dunarii crestinismul s-a propagat si la populatiile din nordul fluviului, iar acest fapt explica persistenta termenilor crestini de origine latina din limba romana. Biserica a folosit la inceput limba paturilor largi populare, dar a dezvoltat cu timpul o limba de doctrina si de ritual, formata din ebraisme, foarte multe grecisme, cuvinte prezente, de altfel de la bun inceput, in dogma si ritual, dar dezvoltate acum, si inovatii pe terenul limbii latine, mai ales al celei scrise, ,,creatii” despre care vom vorbi mai jos. Victorinus din Poetavia (Pannonia Superior) a lsat cateva comentarii exegetice in care se constati influenta limbii vorbite gi a Bibliei*"°, Palladius din Ratiaria (Moesia Superior) a alcatuit o scriere polemica impotriva lui Ambrosius, episcop de Mediolanum; Auxentius, episcop arian din Durostorum, a trait undeva prin Muntenia sau Moldova de astazi'’ si a scris o scurta Epistola despre credinja, viata si moartea lui Ulfila, in care apar elemente de limba vorbita din partea locului, dar si asemanari cu stilul Scriitorilor bisericesti din Apus; Maximinus, nascut in Dacia pe la anul 359, a scris 0 Dissertatio impotriva lui Ambrosius; Niceta din °” Cf. H. Mihaescu, Limba latina... p. 33. 21° Ibidem, p 45. 21" Thidem, p. 65.72 Carmen-Maria Bolocan Remesiana, in Dacia Mediterranea, a lsat cAteva tratate religioase cu caracter didactic; Ioannes Maxentius a trait in Scythia Minor, poate la Tomis. El stia gi scria in limba latina. Acest fapt poate constitui o miarturie ci se gasea in mijlocul unei populatii romanizate; Iordanes, alan sau got de origine, a trait si scris in Moesia inferior. Crestinismul se raspandise pana in secolul al IV-lea si in orasele din Moesia Superior si Moesia Inferior’, dar rasp4ndirea lui in masele de la sate are loc incepand din secolul al IV-lea, cand devine o religie protejata si oficiala!?. D.M. Pippidi, in lucrarea Niceta din Remesiana si originile crestinismului daco-roman, in volumul: Contribufii la istoria veche a Romdniei, editia a Il-a, Bucuresti 1967, p. 497-516, dovedeste cA acest episcop Niceta — cum rezulta si din pasajele poeziilor lui Paulinus din Nola — trebuie considerat unul dintre cei ce au crestinat pe unii din stramosii sud- dundreni ai romnilor’’*, Numarul episcopatelor de pe teritoriul pe care mai tarziu se va forma limba rom4né este destul de mare: circa 20: Naissus, Sirmium, Remesiana (in Moesia Superior), Marciano- polis (in Moesia Inferior), Tomis, Odessos, Durostorum, Nicopolis. lustinian pune aproape toate episcopatele din Moesia Superior sub jurisdictia episcopului primat de la Iustiniana Prima. Prezenta la Tomis si in alte localitéti a numerosi sfinti martiri originari din alte centre bisericesti (de exemplu, ,,Nicandru, sarbatorit la 5 iunie”?!°, fusese soldat martirizat la Durostorut ee 212 Of V. Parvan, Contribufii..., 1911, pp. 9-14. 213 Tbidem, pp. 29-73. 214 Twanescu, ILR, p. 91. 215 B Braniste, Martiri si sfinfi pe pamantul Dobrogei de azi, in culegerea De la Dundre la Mare, p. 40. 216 Cf N. Vornicescu (coord.) $.a., Sfinfi romdni si apardtori ai legii strdmosesti, Bucuresti, 1987, pp. 138-139.pla inceput a fost Cuvantul, dar apare, de asemenea, ,,la Durostorum si Alexandria”?!” etc.) dezvaluie amploarea legaturilor pe care episcopia scytana, mentionata pentru prima data in vremea lui Diocletian, le-a avut in perioada romano-bizantina (secolele IV-VII), in special cu scaune din estul Imperiului. Raporturile stranse dintre Scythia Minor si finuturile asiatice s-au manifestat nu numai in plan economic, social, ci si in plan religios, ele soldandu-se cu preluarea unor sarbatori caracteristice marilor centre ale crestinismului si includerea lor, alaturi de traditiile crestine autohtone, in calendarele liturgice locale, formate incepand din secolele IV-V7'*, in cazul Tomis-ului, acest aspect a putut lua amploare dupa cel de-al II-lea Sinod ecumenic de la Constantinopol (381), in urma caruia prestigiul episcopiei de Constantinopol a crescut enorm, jurisdictia ei extinzandu-se si asupra unor dioceze orientale ale Imperiului. Acest lucru va fi intarit de canonul 28 al celui de-al V-lea Sinod ecumenic de la Calcedon (451), prin care scaunului constanti- nopolitan, ii erau subordonate in mod oficial diocezele Pontus, Asia si Tracia?!’. in acest context, autoritatile bisericesti tomitane au putut s& includa in calendarul local o serie de sarbatori dedicate unor martiri orientali. Desi in provincia de la Dun&rea de Jos crestinismul avea la sfarsitul secolului al [lI-lea si inceputul celui de-al IV-lea numerosi adepti, martirologiile nu prezinti adevarata dimensiune a persecu- tiilor din acest teritoriu. Mentionarea unor martiraje pe linia Dunarii 217 B. Branigte, op. cit., p. 40. 718 Cf. V. Saxer, Année liturgique, in Dictionnaire encyclopédique du christianisme ancien, sous la direction de A. Di Berardino, adaptation frangaise sous la direction de Fr. Vial, I A-I; II J-Z, CERF, imprimé en Belgique, 1990, I, pp. 132-135. *° CEN. Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe insofite de comentarii, Arad 1/1 (1930), 11/2 (1936), (I/1 p. 257).ths Carmen-Maria Bolocan in vremea Imperiului probeaza sporirea numérului de credinciosi $i organizarea solidi a Bisericii in aceasti regiune, aspecte asemanatoare cu realit&tile din zonele invecinate”® sau mai indepartate. Aceasta stare de lucruri nu trebuie sa fi ramas fara ecou in spatiul nord-dundrean. Nu este exclus ca 0 parte dintre acestia sa fi trecut in provinciile frontaliere la nord de fluviu, intarind comunitatile formate inca din timpul stapanirii imperiale. Un pasaj din Vita Constantini a lui Eusebiu de Cezareea este sugestiv in acest sens: ,,Dar ce si mai spun... Fiindca pana si barbarii care i-au adapostit in acea vreme pe fugarii nostri, ingiduindu-i intr-o atat de blanda captivitate, se pot azi fali ci le-au asigurat acestora nu numai scdparea de ghearele mortii, ci si (libera slujire) a credintei. Pentru romani, izgonirea crestinilor de atunci, de pe cuprinsul lumii romane, si fuga lor la barbari ramane si astzi o pata de nesters”?! Refugierea unor crestini la nordul Dunarii a contribuit la strangerea legaturilor dintre grupurile locale si cele de pe linia fluviului, punand astfel bazele unor traditii primitoare la rolul anumitor biserici sud-dunarene in viata religioasi a celor nordice, cerinte exprimate mai térziu in pretentiile de jurisdictie a diferitelor episcopii din provinciile Moesia I, Dacia Ripensis, Moesia II si Scythia Minor. Pe de alta, locurile de martiraj au devenit, cu timpul, locuri sfinte si de pelerinaj, avand 0 contributie deosebita la jnlaturarea credintelor pagane si la crestinarea locuitorilor. fn zonele reincorporate de statul roman, devenite parti componente ale eparhiilor Moesia Prima si Dacia Ripensis, isi exercitau jurisdictia scaunele episcopale de pe linia fluviului: Singidunum, Margum, Viminacium (Moesia Prima), Aquae, 220 Cf. Martiriul Sfantului Irineu, (PSB, 11, p. 221). 221 Busebiu de Cezareea, Viafa fericitului imparat Constantin, I, 53 (PSB, 14, p. 113).75 » La inceput a fost Cuvantui Ratiaria, Castra Martis, Oescus (Dacia Ripensis). Potrivit descope- tirilor arheologice, nucleele daco-romane de la Sucidava si Romula depindeau de episcopia Oescus (Ghighen, Bulgaria), subordonata, la randul sau, celei de Ratiaria — mitropolia provinciei Dacia Ripensis; prin urmare, slujitorii bisericii de la Sliveni Gud. Olt) erau sfintiti de catre episcopii de Oescus”. Bisericile daco-romane nu puteau fi izolate; prezenta unor obiecte crestine de import constituie un argument al faptului ca aici au putut ajunge credinciosi din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia Prima si Dacia Ripensis, ale cAror teritorii se intindeau si in sténga fluviului”’, Este posibil ca Zenovius, atestat pe donarium-ul de la Biertan (jud. Sibiu) si acel Paulus sau Zenovius de pe fragmentul de vas de la Porolissum (a doua jumitate a veacului al IV-lea) sa fi fost doi dintre ierarhii (episcopi) daco-romani sau, mai degraba, episcopi-itineranti sau horepiscopi, sfintiti in una dintre »provinciile eclesiastice amintite”*. Consacrarea lor pentru credinciosii nord-dunareni se facea nu pentru a evangheliza un teritoriu, ci pentru a organiza comunititile deja existente””>, Dupa cum am aratat deja, in decursul secolului al IV-lea S-au creat structuri bisericesti din ce in ce mai concentrate si mai ierarhizate in jurul unor scaune episcopale de prestigiu: capitale imperiale, centre apostolice, sedii de prefecturi sau dioceze civile. in perioada 325-381 s-au bucurat de o cinste deosebit’ doua scaune episcopale: Heraclea pentru dioceza Tracia si Sirmium pentru 2? pacurariu, IBOR, I, pp. 116, 120. Cf. LG. Coman, Misionari crestini..., p. 268. *4, Barnea, Romanitate si crestinism la Dundrea de Jos, in Thraco- Dacica, 7, Tulcea, 1989, pp. 173-174. *S Cf. Em. Popescu, Crestinismul in eparhia Buzdului pana in secolul al VH-lea, in culegerea Spiritualitate $i istorie la intorsura Buzdului, I, Buziu, 1983, p. 265.76 Carmen-Maria Bolocan diocezele Illyricum, Dacia si Macedonia. Daca prin canonul 3 al Sinodului ecumenic de la Constantinopol din 381 se recunoaste primatul de onoare pentru episcopul de Constantinopol, in aceeasi epoca incepe sa-si manifeste autoritatea in sud-estul european si scaunul roman.Astfel, Sinodul de la Sardica din 343 a dat, prin mai multe canoane, pentru prima data ,,existenta juridicd preeminentei episcopului Romei fati de intreaga Biserica”’*. in timpul papei Damasus (366-384), provinciile eclesiastice Moesia Prima si Dacia Ripensis au intrat sub jurisdictia Romei, fapt care a determinat si dependenta de papalitate a crestinilor nord-dunareni din partile sudice ale fostei Dacii. Se poate constata ca spre sfarsitul secolului al IV-lea, in spatiul de etnogeneza romaneasca s-a manifestat o dubla autoritate eclesiasticd: cea constantinopolitana in zona esticd (Scythia Minor, sudul Moldovei si, eventual, nord-estul Munteniei), cea romana in zona vesticd (sigur in sudul fostei Dacii). Aceasta situatie a putut genera anumite particularitati si diferente in viata crestina a daco- romanilor. Revenind la cultul martirilor in mediul daco-roman, se poate aprecia ca el a fost potentat de practicarea cu intensitate a acestuia si in bisericile de pe malul drept al Dunarii, la Sirmium, Singidunum, Bononia, Ratiaria. Aceasti realitate trebuie si fi determinat, pe plan lingvistic, circulatia in mediul crestin daco- roman a cuvantului latin de origine greaca martor, -orem, martur, - urem (5.a.), atestat, de altfel, si in spatiul latinofon al Illyricum-ului, ceea ce implica evolutia sa spre sensul juridic cuprins rom.arh. 6 1 Gafton, Acte de autoritate imperiala in sprijinul primatului papal in secolele IV-V, in ST, 7, 1955, 5-6, p. 326. i |La inceput a fost Cuvantui jmartur’”227 Parvan””® tot pe teren autohton, nu misionar, cum credea Vasile Bisericile pastritoare de moaste sau renumite pentru sarbitorile in cinstea sfintilor locali (natalia), locuri de pelerinaj, precum cele existente la Novae (Svistov, Bulgaria) si Durostorum in Moesia Secunda, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum, Halmyris din Scythia Minor, trebuie s& fi exercitat, in egala masura, o anumita atractie pentru crestinii de pe malul opus al fluviului. Crestinismul a patruns gi in Dacia, ca religie a maselor, in secolul al IV-lea, dar mai ales in secolul al V-lea’”’. Mai intdi cuceririle lui Constantin cel Mare pe malul stang al Dunarii duc la stabilirea unor crestini in zona cucerita. La putin timp dupa Constantin cel Mare se crestineaza si gotii din Moldova si Muntenia, prin actiunea lui Ulfila. Dar crestinismul a patruns in Dacia si mai tarziu, prin relatiile pe care le avea populatia de aici cu cea din sudul Dunirii. Dovezile arheologice ale crestinarii pentru secolul al IV-lea nu lipsesc. La Sucidava (Celei), Dierna (Orsova) etc. avem chiar bazilici. Pentru vremea lui Tustinian, care a recucerit malul stang al Dunarii, avem gi dovezi de ordin literar: el 7H. Mihdescu, La langue latine..., p. 289; 1. Fischer, op. cit., p. 143. °° Cf. V. Parvan, Contribufii..., 1992, pp. 240-242. * Cf. Istoria Roméniei, vol.1, Bucuresti, 1960, articolul semnat de M. Macrea, pp. 629-637. Istoria Romdniei, vol. 1, nu cunoaste dovezi arheologice privind vechimea crestinismului in Dacia inainte de secolul al Iv-lea, dar se pare c& ele sunt. Existi si dovezi lingvistice, de exemplu basilica, anterior lui ecclesia (vezi Th. Capidan, Limbd si cultura, cu datele studiului lui Matteo Bartoli). Daca basilica ar fi intrat din greac& in latina crestin& in secolul IV, cum sustin Parvan si Mibdescu, atunci basilica ar fi generat si vechiul termen aparut in greaca bizantiné in secolul IV (Cf. H. Mihiescu, Influenja..., passim). Ecclesia este 0 inovatie a latinei apusene care mu a ajuns in Dacia, nu s-a pierdut, cum crede Parvan.78 Carmen-Maria Bolocan subordoneaza primatului de la Iustiniana Prima si ,,douad centre bisericesti de pe malul stang al Dunarii, Recidiva $i Litterata”??”. Se afirma ca stramosii romanilor au primit un crestinism de origine latina. Dovezile acestei afirmatii sunt constituite de faptul cA ,,terminologia crestina din limba romani este de origine latina’?*! si de faptul cA ,,obiectele de cult crestin, din perioada respectiva, descoperite in Dacia, prezinté analogii cu cele din Illyricum, in special din Pannonia”™*”. Crestinismul era acelasi in intreg Imperiul Roman; nu se ajunsese inca la deosebirile de mai tarziu, caracteristice celor doud biserici. in ceea ce priveste argumentul lingvistic al originii latine a crestinismului roman, nu se poate tagadui ca terminologia crestina din limba romana este de origine latina; dar aceasta nu inseamna ca misionarii n-au putut fi si greci care vorbeau latina; acesti misionari, adresandu-se unor oameni de limba latina, trebuiau s4 vorbeasca latina gsi ,,s4 adopte terminologia crestin’ uzuala in latina”, Vasile Parvan, op.cit, 1911, pp. 195-201, apreciaz cd: crestinismul isi gasea chiar pe teritoriul de limba greacd o exprimare in latina. Realitatea este ci terminologia crestina din limba rom4n& nu este exact cea din limbile romanice din Apus. Vom da, spre argumentare, cateva exemple: stramosii romanilor au pierdut termeni ca ecclesia sbiserica” (in sens spiritual) si diabolus ,,drac”; la ei a ramas in uz numai basilica ,,biseric&” (lacas de cult); s-a impus draco ,,dragon” (cu sensul de ,,diavol”, ,,drac”) (dar acelasi sens il are si alb. drejk, precum si prov. drac). La stramosii rom4nilor s-a impus (dies) servatoria in loc de festa, Creatio in loc de Natale ,,Craciun”, 230 Tvanescu, ILR, p. 91. 23! Ibidem. 232 Istoria Romaniei, vol.I, p. 362 (in continuare se va folosi sigla: IR, 1, 1). 53 Ivanescu, ILR, p. 92.pla inceput a fost Cuvantal...”” i Rosalia ,,Rusalii” (pierdut de daco-romani si reimprumutat de la slavi: Rusaliiy* in loc de Pentecosta. Foarte probabil acesti termeni se explic prin caracterul popular al crestinismului de pe teritoriul romanesc primitiv, firesc la 0 populatie care, incepand din veacul al V-lea a avut doar temporar o organizatie bisericeasca™*>. *4 Nu suntem de acord cu afirmatia ci Rusalii a fost reimprumutat de la slavi. Th. Capidan (Limba si cultura, passim) arata clar c& slavii au luat din protoromana Rusal’a si au durificat pe / palatal, adici au oprit evolutia lui Ape teren roménesc. Aromna pistreaza stadiul protoromanei cu /’ *5 Ivanescu, ILR, p. 92. Daca ar fi avut, totusi, ,temporar” 0 organizare bisericeasca din secolul V incoace atunci s-ar fi pastrat ceva in romana. Or, nu exist (in afard de preot) nici un cuvant din ierarhia crestin’, ceea ce inseamna absenjd totald a organizarii bisericesti. De remarcat c& in albaneza, unde a existat 0 organizare bisericeasca, s-au pastrat acesti termeni latini (vezi H. Mihaescu, La romanité..., passim). Po80 Carmen-Maria Bolocan» La inceput a fost Cuvantu CAPITOLUL al IV-lea Arianismul. Influenta doctrinei lui Ulfila asupra crestinarii daco-romanilor Unul dintre evenimentele cele mai importante petrecute in vecinatatea teritoriului de evolutie a crestinismului romanic a fost convertirea gepizilor, ostrogotilor si a altor ,,semintii germanice in ultimul sfert al secolului al V-lea””°°, Aceasta a fost un fenomen intern, germanic, datorat misionarilor vizigoti, care au raspandit erezia lui Arie printre conationalii lor: ,Omnem ubique linguae eius nationem ad culturam huius sectae invitavere’*’, cum scria lordanes. Adoptarea arianismului a fost pentru germanici un mijloc de afirmare a specificului etnic si de evitare a asimilarii prin distantare de catolicism. Astfel, aga cum a apreciat J. Zeiller, zona Europei Centrale — Noricum, Pannonia, Moesia Prima, Dacia Ripensis si tinuturile aferente de dincolo de Dunire — a devenit un teren de confruntare intre doua confesiuni si doud etnii: 256 Nelu Zugravu, Geneza..., p. 418. 7 Tordanes, Getica, XXV, 133 apud Nelu Zugravu, Geneza..., P. 418; Cf. J. Zeiller, Les Origines..., p. 542. A82 Carmen-Maria Bolocan catolicismul (ortodoxismul) roman si arianismul germanic””**. fn acest context, este important de subliniat faptul c4 crestinismul catolic (ortodox)*? n-a fost niciodatd aneantizat, acesta rezistand datorita adaptarii populatiei locale la conditiile politice ale epocii*” si mentinerii neintrerupte a legaturilor traditionale cu scaunele episcopale din Aquileia, Ravenna si Roma”™*'. Arianismul este 0 erezie emia’ de Arie, preot invatat din Alexandria, nascut la 256 in Libia, instruit in teologie de Lucian de Antiohia (+ 312) si hirotonit preot in 312 la biserica Baucalis™. Arianismul este © conceptie rational-omeneascd de intelegere a crestinis-mului, o coborare a lui de la inaltimea de religie revelata de Dumnezeu-Tatal prin insusi Fiul Sau Iisus Hristos, la nivelul religiilor pagane™. Arie combiatea egalitatea si consubstantialitatea Fiului lui . Dumnezeu cu Dumnezeu-Tatal si, prin aceasta, nega dumnezeirea Fiului. El a sustinut subordinationismul, adicd ideea ca Fiul este mai mic decat Tatal, fiind subordonat Tatalui. Principiile ereziei ariene se pot sintetiza astfel: 1) Dumnezeu-Tatél singur este principiul necreat si nendscut - éyevvntog. insisi denumirea de «Tati» cuprinde in sine intdietatea si superioritatea Sa fata de Fiul. Arie aducea in sprijinul acestei afirmatii versetul din Evanghelia Sfantului Ioan: «Tatal este 238 J. Zeiller, op. cit., pp. 543-587. 2° Cf. Nelu Zugravu, Geneza..., p. 418. 40 Cf. J. Zeiller, op. cit., pp. 534-542. 241 Ibidem, p. 543 $.u. 2 Cf. Ion Bria, Dictionar de Teologie Ortodoxd (A-Z), ed. a I-a revizuit’ si completati, Bucuresti, 1994, p. 37. 5 Cf, Ioan Ramureanu, Istoria Bisericeascd Universala, Bucuresti, 1992, p. 121. 4 Thidem.pla inceput a fost Cuvantul..”” 83 mai mare decat Mine» (In 14, 28), ignorand ca sensul acestui verset se refera la natura umana a lui Hristos si nu la natura lui dumnezeiasca***, 2) Fiul este creat din vointa Tatdlui, nu din fiinfa (ovata) lui, ci din nimic, fiind prima sa creatura, ins nu din eternitate, caci @ fost un timp cand Fiul n-a existat - Av moté Ste ovx iv o Yid¢’. Astfel Dumnezeu Tatil este fari inceput, - dvapyoc, in timp ce Fiul are un inceput - ,,doynv éyet 6 Tide’. 3) Desi, conform opiniei lui Arie, Fiul lui Dumnezeu este dupa fiinta sa o creaturi, este schimbator, marginit, imperfect si chiar capabil de a pacatui, El se bucura totusi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, ,,Dumnezeu-Tatl a creat toate, chiar si timpul”6, 4) Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea universului. 5) La creatie, Fiul a primit maretia si puterea creatoare a Tatlui. Fiul poate fi numit si el Dumnezeu, caci, datorit’ darului dumnezeiesc primit de la Tatal, a devenit fiul adoptiv al Tatalui. in anul 325, imparatul Constantin cel Mare a deschis lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea. La lucrarile sale au Participat peste 300 de episcopi, insotiti de numerosi preoti, precum si episcopi din afara Imperiului (din Persia si Gotia). fn urma discutiilor aprinse dintre arieni si ortodocsi, a fost redactat Simbolul de credint& prin care se defineste identitatea de fire divind sau consubstantialitatea dintre Fiu si Tatd. S-a stabilit ci Fiul este nascut din veci, dintr-o substanti cu Tatdl (x tite ovotac cob *S La acest verset, Arie mai aduga, in sprijinul sustinerii ideilor sale, texte biblice, precum Pilde, 8, 22; Mt, 28, 18; In 17, 3, Col, 1, 15; 1 Tim 6, 16; vezi Ion Bria, op. cit., p. 37. *© Joan Ramureanu, op. cit, p. 122.84 Carmen-Maria Bolocan Hatpée) si fiind de o fiinté cu Tatal (duoovoto¢ tw THacpi), nu este facut sau creat, ci este egal cu Tatal prin putere si miarire. Arienii au combatut sintagma duoovoto¢ tw Hatpi pe motiv ca ea nu exista in Scriptura, dar fara izbanda. Arie si partizanii sai au fost anatematizati si exilati in Ilyricum. Tot acum sunt exilati si cei care semnasera actele Sinodului, dar nu-l anatematizasera pe Arie, printre care era si episcopul Eusebiu de Nicomedia. Urmasii imparatului Constantin impart Imperiul. Astfel, Constantius, care primise Orientul, sustine pe arieni, iar Constant, imparat in Occident, pe ortodocsi. La Sinodul de la Sardica din anul 343, convocat de cei doi imparati, s-a incercat o conciliere a doctrinelor teologice. Constant este ins ucis, in 350, de Magnentius. imparatul Constantin, il infrange pe ucigasul fratelui séu gsi, in 353 devine stapan al intregului Imperiu. Arienii, invingatori ai niceenilor in aceasta etapa, se divizeazi in doua fractiuni: 1. anomienii, arieni radicali care sustin ca Fiul este neasemanator (évduotoc) cu Tatal, 2. homoiusienii, arieni moderati, considerau ci Fiul este asemanator Tatdlui (Gpotovatos). Succesorii lui Constantius (337-361) au incercat si impace disputele hristologice, dar, atrasi de arianism sau ortodoxie, nu au reusit. Credinta ariani a fost sustinut& de Valens (364-378). In vremea aceasta se crestinasera gofii si, prin episcopii lor, Teofil si Ulfila, impartaseau credinta romana. Istoricul Sozomen afirma ca Ulfila nu se deosebea, la inceput, de doctrina parintilor de la Niceea: ,,Cand insa a venit la Constantinopol se spune ca fruntasii ereziei ariene au discutat cu el despre credinta si au fagaduit ca-i vor da ajutor in delegatia sa la imp&rat daca va crede la fel ca ei, iar el, fie silit de nevoie, fie c& a socotit, intr-adevar, ca e mai bine sa gandeasca despre divinitate ca ei, s-a intovarasit cu adeptii lui Arie si s-a despartit pe sine si tot neamul sau de biserica universala. [...]pba inceput a fost Cuvantul...” 85 El, cel dintai, a fost la goti autorul literelor si a tradus in limba patriei sale sfintele carti. Asadar aceasta a fost cauza c4 in general barbarii de langa Istru urmeaza credinta lui Arie””4”, N. Iorga consideré ca ,,in partile Dunarii, la anul 500, arianismul isi incheiase stapanirea si existenta”™*. Opinia aceasta nu este insa, sustinuta de izvoare. lordanes, in Getica, XXV, 132: precizeazi c& vizigotii, primiti in sudul Dunarii de imparatul Valens, vor crestina, prin misionari, pe ostrogoti si pe gepizi. Acestia din urma vor cultiva arianismul pana in secolul al VII-lea, cand, dupa ce vor fi infranti de catre avari, vor trece la ortodoxism™, Crestinarea gepizilor, ca sia ostrogotilor, s-a petrecut dupa retragerea vizigotilor in Moesia si Dacia Ripensis, prin tratatul cu impératul Valens din anul 382, in urma invaziei hunilor in Dacia de la nordul Dunarii in anul 376. in acest sens, Const. C. Diculescu precizeaza: ,,Crestinismul a fost introdus la gepizi pe la mijlocul secolului V, curand dupa distrugerea puterii hunice in 454. Unei date mai vechi fi sta in cale stirea citaté de Salvian. in acelasi timp Se pune si crestinarea ostrogotilor prin misionari vizigoti?™. Confesiunea arian era similar cu a vizigotilor. Pentru ei, lisus era, ca in dogma Treimii lui Ulfila, un deus creatus si un deus creationis mundi. Gepizii, la randul lor, au crestinat pe heruli, colonizati de lustinian (527-565), in 536, langa Singidunum. Crestinarea ariana a acestei populatii avea ca scop politic atragerea >” Sozomen, Istoria bisericeasca, I, 29, 30 apud Traian Diaconescu, Motivatia..., p. 45. 48 N. lorga, Istoria Bisericii Roménesti si a vietii religioase a Roménilor, vol. I, Bucuresti, 1928, ed. a 2-a, p. 17. 2 Thidem. *° CEC. Diculescu, Contributie la vechimea crestinismului in Dacia. Din istoria religioasé a gepizilor, Cluj, 1925, p. 1.86 Carmen-Maria Bolocan ei contra bizantinilor ortodocsi”*'. Arianismul gepizilor cedeazi credintei ortodoxe, tarziu, dupa distrugerea regatului lor, in acelasi timp cand longobarzii, in Italia, si vizigotii, in Spania, trec la catolicism. in frangerea gepizilor in secolul al VI-lea a facut, ca, in spatiul carpato-danubian, gepizii si devina in cele din urma ortodocsi, ca daco-romanii, si, fiind crestini, s4 se opuna avarilor si slavilor care erau pagani. Gepizii au locuit in Dacia si au avut un anumit rol in istoria noastra, precum francii in Franta si longobarzii in Italia, fapt cercetat pe baz de izvoare literare, arheologice si lingvistice’, Episcopul Ulfila ,,s-a nascut in Dacia din nordul Dunarii”**, ca fiu al unui got si al unei capadociene, si a trait intre anii 311-383. fn anul 341 a fost trimis intr-o misiune diplomatica la Constantinopol gi a fost hirotonit episcop al gotilor de catre Eusebiu de Nicomedia, semiarian. Teritoriul siu misionar a fost Romania de la Dundrea de Jos. in tre anii 341-348 a pastorit in Gotia transdanubiana, iar in urma razboaielor dintre Athanaric gi Fritigern, in Moesia Inferior. in vremea persecutiilor crestinilor de catre Athanaric, Ulfila s-a retras in sudul Dunarii devenind episcop de Nicopolis (348-383)"**. Comunititile crestine pistorite de Ulfila cuprindeau ,,goti, daco-romani, greci, dar si credinciosi de alta origine etnicd adusi ca prizonieri din incursiunile gotilor in Imperiu”»>. Episcopul got a creat alfabetul runic si a tradus Biblia din limba greaca in limba goticd, vechea germanica. El a propovaduit 251 Cf. Traian Diaconescu, op. cit., p. 44. 282 Thidem, p. 47. 253 1G. Coman, Scriitori bisericesti din epoca stréromanda, Bucuresti, 1979, p. 202 s.u. 254 Cf. J. Zeiller, Les Origines..., pp. 420, 447. 25S Traian Diaconescu, op. cit., p. 47.yla inceput a fost Cuvantul, doctrina crestina in ,,limbile greacé, latina si gota”?°° El a fost un semiarian care socotea zadarnica disputa dintre niceeni si arieni. A participat la sinoadele ariene, dar a cultivat si relatiile cu ortodoxia atat datorité confuziei doctrinare care domina in Imperiu la acea vreme cat si pentru interese politice si ecumenice. Episcopul Ulfila a format o scoala de misionari din randul cdrora s-au remarcat Auxentius din Durostorum, Maximinus, Palladius din Ratiaria. A murit la Constantinopol, in anul 381, la sinodul ecumenic convocat de imparatul Teodosie cel Mare. Opera lui Ulfila, scrisé in trei limbi, s-a pastrat partial, deoarece a fost ars& de regele vizigot Reccaret, in Spania, in urma ,convertirii la catolicism’?*’, Din Biblia lui Ulfila a rimas doar Codex Argenteus**, in regatul ostrogot din Italia. Episcopul Ulfila, prin predicile si scrierile sale in limba latina, a intarit »tomanizarea””? si crestinarea daco-romanilor de pe ambele maluri ale Dunarii. Doctrina Treimii predicaté de episcopul Ulfila, cum apreciazi Auxentius”, este bazatai pe Scriptura si Traditie. in conceptia episcopului got existi un singur Dumnezeu adevarat, Tatal lui Christos, singur nenascut, fara inceput, fara sfarsit, etern, nevazut, nemuritor, nestricacios”, cdruia ii confera printre alte atribute si pe acela cA e ,,incomunicabil, fara substanti corporala, necompus, neschimbator, neimpartit, nemiscat, neavand nevoie de °° N. Comneanu, Biblia Iui Wulfila, in MB, XX (1970), nr. 7-9, Pp. 555-566. °7 Traian Diaconescu, op. cit., p. 48. *58 Cf. V. Gheorghiu, Codex Argenteus Upsalensis, Bucuresti, 1939, 259 HH Mihescu, Auxentius din Durostorum, izvor pentru latina balcanica, in vol. Omagiu lui Iorgu lordan, Bucuresti, 1958, passim. *° Cf. Torgu Stoian, Auxentius, episcop arian de Durostor, Bucuresti, 1938 (extras din BOR, an LVI, 1938, nr. 7-8), passim.88 Carmen-Maria Bolocan nimic, inaccesibil, indivizibil, necondus, necreat, nefacut, desavarsit in existenta sa”. Acest Dumnezeu suprem, inaccesibil, de neimpartit, imobil este insa bun, iar pentru a-si descoperi bunatatea a creat pe Hristos. Fiu/ lui Dumnezeu nu este nici ca la niceeni, 0 fiinté consubstantialé cu Tardl, dar nici ca la arieni, o creatura iesiti din nimic inainte de aparitia materiei primordiale*”. Bazat pe Scriptura si Traditie, Ulfila il considera pe Christos ca ,,al doilea Dumnezeu gi Creator a toate”, avand mai mare pe Tata! siu. Auxentius, in testamentul episcopului got, precizeaz4 deosebirea dintre divinitatea Tatdlui si a Fiului astfel: »este diferenté intre dumnezeirea Tatdlui si a Fiului, a Dumnezeului nenascut si a Dumnezeului unul nascut, ci Tatdl este intr-adevar creatorul Creatorului, insé Fiu/ creatorul intregii creatiuni, ca Tata! este Dumnezeul Domnului, iar Fiul este . Dumnezeul universalei creaturi”. In activitatea sa misionara, Ulfila nu-l coboara pe Christos la treapta unei creatiuni perfecte, de natura umani, ca arienii, ci-i confera perfectiune de natura divina. Ulfila nu afirma ca Fiul este egal si consubstantial cu Tatdl ca niceenii, ci spune ca Fiul este un Dumnezeu creat de Tatal si, in acelasi timp, un Dumnezeu creator al lumii, subordonat insa parintelui sau divin. intre Tata si Fiu nu exist& identitate de substantia, ci aseminare in manifestarea si actiunea lor divina. Cum Tatdl pentru a-si arata puterea si iubirea a creat pe Fiu din nefiind (€& ox Ovrwv), tot astfel Fiul, pentru a face s& straluceasca iubirea si puterea Tatdlui, a creat lumea din nefiind’®, Ulfila a aderat la simbolul semiarian de Ja Rimini si Constantinopol in care se preciza: ,,Noi respingem numele de substanta (ovava) pe care nu-l au Scripturile si admitem 21 Cf. Traian Diaconescu, op. cit., p. 48. 28 Thidem, p. 49.pla inceput a fost Cuvantul..”” 89 cA Fiul este intrutotul asemanator Tat&lui, cum zic Scripturile””®, Pentru Ulfila, substanta si vointa divind sunt separate. Acest fapt este evident si in traducerea Bibliei in limba gota. in Epistola cditre Filipeni, 2, 6, sintagma greaca iow Gea pe care Luther o traduce cu Gott gleich sein, Ulfila 0 echivalase cu galeiks Gutha. Adjectivul galeiks pentru iow arati un raport de asemanare nu de identitate. Judecand aceasta echivalare, exegetii considera ca, dac& episcopul got cu intentiune a tradus pe iow prin Galeiks, ,,locul este desigur intretesut de arianism’?*, El accepta simbolul semiarian care, pentru crestinismul predicat unor barbari, era mai simplu si mai usor de receptat. Interesanta este si conceptia despre Sfantul Duh, la episcopul Ulfila: ,,Sfantul Duh nu este nici Tata, nici Fiu, ci a fost facut de Tatal, prin Fiu, inainte de toate si nu este nici primul, nici al doilea, ci a fost asezat de primul, prin al doilea pe treapta a treia”. Pentru Ulfila, Sfantul Duh este o divinitate creati, dar de rangul al treilea, subordonata lui Hristos. Doctrina episcopului got este diferiti atat de cea a ortodocsilor, cat si de cea a arienilor. Ulfila a combiatut atat pe homoiusieni pentru faptul ci nu diferentiau pregnant persoanele Sfintei Treimi, cat si pe homousieni din pricina ca ei confunda persoanele treimice. Originalitatea doctrinei hristologice a lui Ulfila, in raport cu doctrina Sinodului de la Niceea, se reflect si in terminologia latina. La primul Sinod ecumenic s-a adoptat simbolul de credinta, °® Socrates, Hist.Eccl., Il, 37, 41 apud C. Erbiceanu, Ulfila. Viaga si doctrina lui sau starea crestinismului in Dacia Traiand si Aureliand in secolul IV d.Hr., Bucuresti, 1898, p. 33. °F. Erbiceanu, op. cit., p. 101.90 Carmen-Maria Bolocan stabilind ca ,,Fiul este consubstantial cu Tatdl, etern si egal, nascut din aceeagi fire, inainte de toti vecii, dar diferit ca persoana””®. Textul latin de la Niceea precizeaza ca Tatal este facatorul tuturor celor vazute si nevazute (omnium visibilium et invisibilium factorem) si cel prin care s-au facut toate care sunt in cer si pe pamant. Termenii latini folositi pentru definirea divinitatii lui Christos sunt foarte importanti. Christos este Fiul lui Dumnezeu (natum ex Patre), dar el este nascut, iar nu facut (natum non factum) si, in acelasi timp, este consubstantial cu Tatdl, homoousion, adica eiusdem cum Patres substantia. Aceasta terminologie niceeana despre Christos sta la baza sferei semantice a cuvintelor Natalis si Nativitas, care s-a impus pentru sarbatoarea Nasterii lui Iisus in Romania Apuseana (it. Natale, sp. Navidad, fr. Noél, port. Natal). in testamentul episcopului got este evitaté utilizarea termenului nactus pentru Filius, precum gi precizarea consubstantialitatii Fiului cu Tatal. Pentru Ulfila, Tatdal se deosebeste de Fiul, caici Tatdl este un deus ingenitus, iar Fiul un deus unigenitus pe care insa Tatdl |-a creat (creavit), caci Tatal este creatorul creatorului (creator creatoris), iar Fiul este creatorul intregii creatiuni (creatorem esse totius creationis). in raport cu Tatal, ,,Fiul este un deus secundus, dar, totodati, creatorul universului (deum esse universae creaturae)”®, Propagarea doctrinei lui Ulfila, in secolul al IV-lea, pe teritoriul Gotiei, adica in Dacia carpato-danubiana, a impus, asa cum era firesc, termenul creatio, in loc de natalis, pentru sfera 2651. Bocioag’, Personalitatea lui Constantin cel Mare si politica lui sociald, Galati, 1935, pp. 58-62. 26 Traian Diaconescu, op. cit., p. 51.La inceput a fost Cuvantul...” 91 semantica a Nasterii MAntuitorului. Acest cuvant, creatio”®, sa specializat si s-a impus in limbajul religios in secolul al IV-lea, invingand sinonime care oglindesc procesul de clarificare si de fixare a dogmei hristologice. Episcopul Ulfila, vorbind despre lisus, nu foloseste termenul nactus, ci cuvintele creavit, fecit, genuit, Jundavit cu sens arian de ,,a crea din neant”. Termenul creare, »echivalent al grecescului xtigw, exprima foarte clar conceptia ulfiana despre natura lui Christos si despre geneza universului”?®. De altfel, cuvantul creare este atestat, peste un veac, la Augustin, cu sens arian: qui creavit cuncta de nihilo (Civit 22, 14)". Se poate afirma cd de la Arie la Augustin, oscilatiile terminologice ariene se soldeaza cu victoria lui creare si creatio. Pe teritoriul daco-roman, in vremea lui Ulfila si a ucenicului sau, Auxentius, prin Crdciun se intelegea si se sarbatorea dies creationis Christi, dar si dies creationis mundi, deoarece Christos este, pentru acest episcop, deus universae creaturae. Aceste note semantice erau, dogmatic vorbind, ulfiene, reflectand faza primaré a motivatiei semantice a cuvantului Craciun. Acest fenomen este normal, dacd luam in consideratie faptul c& in secolul al IV-lea d.Hr. semiarienii erau sprijiniti de imparati si au detinut, in consecinfé, suprematia in perioada de la Constantin la Theodosie. Termenul Craciun reflecti o etapa din istoria spiritual a Europei, lupta pentru consolidarea si impunerea dogmei hristolo- gice intr-o perioadi de rascruce a Imperiului Roman. Ca s& *°7 A. Enout — A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine, ed. a IV-a, Paris, 1959, p. 149 (Biserica a folosit termenul creatio, pornind de la creare cu sens de ,,faire naitre du néant”, pentru dies creationis Christi). 26 Traian Diaconescu, op. cit., p. 51. °® Cf. Traian Diaconescu, op. cit., p. 51.92 Carmen-Maria Bolocan intelegem acest fenomen, trebuie s& renuntim, dupa cum precizeaza profesorul Tr. Diaconescu (op. cit., p. 22), la: 1. mitul unui crestinism primar pur ortodox; 2. la ideea unui crestinism daco- roman separat de gofi, si 3. la ipoteza ca numele Crdciun, oglindind 0 erezie, este de sorginte populara. Avand in vedere ca Ulfila a predicat simbolul de credinta semiarian, in limbile greaca, latina si gota, putem lesne intelege atat impunerea dogmei hristologice ariene, intr-un spatiu cu etnii diferite, cat si originea variaté a terminologiei religioase. fn aria misionara a episcopului got s-a produs o interferenfa spirituala si nu o demarcatie purista. Impulsurile puriste ale unor cercetatori, rupte de evolutia faptului istoric, au inlaturat etimonul creatio cu sens de ,,faire naitre du néant”. Teologii sustin ci ,,termenul creatio, acceptat cu intelesul de «creare», in sens de «nastere», de «faire naitre du néant», de dies creationis Christi, a apartinut invataturii ariene, combatuta la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, cand s-a fixat Simbolul credinfei, invafatura de la inceput si de totdeauna a Bisericii cu privire la nasterea din veci si a nasterii in timp, la plinirea vremii, in trup omenesc, a Méntuitorului [...] dupa invatatura lui Arie, Fiul era creat, dar nu din fiinta Tatalui, ci din nimic, prin vointa Tatalui, ca o creatura din cele ce nu erau. Crestinismul daco-roman a fost de la inceput ortodox, nu arian, forma imbratisata de gotii rasriteni si de gepizi’”””. Realitatile lingvistice trebuie separate de realitatile ontologice. La nivel lingvistic, sarbatoarea Nasterii Domnului a purtat, in secolul al IV-lea, numele Creatului sau al Nascutului, iar la nivel semantic notele religioase ortodoxe gi ariene au functionat 279 I, Tonescu, Sansala, primul crestin daco-roman atestat documentar, in MO, an XXII, 1970, nr. 5-6, p. 826.2a inceput a fost Cuvantul..”” 93 paralel. Dar, in cele din urma, prin straduinta misionarilor, notele ortodoxe au invins. Sarbatoarea Creatului a devenit cu timpul sarbatoarea Nascutului, chiar daca, in sténga Dunirii, a continuat si fie numita, formal, sarbatoarea ,,Creatului”, Preofii ortodocsi, conform dogmei de la Niceea, au dat acestei s&rbatori numele Nascutului, iar cei arieni, numele Creatului. Ambele dogme au un izvor cult, bisericesc, nu popular. Valorificarea Sfintei Scripturi si a Sfintei Tradifii de catre gandirea sa filosofica influentata de gnostici, stilul clar si patetic au impus cu usurinfa doctrina sa in mediul barbar care, in mod firesc, nu putea infelege disputa metafizicd a teologilor si rafinamentul filosofic al simbolului ortodox. Episcopul Ulfila a fost un misionar si crezul s&u teologic urmarea, in primul rand, trecerea multimii de la politeism la monoteism si, in al doilea rand, problema relatiei dintre persoanele Sfintei Treimi. Episcopul got, chiar daca icrarhizeaza Persoanele Treimii, sustine monoteismul crestin si are © contributie insemnata la convertirea multimii pagane si implicit, la ,intarirea romanizarii stramosilor nostri geto-daci’”?”!, Rolul lui Ulfila in ascensiunea crestinismului in lumea barbara a fost enorm, fapt pe care scriitorii Antichitatii tarzii si istoricii_ moderni n-au incetat si-l sublinieze?”?, Istoriografia romaneasca a reliefat, de asemenea, cu nuante mai mult sau mai putin apologetice, importanta deosebita a momentului teprezentat de pastorirea lui Ulfila pentru raspandirea religiei crestine in spatiul extracarpatic?”, Un lucru este sigur: Ulfila a fost intemeietorul Bisericii ariene a ,,Gothiei’?”*, *”! Traian Diaconescu, op. cit., p. 50. *” Cf. J. Zeiller, Les origines..., pp. 440-474; LG. Coman, Scriitori +s PP. 206-212. °° Cf. LG. Coman, Scriitori bisericesti..., pp. 239-241. ° Nelu Zugravu, Geneza..., p. 335.94 Carmen-Maria Bolocan in concluzie, putem afirma ca in Dacia carpato-balcanica nu a existat un crestinism de retort, iar doctrina lui Arie si testamentul de credinté al lui Ulfila sunt argumente istorice care lumineazai etimonul sarbatorii Nasterii Domnului, Crdciunul, si interferenta crestinismului daco-roman cu cel got.pla inceput a fost Cuvantul...”” 95 PARTEA A DOUA Aspecte lingvistice ale problemei96 Carmen-Maria BolocanLa inceput a fost Cuvéntal...”” 97 CAPITOLUL I Stratul lexical crestin mostenit in romana, in comparatie cu albaneza si limbile occidentale. Studiul lingvistic al lexemelor mostenite §1.1. Stratul lexical crestin mostenit in romand in comparatie cu albaneza si limbile occidentale Limba romana face parte din ramura romanica a familiei limbilor indoeuropene. Ea reprezinti, ca sistem, limba latina vorbita neintrerupt in partile dunarene”””* din momentul patrunderii limbii latine in aceste provincii (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioara si Inferioara) si pana astizi?”. Aceasta limba a suferit ,,transformari neincetate atat prin evolutia ei normala, cat si prin influenta exercitatd de limbile cu care a venit in contact””””, 275 Tstoria limbii roméne, vol. I, Bucuresti, 1969, p. 15 (in continuare se va folosi sigla: ILR, TD. 276 Cf Al. Rosetti, Istoria limbii romane, (de la origini pana in secolul al XVII-lea), Bucuresti, 1968, p. 77 [in continuare se va folosi sigla: Rosetti, ILR, 1968 (sau alte editii: 1978, 1986)}. 277 Rosetti, ILR, 1968, p. 77.98 Limba romana are la baza, la fel ca si celelalte limbi romanice, latina populara, latina vorbiti, cotidiand, uzuala, limba de conversatie a maselor largi populare, si nu ,,latina clasica, care reprezinti limba literar’, aspectul normativ, cel mai ingrijit, al limbii latine”””’. Latina clasica gi latina populara nu sunt dou limbi diferite, ci ele reprezinta aspecte ale aceleiasi limbi latine. ,,Expresiile /atina clasica gi latind vulgard nu trebuie luate ca doi termeni contradictorii. Realitatea lingvisticd era una singura, nu era nici vulgara, nici clasica, era limba latina!... Latina literara nu-i decat o parte din latina vorbita, care a ajuns sa se fixeze, pe cand toata puterea creatoare, toata forta in miscare continua sa apartina latinei vulgare, care se va transforma in limbile romanice de ast&zi si care este numai latina”. Prin /atina populara sau vulgard se intelege, in general, limba vorbité in mod obisnuit de romani, limba vie, limba necodificat’ de gramatici. A. Meillet”®° definea latina populara ca »un ansamblu de tendinfe care s-au realizat in grade diferite”, imbracand variate aspecte, determinate de diferente socio-stilistice, geografice gi cronologice. ,,Limba «vulgara», «populara», «vorbita» sau a «conversatiei curente» cuprinde deci o serie de variatii, potrivit imprejurarilor’”*". intre latina clasic& si latina vorbiti nu au existat deosebiri esentiale. Limba vorbita cotidiana, familiara, era ins mai putin 28 Tstoria limbii romdne, vol. I, Bucuresti, 1978, p. 41 (in continuare se va folosi sigla: ILR, I; la fel se va proceda si cu celelalte surse: se va da, jntre paranteze, sigla corespunzatoare). 27° B. Savj-Lopez, Le origini neolatine, Milano, 1920, p. 125 apud Iorgu Iordan si colab., Introducere in lingvistica romanicd, Bucuresti, 1965. 280 Cf, A. Meillet, Esquisse d’une histoire de la langue latine, Paris, 1923, passim. 78 Rosetti, ILR, 1968, p. 87.pla inceput a fost Cuvantul...” 99 atenté la normele _,,corecte”, fapt care deschidea drum liber inovatiilor, formelor mai expresive, termenilor argotici etc.7**. Din punct de vedere cronologic, latina populara e mai veche decat latina literara, ea a existat inaintea celei clasice”*?, Latina clasica, asa cum 0 cunoastem astazi din operele scrise, s-a fixat in secolul al U-lea i.d.Hr., in timp ce latina popular’ a existat si in epoca arhaica a limbii latine. Latina vorbita, odat& cu trecerea timpului si cu extinderea geograficd, s-a indepartat din ce in ce mai mult de latina Scrisa, fixati in formele sale timp de secole. Opozitia dintre norma clasic&. si vorbirea populari se adanceste mai ales in ultima perioada a latinei tarzii”*. Nu trebuie identificate notiunile , latina populara” si ,,latina tarzie”, ultima fiind faza a celei dintai. ,,Latina tarzie” este ,,latina populara” de la sfarsitul Imperiului*®. Comparatia dintre diferite limbi romanice arata cA latina dunarean& nu difera in trasaturile ei esentiale de latina vorbita in alte provincii*’, Aceasta demonstreazi ci limba latina vorbiti de © Populatia romana din intreg Imperiu a fost relativ wnitard. Teoria unitatii latinei populare a fost sustinuta de numerosi cercetatori care i-au studiat trisaturile fundamentale, printre care, la loc de cinste se numara si W. Meyer-Liibke: Grammatik der romanischen Sprachen, I-IV, Leipzig, 1890-1902, G. Meyer .a. Aceasta unitate °® Cf. lorgu Iordan si Vladimir Robu, Limba romana contemporand, Bucuresti, 1978, p. 11 (lordan, Robu, LRC). °8 Cf ILR, I, p. 42. °8 Cf. V. Vatindinen, Introduzione al latino volgare, Bologna, 1971, pp. 11-13 apud ILR, I, p. 42. Acest autor distinge urmatoarele etape ale limbii latine: arhaicd (pana in secolul al I-lea i.d.Hr.), preclasica (secolul al T-lea id.Hr. — prima jumatate a secolului I i.d.Hr.), clasicd (a doua jumatate a secolului I i.d.Hr. si secolul I d.Hr.), postclasicd (pana in jurul anului 200), latina térzie (din secolul al IIl-lea pana in secohul al VII-lea). ee CLLR p42: °8° Cf. Rosetti, ILR, 1968, p. 89.100 Carmen-Maria Bolocan lingvistic’ poate fi explicaté prin pastrarea unitatii economice, politice si administrative in Imperiul Roman. Limba latina populari ramne unitara pana in secolul al TV-lea (in Orient) si secolul al VI-lea (in Occident)*’. Ca orice limba vorbita pe un teritoriu atat de intins, latina populara prezenta, alituri de remarcabila sa unitate, si unele diferentieri dialectale, care nu ne indreptatesc ins si vorbim de impértirea in ,,dialecte” a latinei populare. Studiul inscriptiilor a aratat cd aproape toate fenomenele importante prezente in inscriptiile din rasarit se gasesc si in apus”**. Ca o concluzie a celor afirmate aici se poate afirma ca limba latina populara poate fi definita ca un ansamblu de tendinte ale limbii vorbite, realizate in timp si spatiu, dupa imprejurari; ea apare ca o limba omogena, foarte apropiati de limba oglindita in inscriptiile din epoca imperiala. Desi am afirmat c& nu au existat deosebiri esentiale intre latina clasicd si latina populara, totusi se pot identifica cateva deosebiri in ceea ce priveste lexicul. Unele cuvinte din latina populara reprezinti imprumuturi din limbile de cultura ale Orientului si anume din limba greacd veche, care se vorbea in regiunea de la Marea Egee si Marea Ionica a Peninsulei Balcanice, in Italia de sud, in Asia Mica, in Siria, Palestina si Egipt, — si din pers’, Altele sunt imprumuturi din limbile pe care le inlocuia latina sau din limbile ,,barbarilor” care se stabileau in Imperiu. Se 287 Cf, H. Mihaescu, Limba latind..., pp. 44-45. Totusi, G. Ivanescu, in Istoria limbii roméne, lasi 1980, p. 111, vorbeste de dialecte ale latinei populare: ,,... latina populard de la baza roménei constituia un dialect latin popular aparte, caracterizat prin fenomene fonetice, morfologice si lexicale proprii, care adesea se regisesc si in Italia de sud”. 288 Cf. Densusianu, ILR, pp. 45-48. 289 Cf, Ivanescu, ILR, p. 165.pla inceput a fost Cuvantul...” 101 intalnesc, astfel, elemente ilire, celte gi germanice, si aceasta nu numai in regiunea iliricd, celti sau germanica, dar chiar si in celelalte parti ale Imperiului. Tot ca elemente latinesti populare trebuie ,,s4 considerim si unele elemente traco-dacice din romana, unele din elementele celtice din francez4 etc. Aceste elemente autohtone nu devenisera insi fapte generale in latina populara: ele au ramas in situatia de fapte dialectale. Latina era o limba de cultura superioara si nu imprumuta elemente lexicale din alte limbi, caci astfel de imprumuturi se fac de obicei numai atunci cand un Popor sufera influenta altuia’?, A. Meillet in Esquisse d’une histoire de la langue latine, Paris, 1933, pp. 273-274, spunea ca latina popular n-a prea suferit influente lexicale, Pentru ca era o limba de prestigiu a unui Popor care n-a imprumutat de alte civilizatii decat foarte putin. Totusi trebuie remarcat faptul cd latina »@ imprumutat mult din limba greacd si mai ales din limbile autohtone. imprumuturile din limba greacd s-au facut mai ales prin crestinism gi se explica deci prin prestigiul crestinismului grecesc”?9!_ Cregtinismul moesic si dacic a permis patrunderea in randul maselor crestine din teritoriul mesodacic a unor termeni ca draco »drac”, poate si Creatione »Craciun” (sarbatoare). Cuvantul draco, ~onis, care desemna ,,dragonul” (un sarpe mitic), a capatat, numai pe teritoriul de limba latina din care se va dezvolta romana, albaneza si provensala, sensul »drac”. Pe teritoriul romanesc nu s-a putut impune pentru ,,drac” termenul grec diabolus, care, dealtfel, nici nu std la baza it. diabolo, fr.diable, ca termen latinesc popular, ci ca termen cult, patruns in popor in evul mediu2%. Cuvantul ——S > Ibidem, p. 166. | Tbidem. > Cf. Ivanescu, ILR, p. 170.102 Carmen-Maria Bolocan Craciun (sarbatoare), pe care il vom analiza intr-un paragraf urmator, constituie ,,0 abatere de la latina bisericeascd obisnuita, caracterizata prin Nativitate sau Natale, si nu se poate explica decat intr-o ambianta in care biserica a fost mai putin autoritara””*?. in limbajul crestinilor, calendar, intrebuintat la singular, *calenda, a capatat sensul de ,,colinda”. Cuvantul nu s-a pastrat in romané decat dialectal (crisan corindd, dintr-un mai vechi *carinda, influentat fonetic de colindd), dar a fost imprumutat de slavi de la stramosii romanilor (cf. v. sl. *koleda ,,colind&”) si reimprumutat de dacoromani de la acestia din urma: colinda™*. A cincizecea zi dupa Pasti se numea Rosalia (de unde mr. Rusdle, mgl. Rusdla ay Rusalii ,,cérémonie annuelle au cours de laquelle on courronnait de roses les tombes”, transferat de la sarbatoarea pagdna la sarbatoarea crestind, a trecut, in cele din urma, si asupra zAnelor din imaginatia poporului””®. ,,Stramosii romanilor intrebuintau termenul Rosalia «Rusalii» in loc de Pentecosta (< v. gr. Tevtexoon «a cincizecea zi dupa Pasti», existent gi in restul Romaniei)”*’. Nu se stie daca sincretismul intre sarbatoarea pagan si cea crestina a avut loc in tot Imperiul. °° Ibidem. 2° Cf. Ivanescu, ILR, p. 170. 5 Cf. Th. Capidan, Limbd si cultura, Bucuresti, 1943, pp. 218-220. 26 Cf, Ivanescu, ILR, p. 170, p. 92: ,,foarte probabil acesti termeni (Rusalii, Florii) se explici prin caracterul popular al crestinismului de pe teritoriul romanesc primitiv, firesc la o populatie care, in parte, se gisea in afara imperiului si n-a mai avut, incepnd din secolul al V-lea, decat temporar O organizatie bisericeasca”. 297 G. Ivanescu, in op. cit, p. 90, precizeaz&: ,,raspandirea crestinismului in masele de la sate are loc incepand din secolul al IV-lea, cand el devine o religie protejata si oarecum oficiala”. Se presupune ci tot acum a fost intrebuintat si acest lexem.pla inceput a fost Cuvantul...”” 103 V. Parvan’®* sustine ca termenul a fost acceptat ca nume al sarbatorii in discutie de parintii bisericii din Italia si ca de acolo s-a raspandit si in Peninsula Balcanica, cu acest sens crestin. El nu precizeaza daca in inscriptiile in care apare Rosalia, este vorba de sarbatoarea pagana sau de cea crestina; dar se pare c& este vorba de cea pagan. G. Ivanescu (op. cit., p. 170) crede c& sincretismul s-a produs mai mult pe cale popular’, ci termenul cu sens crestin exista in unele regiuni ale Imperiului, printre care in mod sigur teritoriul mesodacic, si cA el a fost inlocuit mai tarziu, acolo unde exista, cu Pentecosta (cf. fr. Pentecéte), dar ca, in romana, in lipsa unei organizatii clericale puternice, dupa secolul al V-lea, a ramas in uz termenul popular. Cuvantul latinese Rosalia ,,a trecut din latina balcanica in greaca bizantina (povoaAra «fete de la Trinité») si in vechea slava (bg. rusalija). De aici, pe cale religioasa, a reintrat in romana, intarind vechiul lexem; apoi a trecut, dupa secolul al X-lea, in limbile slave nou create (vechea sarbo-croati si vechea rus [rusalija], de unde rusalka). Forma rusalija ,,Pentecéte” din slava bisericeasca (cf. bg. rusalija, pl. rusali, «grup de tineri care, de la Craciun pana dupa Anul Nou merg din casa in casa cantand» si ser. rusalje (pl. rusalji) a fost imprumutata din terminologia latina a bisericii din secolul al VI-lea — al IX-lea. intr-o situatie asemanatoare se afla v. sl. oltari ,,autel” (< altare, altarum); v. sl. komukati ,,communier” (< comunicare), v. sl. poganu ,,paien” (< lat. paganus), Korisma (cf. ser. Kérisma ,,le grand Caréme” < lat, ae 8 Cf. V. Parvan, Contributii..., 1911, pp. 114-115.