MAURICE MAETERLINCK

VIAŢA ALBINELOR

Editura APIMONDIA
Bucureşti, 1976
Traducere în româneşte, CONSTANTIN TEACĂ
 Cuvînt înainte

Cartea de faţă se situează la jumătatea drumului între litera­

tură şi apicultură : este opera unui îndrăgostit de albine care
le-a privit cu ochii sufletului unui mare artist al cuvîntului.
Belgian de origine, Maurice MAETERLINCK (1862—1949), lau­
reat al Premiului Nobel (1911), este considerat de istoricii li­
teraturii ca poet-magician al misterului. Teatrul simbolist îi
datorează mult lui MAETERLINCK, din a cărui creaţie este
cunoscută — să nu amintim decît pe aceasta — Pelleas şi
Melisande (1892) care i-a servit lui Debussy drept libret pentru
opera cu acelaşi nume.
Poet unic în felul său, Maurice MAETERLINCK este preţios
lumii literare pentru a fi scrutat cu talent şi pătrundere filo­
sofică secretele vieţii interioare, pentru a fi meditat profund la
viaţă în sine, pentru a fi abordat marile întrebări metafizice;
este, în acelaşi timp, cunoscut şi preţuit în lumea amatorilor de
literatură bună, a celor ce alcătuiesc „publicul larg”, prin
nemuritoarea sa „Pasăre albastră”, prin faptul că şi-a dezvăluit
cu talent şi dăruire sensibilitatea pentru minunăţiile lumii ve­
getale şi pentru pilduitoarea, surprinzătoarea lume a insectelor,
(Viaţa albinelor, 1901 ; Inteligenţa florilor, 1907 ; Viaţa termi­
telor, 1927 ; Viaţa furnicilor, 1930).
De-a lungul celor şapte cărţi ale „Vieţii albinelor” facem cu­
noştinţă, puţin cîte puţin, cu cetatea cea mai bine chibzuită şi,
din acest motiv fără pereche, a albinelor. Ordinea, munca neîn­
treruptă şi dezinteresată, diviziunea muncii, construcţia geo­
metrică ideală a celulelor, fenomenele ce se succed cu o preci­
zie matematică în funcţie de anotimpuri — roirea, creşterea
puietului şi a mătcii care asigură viitorul speciei — toate aces­
tea îl determină pe Maurice MAETERLINCK să ne considere
pe noi oamenii inferiori albinelor, sau aflîndu-ne într-o etapă
de tranziţie, spre o nouă formă de organizare ce nu ar putea
rivaliza prea curînd cu aceea a „gîzelor blonde”.
Deşi a trecut mult, chiar foarte mult, de cînd MAETERLINCK
a scris cartea, deşi de la data apariţiei sale s-au făcut multe
descoperiri asupra vieţii albinelor, acestea nu pot umbri cu
nimic poezia adevărului prezentată cu atîta dulceaţă de marele
poet. Nimic din farmecul cărţii nu s-a epuizat, fondul ei edu­
cativcontinuă să fie valabil şi astăzi.
De 75 de ani iubitorii cei mulţi ai albinelor îl consideră puţin
„al lor” pe MAETERLINCK, ca fiind, printre cei care au cîn-
tat albina, unul din cei mai pasionaţi şi mai plăcuţi minţii şi
sufletului. De aceea Editura APIMONDIEI — aflată în slujba
organizaţiilor de apicultori din toată lumea — a decis să răs-
pîndească această carte, pentru a da posibilitatea unui număr
cît mai mare de apicultori să-şi îmbogăţească biblioteca şi cu­
noştinţele cu frumoasele pagini ale unui mare scriitor şi
ilustru apicultor.

Preşedintele APIMONDIEI şi al
Asociaţiei Crescătorilor de Al­
bine din R. S. România,
prof. dr. ing. V. HARNAJ
iunie 1976, Bucureşti
 „Geometrii ştiu că nu există decît trei feluri
de figuri de care te poţi folosi pentru a împărţi
o suprafaţă în mici spaţii asemănătoare, de
formă regulată, de mărime egală, fără goluri
între ele.
Acestea sînt triunghiul echilateral, pătratul şi
hexagonul regulat, care, în ceea ce priveşte al­
cătuirea celulelor depăşeşte pe celelalte două
din punct de vedere al comodităţii şi al rezis­
tenţei. Ei bine, tocmai de hexagon se folosesc
albinele ca şi cînd i-ar cunoaşte foloasele.
De asemenea, fundul celulelor se compune
din trei feţe care se întîlnesc într-un punct şi
se ştie că acest sistem de construcţie permite o
economie însemnată de muncă şi de materiale.
Mai trebuie să ştim totuşi ce unghi de înclina­
ţie al feţelor contribuie la o economie mai
mare, problemă ce ţine de matematicile supe­
rioare..."
(Cartea a III-a, XVII)
 CARTEA ÎNTÎI

În pragul stupului

N-am de gînd să scriu un tratat de apicultură sau de creş­

tere a albinelor. Toate ţările civilizate au tratate exce­
lente, încît este inutil să mai fac si eu unul. Franţa are tra­
tatele lui DADANT, ale lui Georges de LAYENS şi BONNIER,
ale lui BERTRAND, ale lui HAMET, ale lui WEBER, ale lui
CLEMENT si ale abatelui COLLIN. Ţările de limbă engleză
au pe LANGSTROTH, BEVEN, COOK, CHESHIRE, COWAN,
ROOT si pe discipolii lor. Germania are pe DZIERZON, Van
BERLEPSCH, POLLMANNjpOGEL şi pe mulţi alţii.
Mai mult, nu este vorba nici de o monografie ştiinţifică
despre Apis mellifica, ligustica, fasciata, etc. şi nici de o cu­
legere de observaţii sau de studii noi. Nu voi spune aproape
nimic nou pentru toţ cei care cunosc cît de cît albinele. Pen­
tru a nu îngreuna această expunere, am rezervat pentru altă
lucrare, mai tehnică, o serie de experienţe şi observaţii pe
care le-am făcut timp de douăzeci de ani de cînd practic api­
cultura şi care prezintă un interes foarte limitat şi special.
Vreau să vorbesc numai despre „gîzele blonde” ale lui RON-
SARD la fel cum vorbeşti unor oameni ce nu cunosc un
obiect pe care numai tu îl cunoşti şi-l preţuieşti. Nu socotesc
să înfrumuseţez adevărul şi nici să-l înlocuiesc, aşa cum face
REAUMUR, reproşînd pe drept cuvînt acelora care s-au
ocupat înainte de el de albine, o minune plăcută şi imaginară
cu minuni reale. Sînt multe lucruri minunate în stup şi nu
mai este cazul să mai adăugăm şi noi altele. În plus, am re­
nunţat de mult timp să caut în această lume o minune mai
interesantă şi mai frumoasă decît adevărul, sau, cel puţin,
decît efortul omului ce tinde să-l cunoască. Să nu ne ostenim

7
 să descoperim măreţia vieţii în lucrurile îndoielnice. Toate
lucrurile foarte sigure sînt foarte măreţe şi pînă acum nu
v-am descris nici unul. Nu voi afirma deci nici un lucru pe
care să nu-l fi verificat eu însumi sau care să nu fi fost
într-atît de admis de către clasicii apidologiei, încît orice ve­
rificare devenea inutilă. Contribuţia mea se va reduce la a
prezenta faptele într-o manieră exactă, dar un pic mai vie,
la a le însoţi cu cîteva reflecţii mai dezvoltate şi mai libere,
la a le grupa mai armonios aşa cum nu putem face într-un
îndreptar, într-un manual sau într-o monografie ştiinţifică.
Cine va citi această carte, nu va putea să îngrijească un
stup, dar va cunoaşte aproape tot ceea ce se ştie sigur, deo­
sebit, profund şi intim asupra locuitorilor săi. Acest lucru nu
este făcut deloc cu preţul a ceea ce mai rămîne să aflăm.
Voi trece sub tăcere toate tradiţiile eronate din care este
ţesută încă la ţară şi în multe lucrări legenda prisăcii. Cînd
vom întâlni vreo îndoială, vreun dezacord sau ipoteză, cînd
voi fi în faţa necunoscutului o voi spune deschis. Veţi vedea
că ne vom opri adesea în faţa necunoscutului. În afara ma­
rilor acte sensibile ale poliţiei lor şi ale activităţii lor, nu se
ştie nimic foarte precis asupra fabuloaselor fiice ale lui Aris-
teu. Pe măsură ce ne ocupăm de ele, învăţăm să ignorăm
şi mai mult misterele existenţei lor reale, dar acest fel de
neştiinţă este mult mai bun decît neştiinţa inconştientă şi
trufaşă ce face baza ştiinţei noastre despre viaţă ; şi este pro­
babil tot cu ceea ce omul se poate mîndri de a afla în
această lume.
Există oare o lucrare asemănătoare asupra albinei ? În
ceea ce mă priveşte, cu toate că am impresia că am citit a-
proape tot ce s-a scris despre albine, nu cunosc vreo lucrare
asemănătoare în afară de capitolul pe care i-1 consacră
MICHELET la sfîrşitul cărţii sale Insecta şi de eseul pe care
i-1 dedică Ludwig BUCHNER, celebrul autor al lucrării Force
et matiere în al său Geistes Leben der Thiere1. MICHELET
a prezentat de-abia sumar acest subiect ; cît despre BUCH­
NER, studiul său este destul de complet, dar citindu-i afir­
maţiile hazardate, legendare, ideile învechite pe care le pre-
1
S-ar mai putea cita monografia lui KIRBY şi SPENCE din In-
troduction to Entomology, dar ea are un caracter aproape exclusiv
tehnic.

8
zintă, îl bănuiesc că nu şi-a părăsit biblioteca pentru a-şi
interoga eroinele, că n-a deschis niciodată unul din sutele de
stupi zgomotoşi şi înaripaţi pe care trebuie să-i cunoaştem
înainte ca instinctul nostru să se pună de acord cu secretul
lor, înainte de a fi pătruns de atmosfera, de parfumul, de spi­
ritul, de misterul acestor virgine lucrătoare. Acestea n-au nici
parfumul mierii şi nici pe cel al albinei şi aceasta este lipsa
numeroaselor cărţi savante ale căror concluzii sînt adesea
preconcepute şi al căror aparat ştiinţific este format dintr-o
acumulare enormă de anecdote nesigure şi culese de peste
tot. De altfel, acest lucru îl voi întîlni rar în lucrarea mea
deoarece punctele noastre de plecare şi de vedere precum şi
scopurile sînt foarte diferite.

II

Cărţile despre albine (să începem cu cărţile pentru a le

putea părăsi mai repede şi să ne îndreptăm chiar spre iz­
vorul acestor cărţi) sînt foarte numerose. Această mică fiinţă
stranie trăind într-o societate, cu legi complicate şi execu-
tînd în bezna stupului lucruri minunate a atras de la început
curiozitatea omului. ARISTOTEL, CATON, VARRO, PLINIU,
COLLUMELLE, PALLADIUS au studiat-o fără să mai vor­
bim de filosoful ARISTOMACHUS care, aşa cum ne spune
PLINIU, le-a observat timp de cincizeci şi opt de ani sau de
PHILISCUS din Thasos care a trăit în ţinuturi pustii pentru
a nu mai vedea decît albine, fiind poreclit mai apoi „Sălba­
tecul”. Dar toate acestea nu sînt decît legende ţesute în ju­
rul albinei şi tot ceea ce putem reţine de aici, adică aproape
mai nimic, se găseşte rezumat în cîntul patru din Georgicele
lui VERGILIU.
Istoria ei nu începe decît în secolul al XVII-lea odată
cu descoperirile marelui savant olandez SWAMMERDAM.
Totuşi, trebuie să adăugăm acest amănunt puţin cunoscut ;
chiar înainte de SWAMMERDAM, un naturalist flamand,
CLUTIUS, afirmase anumite adevăruri importante, printre
altele, pe acela că regina este singura mamă a întregii
populaţii şi posedă atributele celor două sexe ; dar el nu şi-a
dovedit afirmaţiile. SWAMMERDAM a inventat adevăratele

9
metode de observare ştiinţifică, a creat microscopul, a ima­
ginat injecţiile de conservare, a fost primul care a disecat
albinele, a precizat definitiv, prin descoprirea ovarelor şi a
oviduictului, sexul mătcii care fusese crezută rege * şi a arun­
cat o lumină nouă asupra întregului mecanism al stupului
punînd la baza lui idea de maternitate. În fine, el a pre­
zentat disecţiile şi a desenat planşe atît de perfecte, încît
servesc şi astăzi la ilustrarea numeroaselor tratate de apicul­
tură. El a trăit în furnicarul tulbure care era Amsterdamul
de atunci regretând „viaţa plăcută de la ţară” şi s-a stins la
patruzeci şi trei de ani istovit de muncă. Într-un stil simplu
şi plin de evlavie, în care elanurile simple şi sincere ale unei
credinţe ce-i este teamă să nu dea înapoi glorifică pe Creator,
el şi-a strîns observaţiile în marea sa lucrare Bybel der Na-
turae pe care, o sută de ani mai tîrziu, doctorul BOERHAVE
a tradus-o din olandeză în latină sub titlul Biblia naturae
(Leida, 1737).
Mai apoi, REAUMUR, credincios aceloraşi metode, a făcut
numeroase experienţe şi observaţii curioase în grădinile sale
de la Charenton şi a consacrat albinelor un volum întreg
în Memoires pour servir ă l'histoire des insectes. II putem
citi cu folos şi fără să ne plictisim. Este o carte clară, directă,
sinceră şi nu lipsită de un anumit farmec. El şi-a consacrat
activitatea mai ales să îndrepte numeroase greşeli vechi, a mai
răspîndit şi el altele, a lămurit în parte formarea roiurilor,
viaţa mătcilor, într-un cuvînt a descoperit numeroase ade­
văruri anevoioase şi a deschis drumuri noi pentru alte des­
coperiri. El şi-a închinat înţelepciunea pentru a lămuri mi­
nunile arhitecturii stupului şi tot ceea ce a spus despre acest
lucru nu a fost încă întrecut. Tot lui îi datorăm şi ideea stu­
pilor din sticlă care, perfecţionaţi mai tîrziu, au dezvăluit toată
viaţa intimă a acestor tenace muncitoare, care îşi încep opera
în lumina orbitoare a soarelui, dar nu o desăvîrşesc decît
în întuneric. Pentru a întregi tabloul, ar trebui să mai men­
ţionăm cercetările şi lucrările ce au urmat imediat, datorate
iui Charles BONNET şi SCHIRACH (care a dezlegat enigma
oului de matcă) ; dar mă voi mărgini la cei mai de seamă şi

* în franceză matcă, „reine” (regină), de aceea în text cuvîntul

corespunzător este masculin.

10
ajungem astfel la François HUBER, maestrul şi clasicul
ştiinţei apicole de astăzi.
Născut la Geneva în 1750, HUBER orbeşte de tînăr.
Captivat mai întîi de experienţele lui REAUMUR pe care voia
să le controleze, el va deveni curînd pasionat după aceste
cercetări şi, cu ajutorul unui servitor inteligent şi devotat,
Frangois Burnens, îşi va dedica viaţa întreagă studiului al­
binei. În analele suferinţei şi victoriilor umane, nimic nu este
mai înduioşător şi pilduitor ca povestea acestei colaborări
plină de răbdare, în care unul, care nu percepea decît o lu­
mină imaterială, conducea cu gîndul mîinile şi privirile
celuilalt, care se bucura de lumina binefăcătoare a soarelui.
Orbul, după cum se spune, nu văzuse niciodată un fagure
prin pînza acestor ochi stinşi, care era dublată de cealaltă cu
care natura învăluie orice lucru. El surprindea tainele de
nepătruns ale geniului care forma acest fagure de miere in­
vizibil, pentru a arăta că nu există nici un moment în care ar
trebui să renunţăm a spera şi a căuta adevărul. Nu voi enu­
mera ceea ce ştiinţa apicolă datorează lui HUBER, mai cu­
rînd voi spune ceea ce nu-i datorează. Lucrarea sa „Nouvel-
les observations sur les abeillesç, al cărui prim volum a fost
scris în 1789 sub formă de scrisori adresate lui Charles
BONNET iar al doilea n-a apărut decît douăzeci de ani mai
tîrziu, a rămas un nepreţuit izvor de informaţie pentru toţi
apidologii. Desigur, mai găsim în această lucrare unele scă­
pări, unele adevăruri nepuse la punct ; după apariţie, cartea
a contribuit mult la dezvoltarea micrografiei, la creşterea al­
binelor, la mînuirea mătcilor, etc. dar nu s-a putut desminţi
sau dovedi falsă nici una din observaţiile sale principale care
au rămas în picioare şi stau la baza activităţii noastre.

III

După dezvăluirile lui HUBER urmează cîţiva ani de tă­

cere ; dar, puţin timp după aceea, DZIERZON, preot la Carls-
mark, în Silezia, descoperă partenogeneza, adică concepţia vir­
ginală a mătcilor şi imaginează primul stup cu rame mobile
datorită căruia apicultorul va putea pe viitor să ia o parte
din recolta de miere fără a-şi omorî cele mai bune colonii şi
fără a distruge într-un singur moment munca unui an întreg.

11
 Stupul său, departe de a fi perfect, este magistral perfec­
ţionat de către LANGSTROTH, care inventează rama mobilă
propriu zisă ce se răspândeşte cu un succes uluitor în Ame­
rica. ROOT, QUINBY, DADANT, CHESHIRE, de LAYENS,
COWAN, HEDDON, HOWARD şi alţii îi mai aduc cîteva îm­
bunătăţiri preţioase. Pentru a scuti albinele de a produce
ceara şi de a construi faguri, operaţie pentru care ele risipesc
atîta miere şi îşi irosesc cel mai mult timp, MEHRING a avut
ideea de a pregăti faguri artificiali pe care albinele îi acceptă
imediat şi îl întrebuinţează după nevoie. De HRUSCHKA des­
coperă „extractorul” care, prin folosirea forţei centrifuge, per­
mite extragerea mierii fără distrugerea fagurilor. În cîţiva
ani rutina în apicultură este dată uitării. Capacitatea şi pro­
ducţia stupilor se întreiesc. Stupine importante şi deosebit de
productive se ivesc peste tot. De acum înainte va lua sfîrşit
inutilul masacru al coloniilor celor mai muncitoare şi odioasa
selecţie contra naturii care-i urma. Omul devine cu adevărat
stăpînul albinelor, stăpîn ascuns şi neştiut, conducînd totul
fără să dea porunci, ascultat de toţi fără a fi cunoscut. El se
substituie anotimpurilor şi separă nedreptăţile anului. El
uneşte republicile vrăjmaşe, ajustează bogăţiile, măreşte sau
limitează naşterile, rânduieşte rodnicia mătcii, o detronează şi
o înlocuieşte după ce a ştiut să zmulgă cu dibăcie consimţă-
mîntul greu al unui popor care se răscoală la simpla bă­
nuială a unui amestec străin, neînţeles de ele. Violează paşnic,
cînd crede de cuviinţă, taina camerelor sfinte, ca şi întreaga
politică vicleană şi prevăzătoare a reşedinţei regale. El pradă
de cinci sau şase ori la rînd rodul muncii surorilor din mica
mănăstire fără de odihnă, fără să le rănescă, fără să le
descurajeze sau să le sărăcească. El potriveşte magaziile de
rezerve şi hambarele locuinţelor lor după bogăţia florilor pe
care primăvara, în graba-i inegală, le risipeşte pe povârni­
şurile colinelor, le obligă să-şi reducă numărul fastuos al în­
drăgostiţilor care aşteaptă naşterea principeselor. Cu alte
cuvinte, el face din ele ceea ce vrea şi obţine tot ce le cere,
numai dacă cererea lui ţine cont de virtuţile şi legile lor,
căci, mai presus de acea suflare divină care le stăpâneşte —
prea mare pentru a fi văzută şi prea străină pentru a o pri­
cepe — ele privesc mai departe chiar decît această suflare
divină şi nu se gîndesc în neclintitul lor sacrificiu decît să
desăvîrşească tainica menire a neamului.

12
 IV
Şi acum, după ce cărţile ne-au spus ce aveau mai important
să ne spună despre o poveste destul de veche, să pă­
răsim tot ceea ce a dobîndit ştiinţa prin munca altora pen­
tru a vedea albinele cu ochii noştri. Un ceas petrecut în pri-
sacă ne va arăta poate lucruri mai puţin precise, dar mult
mai vii şi mai folositoare.
Nu am uitat încă primul stup pe care l-am văzut şi care
m-a învăţat să îndrăgesc albinele. Era, cu mulţi ani în urmă,
într-un sat mare din acea Flandră Zelandeză, atît de curată
şi fermecătoare, care, mai mult decît Zelanda însăşi, acea o-
glindă concavă a Olandei, a adunat în ea gustul culorilor
aprinse şi în care, ca nişte jucării drăguţe şi serioase, îţi mîn­
gîie privirea casele cu poduri ţuguiate, turnurile şi căruţele
frumos decorate, dulapurile şi pendulele ce lucesc în fundul
sălilor, arbuştii aliniaţi de-a lungul cheiurilor şi canalelor în
aşteptarea, pare-se, a unei sărbători binefăcătoare, bărcile şi
vechile corăbii cu pupa frumos sculptată ; nu pot uita uşile
şi ferestrele ce aduceau cu nişte flori, podeţele multicolore şi
meşteşugit lucrate ce se lăsau şi se ridicau, căsuţele lustruite
ca nişte oale smălţuite pline de armonie şi strălucire, de unde
ies femei în formă de clopoţei gătite cu aur şi argint, du-
cîndu-se să-şi mulgă vacile pe pajiştile înconjurate de garduri
albe sau să-şi întindă rufele pe covorul verde împărţit în ovale
şi în romburi al câmpiilor stropite cu flori.
Un bătrîn înţelept, ca bătrînul lui Vergiliu, un
Om semănînd cu regii, om semănînd cu zeii
Şi mulţumit ca dînşii şi liniştit ca ei,
cum ar fi spus la Fontaine, se retrăsese acolo unde viaţa pă­
rea mai intimă decît în altă parte, dacă este posibil să mai
găseşti într-adevăr o viaţă potolită. Îşi alesese această sin­
gurătate nu din amărăciune — un înţelept nu cunoaşte marile
decepţii — ci oarecum plictisit de a mai cerceta oamenii care
răspund mai greu decît animalele şi plantele, cînd vrei să-i
întrebi despre atîtea lucruri cu adevărat însemnate ce privesc
firea şi legile ei nestrămutate. La fel ca acel filozof, scit,
toată fericirea lui era formată de frumuseţea unei grădini şi
printre aceste minuni cea mai preţuită şi cea mai căutată era
o prisacă formată din doisprezece stupi de paie pe care-i
vopsise pe unii într-un roz deschis, pe alţii în galben viu, pe

13
 cei mai mulţi în albastru odihnitor, căci observase, cu mult
înaintea experienţelor lui Sir John LUBBOCK, că albastrul
este culoarea preferată a albinelor. El îşi instalase prisaca
lîngă zidul alb al casei, în colţul uneia din acele curate şi pri­
mitoare bucătării olandeze cu blidare de faianţă unde stră­
lucesc crătiţi şi arămuri ce se oglindesc, prin uşa deschisă, în
apa molcomă a unui canal. Şi apa, încărcată de aceste ima­
gini familiare, mişcîndu-se alene sub o perdea de plopi, îţi
plimba privirile pînă hăt departe, la orizont, străjuit de mori
şi de fineţe.
În acest loc. ca şi oriunde i-ai aşeza, stupii dăruiseră o
viaţă nouă florilor, liniştii, aerului, razelor soarelui. Aici nu
ţi-ai fi putut închipui o sărbătoare mai minunată a verii. Aici
te odihneai ca la o răspîntie luminoasă unde se încrucişează
şi de unde pornesc acele linii aeriene pe care aleargă pripite
şi zgomotoase toate mirosurile îmbătătoare ale cîmpului de
la revărsatul zorilor şi pînă în amurg. Aici veneai să asculţi
sufletul viu şi fericit, glasul inteligent şi plin de viers, fo­
carul de neţărmurită desfătare al minunatelor ore ale gră­
dinii. Aici, la şcoala albinelor, veneai să înveţi grijile naturii
atotputernice, legăturile vii între cele trei regnuri, organiza­
rea profundă a vieţii, învăţămintele muncii tenace şi dezin­
teresate. Şi, tot ceea ce este la fel de preţios ca şi munca,
tot ele, curajoasele lucrătoare, ne mai învaţă să gustăm şi plă­
cerile dulci ale odihnei, subliniind, pentru a ne exprima
astfel, cu linii de foc lăsate de miile lor de aripi mici, de­
liciile greu de înţeles ale acestor zile imaculate, cînd se în-
vîrtesc mereu în jurul lor prin cîmpiile fără de sfîrşit ale
văzduhului, fără să ne aducă la urmă nimic, în afară de o
bobită străvezie, goală de amintiri, ca o fericire prea curată.

V
Pentru a urmări cît mai uşor cu putinţă evoluţia unui stup
în timpul unui an, vom alege unul care se trezeşte la
viaţă primăvara, îşi reia activitatea şi vom vederea desfăşu-
rîndu-se astfel, în ordinea lor normală, marile etape ale vieţii
albinelor : formarea şi plecarea roiului, întemeierea unei noi
cetăţi, naşterea, luptele şi zborul nupţial al tinerelor mătci,
nimicirea trîntorilor şi reîntoarcerea la somnul din timipul
iernii. Fiecare din aceste etape va aduce singură lămuririle

14
necesare asupra legilor, particularităţilor, obişnuinţelor, asu­
pra evenimentelor care îi dau naştere, astfel încît, la sfîrşitul
anului apicol, oare este scurt şi nu ţine decît din aprilie şi
pînă la sfîrşitul lui septembrie, să pătrundem toate secretele
„casei de miere”. Deocamdată, înainte de a deschide şi de a
arunca o privire generală, este de ajuns să ştim că ea este
formată dintr-o matcă, mamă a întregului ei popor ; din mii
de lucrătoare sau albine fără sex, femele incomplete şi sterile
şi, în sfîrşit, din cîteva sute de trîntori, dintre care va fi de­
semnat soţul unic şi nefericit al viitoarei suverane pe care
lucrătoarele o vor alege după plecarea, de voie sau de nevoie,
a reginei ce domneşte.

VI

Cînd deschizi pentru prima oară un stup, simţi puţin emo­

ţia ce ai avea-o violînd un lucru necunoscut şi plin,
poate, de surprize de temut, ca de pildă un mormînt. În ju­
rul albinelor s-a ţesut o legendă plină de ameninţări şi de
pericole. Mai dăinuie amintirea supărătoare a înţepăturilor
care provoacă o durere specială pe care n-ai şti cu ce să o
compari, cu o uscăciune arzătoare, un fel de flacără a deşer­
tului ce-ţi cuprinde mădularul înţepat, ca şi cum aceste fiice
ale soarelui ar fi scos din razele supărate ale tatălui lor un
venin strălucitor, pentru a apăra cu mai multă putere co­
morile de dulceaţă ce le plămădesc în orele sale binecuvîntate.
Este adevărat că stupul, deschis fără atenţie de către
cineva care nu cunoaşte şi nici nu respectă firea şi obiceiurile
locuitoarelor lui, se transformă pe loc într-un haos clocotitor
de mînie şi eroism. Dar nimic nu-i mai uşor de dobîndit decît
dibăcia necesară pentru a şti să-l mînuieşti fără frică. Puţin
fum, răspîndit la timp, mult sînge rece şi blîndeţe sînt în­
deajuns şi aceste lucrătoare înarmate pînă-n dinţi se lasă
prădate, fără a se gîndi măcar să scoată acul. Ele nu-şi re­
cunosc stăpînul, aşa cum s-a spus, nu se tem de om, dar, la
mirosul fumului sau la apariţia mîinii unui om, care umblă
prin locuinţa lor încet şi fără să le ameninţe, ele cred că nu
e vorba de un atac sau de un vrăjmaş împotriva căruia le-ar
fi cu putinţă să se apere, ci de o forţă sau de o catastrofă
naturală în faţa cărora trebuie să se plece. În loc să lupte în

15
van, pline de o prevedere înşelătoare ce le duce prea departe,
ele vor să salveze cel puţin viitorul şi atunci se năpustesc
asupra rezervelor de miere pentru a lua şi a ascunde în ele
ceea ce le trebuie pentru a întemeia o nouă cetate, dacă cea
veche este distrusă sau dacă sînt forţate să o părăsească.

VII
Neştiutorul, sub ochii căruia se deschide un stup de obser­
vaţie1, este destul de dezamăgit la început. I se spusese
că această cutie de sticlă cuprinde o activitate fără seamăn,
un număr nesfîrşit de legi înţelepte, tot atîta geniu, mistere,
cuminţenie, socoteală, pricepere, atîtea îndeletniciri deosebi­
te, atîta prevedere, siguranţă, obiceiuri, inteligente, atîtea
simţiri şi virtuţi curioase. El nu descoperă înăuntru decît o
îngrămădeală încurcată de mici boabe roşietice ce aduc a
boabe de cafea prăjită sau a struguri uscaţi îngrămădiţi la
fereastră. Aceste sărmane bobiţe sînt mai mult moarte decît
vii, fără rost şi greu de înţeles. El nu poate recunoaşte minu­
natele picături de lumină care, ceva mai înainte, se scurgeau
şi ţâşneau fără oprire în răsuflarea plină de viaţă de aur şi
mărgăritare a miilor de flori îmbietoare.
Ele bîjbîie prin întuneric. Ele se înăbuşă într-o mulţime
cuprinsă de frig ; ai zice că sînt nişte prizoniere bolnave sau
regine detronate care nu s-au bucurat decît de o clipă de
strălucire în mijlocul florilor pline de lumină ale grădinii,
pentru a se reîntoarce la mizeria de plîns din locuinţa lor
strimtă şi neprimitoare.
Şi albinele au aceeaşi soartă ca toate marile adevăruri.
Trebuie să înveţi să le observi. Un locuitor de pe altă planetă
care ar privi pămîntul şi ar vedea oamenii umblînd pe ne­
simţite de colo colo pe străzi, înghesuindu-se împrejurul anu­
mitor clădiri sau în anumite pieţe, aşteptînd cine ştie ce,
fără vreo mişcare aparentă în locuinţele lor, ar crede de ase-
1
Stup de observaţie, stup confecţionat din geamuri avînd per­
dele negre sau obloane. Cei mai buni nu conţin decît un singur fa­
gure permiţîndu-ne să-l observăm în ambele părţi. Acest tip de stup
prevăzut cu o ieşire, poate fi aşezat fără nici o greutate, într-un salon,
bibliotecă, etc. Albinele care locuiesc în stupul instalat în cabinetul
meu de lucru de la Paris, culeg din pustiul de piatră al marii capitale
ceea ce le trebuie pentru a trăi şi a progresa.

16
 menea că şi ei sînt nişte fiinţe de plîns şi fără vlagă. Îţi tre­
buie mult timp ca să poţi pătrunde viaţa multiplă a acestei
inerţii aparente.
Într-adevăr, fiecare din aceste mici boabe, aproape ne­
mişcate, munceşte fără răgaz şi fiecare face un lucru aparte.
Nici una nu ştie ce este odihna şi acelea, de exemplu, care
par cele mai adormite şi atîrnă de geamuri ca nişte ciorchini
uscaţi, au misiunea cea mai tainică şi cea mai istovitoare;
ele produc şi secretă ceara. Dar vom reveni în curînd la
amănuntele acestei activităţi unanime. Deocamdată este de
ajuns să ne fixăm atenţia asupra trăsăturii celei mai impor­
tante a firii albinei care explică îngrămădirea extraordinară
a acestei munci încîlcite. Albina este la fel ca şi furnica şi,
încă mai mult decît furnica, este o fiinţă de grup. Ea nu poate
trăi decît într-o colonie, într-un grup numeros. Cînd iese din
stupul atît de aglomerat, încît trebuie să-şi croiască drum
lovind cu capul pereţii vii oare o înconjoară, ea iese din ele­
mentul său natural. Ea se afundă o clipă în văzduhul plin
de flori la fel ca pescuitorul în oceanul plin de mărgăritare ;
dar sub ameninţarea morţii ea trebuie, la intervale regulate,
să revină în stup, să-şi regăsească colonia, la fel ca pescui­
torul ce revine la suprafaţă ca să respire. Rămasă singură,
cu hrană îmbelşugată şi la o temperatură prielnică, ea se
stinge în cîteva zile nu de soare sau de frig, ci din cauza sin­
gurătăţii. Colonia, cetatea întreagă îi dă albinei o hrană ne­
văzută, tot atît de necesară pentru ea ca şi mierea. Pentru a
ne da seama de spiritul legilor stupului trebuie să ajungem
la înţelegerea acestei nevoi. În stup, individul nu este nimic,
el nu are decît o existenţă condiţionată, nu este decît o clipă
oarecare, un organ înaripat al speciei. Întreaga sa viaţă este
un sacrificiu total făcut fiinţei fără număr şi perpetuu din
care face parte. Este curios să constatăm că lucrurile nu s-au
petrecut mereu astfel. Şi astăzi regăsim la himenopterele me-
lifere toate stadiile civilizaţiei progresive ale albinei noastre
domestice. La începutul acestei evoluţii albina lucrează sin-
gură, din greu ; adesea, ea nu-şi dă seama nici de descendenţa
sa (Prosopis, Colletes, etc.) uneori trăieşte în mijlocul fami-
liei anuale pe care şi-o durează (bondarii). Ea formează mai
apoi asociaţii temporare (Panurgus, Dasypoda, Halyctus etc.)
pentru a ajunge treptat 1a societatea aproape perfectă dar
necruţătoare a stupilor noştri, unde individul este absorbit în
întregime de republică şi unde, la rîndu-i, republica este cu
regularitate sacrificată cetăţii abstracte şi nemuritoare a
viitorului.

VIII

Să nu ne grăbim să tragem din aceste fapte concluzii ce

s-ar putea potrivi oamenilor. Omul are libertatea de a nu se
supune legilor firii ; şi faptul de a şti dacă are sau nu drep­
tate, de a se folosi de acest drept al său constituie elementul
cel mai important şi mai puţin lămurit al moralei sale. Dar
nu este mai puţin interesant să surprinzi voinţa naturii într-o
altă lume, diferită de a ta. Astfel, în evoluţia himenopterelor
care sînt, imediat după om, vietăţile cele mai dotate în ce
priveşte inteligenţa, această voinţă apare foarte limpede. Ea
tinde în mod vădit la îmbunătăţirea speciei, dar ea arată în
acelaşi timp că nu o doreşte sau nu o poate obţine decît în
detrimentul libertăţii, al drepturilor şi al fericirii fiecărui in­
divid în parte. Pe măsură ce societatea se organizează şi pros­
peră, viaţa particulară a fiecărui membru se limitează şi mai
mult. De îndată ce progresul se face simţit undeva, el nu
este decît rezultatul jertfei, al sacrificării interesului personal
bunului mers al societăţii. Mai înainte de toate, fiecare tre­
buie să-şi părăsească patimile care sînt acte de independenţă.
Astfel, în penultimul stadiu de evoluţie al albinelor, se gă­
sesc bondarii care se aseamănă cu antropofagii noştri. Lucră­
toarele adulte dau mereu tîrcoale ouălor pentru a le mînca
şi mama este nevoită să le apere cu îndîrjire. Mai trebuie
apoi, după ce fiecare s-a lepădat de patimile cele mai peri­
culoase, să dobîndească un anumit număr de virtuţi, unele
mai grele decît altele. Lucrătoarele bondarilor, de exemplu,
nici nu se gîndesc să renunţe la dragoste, pe cînd albina
noastră domestică trăieşte într-o nevinovăţie continuă, veş­
nică. Vom vedea în curînd tot ceea ce părăsesc în schimbul
unui trai bun, al siguranţei, al desăvîrşirii arhitecturale, eco­
nomice şi politice a stupului şi vom reveni asupra surprin­
zătoarei evoluţii a himenopterelor în capitolul închinat pro­
gresului speciei lor.

18
 C A R T E A A ll-A

Roiul

Albinele stupului pe care l-am ales au scuturat, aşadar,

toropeala iernii. Matca a început din nou să ouă din pri­
mele zile ale lui februarie. Lucrătoarele au cercetat anemo­
nele, florile de mierea ursului, arbuştii, violetele, sălciile,
alunii. Iar mai apoi primăvara a cuprins tot pămîntul; ham­
barele şi pivniţele gem de miere şi de polen, mii de albine
se nasc în fiecare zi. Bărbaţii, mari şi greoi, ies din celulele
lor încăpătoare, se plimbă pe faguri, şi înghesuiala înflori­
toarei cetăţi este aşa de mare încît, seara, întorcîndu-se de
pe flori, sute de lucrătoare întîrziate nu mai găsesc adăpost
şi sînt nevoite să-şi petreacă noaptea în jurul urdinişului
unde frigul nopţii le răpune.
O grijă serioasă preocupă întreg poporul şi bătrîna matcă
începe să se frămînte. Ea are presimţirea unui nou destin ce
se pregăteşte. Ea şi-a făcut cu sfinţenie datoria de mamă
bună, şi acum, din datoria împlinită, nu va culege decît tris­
teţea şi zbuciumul. O forţă de neînvins îi ameninţă liniştea ;
în curînd va trebui să părăsească oraşul peste care domneşte.
Şi totuşi, acest oraş este opera ei, este ea însăşi. Ea nu este
regină în sensul pe care noi oamenii îl dăm acestui cuvînt.
Ea nu dă porunci, ci este supusă ca ultima dintre supusele
ei acestei puteri nevăzute şi pline de înţelepciune pe care o
vom numi, pînă ce vom ajunge să ne dăm seama unde se
află, „spiritul stupului”. Dar ea este mama şi singurul organ
al iubirii. Ea a creat cetatea în nesiguranţă şi sărăcie. Tot
ea, fără pic de zăbavă, a înmulţit-o cu preţul vieţii şi toţi

19
cei care îi dau viaţă, lucrătoare, trîntori, larve nimfe, şi ti­
nere prinţese, a căror naştere apropiată îi va grăbi plecarea
şi dintre care una i-a şi luat locul pentru a se îngriji de per­
petuarea speciei, toţi au ieşit din măruntaiele ei.

II

Unde este ascuns „spiritul stupului” şi în ce se întrupează ?

El nu se aseamănă cu instinctul specific al păsărilor
care ştiu să-şi clădească cu dibăcie cuibul şi să caute alte zări
cînd ceasul pribegiei a sunat. Şi nu este nici un fel de obiş­
nuinţă mecanică a speciei care nu cere orbeşte decît să tră­
iască şi care se loveşte de toate greutăţile soartei deîndată ce
o împrejurare neprevăzută tulbură firul întîmplărilor obişnuite.
Dimpotrivă, el urmează pas cu pas împrejurările atotputer­
nice ca un sclav inteligent şi spontan care ştie să profite
chiar de poruncile cele mai primejdioase ale stăpînului său.
El hotărăşte fără milă, dar în linişte, şi întocmai ca şi
cînd ar fi supus unei mari îndatoriri, toate bogăţiile, ferici­
rea, libertatea şi viaţa întregului popor înaripat. El socoteşte
zi cu zi numărul naşterilor potrivindu-1 dibaci bogăţiei florilor
ce strălucesc pe cîmpii. El vesteşte reginei detronarea sau
perspectiva plecării, o sileşte să aducă la lumina zilei pe ri­
valele ei, pe acestea le creşte regeşte, le ocroteşte, împotriva
urei politice a mamei lor, îngăduie sau opreşte, după dărnicia
florilor multicolore, după vîrsta primăverii şi după primejdiile
ce ar putea ameninţa zborul nupţial, ca cea dintîi născută
dintre prinţesele fecioare să omoare în leagănul lor pe tine­
rele ei surori ce murmură cîntecul reginelor. Alteori, cînd
vremea e timpurie, cînd florile au o viaţă mai scurtă, pen­
tru a curma răzmeriţele şi a grăbi reluarea lucrului, aceiaşi
spirit porunceşte chiar şi lucratoarelor de a nimici toată des­
cendenţa imperială, pe toţi urmaşii prezumtivi ai mătcii.
Acest spirit al stupului e prudent şi econom, dar nu e
zgîrcit. În aparenţă, el cunoaşte legile pline de fast şi puţin
cam nebunatice ale firii în tot ceea ce priveşte iubirea. De
aceea, în zilele îmbelşugate din cursul verii, ele tolerează în
mijlocul lor prezenţa supărătoare a trei sau patru sute de

20
trântori nerozi, stîngaci, încurcă-lume, îngîmfaţi fără pereche
şi revoltător de leneşi, gălăgioşi, lacomi, neciopliţi, murdari,
nesăturaţi, uriaşi — căci dintre ei matca ce se va naşte îşi
va alege iubitul. Dar, îndată ce regina e fecundată, într-una
din dimineţile cînd florile se deschid mai trîziu şi se închid
mai devreme, acest spirit porunceşte cu sînge rece măcelul
trântorilor, o baie de sînge care să-i nimicească pe toţi
deodată.
Tot el rânduieşte munca fiecărei lucrătoare. După vîrstă
el dă de lucru doicilor, care au în grijă larvele şi nimfele,
doamnelor de onoare, care veghează şi se îngrijesc de bună­
starea mătcii, nepierzînd-o din ochi, albinelor ventilatoare
care, bătînd din aripi, aerisesc, răcoresc sau încălezsc stupul
şi grăbesc uscarea mierii cînd aceasta conţine prea multă apă,
dă de lucru arhitecţilor, zidarilor, cereselor, sculptoriţelor, care
fac lanţ şi clădesc fagurii, culegătoarelor care caută pe cîmp
nectarul florilor care va deveni miere, polenul care este hrana
larvelor şi a nimfelor, propolisul care serveşte la astuparea
crăpăturilor şi la consolidarea construcţiilor cetăţii, apa şi
sarea trebuincioase tinerilor membri ai naţiunii. El cheamă la
datorie pe chimişti, care asigură păstrarea mierii introducînd
în ea, cu ajutorul acului lor, o picătură de acid formic, pe
căpăcitoare, care astupă celulele a căror bogăţie este coaptă,
pe măturătoare, care menţin curăţenia de invidiat a străzilor
şi pieţelor publice, pe cioclii care duc departe pe cei morţi,
pe amazoanele corpului de gardă care veghează zi şi noapte
la securitatea pragului, cercetînd pe cei ce pleacă şi vin, re-
cunoscînd pe cei tineri, cînd ies pentru prima dată din stup,
înspăimîntînd pe haimanale, pe leneşi, pe hoţi, gonindu-i pe
nepoftiţi. Ele atacă cu toatele pe vrăjmaşii de temut şi, la
nevoie, baricadează intrarea.
În sfîrşit, tot „spiritul stupului” este acela care hotărăşte
ceasul marei jertfe a anului adusă geniului speciei— mă re­
fer la roire — cind un întreg popor ajuns în culmea puterii
şi a înfloririi îşi lasă, deodată, în mîinile generaţiei viitoare,
toate bogăţiile, palatele şi casele, tot rodul trudei, pentru a
căuta, departe, cine ştie unde, în nesiguranţă şi sărăcie, o nouă
patrie. Iată o faptă care, conştient sau nu, depăşeşte morala
omenească. Ea nimiceşte uneori, ea sărăceşte întotdeauna, ri-
sipeşte desigur cetatea fericită pentru a se supune unei legi
superioare fericirii cetăţii. Unde se formulează această lege

21
care, după cum vom vedea imediat, e departe de a fi fatală
şi oarbă aşa cum s-ar putea crede ? Unde, în ce adunare, în
ce sfat, în ce loc obişnuit sălăşluieşte acest spirit căruia toate
i se supun şi care e supus, el însuşi, unei datorii eroice şi
unei raţiuni ce priveşte necontenit spre viitor ?
Cu albinele noastre se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu
cele mai multe lucruri din lumea aceasta; observăm cîteva
din obiceiurile lor şi spunem : ele fac cutare lucru, lucrează .
în cutare fel, regina naşte astfel, lucrătoarele lor rămîn caste,
roiesc la un anumit timp. Credem că le-am cunoscut şi nu
vrem mai mult. Le privim zburînd grăbite din floare în floare
şi observăm acel du-te vino, acea forfotă a stupului. Această
existenţă ni se pare foarte simplă, limitată, ca multe altele,
la grijile instinctive ale hranei şi perpetuării speciei. Dar, dacă
privim atent şi dorim să înţelegem, atunci ne apare complexi­
tatea uimitoare a fenomenelor celor mai fireşti, taina inte­
ligenţei, a voinţei, a soartei, a scopului, a mjloacelor şi cauze­
lor, a organzării de nepătruns a celui mai mic dintre faptele
vieţii lor.

III

Aşadar, în stupul nostru se pregăteşte roirea, adică marea

jertfă adusă zeilor pretenţioşi ai speciei. Dînd ascultare
poruncii „spiritului” care ni se pare destul de greu de pri­
ceput, întrucît este tocmai împotriva tuturor pornirilor spe­
ciei noastre, şaizeci sau şaptezeci de mii de albine, din cele
optzeci sau nouăzeci de mii cît numără toată populaţia unui
stup, vor părăsi la momentul hotărît cetatea maternă. Ele nu
vor pleca într-un moment de spaimă, nu vor părăsi, în urma
unei hotărîri pripite şi pline de groază, patria pustiită de
foame, de război sau de molime. Nu, bejenia lor e hotărîtă
de mult şi ceasul potrivit este aşteptat cu răbdare. Dacă
stupul e sărac, dacă este zdruncinat de nenorocirile familiei
regale, de vreme rea, de jafuri, ele nu-l părăsesc. Ele nu-l
părăsesc decît în apogeul puterii, atunci cînd, după munca
titanică din primăvară, palatul strălucitor cu o sută douăzeci
de mii de celule frumos rînduite, este plin pînă la refuz de
mierea cea nouă şi de acel praf de culoarea curcubeului

22
ce se numeşte polen şi pe care ele îl folosesc ca hrană pentru
larve şi nimfe.
Niciodată stupul nu e mai frumos decît în ajunul acestei
renunţări eroice. Pentru el este ceasul fără seamăn, plin de
viaţă, înfrigurat dar senin, ceasul belşugului şi al deplinei
desfătări. Să încercăm a-l imagina, dar nu aşa cum îl văd
albinele, căci noi nu putem percepe în ce chip fermecător
se oglindesc întâmplările vieţii în cele şase pînă la şapte mii
de faţete care compun ochii lor lăturalnici şi în întreitul
ochi de ciclop din fruntea lor, ci să ni-1 închipuim cum l-am
vedea noi, dacă am fi de mărimea lor.
Din înălţimea unui dom mai uriaş decît cel de la Sf. Pe­
tru din Roma coboară pînă jos paralele, verticale şi nenumă­
rate, măreţe ziduri de ceară, construcţii geometrice suspen­
date în gol şi în întuneric şi pe care, păstrînd toate propor­
ţiile, nu le-am putea asemăna cu niciuna din clădirile ome­
neşti în ceea ce priveşte precizia, îndrăzneala şi mărimea.
Fiecare din aceste ziduri a căror substanţă e încă proas­
pătă de tot, feciorelnică, argintie, neatinsă, parfumată, este
compusă din mii de celule şi conţine provizii îndestulătoare
pentru a hrăni întreg poporul timp de mai multe săptămîni.
Aici sînt acele pete strălucitoare, roşii, galbene, mov şi negre
ale polenului, praful iubirii florilor de primăvară, depus în
celulele transparente. De jur împrejur, între lungi şi impu­
nătoare perdele de aur cu falduri aspre şi nemişcate, mierea
de aprilie, cea mai limpede şi cea mai parfumată, se odih­
neşte deja în cele douăzeci de mii de rezervoare închise cu un
capac pecetluit, ce nu va fi atinsă decît în zilele de răstrişte.
Mai sus, mierea de mai se coace încă în mari zăcători des­
chise pe marginea cărora cohorte de străjeri neadormiţi fac
în continuu ventilaţie. În mijloc, şi departe de lumină, ale
cărei sclipiri de diamante pătrund prin singura deschizătură,
în partea cea mai caldă a stupului, dormitează şi se deşteaptă
viitorul. Este domeniul regal al „puietului” rezervat mătcii
şi celor din suita sa : aproape zece mii de locuinţe unde s-au
depus ouă, cincisprezece sau şaisprezece mii de camere ocu­
pate de larve, patruzeci de mii de case locuite de nimfe albe
îngrijite de mii de doici. 1) În sfîrşit, în Sfînta Sfintelor aces-

1 Cifrele de mai sus sînt riguros exacte. Ele se referă la un

stup puternic.
23
tor domenii, în cele trei, patru, şase sau douăsprezece palate
închise, foarte bine proporţionate cu celelalte, prinţesele tinere
hrănite în întuneric îşi aşteaptă ceasul, palide şi nemişcate,
acoperite cu un fel de linţoliu.

IV

Dar în ziua sorocită de „spiritul stupului” o parte din po­

por, precis hotărîtă, după legi sigure şi nestrămutate, lasă
locul acestor speranţe care n-au încă nici o formă. În oraşul
adormit sînt părăsiţi trântorii dintre care va fi ales iubitul
mătcii, albine foarte tinere care îngrijesc puietul şi cîteva mii
de lucrătoare care vor continua să zboare şi să culeagă departe
de stup, vor păstra comoara depusă în faguri şi vor duce mai
departe tradiţiile morale ale stupului, deoarece fiecare stup
are morala sa proprie. Întîlnim stupi plini de virtuţi, iar alţii
plini de vicii şi stuparul neprevăzător poate strica un popor
cuminte, poate să-l facă să-şi piardă respectul pentru bunu­
rile altuia, să-l îndemne să fure, să-l obişnuiască la cuceriri
sau să-l înveţe leneş, fapt care îl va face de temut pentru
toate micile republici din jur. Pentru aceasta e deajuns ca
albina să fi avut prilejul să simtă că munca, în depărtări, pe
florile ce trebuie vizitate cu sutele pentru a aduna o pică­
tură de miere, nu este nici singurul şi nici cel mai rapid mij­
loc de a se îmbogăţi şi că este mai uşor a se furişa prin vic­
leşug în cetăţile rău păzite sau chiar cu forţa în cele prea
slabe care nu se pot apăra. Ea pierde numaidecît ideea dato­
riei minunate dar neîmblînzite ce face din ea sclava înaripată
a florilor în armonia nupţială a naturii şi e foarte greu să
readuci pe calea cea bună un stup astfel rătăcit.

Totul ne spune că nu matca, ci spiritul stupului este acela

care hotărăşte roitul. Cu matca se întîmplă ca şi cu mai
marii oamenilor ; au aerul că numai ei poruncesc, dar în rea­
litate ei înşişi ascultă de porunci mai puternice şi mai de

24
neînţeles decît acelea pe care le dau supuşilor lor. Dar cînd
acest spirit a sorocit ora, chiar de la revărsatul zorilor, poate
chiar din ajun sau şi mai devreme, de cînd şi-a anunţat hotă­
rârea, îndată ce soarele a sorbit primii stropi de rouă, se
observă de jur împrejurul neastîmpăratei cetăţi o zarvă ne­
obişnuită ce poate înşela foarte rar pe un stupar. Uneori ai
crede că este o luptă, o ezitare, o frică.
Într-adevăr, timp de mai multe zile, se întîmplă ca
această emoţie aurie şi transparentă să se producă şi să se liniş­
tească fără să vezi de ce. Un nor, pe care noi nu-l vedem, se
adună în acea clipă pe cerul văzut numai de ele sau e o
părere de rău ce se înfiripă în sufletul lor ? Se discută oare
într-un sfat gălăgios despre nevoia plecării ? Nu ştim nimic,
după cum nu ştim nici prin ce mijloc spiritul stupului anunţă
mulţimii hotărîrile sale. Dacă nu ne îndoim că albinele comu­
nică între ele, n-am aflat dacă ele o fac în felul oamenilor.
Acel zumzet parfumat de miere, acel freamăt îmbătător al
fermecătoarelor zile de vară, care e una din plăcerile cele
mai dulci ale stuparului, acel cîntec înălţător de muncă ce se
ridică şi coboară în jurul stupului în limpezimea străvezie a
văzduhului ca un susur de încîntare al florilor desfătate, cîn-
tecul fericirii lor, ecoul parfumurilor lor suave, glasul garoa­
felor albe, al cimbrişorului, al maghiranului, toate acestea nu
se ştie dacă le mai aud. Cu toate acestea ele au o gamă
întreagă de sunete pe care noi le înţelegem, ce merge de la
fericirea fără margini pînă la ameninţare, la mînie şi la neno­
rocire ; ele au cîntecul mătcii, refrenele belşugului, psalmii
durerii ; în sfîrşit, au lungile şi tainicile strigăte de război ale
tinerelor prinţese din timpul luptelor şi măcelului cu care
începe zborul nupţial. Este oare o muzică întîmplătoare ce
nu tulbură liniştea dinăuntru ? Nu este mai puţin adevărat
că zgomotul ce-l facem în jurul stupului nu le neliniştesc
ci cred, poate, că aceste zgomote nu aparţin lumi lor şi nu
prezintă nici un interes pentru ele. Se prea poate, de aseme­
nea, ca noi să nu auzim decît o infimă parte din ceea ce
spun ele, iar mulţimea armoniilor pe care le produc ne scapă.
În orice caz, aşa cum vom vedea mai departe, ele ştiu să se
înţeleagă şi să se sfătuiască cu o repeziciune uimitoare, de
pildă cînd marele jefuitor al mierii, uriaşul Sfinx atropos,
fluturele înfiorător ce poartă pe spate un cap de mort, pă-

25
trunde în stup vrăjindu-le cu un fel de murmur cu care
numai el ştie să le îmbete. Atunci, ştirea trece de la una la
alta şi, tot poporul, de la mic la mare, de la paznicele intră­
rii pînă la ultimile lucrătoare de pe fagurii cei noi, este pus
în mişcare.

VI

Părăsind comorile regatului lor pentru a se arunca astfel

în necunoscut, înţeleptele albine atît de econoame, atît de
calculate şi atît de prevăzătoare de felul lor, s-a crezut mult
timp că ar da ascultare unei nebunii fatale, unei porniri
oarbe, unei legi a neamului, unei porunci a firii, acelei puteri
ascunse tuturor vieţuitoarelor în întunericul timpului care
se scurge.
Fie că este vorba de albine sau de noi înşine, pentru
noi este fatal tot ceea ce nu putem înţelege încă. Dar astăzi
stupul şi-a dezvăluit două sau trei din secretele sale şi s-a
văzut că această bejenie nu este nici instinctuală şi nici de
neînlăturat. Nu este o migraţie oarbă, ci mai degrabă un
sacrificiu ce pare gîndit, al generaţiei de azi pentru generaţia
de mîine. E deajuns ca stuparul să omoare în celulele lor pe
tinerele mătci ce nu au viaţă încă şi, în acelaşi timp, dacă
larvele şi nimfele sînt numeroase, să mărească hambarele şi
dormitoarele poporului : ca prin farmec, toată zarva ce nu
dădea roade se abate ca picăturile de aur ale unei ploi mol­
come, zumzetul muncii obişnuite începe să învăluie florile
şi, devenind de neînlocuit, nemaisperînd şi nemaitemîndu-se
de urmaşi, sigură de viitorul muncii ce va începe, bătrîna
regină renunţă să mai vadă lumina soarelui în acest an. Ea
îşi reia în linişte, în întuneric, sarcina ei de mamă ouînd pe
linia unei spirale metodice, din celulă în celulă, fără să uite
vreuna, fără să se oprească, două sau trei mii de ouă în fie­
care zi.
Ce este fatal în toate acestea în afară de dragostea gene­
raţiei de azi pentru generaţia de mîine ? Această fatalitate
există şi la specia umană, dar puterea şi întinderea ei sînt

26
 mai mici. Ea nu dă niciodată jertfe atît de mari, venind din
partea tuturor. Cărei fatalităţi prevăzătoare ne supunem noi,
ce o înlocuieşte pe aceasta ? Nu ştim şi nici nu cunoaştem
fiinţa care ne priveşte pe noi oamenii aşa cum noi privim
albinele.

VII

Dar omul nu tulbură deloc viaţa stupului pe care l-am ales

şi căldura plină încă de boare a unei dimineţi însorite ce
se risipeşte pe sub arbori grăbeşte ora despărţirii. De sus
pînă jos, în coridoarele aurite care despart zidurile paralele,
lucrătoarele fac ultimele pregătiri pentru călătorie. Mai întîi,
fiecare dintre ele ia atîta miere cît îi trebuie pentru cinci sau
şase zile. Din această miere, pe care o iau cu ele, vor scoate,
printr-o chimie ce nu a fost lămurită încă, ceara necesară
pentru a începe imediat înălţarea noilor edificii. Ele iau de
asemenea, puţin propolis, care este un fel de răşină, rînduită
a lipi crăpăturile noii locuinţe, a repara tot ce se clatină, a
vopsi toţi pereţii, a astupa toate deschizăturile, deoarece le
place să muncească într-un întuneric aproape desăvîrşit, în
care se călăuzesc cu ajutorul ochilor lor cu multe feţe sau
poate cu micile lor antene unde se bănuieşte că sălăşluieşte
un simţ necunoscut ce le permite să măsoare întunericul.

VIII

Prin urmare, ele ştiu să prevadă aventurile zilei celei

mai primejdioase din existenţa lor. Într-adevăr, astăzi prinse
de grijile şi riscurile nespuse ale acestei mari fapte, nu vor
avea răgazul să cutreiere grădinile şi pajiştile iar mîine, poi-
mîne, poate va sufla vîntul, va ploua chiar, iar micile lor
aripi vor îngheţa şi florile nu vor mai voi să se deschidă.
Fără această prevedere n-ar urma decît foametea şi moartea.
Nimeni nu le-ar sări în ajutor şi ele n-ar putea cere ajutorul
nimănui. Locuitoarele unei cetăţi nu-şi cunosc vecinele din
altă cetate şi nici nu se ajută unele pe altele vreodată. Se

27
întîmplă ca stuparul să găsească vechea matcă înconjurată de
ghemul albinelor plecate, chiar lîngă stupul pe care l-au
părăsit şi să le facă noul stup lîngă acesta. Oricare ar fi
nenorocirea care le loveşte, s-ar putea spune că au uitat cu
desăvîrşire liniştea, acea fericire plină de muncă, imensele
bogăţii şi siguranţa trecută şi toate, una după alta, pînă la
ultima, nu vor ezita să moară de frig şi de foame în jurul
nenorocitei lor suverane, în loc să se reîntoarcă în casa părin­
tească, al cărui parfum de bogăţie, care nu este altul decît
acela al muncii lor de odinioară, le învăluie pînă şi în dis­
perarea lor.

IX

Iată, se va spune, un lucru pe care nu l-ar face oamenii,

iată unul din aceste fapte ce ne dovedesc că în perioada rîndu-
ielilor lor minunate, albinele nu sînt cîrmuite nici de inteli­
genţă şi nici de o adevărată conştiinţă. Dar ce ştim în reali­
tate ? În afară de faptul că este foarte posibil ca în alte vietăţi
să existe o inteligenţă de cu totul altă natură decît a noastră
şi care să producă cu totul alte efecte, nu mai prejos decît ace­
lea ale inteligenţei noastre, sîntem noi oamenii, fără să ne
părăsim opiniile, buni judecători ai spiritului ? Este suficient
să vedem două sau trei persoane vorbind şi agitîndu-se în spa­
tele unei ferestre, fără a putea auzi ce spun, şi tot încă ne este
greu să ghicim gîndul ce le munceşte. Credeţi oare că un lo­
cuitor de pe Marte sau de pe Venus care, din înălţimea unui
munte, ar vedea umblînd încoace şi încolo pe străzile şi în
pieţile publice ale oraşelor noastre, micile puncte negre care
sîntem noi oamenii, şi-ar putea forma, după gesturile noastre,
după înfăţişarea clădirilor, a canalelor, a maşinilor noastre, o
idee exactă despre civilizaţia noastră, despre morala noastră,
despre felul nostru de a iubi, de a cugeta, de a spera, într-un
cuvînt, o idee despre fiinţa noastră intimă şi adevărată ce
sălăşluieşte în noi ? El s-ar mărgini să constate cîteva fapte
destul de surprinzătoare, cum facem şi noi cu stupul şi ar trage
concluzii tot aşa de nesigure, tot aşa de greşite ca ale noastre.

28
 În orice caz, i-ar fi foarte greu să descopere în „micile
noastre puncte negre” marea direcţie morală, minunatul
simţ de solidaritate ce cuprinde un stup. „Unde se duc ? ar
întreba, după ce ne-a observat, vreme de mai mulţi ani sau
veacuri ; ce fac ? care este punctul central, care este scopul
vieţii lor ? se supun vreunui zeu ? Nu văd nimic din ceea ce
le-ar putea călăuzi paşii. Într-o zi îi vezi, pare-se, adunînd şi
îngrămădind mici lucruri, pentru ca, a doua zi, să le dărîme şi
să le împrăştie. Pleacă şi vin, se adună şi se risipesc, dar nu
poţi şti ce doresc şi îţi oferă o mulţime de privelişti fără sens.
Vezi, bunăoară, pe unii care nu fac nici o mişcare. Îi recunoşti
după înfăţişarea lor mai deosebită ; de multe ori ei sînt şi mai
voluminoşi decît ceilalţi. Ei stau în case de zece sau de două­
zeci de ori mai mari, mai ingenios construite şi mai bogate
decît locuinţele obişnuite. În fiecare zi ei dau mese îmbelşu­
gate ce se prelungesc ceasuri întregi şi, uneori, chiar noaptea
tîrziu. Toţi cei care se apropie de ei par că îi onorează şi nu­
meroşi furnizori ies de prin casele vecine aducîndu-le merinde
sau alţii vin chiar din satele uitate pentru a le face plocoane.
Ai putea crede că aceştia sînt fiinţe importante, de care lumea
nu se poate lipsi şi aduc servicii imense omenirii cu toate că
mijloacele noastre de cercetare nu ne-au îngăduit încă să
cunoaştem cu exactitate natura acestor foloase. Sau, alţii,
dimpotrivă, se frămîntă fără încetare în nişte colibe mari ce
te asurzesc cu vuietul roţilor, în vizuini întunecoase, în jurul
porturilor sau pe nişte mici petece de pămînt pe care le tot
sapă din zori şi pînă-n asfinţit. Totul te-ar face să crezi că
această mişcare este ispăşirea unei pedepse, căci îi vezi cum
locuiesc în cocioabe strimte, murdare şi dărăpănate. Trupul
şi-l acoperă cu o substanţă fără de culoare. Şi într-atît sînt
de absorbiţi de această muncă vătămătoare sau cel puţin za­
darnică, încît de-abia găsesc timp să mănînce şi să doarmă.
Numărul acestora din urmă faţă de cei dintîi este ca o mie
faţă de unul. Este de mirare cum specia a putut să supra­
vieţuiască pînă acum în condiţii aşa de vitrege. De altfel, e
bine să mai spunem că, în afară de această pornire oarbă ce
însoţeşte munca lor istovitoare, par blînzi şi supuşi, mulţu­
mindu-se cu rămăşiţele acelora care sînt paznicii şi poate chiar
salvatorii acestui neam”.

29
 X

Nu e de mirare că stupul pe care-l vedem aşa de nelămu­

rit, din înălţimea altei lumi, să ne conducă la un răspuns adînc
şi neîndoios de la prima privire ce i-am arunca-o ? Nu e mi­
nunat că obiceiurile sale, clădirile atît de exacte, legile, organi­
zarea economică şi politică, virtuţile şi chiar defectele sale ne
dezvăluie imediat ideea sau dumnezeul pe care albinele îl slu­
jesc şi care nu este nici cel mai puţin drept, nici cel mai cu­
minte dintre toţi, vreau să spun viitorul, singurul zeu pe care
nu l-am adorat de loc ? Căutăm uneori în istoria noastră ome­
nească să cîntărim forţa şi măreţia morală a unui popor sau a
unui neam şi nu găsim altă măsură decît statornicia şi măreţia
idealului pe care-l urmăresc unite cu sacrificiul pe care sînt în
stare să-l facă pentru atingerea lor. Am mai întîlnit vreodată
un ideal mai potrivit cu dorinţele Universului, mai statornic,
mai sublim, mai dezinteresat, mai hotărît şi un sacrificiu mai
înălţător şi mai eroic ?

XI

Curioasă republică atît de mică, atît de logică şi atît de se­

rioasă, atît de reală, atît de conştiincioasă şi de econoamă şi
cu toate acestea victima unui vis aşa de mare şi de amăgitor !
Popor aşa de hotărît şi de pătrunzător, hrănit cu lumină
şi căldură, cu ceea ce este mai curat în natură, cu sufletul
florilor, zîmbetul cel mai cald al materiei şi strădania ei
cea mai minunată către fericire şi frumuseţe, cine oare ne va
putea spune enigmele pe care le-aţi dezlegat şi care pentru
noi rămîn de nepătruns, adevărurile pe care le-aţi cucerit şi pe
care noi va trebui să le cucerim de acum înainte ? Şi dacă este
adevărat că aţi dezlegat acele enigme, aţi cucerit acele adevă­
ruri, nu datorită inteligenţei ci graţie unui imbold orb şi
înăscut, ce nouă taină, mai de nepătruns, ne mai propuneţi să
dezlegăm ? Minusculă cetate plină de credinţă, de speranţe şi
de taine, pentru ce oare acea sută de mii de fecioare ce pri­
mesc, fără cîrtire, o trudă pe care nici un sclav n-a primit-o

30
încă ? Cruţîndu-şi forţele, mai puţin uituce cu ele însele, mai
puţin devotate unei munci istovitoare, ele ar putea revedea o
altă primăvară şi o a doua vară; dar în clipa minunată în care
toate florile le chiamă, ele par cuprinse de beţia ucigătoare a
muncii şi, cu aripile frînte, cu trupul istovit şi măcinat, pline
de răni, se sting aproape toate în mai puţin de cinci săptămîni.
Tantus amor florum, et generandi gloria mellis,
exclamă Vergiliu care ne-a transmis în cartea a patra a
Georgicelor, consacrată albinelor, greşelile fermecătoare ale ce­
lor vechi care observau natura cu nişte ochi şi mai orbiţi de
prezenţa unor zei închipuiţi.

XII

De ce se lipsesc de somn, de deliciile mierii, de dragoste,

de plăcerile pline de desfătare pe care le cunoaşte, bunăoară,
fluturele, fratele lor înaripat ? N-ar putea trăi şi ele astfel ?
Nu foamea este aceea care le sileşte să trăiască astfel. Două
sau trei flori ajung pentru a le hrăni, iar ele cercetează
două sau trei sute într-o oră pentru a strînge o comoară a cărei
dulceaţă nu o vor gusta niciodată. La ce bun atîta zbucium, de
unde vine atîta prevedere ? Prin urmare, e neîndoielnic că ge­
neraţia pentru care muriţi merită această jertfă, că ea va fi
mai frumoasă şi mai fericită, că va face ceva mai mult decît
aţi făcut voi ? Noi vedem scopul vostru, e tot aşa de limpede
ca al nostru ; voi vreţi să trăiţi prin urmaşii voştri cît va trăi
şi pămîntul ; dar care să fie scopul acestei mari ţinte şi rostul
acestei vieţi care se primeneşte fără încetare ?
Dar noi, care vă punem nişte întrebări aşa de zadarnice,
nu sîntem oare chiar mai mult decît voi copleşiţi de neho-
tărîre şi de greşeală, nu sîntem nişte visători copilăroşi ? Din
schimbare în schimbare, veţi fi devenit atotputernice şi feri­
cite, veţi fi ajuns pe culmi de unde stăpîniţi legile firii, veţi
fi ajuns, în sfîrşit, nişte zeiţe nemuritoare. La ce bun să vă
mai întrebăm ce nădăjduţi, încotro vreţi să mergeţi, unde
aveţi de gînd să vă opriţi, ce dorinţe aveţi ? Noi oamenii sîn­
tem făcuţi să nu fim niciodată mulţumiţi, să nu credem nici-

31
odată că ceva ar putea avea un scop ascuns în sine, că ar
putea exista pentru a exista, fără vreun gînd ascuns. Am pu­
tut pînă acum să ne închipuim vreunul din zeii noştri, înce­
pînd cu cel mai necioplit şi sfîrşind cu cel mai raţional, fără
să-l facem numaidecît să se agite, fără să-l silim să creeze o
mulţime de fiinţe şi de lucruri, fără să caute mii de scopuri
mai presus de el însuşi şi ne vom mulţumi noi vreodată a
reprezenta în linişte, timp de mai multe ceasuri, o formă in­
teresantă a activităţii materiei, pentru a relua numaidecît,
fără mirare şi fără părere de rău, cealaltă formă, a inconşti­
entului, a necunoscutului, a nemişcării, a veşniciei ?

XIII

Dar să nu uităm stupul nostru, unde roiul îşi pierde răb­

darea, stupul nostru care fierbe şi ale cărui valuri negre şi
neastîmpărate se revarsă, aidoma unui potir sonor sub povara
soarelui. Este ora prînzului şi ai zice că, în jurul căldurii ce
domneşte, copacii adunaţi îşi reţin frunzele să foşnească, cum
cineva îşi reţine răsuflarea în faţa unui lucru foarte scump
dar foarte grav. Albinele dau mierea şi ceara parfumată omu­
lui care le îngrijeşte ; dar ceea ce preţuieşte poate mai mult
decît ceara este că ele atrag atenţia omului asupra desfătări­
lor lui iunie, îl fac să guste armonia lunilor minunate, iar în
toate faptele vieţii lor sînt legate de cerul senin, de sărbă­
toarea florilor, de fericirea celor mai frumoase ceasuri ale
anului. Ele sunt sufletul verii, ceasornicul clipelor de belşug,
aripa plină de sîrg a parfumurilor care se revarsă, inteligenţa
razelor ce plutesc, murmurul luminilor ce clipesc, cîntecul
văzduhului care se odihneşte şi se alintă şi zborul lor e sem­
nul văzut, nota convingătoare şi melodioasă a micilor şi ne­
număratelor bucurii care nasc din căldură şi trăiesc în lu­
mină. Ele ne fac să înţelegem vocea cea mai intimă a blîndei
naturi. Pentru cine le-a cunoscut, pentru cine le-a iubit, c
vară fără albine i se pare tot atît de tristă şi searbădă ca o
primăvara fără ciripit de păsări şi fără flori.

32
 XIV

Cine ia parte pentru prima dată la acest eveniment asur­

zitor şi dezordonat care este roitul unui stup puternic, îşi
pierde uşor cumpătul şi nu se apropie decît cu teamă. El nu
mai recunoaşte blîndele şi liniştitele albine din ceasurile de
muncă. Le văzuse cu cîteva clipe mai înainte întorcîndu-se
din toate colţurile cîmpiei, preocupate ca nişte mici gospodine
pe care nimic nu le-ar putea abate de la obiceiurile casei. In­
trau aproape neobservate, obosite, grăbite, frămîntate, dar tă­
cute, salutate în trecere, cu o uşoară înclinare de aripă, de
către tinerele amazoane de la poartă. Cel mult, schimbau cele
două-trei vorbe indispensabile poate, lăsîndu-şi în grabă re­
colta de miere tinerelor ucenice ce aşteaptă mereu în curtea
interioară a uzinei ; sau se duceau să-şi descarce în marele
hambar care înconjoară cuibul, cele două coşuleţe pline de
polen ce le atîrnă de picioruşe, pentru a pleca apoi imediat,
fără să le pese de ceea ce se întîmplă în ateliere, în iatacurile
nimfelor sau în palatul regal, fără să se amestece nici o clipă
în vălmăşagul pieţii care se întinde în faţa pragului şi unde,
în ceasul marilor călduri, nu-şi poţi trage sufletul de înghe­
suiala guralivelor ventilatoare care, după expresia plină de
farmec a stuparului, „fac barbă”.

XV

Azi, totul este schimbat. Este adevărat că un număr oare­

care de lucrătoare, liniştite, ca şi cînd nimic nu se va întîmplă,
se duc pe cîmp, se întorc, curăţă stupul, urcă în camerele
cuibului fără să le pese de zarva dimprejur. Acestea sînt al­
binele ce nu vor însoţi matca şi vor rămîne în vechea locuinţă
pentru a o păzi, pentru a îngriji şi hrăni cele nouă sau zece
mii de ouă, cele optsprezece mii de larve, cele treizeci şi şase
de mii de nimfe şi cele şapte sau opt prinţese care rămîn. Ele
sînt alese pentru această sarcină anevoioasă fără să putem şti
după ce reguli şi nici de unde şi nici cum. Ele rămîn acolo
liniştite şi credincioase şi, cu toate că de nenumărate ori am
3 - C. 263 33
repetat experienţa marcînd cu o culoare cîteva din aceste
„cenuşărese” resemnate, pe care le poţi recunoaşte foarte
uşor după înfăţişarea serioasă şi cam greoaie cu care se mişcă
în mijlocul poporului în sărbătoare, destul de rar am găsit
vreuna în mulţimea gălăgioasă a roiului.

XVI

Şi cu toate acestea, atracţia pare de neînvins. E beţia sa­

crificiului, inconştientă poate, poruncită de vreun zeu, este
sărbătoarea mierii, este izbînda rasei şi a viitorului, este
singura zi de bucurie, de uitare, de nebunie, este singura du­
minică a albinelor. E, în acelaşi timp, după cum s-ar crede,
singura zi în care mănîncă pe săturate şi cunosc din plin
gustul minunat al comorii pe care o strîng. Ele au înfăţişarea
unor sclave dezrobite şi duse dintr-o dată într-o ţară plină
de veselie unde găsesc desfătarea. Ele îşi ies din fire, nu se
mai stăpînesc. Ele, care nu fac niciodată vreo mişcare neho-
tărîtă sau de prisos, se agită acum, ies, intră, ies din nou
pentru a alarma pe celelalte surori, căutînd să vadă dacă
regina este gata, pentru a nu le înşela aşteptarea. Acum
zboară mult mai sus ca de obicei şi fac să vibreze totul în
jurul prisăcii, pînă la frunzele copacilor. Nu mai au nici
teamă, nici griji. Nu mai sînt nici sălbatice, migăloase, bănui­
toare, supărăcioase, războinice sau neîmblînzite. Omul, stă­
pînul lor neştiut, pe care nu-l cunosc niciodată şi care nu
izbuteşte să le stăpînească decît respectînd toate obiceiurile
muncii lor, respectînd toate legile lor, urmînd pas cu pas căra­
rea trasată în viaţă de inteligenţa lor îndreptată mereu spre
binele zilei de mîine şi pe care nimic n-o tulbură din mersul
ei, acum, omul poate să se apropie de ele, poate sfîşia per­
deaua caldă şi aurie pe care o formează în juru-i vîrtejul lor
asurzitor, le poate lua în mînă, le poate aduna ca pe un cior­
chine ; sînt aşa de blînde, aşa de inofensive, ca libelulele sau
fluturii şi în această zi fericită, nemaiavînd nimic, încrezătoare
în viitor, ele se supun oricui şi nu se ating de nimeni atîta
timp cît văd regina în mijlocul lor.

34
 XVII

Dar adevăratul semnal nu a fost încă dat. În stup, este o

frămîntare de neînţeles şi o învălmăşeală al cărui scop e şi
mai greu de găsit. In vremuri liniştite, cînd albinele se întorc
acasă, uită că au aripi şi fiecare stă aproapte nemişcată pe
faguri, lucrînd în linişte la locul ce-i este destinat muncii ei.
Acuim, se mişcă ca nişte nebune, în cercuri compacte, din
înălţimea marilor pereţi şi pînă la baza lor, ca o pastă
sonoră agitată de o mînă nevăzută. Căldura din stup creşte
repede şi uneori, este aşa de mare, încît ceara locuinţelor se
înmoaie şi se strică. Regina, ce nu părăseşte de obicei fagurii
din mijloc, străbate gîfîind de emoţie, suprafaţa mulţimii tul­
burate oare se agită în loc. O face oare pentru a grăbi ple­
carea sau pentru a întîrzia ? Le porunceşte sau se roagă de
ele ? Se sileşte să le mărească emoţia sau este şi ea cuprinsă
de aceeaşi simţire ? Pare destul de clar, după cîte ştim despre
psihologia generală a albinelor, că roirea se face mereu împo­
triva voinţei bătrînei suverane. În realitate regina trece în
ochii ascetelor lucrătoare, care sînt fiicele ei, drept un organ
al dragostei, folositor şi sfînt, dar puţin cam nepricepută
într-ale vieţii şi adeseori cam copilăroasă. De aceea, ele se
poartă ca şi cu o mamă ţinută sub papuc. Au pentru ea un
respect şi duioşie fără margini. Ei i se păstrează mierea cea
mai curată, limpezită anume şi fără pic de ceară. Ea are o suită
de servitori sau de lictori, cum zicea Pliniu, care veghează
asupră-i zi şi noapte, îi uşurează munca de mamă, pregăteşte
celulele în care ea trebuie să ouă, o alintă, o mîngîie, o hră­
neşte, o curăţă, îi absorb chiar murdăria. Cum i se întîmplă
cel mai mic neajuns, ştirea se răspîndeşte din gură în gură şi
întreg poporul se îngrămădeşte şi se vaită. Dacă ai lua-o din
stup şi albinele nu ar mai avea nici o speranţă să o înlocu­
iască, fie că n-are urmaşi sorociţi mai dinainte, fie că nu
găsesc larve de lucrătoare mai tinere de trei zile (căci orice
larvă de lucrătoare ce nu a împlinit trei zile, datorită unei
hrane deosebite, poate să fie transformată în nimfă regală —
acesta e marele principiu democratic al stupului care compen­
sează prerogativele predestinării materne), dacă aceste împre­
jurări o prinzi, o închizi şi o duci departe, îndată ce s-a aflat
de dispariţia ei — se scurg uneori două sau trei ore înainte

35
ca vestea să facă înconjurul stupului — lucrul încetează
aproape peste tot. Puii sînt părăsiţi, o parte a poporului rătă­
ceşte fără rost căutîndu-şi mama, altele zboară crezînd că o
vor găsi afară, şirul de lucrătoare ocupate la clădirea fagu­
rilor se destramă şi se risipeşte, lucrătoarele nu mai zboară
din floare în floare, păzitoarele porţii îşi părăsesc posturile
şi jefuitorii străini, toţi hoţii de miere care stau mereu la
pîndă aşteptînd vreo pleaşcă, intră şi ies nestingheriţi, fără
ca nimeni să se gîndească la apărarea comorii strînse cu atîta
trudă. Încetul cu încetul, cetatea sărăceşte şi se pustieşte iar
locuitorii ei, descurajaţi, nu vor întîrzia să moară de amără­
ciune şi de mizerie, cu toate să florile strălucitoare ale verii
le aşteaptă.
Dar dacă le dai înapoi regina, înainte ca dispariţia ei să
fie interpretată ca un lucru împlinit şi de nereparat, înainte ca
descurajarea să fie prea mare, (albinele sînt ca şi oamenii, o
nenorocire şi o disperare îndelungată le întunecă mintea
şi le strică caracterul) dacă le-o dai înapoi numai după cîteva
ceasuri, ai fi mişcat şi uimit de primirea pe care i-o fac. Toate
se îngrămădesc în jurul ei, se urcă una peste alta, o mîngîie
în trecerea ei cu lungile lor antene care conţin atîtea organe
necunoscute încă, îi aduc miere, o conduc cu alai pînă la locu-
inţa regală. Imediat, ordinea se restabileşte, munca reîncepe
de la fagurii din centru ai cuibului şi pînă în colţurile cele
mai îndepărtate unde se depune prisosul recoltei, culegătoarele
ies în şiruri negre şi se întorc uneori în mai puţin de trei
minute încărcate de nectar şi polen, hoţii şi paraziţii sînt go­
niţi sau ucişi, străzile sînt măturate şi stupul întreg răsună de
acel cîntec fericit şi unic, de cîntecul intim al prezenţei regale.

XVIII

Există mii de exemple ale acestei legături, al acestui de­

votament absolut al lucrătoarelor, pentru conducătoarea lor.
În toate nenorocirile micii republici, căderea stupului sau a
fagurilor, nepriceperea sau brutalitatea omului, frigul, foame­
tea, boala chiar, dacă poporul piere cu miile, matca rămîne
mai totdeauna neatinsă şi o regăsim sub cadavrele fiicelor ei
credincioase. Căci toate o apără, îi uşurează fuga, fac scut şi
metereze din trupurile lor, îi păstrează hrana cea mai sănă-

36
 toasă şi ultimele picături de miere. Cît ea este în viaţă, ori­
care ar fi nenorocirea, descurajarea nu pune stăpînire pe ce­
tatea „neprihănitelor băutoare de rouă”. Sfărîmaţi-le fagurii
de douăzeci de ori la rînd, luaţi-le de douăzeci de ori copiii
şi ouăle şi tot nu veţi izbuti să le clintiţi credinţa în viitor.
Nimicite de boli sau de foame, rămase aşa de puţine încît
abia îşi mai pot ascunde matca de ochii duşmanului, ele
vor primeni legile coloniei, vor stărui asupra celor mai grab­
nice, îşi vor împărţi din nou sarcinile după nevoile momentu­
lui prin care trec şi vor relua munca imediat cu o pricepere,
o răbdare, o îndârjire pe care n-o întîlneşti deseori în natură,
cu toate că cea mai mare parte a vieţuitoarelor sînt mai cura­
joase şi mai încrezătoare în viitor decît omul.
Pentru a îndepărta descurajarea şi a le întreţine dra­
gostea, nici nu e nevoie ca matca să fie de faţă, e deajuns
ca ea să fi lăsat în ceasul morţii sau al plecării sale cea mai
slabă speranţă de a avea urmaşi. „Am văzut, spune venerabi­
lul LANGSTROTH, unul din părinţii apiculturii moderne, o
colonie care nici nu avea atîtea albine pentru a putea acoperi
un fagure de zece centimetri pătraţi şi făcea totuşi eforturi
pentru a-şi creşte o matcă. Vreme de două săptămîni înche­
iate nu şi-au pierdut nădejdea; la sfîrşit, cînd numărul lor
ajunsese la jumătate, matca s-a născut, dar aripile ei erau atît
de slabe încît nu putea să zboare. Deşi era aşa de neputin­
cioasă, albinele n-au tratat-o cu mai puţin respect. După o
săptămînă nu mai rămăseseră decît o duzină de albine ; în
sfîrşit, după alte cîteva zile, matca dispăruse, lăsînd pe faguri
cîteva nenorocite nemîngîiate.”

XIX

Iată, printre altele, o împrejurare născută din încercările

nemaiauzite pe care intervenţia noastră recentă şi tiranică le
impune nefericitelor dar neclintitelor eroine şi unde surprinzi
pe viu ultimul gest de dragoste filială şi de dăruire de sine.
Ca orice iubitor de albine, am adus şi eu, în mai multe rîn­
duri, mătci fecundate din Italia, căci rasa italiană este mai
bună, mai robustă, mai rodnică, mai activă şi mai blîndă decît

37
a noastră. Ele sînt expediate în mici cutiuţe găurite. Se pune
înăuntru ceva hrană şi matca este închisă în această cutie
însoţită de un număr oarecare de lucrătoare alese, pe cît e
cu putinţă, dintre cele mai bătrîne (vîrstă albinelor se cu­
noaşte destul de uşor după corpul lor delicat, slab, fără peri
şi mai cu seamă după aripile lor tocite şi sfîşiate de muncă)
pentru a o hrăni, a o îngriji şi a o păzi în timpul călătoriei.
Destul de des, lucrătoarele mor înainte de a ajunge la desti­
naţie. Odată toate muriseră de foame ; dar, atunci, ca şi întot­
deauna, matca era puternică şi neatinsă căci cea de pe urmă
din albinele din suită se stinsese, pe semne, oferind stăpînei
lor, simbolul unei vieţi mai preţioase şi mai importante decît
a ei, ultima picătură de miere ce o păstra în fundul guşii.

XX

Omul, văzînd această dragoste aşa de neclintită, a ştiut să

tragă foloase din minunatul simţ politic, din focul muncii,
din statornicia, din mărinimia, din pasiunea viitorului care
toate nasc şi se găsesc în albină. Numai datorită ei omul a
reuşit, de cîţiva ani încoace, să îmblînzească puţin, şi fără
ştirea lor, aceste războinice sălbatice, căci ele nu se supun
nici unei puteri străine şi în robia lor inconştientă ele nu
servesc decît propriile lor legi, robite fiind şi ele. Ţinînd în
mînă regina, el ţine soarta şi sufletul întregului stup. După
cum ştie să se poarte cu ea, el poate, de pildă, să provoace,
să multiplice, să împiedice sau să restrîngă roirea, el uneşte
sau desparte coloniile, el călăuzeşte emigrarea unor întregi re­
gate. Nu este mai puţin adevărat că matca nu este în realitate
decît un fel de simbol viu care, ca toate simbolurile, întru­
pează un principiu mai mare şi mai nevăzut de care stuparul
trebuie să ţină seama, dacă nu vrea să aibă mai multe neajun­
suri. De altfel, albinele nu se înşeală şi nu pierd din vedere,
dincolo de matca lor văzută şi vremelnică, regina lor cea ade­
vărată, veşnică şi nevăzută, care este ideea lor fixă. Că această
idee este conştientă sau nu, aceasta nu are importanţă decît
dacă am dori numai să admirăm mai mult albinele care o
au sau natura care le-a dat-o. În orice parte s-ar afla această

38
idee, în trupurile lor aşa de mici şi de plăpânde sau în marele
corp pe care nu-l putem cunoaşte, ea este vrednică de toată
atenţia noastră. Şi, fie spus, în treacăt, dacă noi nu ne-am
teme să ne subordonăm admiraţia atîtor împrejurări legate de
loc sau de origine, n-am pierde aşa de des prilejul de a des­
chide ochii ou mirare şi nimic nu este mai folositor decît a-i
deschide astfel.

XXI

S-ar putea spune că toate acestea sînt ipoteze destul de

îndrăzneţe şi prea omeneşti, despre care albinele nu au, pro­
babil, nici o idee, iar noţiunea de viitor, de dragoste pentru
rasa lor şi atîtea altele pe care le credem că le au nu sînt
în realitate decît formele cu care se îmbracă în lumea lor
nevoile vieţii, teama suferinţei şi a morţii sau ispita plăcerii.
Ei bine, sînt de acord ! Toate acestea, dacă vreţi, nu sînt decît
un fel de a vorbi şi de aceea nu le voi da o prea mare impor­
tanţă. Singurul lucru sigur din tot ceea ce ştiu este că în
cuitare sau în cutare împrejurare, albinele se poartă cu matca
lor în cutare sau în cutare fel. Restul nu este decît o taină
în jurul căreia nu poţi face decît presupuneri mai mult sau
mai puţin plăcute, mai mult sau mai puţin ingenioase. Dar
dacă am vorbi despre oameni cum vorbim despre albine, ceea
ce ar fi foarte cuminte, am avea dreptul să spunem mult mai
mult ? Noi înşine ne supunem numai nevoilor, ispitei plăce­
rilor sau groazei suferinţei şi ceea ce numim inteligenţă are
aceeaşi obărşie şi aceeaşi menire cu ceea ce noi numim instinct
la animale ? Noi facem unele lucruri al căror rezultat credem
că-i cunoaştem, ne supunem lor lăudîndu-ne de a le fi înţeles
cauzele mai bine decît o pot ele face ; dar în afară de faptul
că această presupunere nu se întemeiază pe nimic hotărît,
aceste fapte sînt mici şi rare, în comparaţie cu mulţimea
enormă a celorlalte. Dar, toate la un loc, cele mai bine cunos­
cute şi cele mai necunoscute, cele mai mici ca şi cele mai
grandioase, cele mai apropiate şi cele mai depărtate, se să-
vîrşesc într-o noapte adîncă, în care, poate, sîntem tot atît de
orbi cum credem noi că sînt albinele.

39
 XXII

„Vom recunoaşte, spune undeva BUFFON, care poartă al­

binelor o pică destul de ciudată, că luînd aceste zburătoare
una cîte una, au mai puţină minte decît cîinele, decît maimuţa
şi decît cea mai mare parte a animalelor; vom recunoaşte
că sînt mai puţin supuse, mai puţin afectuoase, într-un cuvînt
au mai puţine însuşiri omeneşti ; aşa stînd lucrurile, trebuie
să recunoaştem că tot ceea ce ni se pare la ele inteligenţă, nu
vine decît din mulţimea lor adunată la un loc ; cu toate acestea,
această mulţime nu presupune nici o inteligenţă pentru că
ele nu se adună mînate de o pasiune morală ci, din contră,
se adună la un loc fără voia lor. Societatea lor nu este, prin
urmare, decît o adunare de trupuri dictată de natură şi în
afară de orice cunoaştere sau judecată. Albina mamă produce
zece mii de inşi deodată şi în acelaşi loc ; aceşti zece mii de
inşi, chiar dacă ar fi de o mie de ori mai proşti decît bănuiesc,
vor fi siliţi, pentru a-şi duce existenţa, să se inţeleagă între ei ;
puterile lor fiind egale, chiar dacă au început prin a-şi face rău
unul altuia, vor ajunge curînd să-şi facă din ce în ce mai
puţin rău, adică să se întrajutoreze ; vor lăsa să se înţeleagă
că se împacă bine şi servesc toţi aceluiaşi scop ; cel care le-ar
observa, le-ar atribui o inteligenţă şi o minte ce le lipsesc ;
el va voi să le explice orice acţiune, fiecare mişcare va fi
motivată de un scop şi de aici vor ieşi minuni sau exagerări
fără număr ; căci aceşti zece mii de inşi care s-au născut toţi
odată, care au locuit împreună, care au crescut aproape în
acelaşi timp, nu pot să nu facă toţi acelaşi lucru şi, oricît de
puţin simţămînt ar avea, nu pot să nu deprindă toţi aceleaşi
obiceiuri, de a-şi rîndui viaţa la fel, de a se simţi bine laolaltă,
de a se ocupa de locuinţa lor, de a veni la ea după ce au
plecat, etc. şi de aici ia naştere arhitectura, geometria, ordinea,
prevederea, dragostea de patrie, republica într-un cuvînt, totul
întemeindu-se, cum am văzut, pe admiraţia celui ce priveşte”.
Iată un fel destul de diferit de a explica viaţa albinelor
noastre. La prima vedere ea poate părea mai firească, dar în
realitate, nu ne apare astfel, deoarece nu explică nimic ? Trec
peste greşelile evidente ale acestui fragment; dar faptul că-şi
ormduiese viaţa în aşa fel încît să nu-şi facă nici cel mai

40
mic rău una alteia, în vîltorile vieţii de toate zilele, nu pre­
supune o oarecare înţelepciune ? Aceasta ne va apărea cu atît
mai izbitoare cu cît vom examina mai îndeaproape în ce fel
aceşti „zece mii de indivizi” evită să-şi facă vreun rău şi
ajung în cele din urmă să se ajute. Şi oare aceasta nu este
propria noastră istorie ? Şi ce spune bătrînul naturalist supă­
rat, care să nu se potrivească aidoma tuturor societăţilor ome­
neşti ? înţelepciunea noastră, virtuţile noastre, politica noastră,
fructe aprige pe care nevoia imaginaţiei noastre le-a poleit,
n-au alt scop decît de a folosi egoismul nostru şi de a în­
druma, spre binele tuturor, activitatea vătămătoare, chiar prin
natura ei, a fiecăruia dintre noi. Şi apoi, încă odată, dacă
acceptăm că albinele n-au nici una din ideile, nici una din
simţirile pe are li le atribuim, ce rost mai are să ne mai
mirăm ? Chiar dacă credem că ar fi nepotrivit să admirăm
albinele, ei bine, vom admira natura şi tot va veni o clipă
cînd nu vom mai putea să nu dăm drumul admiraţiei noastre
şi nici atunci nu vom fi pierdut nimic aşteptînd şi stînd la
îndoială.

XXIII

Oricum ar fi şi pentru a nu părăsi ipoteza noastră, care are

cel puţin avantajul de a uni în mintea noastră unele
fapte ce sînt vădit legate şi în realitate, albinele adoră regina
nu atît pentru dînsa, cît pentru viitorul rasei lor pe
care ea îl reprezintă. Albinele nu sînt deloc sentimentale şi,
cînd o lucrătoare se întoarce de la muncă grav rănită, aşa încît
li se pare că n-ar mai fi bună de nimic, o aruncă afară fără
milă. Şi, cu toate acestea, n-am putea spune că sînt incapabile
să-şi dovedească dragostea faţă de mama lor. Ele o recunosc
imediat. Bătrînă fiind, slăbită, nenorocită, gardienele n-ar per­
mite niciodată unei regine necunoscute, oricît de tînără, oricît
de frumoasă şi de rodnică ar părea, să pătrundă în stup. Este
adevărat că acesta este unul din principiile de căpetenie ale
poliţiei lor, de la care nu se abat decît în timpul unui cules
bogat, de dragul vreunei lucrătoare străine încărcată peste
măsură cu hrană.
Cînd regina a ajuns cu totul stearpă, ele o înlocuiesc cres­
când un anumit număr de prinţese. Dar ce fac cu vechea stă-

41
pînă ? Nu putem şti precis dar, nu odată, stuparii au găsit
pe fagurii unui stup o regină de toată frumuseţea şi în floarea
virstei şi în fund de tot, într-un colţ întunecat, vechea „stă­
pînă”, cum este numită în Normandia, slăbită şi oloagă. Se
pare că, în acest caz, albinele au avut grijă să o ferească pînă
la capăt de ura puternicei rivale care nu visează decît moartea
ei, căci reginele între ele, nutresc o ură de nepotolit, care le
face să se arunce una asupra alteia, de îndată ce se găsesc
două sub acelaşi acoperiş. S-ar putea crede uşor că ele asigură
celei mai bătrîne o retragere onorabilă şi liniştită pentru a-şi
sfîrşi zilele într-un colţ liniştit al oraşului. Şi aici ne lovim
de una din miile de taine ale regatului de ceară şi avem ocazia
să constatăm încă o dată că politica şi obiceiurile albinelor
nu sînt limitate şi fatale şi că ele se supun unor îndemnuri
mult mai complicate decît acelea pe care le credem că le
cunoaştem.

XXIV

Dar noi tulburăm în fiecare clipă legile naturii, care lor

trebuie să li se pară neclintite. Noi le punem în fiecare zi în
situaţia în care ne-am găsi noi înşine dacă cineva ar suprima
dintr-o dată în jurul nostru legile gravitaţiei, ale spaţiului,
ale luminii sau ale morţii. Ce vor face ele dacă am introduce
cu forţa sau fraudulos o a doua regină în cetate ? În stare
sălbatică, acest fapt, graţie santinelelor de la intrare, nu li
s-a întîmplat de cînd se ştiu pe lume. Ele nu se zăpăcesc
deloc şi se pricep să împace două principii pe care le respectă
ca pe nişte porunci divine. Primul este acela al unei singure
mame şi el nu este părăsit niciodată în afară de cazul, cu
desăvîrşire rar, al unei mătci sterpe. Al doilea este şi mai
curios, dar, dacă nu-l pot călca, cel puţin se servesc de el cum
le place. Acest principiu conferă un fel de inviolabilitate
mătcii, oricare ar fi ea. Ar fi uşor albinelor să străpungă pe
străină cu mii de ace înveninate ; ea ar muri pe loc şi nu
le-ar mai rămîne decît să-i scoată cadavrul afară din stup.
Dar, cu toate că acul lor e mereu pregătit, cu toate că se
servesc de el în fiecare moment pentru a se lupta între ele,
pentru a ucide trîntorii, vrăjmaşii sau paraziţii, ele nu înţeapă

42
niciodată o regină după cum nici o regină nu înţeapă un om,
un animal sau o albină obişnuită ; şi arma ei regală, în loc
să fie dreaptă ca a lucrătoarelor este încovoiată ca un iatagan,
nu o scoate din teacă decît luptîndu-se cu o potrivnică de ace­
laşi rang, adică împotriva unei alte mătci.
Albinele, după toate aparenţele, neîndrăznind să-şi asume
grozăvia omorului sîngeros al unei mătci, în toate împrejură­
rile în care ordinea şi prosperitatea republicii cer ca o matcă
să dispară, ele se silesc să dea acestei morţi înfăţişarea unei
morţi naturale ; ele fărîmiţează crima la inifinit astfel încît
ea să pară anonimă.
Ele „ambalează” atunci matca străină, pentru a întrebu­
inţa o expresie tehnică a stuparilor, adică o împresoară din
toate părţile, învăluind-o cu corpurile lor înlănţuite. Ele ridică
astfel o închisoare vie, în care prinsa nu mai poate să se
mişte. Ele stau astfel în jurul ei chiar douăzeci şi patru de
ore, dacă e nevoie, pînă ce moare de foame sau înăbuşită.
Dacă matca legitimă se apropie în această clipă şi, simţind
o rivală, pare că vrea s-o atace, zidurile vii ale temniţei se
deschid numaidecât înaintea ei. Albinele fac roată în jurul
celor două vrăjmaşe şi, fără se se amestece, stau atente la
lupta lor curioasă, căci numai o mamă poate să scoată sabia
împotriva altei mame, numai aceea care poartă în măruntaiele
ei aproape un milion de vieţi, pare a avea dreptul de a secera,
cu o singură lovitură, un milion de morţi.
Dar, dacă încleştarea se prelungeşte fără rezultat şi cele
două iatagane se lovesc de scuturile puternice ale chitinei,
matca ce ar voi să fugă, fie că este cea legitimă, fie că este
cea străină, este oprită şi prinsă numaidecît în închisoarea
tremurătoare, pînă cînd dă semne că ar voi să reia lupta. Tre­
buie să mai adăugăm că, în numeroasele experienţe ce s-au
făcut în această privinţă, s-a putut vedea, mai totdeauna, că
regina domnitoare iese victorioasă, fie că, simţindu-se acasă,
printre ai săi, are mai multă îndrăzneală şi pasiune decît cea­
laltă, fie că albinele, dacă sînt nepărtinitoare la începutul
luptei, nu sînt tot aşa în felul în care ele ştiu să închidă pe
cele două rivale, căci mama lor nu pare suferindă cînd scapă
din această închisoare, pe cînd cea străină iese mai totdeauna
jumulită şi moleşită.

43
 XXV

O experienţă uşor de făcut ne arată, cum nu se poate

mai bine, că albinele îşi recunosc matca şi au pentru ea o
adevărată dragoste. Luaţi-le matca şi veţi vedea îndată produ­
cându-se toate fenomenele de spaimă şi de îngrijorare pe care
le-am descris într-un capitol precedent. Daţi-le-o înapoi după
cîteva ore şi toate fiicele ei vor alerga înainte aducîndu-i
miere. Unele îi vor străjui drumul, altele, cu capul plecat şi
cu abdomenul în aer, se vor aşeza în faţa ei în semicercuri,
unde, nemişcate, vor cînta un imn de regăsire şi care, s-ar
putea spune, că în obiceiurile lor regale e semnul respectului
celui mai înalt şi al fericirii supreme.
Dar nu nădăjduiţi că le puteţi înşela înlocuind matca
adevărată cu una străină. De-abia ar face cîţiva paşi şi lucră­
toarele nemulţumite s-ar năpusti din toate părţile. Ea ar fi
prinsă pe loc, împresurată şi ţinută în grozava temniţă gălă­
gioasă ale cărei ziduri nemiloase se vor schimba pe rînd, dacă
putem spune astfel, pînă la moartea ei căci, în acest caz deose­
bit, nu se întîmplă mai niciodată să scape vie.
De aceea, una din marile greutăţi în creşterea albinelor
este introducerea şi schimbarea mătcilor. E curios să vezi cîtă
diplomaţie, cîtă şiretenie trebuie să întrebuinţeze omul pentru
a-şi atinge scopul şi să înşele aceste mici insecte aşa de per­
spicace, dar întotdeauna aşa de încrezătoare, care primesc, cu
un curaj care te mişcă toate întîmplările cele mai neaşteptate
şi nu văd, în aparenţă, decît un capriciu nou, dar de neînlă­
turat, al naturii. Într-un cuvînt, omul, folosindu-se de această
diplomaţie şi de zăpăceala plină de deznădejde ce le cuprinde,
îşi atinge scopul tot datorită minunatului simţ practic al albi­
nelor, graţie comorii nesecate a legilor şi uimitoarelor obice­
iuri ale stupului, al dragostei lor de ordine, de pace şi de
folos obştesc, al credinţei lor nestrămutate în viitor, a carac­
terului lor aşa de dibaci şi de hotărît, al uitării de sine şi, mai
cu seamă, mulţumită rîvnei lor neclintite şi neobosite în înde-

44
plinirea datoriei lor. Dar amănuntele acestor mijloace se gă­
sesc în tratatele de apicultură şi noi n-am face decît să de­
păşim subiectul propus 1).

XXVI

Cît despre iubirea personală de care vorbeam şi pentru a

termina cu ea, dacă e cu putinţă ca ea să existe în realitate,
este iarăşi neîndoios că memoria ei este scurtă. Dacă am vrea
să readucem în stupul ei o matcă care a lipsit cîteva zile,
fiicele ei necăjite o vor primi astfel încît va trebuie să o
smulgem din închisoarea de moarte cu care ele pedepsesc
mătcile străine. Între timp ele au avut răgazul să schimbe în
botci vreo zece celule de lucrătoare astfel încît viitorul nea­
mului nu mai este în primejdie. Iubirea lor creşte sau se mic­
şorează după cum matca întruchipează acest viitor. Deseori,
cînd o matcă fecioară împlineşte sărbătoarea primejdioasă a
1
De obicei se introduce matca străină într-o colivie mică cu
gratii de fier şi se aşează între doi faguri. Colivia are o portiţă de
ceară pe care o mănîncă lucrătoarele după ce le-a trecut supărarea
eliberînd prizoniera pe care o întîmpină adesea cu bunăvoinţă. Dl.
S. SIMMINS, director al m a r i stupine din Rottingdean, a găsit de
curînd un mod nou de a introduce matca, destul de simplu, care
reuşeşte aproape totdeauna şi care se răspîndeşte tot mai mult printre
stuparii ce-şi iubesc meseria. De obicei, dificultatea de a introduce o
matcă nouă este comportamentul ei. Ea se agită, fuge, se ascunde, se
poartă ca o străină şi dă de bănuit lucrătoarelor, atitudine care nu
întîrzie s-o dea de gol. Dl. SIMMINS o izolează mai întîi şi o ţine
nemîncată timp de o jumătate de oră. El ridică mai apoi un colţ
al acoperişului de dinăuntru al stupului orfan şi aşează noua matcă
pe vîrful unuia din faguri. Desnădăjduită de izolarea ei de mai înainte,
ea se simte acum fericită între albine şi, flămîndă cum e, primeşte
cu lăcomie hrana ce i se dă. Lucrătoarele înşelate de purtarea ei
liniştită, nu cercetează mai serios, îşi închipuie că le-a revenit vechea
regină şi o primesc cu bucurie. Din această experienţă rezultă, după
cît se pare, contrar ideii lui HUBER şi a celorlalţi observatori, că
albinele nu pot să-şi recunoască matca. Oricum ar fi, aceste două
explicaţii la fel de plauzibile — cu toate că adevărul se găseşte într-o
a treia pe care n-o cunoaştem încă — ne arată încă o dată cît de
complexă şi de necunoscută este firea albinei. Şi de aici, ca din toate
întâmplările vieţii, nu am putea trage decît învăţăminte şi anume că,
aşteptînd mai mult decît azi vom fi întotdeauna curioşi să aflăm cît
mai mult.

45
„zborului nupţial”, putem vedea că supusele ei sînt aşa de
îngrijorate să nu o piardă încît o însoţesc toate în această tra­
gică şi îndepărtată căutare a dragostei, despre care voi vorbi
îndată. Acest lucru nu se întîmplă dacă am avut grijă să le
dăm o bucată de fagure cuprinzînd celulele de puiet tînăr
din care speră să crească o nouă matcă. Ataşamentul lor pen­
tru matcă poate să se transforme în ură şi îndîrjire dacă ea
nu îndeplineşte toate datoriile faţă de divinitatea nevăzută
pe care am putea-o numi societatea viitoare şi la care ele
ţin mai mult decît noi. S-a întîmplat, bunăoară, că stuparii
au împiedicat, din diferite motive, pe regină a urma roiul,
oprind-o în stup cu ajutorul unei plase printre ochiurile căreia
sprintenele şi subţirile lucrătoare treceau nestînjenite dar prin
care, sărmana roabă a iubirii, mult mai mare şi mai greoaie
decît fetele ei, nu se putea strecura. La prima ieşire, albinele
văzînd că ea nu era în grup, reveneau în stup, bombănind
şi îmbrîncind cu răutate pe nefericita prizonieră pe care, de­
sigur, o învinuiau de lene sau prostie. La a doua ieşire, reaua
ei voinţă părînd evidentă, mînia lor creşterea şi tulburările
deveneau mai îngrijorătoare. În sfîrşit, la a treia ieşire, consi-
derînd-o cu totul necredincioasă soartei şi viitorului naţiunii,
o condamnau aproape totdeauna şi o executau în închisoarea
regală.

XXVII

După cum vedem, totul este subordonat acestui viitor cu

prevedere, o bună înţelegere, o hotărîre, o inteligenţă în
interpretarea împrejurărilor care te uimeşte cînd ţii seama de
neprevăzutul şi supranaturalul pe care îl aduce amestecul
nostru în viaţa lor. S-ar putea crede că în ultimul exemplu
ele înţeleg destul de greşit neputinţa reginei de a le urma.
Am fi noi oare mult mai pătrunzători dacă o inteligenţă de o
putere deosebită şi ajutată de un corp tot atît de uriaş, încît
mişcările lui ar fi tot aşa de neînţelese ca acelea ale unui
fenomen natural, s-ar distra întinzîndu-ne curse de acelaşi soi ?
Nu ne-am trudit cîteva mii de ani să născocim o explicaţie
mulţumitoare pentru măreţia fulgerului ? Orice inteligenţă
începe să lîncezească cînd o scoţi din sfera ei care este mereu

46
mică şi cînd o pui faţă în faţă cu nişte evenimente pe care
nu le-a pus niciodată în mişcare. De altfel, nu se poate şti
dacă, tot repetând experienţa, albinele nu vor ajunge să în­
ţeleagă cursa şi să o ocolească. Ele au înţeles deja mai multe
experienţe de acest fel şi au ştiut să profite de ele cu inte­
ligenţă. Experienţa cu „ramele mobile” sau cu „secţiunile”, de
exemplu, unde sînt obligate să depună mierea de rezervă în
mici cutioare simetric îngrămădite sau experienţa şi mai ex­
traordinară făcută cu „fagurii artificiali” unde celulele nu sînt
decît desenate printr-un slab contur de ceară al căror
folos îl simt imediat, continuînd să clădească celule desăvîrşite,
scutind muncă şi timp, sînt dovezi grăitoare în acest sens. Nu
descoperă ele oare, în toate împrejurările care nu se înfăţi­
şează sub forma unei curse întinse de către un zeu şiret şi
răutăcios, cel mai bun şi singurul gînd al omului ? Pentru a
aminti una din aceste împrejurări fireşti, dar cu totul neobiş­
nuite, cînd un vierme sau un şoarece se strecoară în stup şi,
după ce-l omoară, ce vor face cu cadavrul care nu va întîrzia să
strice aerul ? Dacă nu reuşesc să-l dea afară sau să-l facă bu­
căţele, îl închid cu meşteşug într-un adevărat coşciug de ceară
şi propolis, coşciug în care nu intră pic de aer şi care se ridică
asemenea unei clădiri ciudate printre celelalte edificii ale cetăţii.
Am întîlnit anul trecut într-unul din stupii mei, trei morminte
de acest fel grămădite la un loc şi despărţite, ca şi celulele
fagurilor, prin nişte pereţi comuni pentru a economisi cît mai
multă ceară. Prevăzătoarele lucrătoare le clădiseră peste ră­
măşiţele a trei melci mititei pe care un copil îi băgase în
stup. De obicei, cînd este vorba de melci, se mulţumesc să
astupe cu ceară orificiul cochiliei. Dar în cazul de faţă, coaja
căsuţei fiind găurită pe alocuri, au găsit de cuviinţă că este
mai bine să acopere toată căsuţa ; şi, pentru a nu stînjeni
intrarea, ele au construit în această masă greoaie un oarecare
număr de galerii potrivite exact, nu după trupul lor ci după
trupul trîntorilor care sînt aproape de două ori mai mari
decît ele. Faptul acesta şi cel ce va urma nu ne face să credem
că într-o zi vor ajunge să înţeleagă de ce matca nu le poate
urma străbătând plasa ? Ele au un simţ foarte sigur al pro­
porţiilor şi al spaţiului necesar unui corp pentru a se mişca,
în locurile în care bîntuie hidosul cap de mort, Acherontia
atropos, ele clădesc la intrarea stupilor coloane de ceară prin­
tre care hoţul de noapte nu-şi poate strecura uriaşul pîntec.

47
 XXVIII
Dar să punem punct acestei discuţii căci, dacă aş cita
toate exemplele nu ştiu unde am putea ajunge. Pentru a
rezuma în două cuvinte care este rolul şi situaţia mătcii s-ar
putea spune că ea este inima-sclavă a cetăţii a cărei inteli­
genţă o înconjoară. Ea este singura stăpînă, dar, în acelaşi
timp, o servitoare regească, păstrătoarea captivă şi întruparea
răspunzătoare a iubirii. Poporul ei o slujeşte şi i se închină,
fără să uite că nu se închină persoanei sale ci misiunii pe
care ea o îndeplineşte şi soartei pe care o întrupează. Cu greu
am putea găsi o republică omenească al cărui plan să îmbră­
ţişeze aşa de multe din dorinţele planetei noastre ; o demo­
craţie în care independenţa să fie în acelaşi timp mai desă­
vîrşită şi mai perfectă şi supunerea mai completă şi mai bine
gîndită. Nu vom găsi nici o cetate în care sacrificiile să fie
mai aspre şi mai absolute. Să nu vă închipuiţi că admir aceste
jertfe, pe cît admir rezultatele lor. Ar fi de dorit ca aceste
rezultate să fie obţinute cu mai puţine jertfe, cu mai puţine
renunţări. Dar principiul o dată acceptat — şi poate că el este
necesar în organizarea ascunsă a globului nostru — organi­
zarea lui e minunată. Oricare ar fi adevărul omenesc asupra
acestui lucru, în stup viaţa nu este privită ca un şir de ore
mai mult sau mai puţin plăcute, din care e bine să nu umbrim
şi să nu îngreunăm decît momentele necesare întreţinerii ei,
ci ca o mare datorie comună riguros împărţită, îndreptată
către un viitor greu de atins, care de la începutul existenţei
lor şi pînă astăzi nu face decît să se depărteze. Pentru aceasta,
fiecare se lipseşte de mai bine de o jumătate din drepturi şi
fericire. Regina îşi ia rămas bun de la lumina zilei, de la dul­
ceaţa florilor şi de la libertate ; lucrătoarele nu se mai gîndesc
la dragoste, îşi scurtează viaţa cu patru-cinci ani şi renunţă la
bucuria de a fi mame. Regina îşi vede creierul redus la nimic în
folosul organelor de reproducere, iar lucrătoarele îşi văd aceleaşi
organe atrofiindu-se în folosul inteligenţei lor. Nu ar fi drept
să susţinem că voinţa ar fi străină de aceste renunţări. Este
adevărat că lucrătoarea nu-şi poate schimba propria soartă dar,
ea dispune de aceea a tuturor nimfelor care o înconjoară şi
care sînt fiicele sale indirecte. Am văzut că fiecare larvă de
lucrătoare, dacă este hrănită şi îngrijită în chip regesc, poate
ajunge matcă ; şi tot la fel, fiecare larvă regală, dacă i se

48
 schimbă hrana şi i se micşorează locuinţa, s-ar transforma în
lucrătoare. Aceste uimitoare hotărîri au loc în fiecare zi la
umbra aurită a stupului. Ele nu se produc la întîmplare. O
înţelepciune a cărei dreaptă judecată şi a cărei pătrundere
numai omul ar putea-o pune la îndoială, o înţelepciune mereu
trează le face şi le desface, ţinînd socoteală de tot ce se
întîmplă înăuntrul şi în afara cetăţii. Dacă nişte flori nepre­
văzute se deschid deodată pline de bogăţie, dacă luncile sau
malurile rîului strălucesc de noi comori, dacă matca a îmbă-
trînit sau e mai puţin rodnică, dacă poporul se înmulţeşte şi
se simte strîmtorat, veţi vedea înălţîndu-se botci. Aceleaşi
botci vor fi distruse, dacă recolta e slabă sau dacă stupul e
mărit. Adesea, ele vor fi păstrate atîta timp cît tînăra matcă
nu şi-a săvîrşit sau nu a reuşit zborul nupţial pentru a fi
distruse îndată ce ea ar reveni în stup trăgînd după sine
semnul neîndoielnic al împerecherii. Unde este această înţe­
lepciune care apasă astfel prezentul şi viitorul şi din care
ceea ce noi nu vedem încă e mult mai de preţ decît ceea ce
vedem ? Unde sălăşluieşte această prevedere necunoscută care
alege şi renunţă, care înalţă şi micşorează, care, din atîtea
lucrătoare, poate să facă atîtea regine şi care, din atîtea mame,
face un popor de fecioare ? Am spus mai sus că ea se află în
„spiritul stupului” ; dar unde să căutăm acest „spirit al stu­
pului"' dacă nu în ansamblul lucrătoarelor ? Pentru a ne con­
vinge, poate, că acolo trebuie căutat, ar fi bine să observăm cu
multă luare aminte obiceiurile republicii regale. Ar fi de-
ajuns, aşa cum au făcut-o DUJARDIN, BRANDT, GIRARD,
VOGEL şi alţi savanţi entomologi, să aşezăm sub microscop,
alături de ţeasta cam goală a reginei şi de capul măreţ al
trîntorilor cei cu douăzeci şi şase de mii de ochi, micul cap
sărăcuţ şi plin de griji al fecioarei lucrătoare. Am putea
vedea că în acest căpşor se împletesc circumvoluţiunile creie­
rului celui mai bogat şi mai iscusit din tot stupul. El este chiar
cel mai frumos, cel mai complicat, cel mai delicat, cel mai
perfect, într-o altă ordine şi cu o orînduială diferită, vine în
ordine firească după cel al omului 1). Şi aici, ca peste tot în
lumea pe care o cunoaştem, acolo unde se află creierul, se
găseşte autoritatea, forţa cea adevărată, înţelepciunea şi vic-
4 - o. 283 49
toria. Şi aici este un atom aproape nevăzut al acestei sub­
stanţe misterioase care robeşte şi organizează materia şi care
ştie să-şi făurească un mic colţ triumfător şi statornic în mij­
locul puterilor uriaşe şi nemişcate ale neantului şi morţii.

XXIX

Să ne întoarcem la stupul nostru care roieşte şi care nu a

aşteptat sfîrşitul acestor gînduri pentru a da semnalul de
plecare. In clipa în care semnalul a fost dat, s-ar zice că toate
porţile oraşului se deschid simultan în urma unei îmbulziri
nebune şi neaşteptate. Mulţimea neagră evadează sau, mai bine
zis, ţîşneşite, după numărul deschiderilor în două, trei sau patru
jeturi deodată, frămîntate, zgomotoase şi neîncetate care irup
şi se răspîndesc în văzduh într-o reţea sonoră împletită de o
sută de mii de aripi străvezii şi exasperate. Timp de cîteva
minute, reţeaua aceasta pluteşte deasupra stupului, ca un mur­
mur ameţitor de mătăsuri diafane pe care mii şi mii de degete
electrizate ar sfîşia-o şi ar ţese-o iar fără încetare. Acest norişor
pluteşte, ezită, tremură ca un văl de dansatoare, pe care mîini
nevăzute îl leagănă uşor între cer şi pămînt strîngîndu-l şi
desfăşurându-1, înălţîndu-1 uşor de lîngă flori pînă în azurul
cerului, în aşteptarea unei sosiri sau al unei plecări măreţe.
In sfîrşit, una din poalele mantiei coboară, cealaltă se ridică,
cele patru colţuri pîine de soare ale acestei pelerine de
zumzet se unesc şi, întocmai ca un covor fermecat din basmele
cu zîne trece dincolo de orizont, mantia se îndreaptă com­
pactă şi strînsă, pentru a acoperi prezenţa sfîntă a viitorului,
spre tei, păr sau salcie unde matca se aşezase cîteva clipe
mai înainte ca un cui de aur. Aici, în jurul acestui cui, se
agaţă, una după alta, acele note muzicale înfăşurînd în jurul
lui pînza de mărgăritare strălucind de lumina zilei.

1 Creierul albinei, după calculele lui Dujardin, formează a

174-a parte din toată greutatea insectei iar cel al furnicii a 296-a parte,
în schimb, corpii pedunculaţi, care par să se dezvolte în proporţie
cu victoria ce inteligenţa o dobîndeşte asupra instinctului, sînt mai
puţin importanţi la albină decît la furnică. Cornpensînd una cu alta,
s-ar putea conchide, păstrînd totuşi terenul ipotezei şi ţinînd seama
de greutatea problemei, că valoarea intelectuală a albinei este aproape
aceeaşi cu aceea a furnicii.

50
 Mai apoi, liniştea cuprinde din nou văzduhul. Această
frămîntare gălăgioasă şi acest văl periculos ce părea urzit cu
numeroase ameninţări şi mînii, această grindină asurzitoare de
aur care, plutind prin aer, cădea gălăgioasă pe toate lucrurile
dimprejur, se transformă, pe nevăzute, într-un ciorchine mare,
blînd şi liniştit, ce se leagănă de o creangă, format din mii şi
mii de mici boabe vii, dar nemişcate, care aşteaptă reîntoar­
cerea cercetaşelor plecate în căutarea unui adăpost.

XXX
Este primul pas ce-i face roiul care a fost numit „roiul pri­
mar” în fruntea căruia se află mereu bătrîna regină. El se
aşează, de obicei, pe capacul sau pe arbustul cel mai apropiat de
stup, căci regina, plină de ouă şi care n-a văzut lumina zilei de
la zborul de nuntă sau de la roirea din anul precedent, ezită să
se avînte în văzduh şi pare că a uitat menirea aripilor.
Apicultorul aşteaptă ca ghemul să se strîngă bine. Apoi, cu
pălăria de paie pe cap (căci albina cea mai blîndă înţeapă
atunci cînd se rătăceşte prin păr, crezînd că a căzut într-o
capcană), dar fără mască şi făr văl, şi, dacă este îndemînatec,
după ce şi-a udat cu apă rece mîinile pînă la coate, culege
roiul scuturînd cu putere craca deasupra unui stup cu gura în
sus. Ghemul cade greoi în stup ca o fructă coaptă. Cînd craca
este prea puternică, el ia poporul zgomotos cu un polonic şi
îl împrăştie pe unde-i place, cum ar semăna grîu. Nu trebuie
să se teamă de albinele ce bîzîie în jurul său şi care îi aco­
peră cu zecile mîinile şi faţa. El ascultă cîntecul lor de bucurie
care nu seamănă cu acela al mîniei. Nu trebuie să-şi facă
griji, de asemenea, dacă roiul se împarte, se irită, se împrăştie
sau îi scapă. Am mai spus-o : în această zi, misterioasele lu­
crătoare sînt stăpînite de un spirit de sărbătoare şi de încre­
dere pe care nimic nu-l zdruncină. Ele s-au despărţit de bu­
nurile ce aveau datoria să le apere şi nu-şi mai recunosc vrăj­
maşii. Ele sînt inofensive pentru că sînt fericite şi sînt fericite
fără să se ştie de ce : împlinesc o lege. Nu este fiinţă care
să nu aibă momente de fericire deplină, pe care natura i le
hărăzeşte pentru ca să-şi atingă ţelurile. Să nu ne mirăm că
albinele sînt înşelate ; şi noi, de sute de ani de cînd le privim,
cu un creier mai perfect decît al lor, sîntem înşelaţi şi nu ştim
încă dacă albina e binevoitoare, nepăsătoare sau josnic de
crudă.

51
 Roiul se va fixa acolo unde a căzut regina şi, chiar dacă a
căzut singură în stup, îndată ce albinele o descoperă, îşi vor
îndrepta paşii către ea, pornind în nesfîrşite şiruri negre ; şi,
pe cînd cea mai mare parte vor pătrunde în grabă în noua
casă, o altă mulţime, oprindu-se o clipă în pragul porţilor ne­
cunoscute, va forma cercuri pline de bucurie cu care ele îşi
sărbătoresc momentele de bucurie. Ele „fac adunarea” după
cum spun sătenii noştri. Pe loc, adăpostul neaşteptat este luat
în primire şi cercetat în cele mai îndepărtate unghere ; locul
lui în prisacă, forma, culoarea sînt recunoscute şi înscrise în
mii de mici memorii prevăzătoare şi credicioase. Lucrurile
dimprejur sînt memorate cu grijă, noua cetate există în în­
chipuirea lor îndrăzneaţă, locul ei este însemnat în inima
şi în sufletul tuturor locuitorilor ; între zidurile ei începe să
răsune cîntecul de iubire al prezenţei regale şi munca îşi
reia cursul.

XXXI
Dacă omul nu-l prinde, povestea roiului nu se termină
aici. El rămîne atîrnat de cracă pînă la întoarcerea lucrătoa­
relor care fac serviciul de cercetăşie şi care, din primele clipe
ale roitului, s-au răspîndit în cele patru vînturi în căutarea
unui adăpost. Acestea se întorc una după alta şi dau soco­
teală de misiunea lor şi, deoarece nu ne este cu putinţă să
pătrundem în gîndurile albinelor, trebuie să tîlmăcim ome­
neşte priveliştea ce se înfăţişează sub ochii noştri. Pe semne
că fiecare este ascultată cu luare aminte. Una poate că laudă
o scorbură de copac, alta laudă o spărtură de zid părăsit, o
a treia le îmbie cu foloasele unei peşteri sau alte unei gropi
părăsite. Se întîmplă deseori că adunarea stă la îndoială şi
cumpăneşte pînă a doua zi dimineaţa. In cele din urmă, ale­
gerea se face şi înţelegerea este unanimă. La un moment dat,
tot ciorchinele se agită, furnică, se desprinde, se împrăştie şi,
dintr-un singur zbor, puternic şi hotărît, care de data aceasta
nu mai cunoaşte nici o oprelişte, pilcul zgomotos porneşte în
linie dreaptă peste garduri, ogoare, cîmpii cu in, căpiţe de fîn,
mori, bălţi, sate şi fluvii, către o ţintă precisă şi totdeauna
foarte depărtată. Destul de rar omul le mai poate urmări
în această a doua plecare. Ele revin în sînul naturii-mamă şi
le pierdem urma pentru totdeauna.

52
 C A R T E A A lll-A

Întemeierea cetăţii

Să vedem acum ce face în stup roiul pe care stuparul nos­

tru l-a scuturat mai înainte. Şi, mai întîi, să ne reamintim
jertfa pe care au făcut-o cele cincizeci de mii de fecioare, oare,
după cum spune Ronsard :
Portent un gentil coeur dedan un petit corps 1 şi să admi­
răm curajul care le trebuie pentru a reîncepe viaţa în singu­
rătatea unde au poposit. Ele au uitat cetatea bogată şi mă­
reaţă unde s-au născut, unde viaţa era fără de griji şi atît
de bine orânduită, unde parfumul tuturor florilor ce aminteau
soarele binefăcător le îngăduia să înfrunte fără grijă amenin­
ţările iernii viforoase. Ele au părăsit, adormite în leagăn, mii
şi mii de fiice pe care nu le vor mai revedea niciodată. În
afară de uriaşa comoară de ceară, de propolis şi de polen,
strînsă cu atîta trudă, au părăsit mai mult de 60 kg de miere,
adică de douăsprezece ori greutatea poporului întreg, aproape
de şase sute de mii de ori greutatea fiecărei albine, ceea ce ar
însemna pentru om patruzeci şi două de mii de tone de me­
rinde, o întreagă flotilă de vase mari încărcate cu alimentele
cele mai scumpe şi cele mai bune pe care le cunoaştem, căci
mierea este pentru albine un fel de viaţă curgătoare, un fel
de chil ce se asimilează imediat şi în întregime.
Aici, în noua casă, nu este nimic, nici un strop de miere,
nici o bucată de ceară, nici un fir călăuzitor, nici un punct de
sprijin. Întîlneşti numai goliciunea plină de tristeţe a unui
monument uriaş ce nu are decît acoperiş şi ziduri. Pereţii,
rotunzi şi lustruiţi, nu închid decît întunericul iar, sus, bolta

1 Poartă o inimă gingaşă în trup atît de firav.

53
înfricoşătoare este aruncată peste abis. Dar albina nu are păreri
de rău zadarnice ; în orice caz, ea nu se opreşte. Avîntul ei,
departe de a fi abătut printr-o încercare ce ar întrece cu
mult orice altă fire, e mai mare ca oricînd. De-abia stupul
este întors şi aşezat la noul său loc, de-abia învălmăşeala mul­
ţimii gălăgioase începe să se potolească şi îndată poţi vedea,
pe neaşteptate, că ele se despart foarte precis. Cea mai mare
parte a albinelor, ca o armată ce ar asculta de un ordin precis,
încep să se urce, în şiruri compacte, pe zidurile drepte ale
clădirii. Ajunse la boltă, cele dintîi se agaţă de ea cu unghiile
picioarelor din faţă, cele care vin mai apoi se agaţă de primele
şi aşa mai departe, pînă ce s-au format punţi ce servesc mul­
ţimii ce nu conteneşte să urce. Încetul cu încetul, aceste şi­
ruri înmulţindu-se, întărindu-se şi înlănţuindu-se la nesfîrşit,
devin nişte ghirlande, care sub urcuşul neîncetat al celorlalte,
se transformă, la rîndul lor într-o perdea deasă şi triunghiu­
lară sau, mai degrabă, într-un fel de con compact şi întors, al
cărui vîrf se prinde de cupolă, iar corpul se lasă în jos pier­
zîndu-se pînă la jumătatea sau la două treimi din înălţimea
stupului. Atunci, de îndată ce ultima albină, ce se simte che­
mată de un glas misterios să facă parte din acest grup, ajunge
la perdeaua suspendată în întuneric, urcuşul se opreşte, orice
mişcare se potoleşte sub cupolă, şi timp de mai multe ore,
toată această curioasă suflare aşteaptă, într-o linişte religioasă
şi într-o nemişcare ce ar părea înfricoşătoare, sosirea miste­
rioasă a cerii.
În acest timp, fără să se îngrijească de ţesutul minunatei
perdele din cutele căreia va apărea un dar fermecat, restul
albinelor, adică toate acelea care au rămas la temelia stupului,
nu se simt deloc îmbiate de a se uni cu celelalte, cercetează
cu luare aminte noua clădire şi încep lucrările necesare.
Podeaua este măturată cu grijă. Frunzele veştede, urmele
de tot felul, firicelele de nisip sînt duse departe rînd pe rînd,
căci curăţenia albinelor merge pînă la manie. Chiar în toiul
iernii, cînd crapă pietrele de frig, şi nu pot ieşi din stup pen­
tru a face „zborul de curăţire”, după cum spun stuparii, ele
preferă să piară cu sutele, victime ale bolilor, decît să-şi
murdărească cît de cît stupul. Numai trîntorii sînt cu totul
nepăsători şi murdăresc fără ruşine fagurii pe care se aşează,
lăsînd pe bietele lucrătoare să cureţe fără încetare în urma lor.

54
 După ce au făcut curăţenie, albinele din acelaşi grup, care
nu se amestecă cu grămada ce stă atîrnată într-un fel de extaz,
se apucă să chituiască cu multă grijă de jur împrejur temelia
stupului. După ce toate crăpăturile sînt cercetate, umplute şi
acoperite cu propolis se începe de sus în jos şi lustruirea pere­
ţilor. Paza de la intrare este reînfiinţată şi, peste puţin timp,
un oarecare număr de lucrătoare pleacă pe cîmp şi se reîntorc
încărcate cu nectar şi polen.

II

înainte de a ridica puţin cutele perdelei misterioase, la

adăpostul căreia se pune temelia adevăratei locuinţe, să în­
cercăm a ne da seama de priceperea de care trebuie să dea
dovadă acest mic popor de emigrante, de exactitatea privirii,
de socotelile şi de munca necesară pentru a-şi dura adăpostul,
pentru a desena cu inteligenţă în acest pustiu locul edificiilor
ce trebuie ridicate cu cît mai multă economie şi repeziciune,
căci matca, nevoită să ouă, a şi început să-şi depună pe jos
ouăle. In afară de aceasta, în acest labirint de clădiri diferite,
încă imaginare şi care vor trebui să fie ridicate într-un chip
necunoscut pînă atunci, ele nu vor trebui să uite legile aeri­
sirii, ale trăiniciei, să verifice mereu rezstenţa cerii, să fie cu
luare aminte la felul merindelor ce le vor depozita şi la uşurinţa
de a ajunge la ele, să nu uite de obiceiurile mătcii, de locul
ei dinainte stabilit, deoarece ea este organic cea mai impor­
tantă, să prevadă locul magaziilor, al caselor, al străzilor şi al
locurilor de trecere şi atîtea alte lucruri care ne-ar fi greu de
povestit.
Dar forma stupilor cu care omul îmbie albinele variază
la infinit, începînd cu copacul scorburos sau cu oala de lut ars,
ce se mai întrebuinţează şi azi în Africa şi Asia, trecînd prin
vechea coşniţă de paie pe care o zărim în mijlocul unui lan
de floarea-soarelui, de brumărele sau de nalbe, sub ferestre
sau în grădinile de zarzavat şi pînă la adevăratele uzine ale
apiculturii mobile de astăzi unde se adună uneori mai mult
de o sută cincizeci de kilograme de miere în trei sau patru
etaje de faguri suprapuşi şi înconjuraţi fiecare de o ramă ce

55
 ne dă posibilitatea să-i ridicăm, să-i mişcăm după voie, să
extragem mierea cu ajutorul centrifugii şi după aceea să-i
aşezăm la loc aşa cum facem, în bibliotecă, cu o carte pe care
am citit-o.
Capriciul sau ingeniozitatea omului adăposteşte într-o
bună zi roiul acesta docil într-una din aceste locuinţe curioase.
Şi iată mica gîză obligată să se descurce, să se orienteze, să-şi
schimbe planurile pe care forţa lucrurilor o făcuse să le
creadă veşnice şi nestrămutate, să-şi hotărască în această casă
necunoscută poziţia hambarelor de iarnă care nu se pot în­
tinde dincolo de ţinuturile micului popor în faşă ; tot ea este
aceea care va socoti locul unde se vor aduna fagurii de puiet,
care n-au voie să fie nici prea sus nici prea jos, nici prea
departe, nici prea aproape de intrare, căci altfel ar fi pier­
duţi. Ea iese, de exemplu, din trunchiul unui copac prăbuşit
care nu forma decît o lungă galerie orizontală strimtă şi tur­
tită pe alocuri şi, iat-o, dintr-o dată, într-o clădire înaltă cît un
turn şi al cărei acoperiş se pierde în neguri. Pentru a înţelege
şi mai bine mirarea ce trebuie s-o cuprindă, ea se obişnuise
de sute de ani să trăiască sub bolta buduroaielor de paie din
satele noastre şi acum se vede găzduită într-un fel de dulap
mare sau ladă spaţioasă, de trei sau patru ori mai mare decît
locuinţa ei de baştină, în mijlocul unei învălmăşeli de rame
atîrnînd unele deasupra altora aici paralele, aici perpendicu­
lare pe intrare, ce formează o reţea de schele care îi încurcă
toată casa.

III

Cu toate acestea, nu s-a întîmplat niciodată ca un roi să fi

refuzat să lucreze, să se fi descurajat sau zăpăcit de ciudăţe­
nia lucrurilor din jur, în afară de cazul în care locuinţa ce i se
oferă miroase urît şi este, într-adevăr, de nelocuit. Chiar şi
în acest caz nu putem vorbi de descurajare, de zăpăceală şi
nici una nu-şi uită datoria. El părăseşte locuinţa inospitalieră,
pentru a-şi căuta norocul în altă parte şi nu putem spune că
cineva le-a putut vreodată obliga să facă un lucru copilăros
sau lipsit de judecată. Nimeni nu le-a văzut pe albine pier-

56
 zîndu-şi capul şi nici apucîndu-se să construiască, în momente
de nehotărîre, locuinţe bizare şi fără rost. Puneţi-le într-o
sferă, într-un cub, într-o piramidă, într-un coş oval sau poli­
gonal, într-un cilindru sau într-o spirală, observaţi-le după
cîteva zile, dacă au acceptat această nouă locuinţa, şi veţi
vedea că acest popor straniu format din mici inteligenţe inde­
pendente a ştiut să se pună numaidecît de acord pentru a
alege, fără zăbavă, cu o metodă ale cărei principii par infle­
xibile, punctul cel mai de folos şi adesea singurul cu putinţă
al ciudatului adăpost.
Cînd le adăposteşti într-una din acele mari uzine cu rame
despre care am vorbit mai sus, ele nu ţin seamă de aceste
rame decît în măsura în care le aduc vreun folos sau vreun
punct de sprijin pentru fagurii lor şi atunci, desigur, nu vor
să ţină seamă nici de dorinţele şi nici de intenţiile omului. Dar,
dacă apicultorul s-a îngrijit să lipească cîte o fîşie îngustă de
ceară în partea de sus a acestor rame, ele văd imediat avanta­
jele ce le-ar avea de pe urma acestei munci începute şi vor
continua cu grijă acea fîşie şi lipind de ea propria lor ceară,
vor prelungi cu pricepere fagurele în direcţia indicată. De ase­
menea — şi cazul este destul de frecvent în stupinele mari
de azi — dacă toate ramele stupului unde am scuturat roiul
sînt pline cu faguri artificiali, ele nu vor mai pierde vremea
clădind în dreapta sau în stînga, producînd o ceară de prisos
ci, găsind lucrul pe jumătate făcut, se mulţumesc să adîn-
cească şi să lărgească fiecare din celulele fagurilor artificiali,
îndreptînd părţile în care ele se abat de la linia dreaptă şi, în
felul acesta, ele vor avea, în mai puţin de o săptămînă, o ce­
tate tot atît de luxoasă şi bine făcută ca aceea pe care au
părăsit-o. Altminteri, lăsate fără ajutor, le-ar trebui două sau
trei luni pentru a-şi reconstrui aceeaşi mulţime de hambare
şi de case din ceară albă.

IV

Se pare totuşi că acest spirit de adaptare depăşeşte ciudat

limitele instinctului. De altfel, nimic nu e mai arbitrar decît
deosebirile ce se fac între instict şi ceea ce se cheamă
inteligenţă. Sir John LUBBOCK, care a făcut observaţii atît
de curioase şi personale asupra furnicilor, viespilor şi albine-

57
lor, este foarte înclinat, poate dintr-o predilecţie inconştientă
şi puţin şi nedreaptă, pentru furnici, pe care le-a observat mai
ales — căci fiecare cercetător vrea ca insecta pe care o stu­
diază să fie mai inteligentă sau mai deosebită decît celelalte
şi nu trebuie să fim pătimaşi în acest studiu —, sir John
LUBBOCK, cum am spus, este înclinat să tăgăduiască albinei
orice discernămînt şi orice judecată de îndată ce o scoţi de pe
făgaşul muncii de toate zilele. Pentru a întări această afir­
maţie, el ne dă drept exemplu o experienţă uşor de făcut.
Introduceţi într-o sticlă de apă cîteva muşte şi vreo cîteva al­
bine; apoi culcînd sticla, aşezaţi-o cu fundul către fereastră. Ore
întregi, albinele se vor strădui pînă ce vor cădea răpuse de
oboseală să găsească o ieşire prin fundul sticlei, pe cînd muş­
tele, în mai puţin de două minute, se vor furişa toate prin
gîtul ei. Sir John LUBBOCK trage concluzia că, inteligenţa
albinei este foarte limitată, pe cînd musca este mult mai
abilă reuşind să se descurce şi să-şi regăsească drumul. Această
concluzie nu pare fără defect. Întoarceţi de douăzeci de ori,
rînd pe rînd, cînd fundul cînd gîtul sticlei transparente şi de
douăzeci de ori albinele se vor întoarce spre lumină. Ceea ce
le duce la pierzanie în experienţa savantului englez este dra­
gostea lor de lumină sau chiar inteligenţa lor. Ele îşi închi­
puie, bineînţeles, că, în orice închisoare, scăparea vine din
partea cea mai luminată, acţionează astfel şi, lucrînd mereu
aşa, lucrează foarte logic. Ele n-au cunoscut niciodată taina
supranaturală ce o reprezintă sticla, această atmosferă de ne­
pătruns care nu există în natură, această piedică şi acest
mister trebuie să le fie cu atît mai greu de pătruns şi de
neadmis cu cît sînt mai inteligente. Pe cînd muştele zăpă­
cite, fără să le pese de logică, de chemarea luminii, de mis­
terul cristalului, se învîrtesc la întîmplare prin sticlă. Găsind
în cele din urmă norocul celor săraci cu duhul, care adesea
scapă tocmai acolo unde pier cei cuminţi, muştele nimeresc,
fără îndoială, în drumul lor, gura sticlei, prin care ies afară.

Acelaşi naturalist ne dă o altă dovadă a lipsei lor de inte­

ligenţă, găsind-o în următoarea pagină a marelui apicultor a-
merican, bătrînul LANGSTROTH. „Fiindcă musca n-a fost

58
hărăzită să trăiască pe flori, ci pe materii în care s-ar
fi putut îneca uşor, ea se aşează binişor pe margi­
nea vaselor ce conţin o hrană lichidă, gustînd uşor
pe cînd nefericita albină se aruncă cu capul în jos şi moare
numaidecît. Nenorocitul destin al surorilor lor nu le opreşte o
clipă pe celelalte cînd se apropie, la rîndul lor, de aceeaşi
cursă, căci ele se aşează ca nişte nebune peste cadavrele celor
moarte sau peste cele muribunde, pentru a le împărtăşi trista
lor soartă. Nimeni nu-şi poate închipui cît de nebune sînt
dacă n-a văzut vreo cofetărie asaltată de mii şi mii de albine
înfometate. Eu am văzut zeci de mii cum erau scoase din siro­
purile în care se înecaseră, mii de albine ce se aşezau pe zahă­
rul ce fierbea, pămîntul era acoperit şi ferestrele întunecate
de albine. Unele se tîrau, altele zburau, în sfîrşit, altele erau
atît de pline de sirop încît nici nu mai puteau să se tîrască sau să
zboare ; nici una din zece nu era în stare să aducă acasă prada
aşa de greu dobîndită, şi cu toate acestea, aerul gemea de noi
legiuni ce soseau la fel de nebune ca şi cele dintîi”.
Acest lucru nu este mai hotărîtor decît ar fi, de exemplu,
pentru un observator venit din altă lume ce şi-ar propune să
fixeze limitele înţelepciunii noastre, spectacolul dureros al
alcoolismului sau al unui cîmp de luptă. Poate, chiar mai
puţin, situaţia albinei în lumea aceasta, dacă o comparăm cu
a noastră, este foarte curioasă. Ea a fost adusă pe lume pentru
a trăi în mijlocul naturii nepăsătoare şi inconştiente şi nici­
decum alături de o făptură extraordinară care răstoarnă legile
cele mai statornice şi creează fenomene măreţe şi de neînţeles.
În natură, în timpul existenţei monotone din pădurea natală,
zăpăceala descrisă de LANGSTROTH nu ar putea să se pro­
ducă decît numai dacă vreun accident ar distruge stupul plin
cu miere. Dar atunci nu ar fi acolo nici ferestre ucigătoare,
nici zahăr încins, nici sirop prea gros, prin urmare n-ar fi
nici morţi şi nici alte primejdii, decît acelea de care se loveşte
orice animal urmărindu-şi prada.
Ne-am păstra noi mai bine sîngele rece decît albinele dacă
ne-am vedea ameninţaţi la fiecare pas de o putere neobiş­
nuită ? Ne este foarte greu să judecăm albinele pe care noi
înşine le irităm şi a căror inteligenţă nu pare destul de pre­
gătită pentru a învinge cursele noastre, după cum nici inteli­
genţa noastră nu pare destul de tare pentru a dejuca pe acelea
ale unei fiinţe superioare, necunoscută nouă, dar a cărei exis-

59
 tenţă pare posibilă. Necunoscînd nimic care să ne întreacă,
noi credem că ocupăm locul cel mai important de pe pămînt ;
dar, la urma urmei, acest lucru poate fi discutat. Nu vreau
să cred că atunci cînd facem lucruri urîte sau nesăbuite cădem
în capcana unei fiinţe superioare, dar nu e cu totul de necrezut
că lucrul acesta să pară verosimil într-o zi. Pe de altă parte,
nu se poate susţine în mod raţional că albinele sînt lipsite
de inteligenţă, deoarece nu au ajuns să deosebească pe om de
maimuţă sau de urs şi de aceea ele se poartă cu noi cum s-ar
purta cu aceşti oaspeţi nevinovaţi din pădurea primitivă. Fără
îndoială că, în noi şi în jurul nostru, sînt influenţe şi puteri
atît de deosebite una de cealaltă încît nu ne dăm seama de
ele mai mult decît o fac albinele.
În sfîrşit, pentru a termina această apologie care mă face
să cad în păcatul pe care-l reproşam lui Sir John LUBBOCK,
nu trebuie oare să fii inteligent pentru a fi în stare de ne­
bunii aşa mari ? Lucrurile stau aşa aproape mereu în domeniul
nesigur al inteligenţei, care este starea cea mai precară şi mai
schimbătoare a materiei. Pe aceeaşi linie cu inteligenţa se află
pasiunea despre care nu s-ar putea spune prea bine dacă este
fumul sau focul flăcării. Şi cînd vorbim de albine, pasiunea
lor este destul de mare pentru a fi iertate de şovăielile inteli­
genţei. Ceea ce le determină să comită această imprudenţă nu
este lăcomia animală de a mînca miere peste puterile lor. Ele
ar putea-o face nestingherite în hambarele locuinţelor lor.
Observaţi-le, urmăriţi-le într-o împrejurare asemănătoare şi
le veţi vedea că, îndată ce-şi simt guşa plină, revin în stup
pentru a-şi depozita prada şi, mai apoi, se întorc şi părăsesc
de treizeci de ori într-o oră florile parfumate. Ne găsim în
faţa aceleiaşi dorinţe care săvîrşeşte atîtea lucruri minunate :
rîvna de a căra cît mai multe bunuri în casa surorilor lor şi
a viitorului. Cînd nebuniile oamenilor au o cauză atît de
lipsită de interes, noi le dăm adesea un alt nume.

VI

Cu toate acestea, trebuie să spunem tot adevărul. În

mijlocul minunilor muncii lor, a rînduielii lor şi a jertfelor
cu care ne uimesc, un lucru ne va surprinde mereu în admira­
ţia pe care o avem faţă de ele şi anume nepăsarea lor faţă de

60
moarte şi faţă de nenorocirea tovarăşelor lor. În caracterul albi­
nei pare că se ascunde o dedublare destul de curioasă. În stup
toate se iubesc şi se într-ajutorează. Ele sînt tot atît de unite
cum sînt gîndurile bune ale aceluiaşi suflet. Dacă loveşti pe
vreuna o mie de surori se vor jertfi pentru a răzbuna ofensa.
Afară din stup, ele nu se mai cunosc una cu alta. Distrugeţi,
striviţi — dar mai bine feriţi-vă de a face acest lucru deoarece
ar fi o cruzime zadarnică, fiindcă situaţia nu s-ar schimba cu
nimic — dar, în sfîrşit, să ne închipuim că aţi omorît, că aţi
strivit pe un fagure aşezat la cîţiva paşi de locuinţa lor zece
douăzeci sau treizeci de albine ce ies din acelaşi stup. Acelea
oare au scăpat neatinse nu vor întoarce capul şi vor continua
să sugă cu ajutorul limbii, bizară ca o armă chinezească, mierea
care le este mai scumpă decît viaţa, fără să le pese cîtuşi de
puţin de ultimele mişcări ale acelora care agonizează alături
sau de strigătele deznădăjduite ale altora. Cînd fagurele se va
goli, pentru a nu pierde nimic, nici chiar mierea ce s-a lipit
de cadavre, ele se vor urca încetişor pe corpurile celor moarte
şi pe cele1 rănite, fără să se înduioşeze şi fără a se gîndi să
le ajute pe cele rănite. Deci, în acest caz, ele nu au nici no­
ţiunea primejdiei ce le ameninţă, pentru că moartea ce se în­
tinde în jurul lor nu le tulbură deloc neavînd nici cel mai
mic sentiment de solidaritate sau de milă faţă de semeni. Cît
priveşte pericolul, este cert, albina nu cunoaşte teama dar
nimic pe lume nu o înfricoşează în afară de fum. Cînd pleacă
din stup ea respiră odată cu albastrul cerului, blîndeţea şi
răbdarea. Ea îi ocoleşte pe cei ce o supără şi se face că nu
vede pe acela care nu o sîcîie din cale afară. Ai zice că-şi
dă foarte bine seama că trăieşte într-un univers al tuturor,
unde fiecare are drept la o mică parte şi, aşa stînd lucrurile,
e bine să fii blînd şi împăciuitor. Sub această bunătate se
ascunde un suflet atît de sigur de sine, încît nu se gîndeşte
să-şi facă înadins ştiută prezenţa. Dacă cineva o ameninţă,
ea îl ocoleşte, dar nu fuge niciodată. Pe de altă parte, în stup,
ea nu se mulţumeşte să înregistreze cu nepăsare pericolul.
Ea se repede cu o furie de neasemuit asupra oricărei fiinţe,
furnică, leu sau om care ar îndrăzni să se apropie de această
corabie sfîntă. Şi să numim acest lucru, după cum ne place,
mînie, îndîrjire oarbă sau eroism ?
Dar asupra lipsei de unire în afară de stup şi asupra soli­
darităţii lor dinăuntru nu avem nimic de zis. Trebuie oare să

61
credem în existenţa unor asemenea limite neprevăzute în orice
inteligenţă şi că scînteia ce pleacă cu greutate dintr-un creier,
efect al arderii anevoioase a atîtor materii neînsufleţite, să
fie atît de nesigură încît să nu lumineze bine o regiune decît
ou preţul uitării celorlalte ? Putem considera că albina sau
că natura a rînduit, într-un chip mai desăvîrşit decît în oricare
altă fiinţă, munca în obşte, cultul şi dragostea pentru viitor ?
Oare din această cauză pierd ele din vedere restul ? Ele iubesc
ceea ce văd înaintea lor, pe cînd noi iubim mai ales ceea ce
este în jurul nostru. E poate deajuns să iubeşti aici pentru a
nu avea nici o dragoste dincolo. Nimic nu e mai schimbător
decît direcţia bunătăţii şi a milei. Altădată, chiar noi n-am
fi fost atît de surprinşi ca astăzi de nepăsarea albinelor şi mulţi
oameni din vechime nu s-ar fi gîndit vreodată să le găsească
vreo vină. De altfel, am putea prevedea toată surpriza unei
fiinţe care ne-ar observa, aşa cum observăm noi albinele ?

VII

Ar rămîne să mai vedem, pentru a ne face o idee mai cla­

ră despre inteligenţa lor, felul în care se înţeleg între ele.
E un lucru hotărît că se înţeleg şi că o republică aşa de nume­
roasă, cu munci variate şi minunat rînduite n-ar putea să
trăiască dacă cetăţenii ei ar tăcea şi s-ar feri unul de altul.
Prin urmare, ele trebuie să aibă darul de a-şi comunica gîndu-
rile sau simţurile, fie cu ajutorul unui grai oarecare, fie, şi mai
sigur, cu ajutorul unui limbaj tactil sau al unei perceperi mag­
netice care corespunde, poate, unor simţiri sau unor însuşiri
ale materiei pe care nu le putem cunoaşte, pricepe care s-ar
putea afla în acele misterioase antene cu care ele se conduc
aşa de bine prin întuneric şi care, după socotelile lui CHES-
SHIRE, sînt formate la lucrătoare din douăsprezece mii de
perişori tactili şi de cinci mii de cavităţi pentru miros. Ceea ce
dovedeşte că ele se înţeleg nu numai asupra muncii de toate
zilele, ci şi asupra neprevăzutului, care are un nume şi un loc
bine definit în limba lor, este felul în care se răspîndeşte în
stup o noutate bună sau rea, obişnuită sau ieşită din comun ;
pierderea sau reîntoarcerea mamei, căderea unui fagure, intra-

62
rea unui duşman, strecurarea unei regine străine, apropierea
unei cete de hoţi, descoperirea unei comori, etc. Faţă de fie­
care din aceste evenimente, mişcările şi murmurul lor sînt atît
de diferite, atît de caracteristice, încît stuparul cu experienţă
ghiceşte foarte uşor ceea ce se petrece în liniştea tulburată a
stupului.
Cine vrea o dovadă mai sigură, ar putea să observe o albi­
nă care a găsit cîteva picături de miere risipite pe geam sau pe
un colţ al mesei. La început ea va mînca cu atîta lăcomie, încît
ai putea, liniştit, fără să o deranjezi, să o însemni pe vestuţă
cu o culoare. Dar această lăcomie nu este decît aparentă. Căci
mierea nu ajunge în stomacul propriu al albinei, ci rămîne în
guşă, primul ei stomac, pe care l-am putea numi, mai bine,
stomacul întregii colectivităţii. Îndată ce guşa este plină, albina
se va depărta, dar nu grăbită sau prosteşte, cum ar face un
fluture sau o muscă. Dimpotrivă, o vei vedea zburînd şovăi­
toare cîteva clipe, înconjurînd fereastra sau masa, cu faţa
spre casă.
Ea se uită bine de jur împrejur şi fixează în memorie
poziţia exactă a comorii. Mai apoi aleargă la stup, îşi lasă
provizia într-una din celulele hambarului, pentru a se reîn­
toarce după trei sau patru minute şi a pleca din nou încăr­
cată de la camera cea binecuvîntată. Din cinci în cinci minute
cît timp va dura mierea, şi dacă e nevoie pînă seara tîrziu,
fără răgaz, ea va zbura mereu de la fereastră la stup, de la
stup la fereastră.

VIII

Nu vreau să înfrumuseţez adevărul, aşa cum au făcut-o

mulţi care au scris despre albine. Asemenea observaţii
nu prezintă nici un fel de interes decît dacă sînt absolut sin­
cere. Aş fi recunoscut că albinele sînt incapabile de a pricepe
un eveniment exterior şi aş fi simţit, poate, cu toată decepţia
ce m-ar fi cuprins, o oarecare plăcere să constat, odată mai
mult, că omul este singura fiinţă cu adevărat inteligentă de pe
pămînt. Şi dealtfel, după ce ai ajuns la o anumită vîrstă, începi
să te bucuri mai mult spunînd lucruri adevărate decît izbi-

63
 toare. Se cuvine şi aici, ca în toate împrejurările de altfel,
să nu te depărtezi de la acest principiu : dacă adevărul ade­
vărat pare deoomadată mai puţin măreţ, mai puţin nobil sau
de mai puţină însemnătate ca podoaba imaginară cu care l-am
putea găti, greşeala este numai a noastră care nu ştim încă
să deosebim legătura totdeauna neaşteptată care există între
fiinţa noastră necunoscută şi legile universului şi, în acest caz,
nu adevărul are nevoie de a fi mărit şi înnobilat, ci inteligenţa
noastră.
Vă voi spune că, adesea, albinele însemnate cu o culoare se
întorc singure. Trebuie să credem că există şi între ele aceleaşi
deosebiri de caracter ca între oameni, unele sînt mai tăcute,
altele mai vorbăreţe. Cineva care asista la experienţele mele,
susţinea că, din egoism sau din vanitate, multe din ele nu
voiau să dezvăluie celorlalte izvorul bogăţiei lor sau să îm­
partă cu una din prietenele lor gloria unei munci pe care tot
stupul o va acoperi cu laude. Iată, desigur, vicii de condamnat,
care n-au parfumul sincer şi curat al casei celor o mie de
surori. În ciuda acestei constatări, se întîmplă adesea ca albina
norocoasă să se reîntoarcă însoţită de două sau trei colabora­
toare. Ştiu că sir John LUBBOCK, la sfîrşitul cărţii sale
Ants, Bees and Wasps, ne face lungi şi minuţioase observaţii,
de unde se poate trage concluzia că aproape niciodată o albină
nu urmează alteia. Nu ştiu ce fel de albine a observat învă­
ţatul naturalist sau dacă împrejurările observaţiilor sale erau
favorabile. În ceea ce mă priveşte, consultînd tabelele ce le-am
alcătuit singur şi, după ce am luat toate precauţiunile necesare
pentru ca albinele să nu fie direct atrase de mirosul mierii,
am observat că, într-o proporţie de patru la zece cazuri, o
albină îşi aducea surorile la sursa de hrană descoperită.
Într-o zi am întîlnit chiar o minunată albinuţă italiană
pe care am însemnat-o cu albastru. La a doua călătorie ea
era urmată de alte două surori. Le-am reţinut pe acestea, fără
să o tulbur pe ea. Plecată din nou, a revenit însoţită de alte
trei asociate care au avut soarta celor dintîi şi am procedat
astfel pînă la sfîrşitul după-amiezii, pentru a constata că ea
comunicase vestea unui număr de optsprezece albine.
Pe scurt, dacă aţi repeta aceleaşi experienţe, v-aţi putea
da seama că dacă între albine nu este o comunicare regulată,
ea se face, cu toate acestea, destul de des. Acest lucru este,
de altfel, aşa de cunoscut vînătorilor de albine din America,

64
încît se folosesc de el atunci cînd e vorba să descopere un
cuib. „Ei aleg, spune Dl. Josiah EMERY. (citat de ROMANES,
în Intelligence des animaux vol. 1, pag. 117), pentru a-şi începe
lucrul, un cîmp sau o pădure depărtate de orice colonie de
albine domestice. Ajunşi acolo, ei pândesc cîteva albine care
culeg pe flori, le prind şi le închid într-o cutie plină cu miere
şi apoi, după ce s-au ghiftuit, le dau drumul. Trece un timp
de aşteptare, mai lung sau mai scurt, după distanţa la care se
află copacul cu albine; în sfîrşit, cu răbdare, vînătorul îşi
vede în cele din urmă albinele întorcîndu-se cu alte tovarăşe.
Le prinde din nou, le hrăneşte regeşte şi dă drumul din cutie
fiecăreia din alt loc observînd cu luare aminte încotro apucă
fiecare ; punctul către care se îndreaptă toate îl fac să ghi­
cească cu aproximaţie unde se găseşte cuibul”.

IX

Veţi vedea de asemenea, în experienţele ce le veţi face,

că tovarăşele ce ascultă parcă de cuvîntul celei noro­
coase, nu zboară toate în grup şi că sosesc acasă la cîteva clipe
una după alta. În legătură cu aceste comunicări ar trebui să
ne punem întrebarea căreia sir John LUBBOCK i-a găsit un
răspuns pentru lumea furnicilor. Însoţitoarele care vin la co­
moara găsită de prima albină nu fac decît s-o urmeze pe ea sau o
nimeresc după semnele şi descrierea locurilor pe care le face ?
Desigur, acest lucru este de cea mai mare însemnătate pentru
a ne da seama de întinderea şi de puterea inteligenţei lor.
Savantul englez, cu ajutorul unui aparat complicat şi inge­
nios, compus din punţi, coridoare, gropi pline cu apă şi poduri
suspendate, a reuşit să stabilească faptul că, în aceste cazuri, fur­
nicile urmau numai drumul insectei ce o lua înainte. Aceste
experienţe se puteau face numai cu furnicile pe care le poţi
sili să treacă pe unde vrei, dar albinelor, care au aripi, toate
căile le sînt deschise. Trebuia imaginat un cu totul alt mijloc.
Iată unul de care m-am folosit, care nu mi-a dat, ce-i drept,
rezultate hotărîtoare, dar care, mai bine organizat şi în împre­
jurări mai prielnice, ne-ar conduce, cred, la rezultate mulţu­
mitoare.

5 - c. 263 65
 Cabinetul meu de lucru de la ţară este la primul etaj,
deasupra unui parter destul de înalt. În timpul înfloririi teilor
şi castanilor, albinele nu zboară aşa de sus, încît mai bine
de o săptămînă înaintea experienţei, am lăsat pe masă un
fagure descăpăcit (ale cărui celule fusese deschise) fără ca nici
o albină să fie atrasă de parfumul mierii. Am luat atunci
dintr-un stup de sticlă, aşezat aproape de casă, o albină de
rasă italienească, am adus-o în cabinetul meu de lucru, am
aşezat-o pe fagure şi am însemnat-o în timp ce ea se ospăta.
Sătulă, îşi luă zborul spre stup şi, urmărind-o, am văzut-o
cum se grăbeşte înghesuindu-se peste celelalte, băgîndu-şi
capul într-o celulă goală, depunîndu-şi mierea şi pregătin­
du-se iar de zbor. Am pîndit-o şi, cînd a apărut la ieşire, am
prins-o. Am repetat de douăzeci de ori la rînd această expe­
rienţă cu albine diferite şi prinzînd de fiecare dată albina
„înşelată”, pentru ca celelalte să nu descopere pista. Pentru a
uşura experienţa, am aşezat la urdiniş o cutie de geam des­
părţită în două. Dacă albina însemnată ieşea singură, o închi­
deam aşa cum făcusem cu cea dintîi şi mă duceam să aştept
în odaia mea de lucru pe acelea cărora le-ar fi putut comu­
nica noutatea. Dacă însă ea ieşea însoţită de una sau două
tovarăşe, o ţineam în cea dintîi despărţitură a cutiei pentru a
o izola de celelalte şi, după ce însemnam pe celelalte cu altă
culoare, le dădeam drumul urmărindu-le cu ochiul. Fără în­
doială, dacă ar fi avut loc între ele vreo comunicare verbală
sau magnetică, vreo descriere a locurilor, o metodă de orien­
tare, ar fi trebuit să găsesc în cabinetul meu un oarecare
număr din aceste albine informate. Trebuie să recunosc că
n-am văzut venind decît una singură. Urmase ea poveţile date
în stup, era o simplă întîmplare ? Observaţia nu era suficientă
dar condiţiile nu mi-au permis să o continui. Am dat drumul
albinelor „închise” şi, după puţin timp, odaia îmi era inva­
dată de mulţimea gălăgioasă a acelora care aflaseră drumul
comorii după felul obişnuit de informare. 1

1) Am reluat experienţa în primele zile ale acestei primăveri

capricioase. Ea a avut acelaşi rezultat negativ. Pe de altă parte, unul
din prietenii apicultori, observator iscusit, şi corect, căruia îi scrisesm
despre experienţa mea, îmi spune că a obţinut, după acelaşi procedeu,
patru comunicări fără tăgadă. Lucrul trebuie să fie verificat şi pro­
blema nu este încă dezlegată. Dar eu cred că prietenul meu s-a lăsat
indus în eroare de dorinţa lui foarte firească de a-i reuşi experienţa.

66
 X

Fără a trage vreo concluzie hotărîtă din această expe­

rienţă incompletă, mai multe lucruri curioase ne obligă
să admitem că albinele au între ele raporturi sufleteşti care nu
se mărginesc la un „da” sau la un „nu” sau la simple legă­
turi pe care le determină o mişcare sau un exemplu. S-ar
putea cita, între altele, armonia plină de mişcare a muncii
care frămîntă stupul, uimitoarea împărţire a nevoilor şi ro­
taţia lor regulată. De exemplu, am putut vedea deseori că
lucrătoarele pe care le însemnasem dimineaţa se ocupau după
amiază — numai cînd culesul nu era prea bogat — să în­
călzească sau să aerisească fagurii cu puiet sau le descopeream
prin mulţimea care forma acele tainice lanţuri adormite în
mijlocul cărora lucrează ceresele şi constructoarele de celule.
Am mai observat, de asemenea, că lucrătoarele pe care le-am
văzut culegînd polen „o zi sau două”, nu-l mai cărau a doua
zi, cînd zburau numai în căutarea nectarului şi invers.
S-ar mai putea cita încă, din punctul de vedere al divi­
ziunii muncii, ceea ce vestitul apicultor francez Georges de
LAYENS numeşte repartiţia albinelor pe plantele melifere. În
fiecare zi, odată cu răsăritul soarelui, îndată după reîntoarce­
rea primelor cercetaşe, stupul care se trezeşte află noutăţile
bune ale zilei : „astăzi înfloresc teii ce străjuiesc malurile”, —
„trifoiul alb luminează iarba drumurilor”, — „sulfina şi salvia
de pe cîmpie se vor deschide”, „crinii şi rozetele sînt pline
de polen”. Repede, ele trebuie să-şi rînduiască munca, să ia
măsuri, să-şi împartă îndotoririle. Cinci mii din cele mai vîn-
joase vor zbura spre tei, trei mii din cele mai tinere vor lua
calea trifoiului alb. Acestea se îmbătau ieri cu nectarul coro­
lelor, astăzi, pentru a-şi odihni limba şi glandele guşii, vor
merge să culeagă polenul roşu al rozetelor, celelalte, polenul
galben al crinilor celor mari, căci nu veţi vedea niciodată
o albină celugînd sau amestecînd polenuri de culori sau de
specii diferite. Rînduiala prafului parfumat în hambare după
felul lor, după culare şi origină este una din marile griji ale
stupului. Astfel sînt date poruncile de geniul lor ascuns. Fără
să piardă vreo clipă, lucrătoarele ies în şiruri lungi şi fiecare
zboară drept la ţintă. „S-ar zice, afirmă LAYENS, că albi­
nele sînt perfect informate asupra locului, bogăţiei meli-

67
fere relative şi depărtării tuturor plantelor ce se găsesc în
jurul stupului.
Dacă notăm cu grijă diferitele direcţii în care zboară
lucrătoarele şi dacă observăm atent recolta albinelor de pe
diferitele plante dimprejur, am putea constata că lucrătoarele
se răspîndesc pe flori după cît de mare e numărul plantelor
de acelaşi fel şi după cît sînt de bogate în miere. Ceva mai
mult, ele apreciază în fiecare zi valoarea celui mai bun lichid
dulce pe care-l pot strînge.
De pildă, primăvara, după înflorirea sălciilor, cînd nimic
n-a înflorit pe cîmpie, albinele n-au altă sursă de hrană decît
primele flori de pădure şi le putem vedea aşezîndu-se pe
anemone, pe florile de mierea-ursului, pe arbuşti şi pe violete.
Cîteva zile mai tîrziu, după înflorirea verzei şi a rapiţei, albi­
nele părăsesc plantele pădurii în plină floare pentru a cerceta
cu stăruinţă florile de varză sau de rapiţă.
În fiecare zi îşi rînduiesc astfel munca pe flori pentru a
culege în cel mai scurt timp posibil cel mai bun şi cel mai
dulce lichid.
Am putea zice, prin urmare, că o colonie, atît în truda
zborului din floare în floare cît şi în activitatea din stup,
ştie să stabilească o distribuţie foarte echilibrată a numărului
de lucrătoare aplicînd principiul diviziunii muncii”.

XI

Dar, s-ar putea spune, ce ne pasă nouă dacă albinele sînt

mai mult sau mai puţin inteligente ? De ce să cîntărim
astfel, cu atîta grijă, o mică urmă de materie, aproape nevă­
zută, ca şi cum ar fi vorba de ceva de care ar depinde desti­
nele omului ? Fără să exagerez nimic, cred că interesul pe care-l
avem pentru a face cît de cît lumină, este din cele mai însem­
nate. A găsi, în afară de noi, vreo urmă de inteligenţă adevă­
rată, înseamnă a retrăi în parte emoţia lui Robinson cînd a
descoperit urma unui pas omenesc pe prundişul insulei sale. Se
pare că sîntem mai puţin singuri pe acest pămînt decît am
crede. Cînd încercăm să ne dăm seama de inteligenţa albi­
nelor, la urma urmei, cercetăm în ele tot ce e mai scump în

68
 noi înşine, un atom din această materie extraordinară care,
oriunde se iveşte, are uimitoarea însuşire de a da o strălucire
neaşteptată nevoilor oarbe, de a organiza, de a înfrumuseţa şi
de a îmbogăţi viaţa, de a ţine în aşteptare, într-un chip izbitor,
pornirea îndărătnică a morţii şi valul uriaş ce rostogleşte
aproape tot ce trăieşte într-o inconştienţă veşnică.
Dacă am fi singurii în stare să stăpînim şi să menţinem
o părticică de materie în acea stare minunată de înflorire sau
de incandescenţă pe care o numim inteligenţă, am avea oare­
care drept să ne credem privilegiaţi şi să ne închipuim că
natura şi-a atins cu noi scopul ; dar iată o categorie întreagă
de fiinţe, himenopterele, în care natura şi-a atins un scop
aproape asemănător. Dacă vrem, acest lucru nu înseamnă prea
mult, dar faptul nu ocupă un loc mai puţin însemnat printre
mulţimea micilor lucruri care lămuresc mai bine situaţia noa­
stră pe acest pămînt. Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta
este o contră-probă a părţii celei mai nepătrunse din fiinţa
noastră, este o coincidenţă a destinelor pe care le dominăm
de pe o înălţime de unde putem contempla, ca nimeni alţii,
soarta omenirii. Vedem în viaţa lor, la proporţii reduse, linii
mari şi simple ce nu le putem niciodată descîlci şi nici urmări
cu atenţie pînă la capăt în lumea noastră fără de margini.
Vedem spirit şi materie, specie şi individ, evoluţie şi perma­
nenţă, trecut şi viitor, viaţă şi moarte, grămădite toate într-un
spaţiu mic pe care-l putem ţine în mînă şi cuprinde cu o
singură privire ; şi ne-am putea întreba dacă puterea corpu­
rilor şi locul pe care ele îl ocupă în timp şi spaţiu schimbă,
atît cît credem noi, tainicul gînd al naturii, pe care vrem să-l
surprindem în mica istorie a stupului, seculară în cîteva zile,
cum ar fi marea istorie a oamenilor unde trei generaţii nu pot
fi cuprinse de un veac întreg.

XII

Să reluăm deci, de unde am lăsat-o, povestea stupului nos­

tru, pentru a ridica, pe cît ne va fi cu putinţă unul din
faldurile perdelei de ghirlande în dosul căreia roiul începe
a se umezi de acea sudoare curioasă, albă ca zăpada şi mai
uşoară decît puful unei aripioare. Fiindcă ceara pe care o

69
produc acum nu seamănă deloc cu aceea pe care o cunoaştem
cu toţii : este curată, neatinsă, imponderabilă, parcă ar fi,
într-adevăr, sufletul mierii, care, şi ea, este duhul florilor, scos
la lumină de un susur tainic, pentru a deveni mai tîrziu
in mîinile noastre, în lumina mirositoare a altarelor, amintirea
originii sale în care e atîta lumină, atîta parfum, atîta cer
albastru, atâtea raze străvezii, atîta puritate şi măreţie.

XIII

Este foarte greu să urmărim diferitele faze ale producerii

şi întrebuinţării cerii la un roi care începe să-şi clă­
dească fagurii. Totul are loc în mijlocul mulţimii, al aglome­
rării care, devenind mai mare, poate produce căldura necesară
acelei asudări ce poate cuprinde pe cele tinere. HUBER, care
le-a studiat cel dintîi cu o răbdare de necrezut şi, uneori, cu
preţul unor pericole destul de serioase, consacră acestor feno­
mene mai mult de două sute cincizeci de pagini interesante,
dar destul de confuze. Eu, care nu fac o lucrare tehnică,
mă voi mărgini, folosindu-mă la nevoie de ceea ce s-a mai
observat înaintea mea, să vă prezint ceea ce fiecare poate să
vadă după ce a capturat un roi într-un stup de sticlă.
Să o spunem fără ocol : nu se ştie încă prin ce alchimie
mierea se transformă în ceară în corpul plin de enigme al
gîzelor noastre. După optsprezece sau douăzeci şi patru de ore
de aşteptare, la o temperatură destul de ridicată, încît ai crede
că o flacără a cuprins stupul, observi cum apar, în deschiză­
tura celor patru mici buzunare, aşezate de fiecare parte a abdo­
menului albinei, nişte solzi albi şi străvezii.
Cînd cea mai mare parte din albinele care formează conul
întors au pîntecele vărgat de lamele ca fildeşul, poţi vedea, deo­
dată, pe cîte una din ele, ca prinsă de un gînd neaşteptat, dezli-
pindu-se de mulţime, căţărîndu-se cu repeziciune de-a lungul
mulţimii liniştite pînă la culmea dinăuntru a bolţii unde se
instalează solid dînd cu capul în dreapta şi în stingă în veci­
nele care îi stînjenesc mişcările. Atunci înşfacă cu gura şi cu
picioarele unul din cei opt solzi de pe pîntece, il roade, îl
îndreaptă, îl subţiază, îl frămîntă cu saliva ei, îl îndoaie
şi-l lucrează cu iscusinţa unui tîmplar. În sfîrşit, cînd sub-

70
stanţa lucrată astfel i se pare că ar avea dimensiunile şi tăria
trebuincioasă, o lipeşte de vîrful bolţii, punînd astfel prima
piatră sau, mai bine zis, cheia de boltă a noii cetăţi, căci
aici este vorba de o cetate cam pe dos ce coboară din cer şi
nu se înalţă de la pămînt ca un oraş omenesc.
După aceasta, ea potriveşte la această cheie de boltă sus­
pendată în gol alte bucăţele de ceară luate treptat de pe inelele
ei; mai lustruieşte o dată construcţia cu limba şi o încearcă cu
antenele ; apoi, tot aşa de repede cum a venit, se retrage şi se
pierde în mulţime.
Numaidecît, o a doua albină îi ia locul, preia munca de
acolo de unde a fost lăsată, o adaugă pe a ei, îndreaptă ceea
ce nu i se pare conform cu planul ideal al comunităţii, dispare
la rîndu-i, şi o a treia, o a patra, o a cincea, care îi urmează,
adaugă fiecare, într-un şir de apariţii rapide şi inspirate partea
lor de muncă, fără ca vreuna să încheie întreaga operă.

XIV

De vîrful bolţii atîrnă acum o bucată mică de ceară fără

formă. Cînd li se pare destul de groasă, din mulţime iese
o altă albină, al cărei chip se deosebeşte simţitor de acelea care
au precedat-o. Ai putea crede, văzînd siguranţa deciziei şi
aşteptarea celor din jur, că este un fel de inginer iscusit care
le arată dintr-odată locul primei celule de care va depinde
matematic construcţia celorlalte. În orice caz, această albină
aparţine clasei lucrătoarelor care sculptează sau cizelează, nu
produc ceară, mulţumindu-se să lucreze materialele ce li se
oferă. Ea alege, prin urmare, locul celei dintîi celule, sapă o
clipă în grămada de ceară gaura în jurul căreia aşează ceea
ce a scos dinăuntru. După aceea, cum au făcut cele care au
pus bazele fundaţiei şi ea dispare deodată. O altă lucrătoare
nerăbdătoare o înlocuieşte continuîndu-i munca pe care o a
treia o va sfîrşi, pe cînd altele, după aceeaşi metodă de lucru
neîntrerupt şi succesiv, încep să clădească în jurul lor restul
suprafeţei şi partea opusă a peretelui de ceară. Ai zice că
legea nepătrunsă a stupului împarte între ele mîndria acestei
munci şi că orice muncă trebuie să fie comună şi anonimă
spre a fi cu adevărat frăţească.

71
 XV

Peste puţin timp începe să se ivească fagurele cel nou. La

început este neregulat, căci micile celule care îl compun,
nefiind deopotrivă de adînci, se scurtează regulat şi treptat
de la mijloc spre margini. În acest moment el are aproape
înfăţişarea şi grosimea unei limbi omeneşti alcătuită, pe cele
două feţe ale ei, din celule hexagonale.
De îndată ce primele căsuţe sînt construite, albinele însăr­
cinate cu punerea temeliilor lipesc de boltă o a doua şi mai
apoi o a treia şi o a patra bucată de ceară. Aceste bucăţi de
ceară sînt rînduite la intervale regulate şi astfel calculate
încît, atunci cînd fagurii vor fi atins forma lor definitivă, ceea
ce se va petrece mult mai tîrziu, albinele vor avea totdeauna
destul loc pentru a se mişca între pereţii paraleli.
În planul lor ele trebuie să prevadă grosimea definitivă
a fiecărui fagure, care este de douăzeci şi doi sau douăzeci şi
trei de milimetri şi, în acelaşi timp, lărgimea străzilor care le
separă şi care trebuie să aibă vreo unsprezece milimetri lăr­
gime, adică de două ori înălţimea unei albine, pentru că, prin­
tre faguri, ele vor trebui să meargă spate în spate.
De altfel şi ele pot greşi şi siguranţa lor nu pare a fi
aceea a unei maşini. În împrejurări grele fac, cîteodată, gre­
şeli destul de mari. Cîteodată, între faguri rămîne prea mult
sau prea puţin loc. Ele îndreaptă această situaţie cît pot mai
bine, fie lăsînd într-o parte fagurele prea apropiat, fie con­
struind un alt fagure mai subţire acolo unde locul a rămas
prea larg. „Li se întîmplă adesea să se înşele, spune despre
acest lucru REAUMUR, dar aceasta e încă un fapt ce arată
că ele judecă”.

XVI

Se ştie că albinele construiesc patru feluri de celule. Mai

întîi clădesc botcile care nu sînt ca celelalte şi seamănă
cu o ghindă. Apoi desăvîrşesc celulele cele mari pentru creşte­
rea trîntorilor şi adunarea proviziilor cînd florile sînt pline de
belşug. Mai apoi ridică celulele cele mici, care slujesc de leagăn

72
lucrătoarelor şi de hambare obişnuite şi care ocupă, de obicei,
optzeci la sută din suprafaţa clădită a stupului. În sfîrşit,
pentru a lega pe nesimţite pe cale mari de cele mici, ele con­
struiesc un oarecare număr de celule de tranziţie. În afară de
neregularitatea inevitabilă a acestora din urmă, mărimea celor
mari şi a celor mici e aşa de bine calculată, încît, în momentul
stabilirii sistemului zecimal, cînd toată lumea căuta în natură
o măsură fixă, care să poată servi ca punct de plecare şi ca
unitate de măsură sigură, REAUMUR a propus celula albinei 1 .
Fiecare din aceste celule e compusă dintr-o ţeava hexago­
nală aşezată pe o temelie piramidală şi fiecare fagure este com­
pus din două straturi de astfel de ţevi lipite la bază astfel încît
fiecare din cele trei romburi, care constituie baza piramidală
a unei celule de pe o faţă, formează, în acelaşi timp, baza, de
asemenea piramidală, a trei celule de pe faţa opusă.
În aceste tuburi prismatice este adunată mierea. Pentru
a evita însă scurgerea ei pe timpul coacerii, lucru care s-ar
întîmpla uşor dacă ar fi perfect orizontale după cum par a fi,
albinele le ridică puţind formînd astfel un unghi de patru,
cinci grade.
„În afară de economia de ceară ce rezultă din această
dispunere a celulelor, spune REAUMUR admirînd ansamblul
acestei construcţii minunate, şi de faptul, că prin această dis­
punere, albinele clădesc peste tot fără a lăsa nici un colţ gol,
mai descoperim şi avantajele acestei opere destul de trainice.
Unghiul de bază al fiecărei celule, vîrful cavităţii piramidale,
este sprijinit de colţul pe care-l fac împreună două feţe ale
hexagonului unei alte celule. Cele două triunghiuri sau pre­
lungiri ale acestor feţe hexagonale care alcătuiesc unul din
unghiurile cavităţii închise de cele trei romburi, compun toate
un unghi plan în partea unde vin în atingere ; fiecare din
aceste unghiuri, care este concav înăuntrul celulei, sprijină

1. Această propunere a fost respinsă nu fără motiv. Diametrul

celulelor este de o regularitate minunată dar, ca orice produs al unei
fiinţe vii, nu este matematic invariabil în acelaşi stup. În afară de
aceasta aşa cum observă. Dl. Maurice GIRARD, diferitele specii de
albine au fiecare altă măsură pentru celulele lor, aşa încît unitatea
de măsură s-ar schimba de la un stup la altul după rasa albinelor
ce se găsesc înăuntru.

73
în partea ei convexă din afară una din lamele destinate să
formeze hexagonul unei alte celule şi această celulă, care se
sprijină şi ea de acest unghi, se opune puterii care le-ar îm­
pinge în afară ; în felul acesta colţurile sînt întărite. Toate
foloasele pe care le-ai putea pretinde de la o celulă în ceea
ce priveşte trăinicia ei sînt cîştigate prin forma ei şi prin
felul în care sînt aşezate unele faţă de celelalte”.

XVII

Geometrii ştiu, spune Dr. REID, că nu există decît trei

feluri de figuri de care te poţi folosi pentru a împărţi o
suprafaţă în mici spaţii asemănătoare, de formă regulată, de
mărime egală, fără goluri între ele.
„Acestea sînt triunghiul echilateral, pătratul şi hexagonul
regulat, care, în ceea ce priveşte alcătuirea celulelor depăşeşte
pe celelalte două din punct de vedere al comodităţii şi al re­
zistenţei. Ei bine, tocmai de hexagon se folosesc albinele ca
şi cînd i-ar cunoaşte foloasele.
De asemenea, fundul celulelor se compune din trei feţe
care se întîlnesc într-un punct şi se ştie că acest sistem de
construcţie permite o economie însemnată de muncă şi de ma­
teriale. Mai trebuie să ştim totuşi ce unghi de înclinaţie al
feţelor contribuie la o economie mai mare, problemă ce ţine
de matematicile superioare şi care a fost rezolvată de cîţiva
savanţi printre alţii şi de MACLAURIN şi comunicată în darea
de seamă prezentată Societăţii regale din Londra 1. Dar un­
ghiul astfel determinat prin calcul corespunde cu acela măsurat
pe fundul celulelor”.

1 REAUMUR propusese celebrului matematician KOENIG urmă­

toarea problemă : „Dintre toate celulele hexagonale cu fundul pira­
midal compus din trei romburi asemenea şi egale care este aceea ce
poate fi construită cu mai puţine materiale ?” KOENIG a descoperit
că o astfel de celulă are fundul făcut din trei romburi ale căror
unghiuri mari aveau 109°26' şi fiecare unghi mic de 70°34'. Un alt sa­
vant, MARALDI, măsurînd cît mai exact posibil unghiul romburilor
construite de albine, a găsit pe cel mare de 109°28' şi pe cele mici
de 70°32'. Prin urmare, între cele două rezolvări nu este decît o

74
 XVIII

Desigur, eu nu cred că albinele fac socoteli aşa de grele,

dar nici nu pot crede că întîmplarea sau forţa lucrurilor
produce aceste rezultate uimitoare. Pentru viespi, de pildă,
care clădesc ca şi albinele faguri din celule hexagonale
problema era aceeaşi dar ele au rezolvat-o mai puţin ingenios.
Fagurii lor n-au decît o singură fîşie de celule şi n-au fundul
comun care serveşte ambelor feţe ale fagurelui ca la albine.
De aceea, fagurii viespii n-au nici atîta trăinicie, nu sînt nici
aşa de regulaţi, cer mult mai mult timp, material şi spaţiu, le
răpesc un sfert din munca lor şi le frustrează de a treia parte
din spaţiu. De asemenea, trigonele şi meliponele, care sînt ade­
vărate albine domestice, dar mai puţin civilizate decît al­
binele noastre, nu-şi construiesc celulele decît pe un singur
rînd, sprijinindu-şi fagurii pe nişte stîlpi de ceară urîţi şi greu
de construit. În ceea ce priveşte hambarele lor, ele seamănă
cu nişte mari burdufuri grămădite fără nici o orînduială, iar
acolo unde s-ar putea încrucişa, realizîndu-se, prin urmare, o
economie de spaţiu şi material, aşa cum se petrece la albine,
Meliponele, fără să sesizeze posibilitatea acestei economii, in­
troduc între acele sfere nişte celule cu pereţi plani. Din această
cauză, cînd compari unul din cuiburile lor cu cetatea mate­
matic construită a albinelor noastre, ai putea crede că te afli
în faţa unui sat cu bordeie alături de unul din marile oraşe
frumoase, care sînt rezultatul fără farmec, poate, dar logic, al
geniului uman care luptă azi cu mai mare îndîrjire decît odi­
nioară împotriva timpului, a spaţiului şi a materiei.

diferenţă de 2'. Este posibil ca greşeala, dacă este greşeală, să fie

a lui MARALDI şi nicidecum a albinelor deoarece nu există nici un
instrument să măsoare cu precizie unghiurile celulelor care nu sînt
destul de bine precizate.
Un alt matematician, CRAMER, căruia i s-a propus aceeaşi pro­
blemă, a dat o soluţie care se apropie şi mai mult de aceea a albine­
lor şi anume : 109°28' şi jumătate pentru unghiurile mari şi 70°30'
şi jumătate pentru cele mici. MACLAURIN, îndreptîndu-1 pe KOE-
NIG, dă 70°32' şi 109°28'. Dl. Leon LALANNE dă 109°28'16" şi 70°81'44".
Asupra acestei chestiuni discutate vezi MACLAURIN, Philos. Trans.
of London, 1743 ; BROUGHAM, Rech. anal. et exper. sur les alv. des a-
beilles; L. LALANNE, Note sur l'Arch. des abeilles, etc.

75
 XIX

Teoria curentă, reînnoită de altfel de către BUFFON, sus­

ţine că albinele n-au cîtuşi de puţin intenţia să facă he-
xagoane cu bază piramidală, că ele nu vor să sape în ceară decît
celule rotunde, dar că vecinele lor şi acelea care lucrează pe
cealaltă parte a fagurelui sapă în acelaşi timp, cu aceleaşi inten­
ţii, iar punctele unde celulele se întîlnesc iau, prin forţa împre­
jurărilor, forma unui hexagon. Acelaşi lucru se întîmplă şi la
cristale, la solzii unor peşti, la baloanele de săpun, etc. şi în ex­
perienţa următoare pe care o propune BUFFON. „Dacă
umplem, zice el, un vas cu mazăre sau cu alte boabe de formă
cilindrică şi dacă îl închidem tocmai după ce am turnat atîta
apă cît poate primi spaţiul liber dintre boabe, dacă fierbem
această apă, toţi aceşti cilindri vor deveni coloane cu şase feţe.
Se poate vedea clar motivul, care este pur mecanic : fiecare
boabă cilindrică tinde, prin umflare, să ocupe cît mai mult loc
posibil într-un sapţiu dat ; ele vor deveni, prin urmare, în
chip firesc, nişte hexagoane prin compresia reciprocă. Fiecare
albină caută să ocupe, de asemenea, cît mai mult loc într-un
spaţiu dat; e, prin urmare, firesc, de asemenea, fiindcă şi trupul
albinelor e cilindric, ca celulele să fie hexagonale din aceeaşi
cauză a obstacolelor ce-şi ridică una în calea alteia”.

XX

Iată dar obstacole reciproce care produc o minune, după

cum viciile oamenilor, din aceeaşi pricină, produc o vir­
tute generală care este de ajuns pentru ca neamul omenesc,
luat în întregime, să nu merite dispreţul pe care-l merită fiecare
individ luat în parte. Mai întîi s-ar putea obiecta, aşa cum
au făcut-o BROUGHMAN, KIRBY şi SPENCE şi alţi savanţi,
că experienţa cu bulele de săpun şi cu boabele de mazăre nu
dovedeşte nimic pentru că, într-un caz şi în altul, efectul pre­
siunii nu duce decît la forme foarte neregulate şi nu explică
raţiunea de a fi a bazei prismatice a celulelor.
S-ar putea răspunde mai ales că sînt mai multe feluri de a
profita de pe urma necesităţilor oarbe. Viespea, bondarul

76
 păros, meliponele şi trigonele din Mexic şi Brazilia, deşi tră­
iesc în condiţia asemănătoare şi au scopuri identice, ajung la
rezultate destul de deosebite şi evident inferioare. S-ar mai
putea adăuga că, dacă celulele albinei se supun legii cristalelor,
a zăpezii, a baloanelor de săpun sau a mazărei fierte a lui
BUFFON, ele se supun, în acelaşi timp, prin simetria generală,
prin aşezarea în două straturi opuse, prin înclinarea calculată,
la multe alte legi care nu se găsesc în materie.
S-ar mai putea adăuga că tot geniul omului stă, de ase­
menea, în felul în care ştie să învingă nevoi de acelaşi fel şi,
dacă acest fel ni se pare cel mai bun cu putinţă, este pentru
că deasupra noastră nu se află alt judecător. Dar este mult
mai bine ca raţionamentele să dispară în faţa faptelor şi, pentru
a lămuri o obiecţie ce decurge dintr-o experienţă, nimic nu este
mai bun decît o altă experienţă.
Pentru a mă convinge că arhitectura hexagonală este
într-adevăr înscrisă în spiritul albinei, am decupat şi am
scos într-o bună zi, din mijlocul unui fagure, unde era deopo­
trivă şi puiet şi miere, un disc de mărimea unei monezi ceva
mai mărişoare. Tăind mai apoi discul prin mijlocul grosimii
lui, adică în locul în care se unesc bazele piramidale ale celor
două rînduri de celule, am lipit pe bazele uneia din cele două
secţiuni astfel obţinute, o plăcuţă de cositor de aceeaşi mă­
rime şi destul de rezistentă pentru ca albinele să nu o poată
nici deforma şi nici curba. Apoi am aşezat la loc în fagure
această secţiune cu tăbliţe de cositor. Una din feţele fagurelui
nu prezenta nimic deosebit deoarece paguba era astfel în­
dreptată, dar pe cealaltă faţă se vedea un fel de gaură destul
de mare al cărui fund era format de rondela de cositor şi care
ţinea acum locul a mai bine de treizeci de celule. Mai întîi,
albinele au fost tulburate, veneau cu grămada să cerceteze şi
să studieze prăpastia de necrezut şi, timp de mai multe zile
la rînd, s-au agitat în jur şi au deliberat fără să ia vreo hotă-
rîre. Dar cum le dădeam multă hrană în fiecare seară, a fost
un moment în care nu aveau celule disponibile pentru a-şi de­
pozita proviziile. E probabil că atunci inginerii cei iscusiţi,
sculptorii şi pricepuţii fabricanţi de ceară au primit poruncă să
dea de rostul acestei prăpăstii nefolositoare.

77
 Un şir greoi de cerese se rînduiseră de jur împrejur pen­
tru a întreţine căldura trebuincioasă, alte albine se scoborîră
în gaură şi începură să fixeze cu trăinicie placa de metal cu
ajutorul unor mici cîrlige de ceară înfipte de jur împrejur şi
prinse de colţul celulelor vecine. Ele au început mai apoi să
construiască trei sau patru celule în jumătatea de sus a plăcii,
legîndu-le de acele cîrlige. Fiecare din aceste celule de tran­
ziţie sau de reparaţie avea partea de sus mai mult sau mai
puţin deformată, pentru a se lipi cu celula vecină a fagurelui,
dar jumătatea ei de jos desena mereu pe tăbliţă trei unghiuri
foarte distincte, de unde ieşeau deja trei mici linii drepte din
care începea să se ridice prima jumătate a celulei următoare.
La capătul a patruzeci şi opt de ore, cu toate că trei sau
patru albine, cel mult, au putut lucra simultan în această des­
chizătură, toată suprafaţa cositorului era acoperită de înce­
putul temeliilor viitoare ale celulelor. Aceste celule erau, fireşte,
mai puţin regulate decît cele ale unui fagure obişnuit ; de
aceea, regina, înţeleaptă, după ce le-a vizitat, a refuzat să-şi
depună aici ouăle crezînd că va ieşi o generaţie nenorocită.
Dar toate erau perfect hexagonale ; nu aveau o singură linie
curbă, nu aveau nici un unghi greşit. Cu toate acestea, toate
condiţiile obişnuite erau schimbate. Celulele nu erau săpate
într-un bloc aşa cum observă HUBER sau într-o calotă de
ceară, după cum spune DARWIN, rotunde la început iar mai
apoi hexagonale ca urmare a presiunii celulelor vecine. Nu
putea fi vorba de piedici opuse una alteia, deoarece se năşteau
una după alta însemnînd pe tabla netedă mici linii de început.
E, prin urmare destul de sigur că hexagonul nu este rezul­
tatul unor necesităţi mecanice, ci el face parte într-adevăr
din planul, din experienţa, din inteligenţa şi din voinţa al­
binei. Un alt fapt curios al perspicacităţii lor, pe care-l notez
în trecere, este că tuburile pe care le clădiră pe discul de
metal n-aveau alt fund decît metalul. Inginerii trupei au so­
cotit, desigur, că metalul e destul de tare pentru a nu lăsa
lichidul să pătrundă prin el şi, de aceea, nu l-au căptuşit cu
un strat de ceară. Dar, după puţin timp, văzînd probabil că
primele picături de miere se strică venind în contact cu me­
talul, s-au răzgîndit şi pe suprafaţa cositorului au aşternut un
strat subţire de ceară.

78
 XXI

Dacă am vrea să dăm la iveală toate misterele acestei arhi­

tecturi geometrice am mai avea încă de cercetat mai
multe lucruri interesante, cum ar fi, de pildă, forma primelor
celule care se lipesc de capacul stupului şi care se schimbă
după nevoia de a atinge acest acoperiş în cît mai multe puncte.
Ar mai trebui să observăm nu atît orientarea marilor
străzi, dictată de paralelismul fagurilor, cît, mai ales, aşezarea
străzilor mai mici, a trecătorilor ce se găsesc ici şi colo de-a
lungul sau împrejurul fagurilor, făcute pentru a înlesni cir­
culaţia aerului şi astfel rînduite pentru a evita ocolişurile prea
mari şi o probabilă aglomeraţie. Ar trebui, în sfîrşit, studiată
construcţia celulelor de tranziţie, instinctul, care determină
pe albine, la un moment dat, să mărească dimensiunile că­
suţelor lor, fie că recolta îmbelşugată cere vase mai mari, fie
că socotesc populaţia prea puternică sau naşterea trîntorilor
devine necesară. Ar trebui să admirăm, în acelaşi timp, price­
perea minunată şi siguranţa plină de armonie cu care ele
trec, în aceste cazuri, de la mic la mare sau de la mare la
mic, de la simetria perfectă la o asimetrie de neînlăturat, pen­
tru a reveni, îndată ce legile geometriei lor o îngăduie, la re­
gularitatea ideală, fără ca vreo celulă să fie pierdută, fără ca
vreo parte din edificiile stupului să fie sacrificată copilăreşte
sau fără rost, fără să lase nimic neîntrebuinţat. Dar mă tem
că m-am pierdut în multe amănunte lipsite de interes pentru
un cititor care n-a urmărit, poate, niciodată cu ochii săi zbo­
rul albinelor sau care nu s-a interesat de albine decît în trea­
căt, cum ne interesăm cu toţii de o floare, cînd trecem pe
lîngă ea, de o pasăre, de o piatră preţioasă, fără a cere altceva
decît o certitudine superficială şi fără să credem că cel mai
mic secret al unui obiect pe care-l vedem în natura care nu
ţine de om, este mult mai legat de misterul de nepătruns al
destinelor şi obîrşiei noastre decît secretul pasiunilor noastre
cele mai aprinse pe care le-am studiat cu cea mai mare
răbdare.

79
 XXII

Pentru a nu îngreuna acest studiu, voi trece şi peste in­

stinctul destul de surprinzător care le face deseori să
subţieze sau să distrugă marginile fagurilor cînd vor să-i pre­
lungească sau să-i lărgească. Şi, cu toate acestea, nu vom tăgă­
dui că a surpa pentru a reclădi, a strica ceea ce ai făcut pentru
a o face la loc mai bine şi mai îngrijit, presupune o curioasă
dedublare a instinctului orb de a clădi. Las la o parte şi alte
experienţe interesante ce le putem face pentru a le forţa să con­
struiască faguri rotunzi, ovali, în formă de tuburi sau avînd
forme curioase şi felul iscusit cu care ele izbutesc să facă
celule lărgite ale părţii convexe din fagure care să corespundă
cu celulele înguste ale părţii concave.
Dar, înainte de a părăsi acest subiect, să ne oprim cîteva
clipe asupra felului misterios cum îşi orînduiesc munca şi cum
iau măsurile necesare atunci cînd sculptează, în acelaşi timp,
fără să se vadă, cele două feţe ale unui fagure. Priviţi în lu­
mină unul din aceşti faguri şi veţi vedea, desenată de umbre
ascuţite în ceară străvezie, o întreagă reţea de prisme cu linii
aşa de clare, un întreg sistem de construcţii atît de exacte,
încît le-ai crede întipărite în oţel.
Nu ştiu dacă cei care n-au văzut niciodată cum arată in­
teriorul unui stup îşi pot închipui îndeajuns aşezarea şi aspec­
tul fagurilor. Să-şi imagineze, pentru a da drept exemplu stu­
pul sătenilor noştri, în care albina este lăsată în voia ei —
un coş de paie sau de răchină în formă de clopot; această
coşniţă este împrăţită de sus în jos prin cinci, şase, opt sau
chiar zece despărţituri de ceară perfect parelele ca nişte felii
rotunde de pîine care coboară din vîrful stupului şi se lipesc
şi urmează forma ovoidală a pereţilor. Între fiecare din aceste
felii se găseşte un, spaţiu cam de unsprezece milimetri, în care
se află şi circulă albinele. Cînd în vîrful stupului începe con­
strucţia uneia din aceste felii, zidul de ceară cu care încep
şi care mai tîrziu va fi subţiat şi lungit, este încă foarte gros
şi desparte complet cele cincizeci sau şaizeci de albine ce lu­
crează deasupra de cele cincizeci sau şaizeci ce lucrează de­
desubt, aşa încît este cu neputinţă ca ele să se vadă unele pe
altele, afară numai dacă am crede că ochii lor au darul să
pătrundă şi corpurile cele mai întunecate. Cu toate acestea, o

80
 albină de pe faţa de sus nu sapă nici o gaură, nu adaugă nici
strop de ceară care să nu se potrivească în mod desăvîrşit cu
ieşiturile sau cu adînciturile de pe cealaltă faţă şi invers. Cum
oare reuşesc acest lucru? Cum se face că una nu sapă prea
mult şi cealaltă prea puţin?
Cum se potrivesc toate unghiurile construcţiei lor aşa de
uimitor ? Cine le spune să înceapă lucrul aici şi să-l oprească
mai apoi ? Trebuie să ne mulţumim, odată mai mult, cu răs­
punsul care nu ne spune mare lucru : „Este unul din miste­
rele stupului”. HUBER a încercat să explice acest mister spu­
nînd, că la anumite intervale, prin presiunea picioarelor sau
dinţilor ele provocau, poate, o uşoară proeminenţă pe faţa
cealaltă a fagurelui sau că ele îşi dădeau seama de grosimea
mai mult sau mai puţin mare a blocului datorită flexibilităţii,
elasticităţii sau altei proprietăţi fizice a cerii. Tot el continuă
spunînd că antenele lor par că le slujesc la cercetarea părţilor
celor mai subţiri şi mai deformate ale obiectelor, servindu-se
de ele ca de un compas în întuneric sau, în sfîrşit că forma
şi mărimea tuturor celulelor decurge matematic din aşezarea
şi dimensiunile acelora din primul rînd, fără să mai fie nevoie
de vreo altă măsurare. Dar putem vedea că aceste explicaţii
nu sînt suficiente: primele sînt ipoteze de neverificat; celelalte
le evită pur şi simplu. Şi, dacă este bine să le eviţi cît mai
des posibil, nu trebuie să spui că, înlocuind o taină cu cealaltă,
le-am dezlegat întru totul.

XXIII

Să părăsim, în sfîrşit, platourile monotone şi deşertul geo­

metric al celulelor. Iată, deci, fagurii începuţi, care pot fi
locuiţi. Migala nevăzută creşte pe nesimţite şi ochiul nostru,
care vede aşa de puţin, nu observă nimic din munca lor, cu
toate că opera de ceară la care se lucrează zi şi noapte fără ră­
gaz se întinde cu o rapiditate extraordinară. Regina, plină de
nerăbdare, a străbătut de mai multe ori clădirile care se întind
albe prin întuneric şi acum, cînd temeliile au fost terminate, ea
le ia în primire cu toată suita de gardiene, sfetnice sau sclave,
căci nu ai putea spune dacă o regină este condusă sau urmată,

6 - c. 263 81
 dacă e respectată sau păzită. Sosită în locul pe care ea îl
socoteşte prielnic sau pe care sfetnicile ei i-1 impun, ea îşi
încovoaie spinarea şi îşi strecoară trupul ei lung şi inelat
într-una din celulele noi. În acest timp, toate micile capete din
jur, micile capete cu enormii ochi ai gardienelor din escortă,
o înconjoară, cu luare aminte, pline de dragoste, îi susţin
picioruşele, îi mîngîie aripile şi agită deasupra ei antenele lor
înfrigurate, parcă ar voi să o încurajeze, s-o zorească sau
s-o felicite.
Se poate recunoaşte cu uşurinţă locul unde se găseşte re­
gina după acea cocardă înstelată sau, mai mult, după această
broşă ovală al cărui topaz din mijloc este ea însăşi şi care
seamănă destul de bine cu acele broşe pe care le purtau bu­
nicile noastre. E curios de văzut, de altfel, şi o poate vedea
oricine, că lucrătoarele se feresc totdeauna să întoarcă spatele
reginei. De îndată ce se apropie de un grup, toate se aşează
astfel încît să-i prezinte ochii şi antenele şi în faţa ei nu
merg decît de-a-ndaratelea. Este un semn de respect sau mai
mult de bunăvoinţă care, oricît de curios ar părea, este sta­
tornic şi general. Dar să revenim la regina noastră. Adesea, în
timpul micii sforţări ce însoţeşte ouatul, una din fiicele ei o
prinde în braţe şi, frunte lîngă frunte, gură lîngă gură, pare
că-i vorbeşte încetişor. Ea, destul de indiferentă la aceste măr­
turisiri pătimaşe, nu se pierde cu firea, nu se emoţionează,
absorbită fiind de misiunea sa, care i se pare a fi o desfătare
amoroasă şi nicidecum o muncă istovitoare. În fine, după
cîteva momente, ea se ridică binişor, mai înaintează cu un pas,
priveşte puţin în jur şi, înainte de a introduce pîntecele, bagă
capul în celula vecină pentru a se convinge că totul este în
ordine şi că nu ouă de două ori în aceeaşi celulă. În acest
timp, două sau trei albine din suită coboară grăbite în celula
părăsită de regină, pentru a vedea dacă opera s-a săvîrşit şi
pentru a îngriji sau a pune într-un loc mai bun micul ouşor
albăstrui pe care l-a depus regina. Din această clipă şi pînă
la primul frig al toamnei, ea nu se mai opreşte, ouînd cînd e
hrănită şi cînd doarme — dacă putem spune că doarme. De
acum înainte ea reprezintă puterea mistuitoare a viitorului
care pune stăpînire pe toate colţişoarele stupului. Ea urmează
pas cu pas pe nefericitele lucrătoare care se istovesc cons­
truind leagănele pe care rodnicia reginei nu încetează să le

82
ceară. Asistăm asftel la conlucrarea a două instincte puter­
nice ale căror peripeţii ne dau la iveală, nicidecum pentru a le
dezlega, mai multe taine ale stupului.
Se întîmplă, de exemplu, că lucrătoarele o iau mai înainte.
Ascultînd de obiceiurile lor de bune gospodine care se gîn­
desc la proviziile din zilele geroase, ele se grăbesc să umple
cu miere celulele în care regina nu a ouat încă. Dar ea se apro­
pie ; bunurile materiale trebuie atunci să lase locul gîndului
superior al naturii şi atunci lucrătoarele speriate golesc în
grabă această comoară ce stânjeneşte.
Se întîmplă, de asemenea, ca ele să isprăvească înaintea
reginei chiar un fagure întreg : atunci, nemaiavînd sub ochi
pe aceea care reprezintă tirania zielelor pe care nimeni nu le
va mai apuca, ele se folosesc de timp pentru a clădi cît mai
repede cu putinţă o zonă de celule pentru trîntori, a căror
construcţie este mult mai uşoară şi mai rapidă. Ajungînd în
această zonă, regina lasă cu părere de rău cîteva ouă, trece
înainte şi cere noi celule de lucrătoare. Lucrătoarele se supun,
îngustează încet, încet, celulele şi urmărirea reîncepe pînă
cînd, nesăţioasa mamă, aidoma unui blestem rodnic şi adorat,
este readusă la celulele de început din care s-a şi născut pri­
ma generaţie. Peste cîtva timp, din umbra leagănului în care
s-a născut, noua generaiţe se va risipi pe florile din împre­
jurimi, va zburda cîntînd în razele soarelui umplînd de viaţă
ceasurile binecuvântate pentru ca, la rîndul lor, peste puţin
timp, să se jertfească şi ele generaţiei care a şi înlocuit-o în
leagănele părăsite.

XXIV

Şi albina-regină cui se supune oare ? Hranei ce i se dă ;

căci ea nu se hrăneşte singură ; ea e hrănită ca un copil
chiar de lucrătoare pe care rodnicia ei nu le lasă o clipă să
răsufle. Iar hrana aceasta, este, la rîndul ei, măsurată de lu­
crătoare după bogăţia florilor şi după culesul cu care vin
încărcate tovarăşele lor. Şi aici, deci, ca oriunde în lumea
aceasta, o parte din ceea ce vedem este învăluită de întuneric ;

83
aici, ca oriunde, porunca supremă vine din afară, de la o
putere necunoscută iar albinele i se supun ca şi noi, dealtfel,
stăpînului necunoscut al roţii care se învîrteşte în loc distru­
gînd voinţele care o pun în mişcare.
Cineva căruia îi arătam cum cîteva zile, într-unul din
stupii mei din sticlă, mişcarea acestei roţi ce se putea vedea
ca şi roata mare a unui ceasornic, cineva care vedea limpede
acea furnicare neostoită de pe faguri, toată forfota înfrigu­
rată, nebună şi misterioasă a doicilor în jurul cuibului, punţile
şi scările vii pe care le formează ceresele, spiralele pe oare le
desenează regina, activitatea felurită şi fără de răgaz a mul­
ţimii, efortul zadarnic şi necruţător, goana pătimaşă încoace
şi încolo, odihna necunoscută decît în leagănul pe care-l şi
pîndeşte munca de mîine, liniştea pe care nu le-o dă decît
moartea îndepărtată şi ea din acest ţinut care nu îngăduie
nici bolnavi şi nici morminte, cineva care vedea toate acestea,
după ce şi-a revenit din prima surpriză, şi-a întors privirile
unde se putea citi o spaimă plină de tristeţe.
Dincolo de aparenţa plăcută a primei priviri, dincolo de
amintirile minunate ale zilelor frumoase care îl umplu şi fac
din el sipetul plin cu giuvaeruri ale verii, dincolo de acel
du-te-vino care-l leagă de miile de flori, de apele limpezi, de
albastrul cerului, de belşugul desfătător a tot ceea ce repre­
zintă frumosul şi fericirea, în stup, într-adevăr, dincolo de
aceste minuni ce le putem vedea, te întîmpină o privelişte din
cele mai triste ce se pot vedea. Iar noi ceştilalţi, orbi, care nu
privim decît cu nişte ochi împăienjeniţi, cînd ne uităm bine
la aceste biete osîndite pricepem bine că nu numai ele sînt
de plîns, că nu numai pe ele mintea noastră nu e în stare
să le priceapă, ci e o formă jalnică a acelei mari puteri care ne
însufleţeşte deopotrivă şi ne mistuie şi pe noi.
Da, desigur, acest lucru e trist, după cum totul este trist
în natură cînd priveşti cu atenţie. Şi va fi aşa atîta timp cît
nu-i vom pătrunde taina dacă are, bineînţeles, vreo taină. Şi,
dacă într-o bună zi am afla că nu a fost nici o taină sau că a
fost o taină îngrozitoare, a doua zi vor naşte alte datorii care
nu au pînă astăzi nume. Aşteptînd acel moment, inima noastră
să repete dacă vrea : ,,E trist”, dar mintea să se mulţumească
a-i răspunde : „E trist, dar aşa e”. Datoria noastră de astăzi

84
este să vedem dacă, dincolo de această tristeţe, nu se mai află
ceva şi, pentru aceasta, nu trebuie să întoarcem ochii în altă
parte ci, trebuie să le privim ţintă şi să le studiem cu atîta
luare aminte şi cu atît curaj, ca şi cînd ar fi vorba de nişte
bucurii. Se cade ca, înainte de a ne plînge, înainte de a judeca
natura, să fim în stare să o cunoaştem cît mai bine.

XXV

Am văzut că lucrătoarele, de îndată ce nu se mai simt

zorite de rodnicia ameninţătoare a mamei, se grăbesc să clă­
dească celule pentru provizii a căror construcţie este mai eco­
nomicoasă şi care au o capacitate mai mare. Am mai văzut,
de asemenea, că matca ţine să-şi depună ouălele mai cu seamă
în celule mai mici, pe care nu încetează să le ceară de la lucră­
toare. Totuşi, în lipsa lor, sau aşteptînd să i se clădească celule
după voie, ea se resemnează şi ouă şi în celulele mai mari pe
care le întîlneşte în drumul ei.
Albinele care vor ieşi din aceste celule vor fi bărbaţi sau
trîntori cu toate că ouălele nu se deosebesc de loc de acelea
din care ies lucrătoarele. Dar, contrar cu ceea ce se întîmplă
la transformarea unei lucrătoare în regină, nu forma sau capa­
citatea unei celule face să se nască trîntorul, căci dintr-un ou
depus într-o celulă mare se va naşte neapărat un bărbat, chiar
dacă l-am introduce într-o celulă mică de lucrătoare (eu am
reuşit să fac de patru sau cinci ori această schimbare deosebit
de grea din cauza dimensiunilor miroscopice ale oului şi a fra­
gilităţii lui).
Deci, regina, atunci cînd ouă, trebuie să aibă darul să re­
cunoască sau să hotărască sexul oului pe care-l depune şi să-l
potrivească după mărimea celulei pe oare s-a oprit. Rareori îi
este dat să se înşele. Dar cum izbuteşte ? Şi cum, printre zecile
de mii de ouă ce le poartă în cele două ovare, poate alege
bărbaţii de femei şi cum poate să strecoare ouăle după bunul
ei plac, în singurul ei oviduct ?
Iată-ne, şi de data aceasta, în faţa uneia dintre tainele
stupului şi a uneia dintre cele mai de nepătruns. Se ştie că re-

85
gina fecioară nu este stearpă, dar ea nu poate oua decît ouă de
trîntori. Numai după împerecherea ce se produce în zborul
nupţial ea poate aduce pe lume, după bunul ei plac, lucră­
toare sau trîntori. După zborul de nuntă, ea are cu totul în
stăpînire, pînă cînd va pieri, spermatozoizii smulşi de la ne­
fericitul ei iubit. Aceşti spermatozoizi, ce ating cifra de două­
zeci şi cinci de milioane, după cum crede doctorul LEUCKART,
sînt păstraţi vii într-o glandă specială, aşezată sub ovare, la in­
trarea oviductuluii comun, glandă ce poartă numele de sperma-
tecă. Se presupune, prin urmare, că îngustimea intrării micilor
celule şi forma acestui orificiu, silind-o pe regină să se înco-
voaie şi să se chircească, produce o anumită apăsare asupra
spermatecii, în urma căreia spermatozoizii ies şi fecundează oul
în momentul trecerii lui. Această apăsare nu se mai produce
cînd regina se opreşte pe celulele cele mari, spermateca nu
mai este apăsată şi nu se mai deschide. Alţii, dimpotrivă, cred
că regina porunceşte într-adevăr muşchilor care deschid sau
închid spermateca care dă în vagin şi, într-adevăr, aceşti muşchi
sînt foarte numeroşi, puternici şi complicaţi. Fără a putea
spune care din aceste două ipoteze este cea mai bună, căci, cu
cît observi mai mult, cu atît vezi mai bine că nu sîntem decît
nişte naufragiaţi pe oceanul foarte necunoscut al naturii şi
învăţăm mai bine că un fapt este întotdeauna gata să iasă din
sînul unui val devenit pe neaşteptate mai limpede distrugînd
într-o clipă tot ceea ce credeai că ştii, totuşi eu voi mărturisi
că înclin în favoarea celei de a doua ipoteze. Mai întîi, expe­
rienţele unui apicultor din Bordeaux, M. DRORY, arată că,
dacă am lua toate celule mari dintr-un stup, mama, în mo­
mentul sorocit pentru a depune ouă de trîntori, nu şovăie să
le depună în celule de lucrătoare; şi, din contră, ea va depune
ouă de lucrătoare în celule mari, dacă n-a găsit altele la în­
demînă.
Apoi frumoasele observaţii ale Domnului FABRE asupra
Osmiilor care sînt albine sălbatice şi singuratice din familia
Gastrilegidelor dovedesc destul de clar nu numai că Osmia
ştie dinainte sexul oului pe care-l va depune, dar că acest sex
rămîne la bunul plac al mamei după spaţiul de care dispune,
„spaţiu de cele mai multe ori întîmplător, greu de schimbat”,
lăsînd aici un ou de mascul, ceva mai departe un ou de fe-

86
melă. Nu voi intra aici în amănuntele experienţelor marelui
entomolog francez. Ele sînt din cale afară de migăloase şi ne-ar
duce prea departe. Dar, oricare ar fi ipoteza pe care o acceptăm,
atît una cît şi cealaltă ar explica foarte bine, în afara ori­
cărei descoperiri viitoare, înclinarea reginei de a oua în ce­
lule de lucrătoare.
Este probabil că această mamă-roabă pe care sîntem în­
clinaţi să o plîngem, dar care, poate, este o îndrăgostită ne­
săţioasă, o mare voluptuoasă, simte din unirea principiului
bărbătesc şi femeiesc ce se plămădeşte în fiinţa sa o oarecare
bucurie, o amintire a beţiei zborului de nuntă, pe care îl
simte numai odată în viaţa sa.. Şi aici, natura, care nu este
niciodată atît de iscusită şi nici atît de prevăzătoare sub în­
făţişarea ei prefăcută decît atunci cînd este vorba de capca­
nele pe care le întinde dragostea, a avut grijă să ocrotească
interesul înmulţirii speciei sprijinindu-l, ca de obicei, pe sim­
ţul unei plăceri. De altfel să încercăm să ne facem bine în­
ţeleşi ca să nu ne înşelăm cu propria noastră explicaţie. Dacă
am presupune că natura are astfel de gînduri şi am crede că
acest lucru este de ajuns, ar fi ca şi cînd am arunca o piatră
într-una din acele prăpăstii necunoscute ce se mai găsesc în
întunericul unor peşteri şi ne-am închipui că zgomotul pe
oare îl va face căzînd va răspunde tuturor întrebărilor noastre
şi ne va dezvălui altceva decît necuprinsul abisului.
Cînd repetăm mereu : natura vrea cutare lucru, pregă­
teşte cutare minune, urmăreşte cutare scop, spunem, în reali­
tate, că o mică parte de viaţă iese la lumină şi izbuteşte să
se menţină pe nemărginita suprafaţă a materiei care nouă ni
se pare trîndavă şi pe care o numim, evident, pe nedrept, ori
de cîte ori ne ocupăm de ea, neant sau moarte. Un concurs
de împrejurări întîmplătoare a menţinut această manifestare
de viaţă printre multe altele, poate la fel de interesante, la
fel de inteligente, dar care nu au avut acelaşi noroc şi care au
dispărut pentru totdeauna fără să aibă prilejul să ne minu­
neze. Ar fi un lucru îndrăzneţ să afirmi altceva şi tot ceea ce
rămîne, gîndurile noastre, încăpăţînata noastră explicare a
scopurilor existenţei, speranţele noastre, tot ceea ce ne
uimeşte nu sînt în realitate decît necunoscutul, pe care îl

87
tot lovim de lucruri şi mai necunoscute pentru a provoca un
mic zgomot care ne face să simţim gradul cel mai înalt al
existenţei particulare pe care am putea-o atinge pe aceeaşi
suprafaţă tăcută şi de nepătruns, după cum cîntecul privi­
ghetorii şi zborul condorului le descoperă de asemenea cel
mai înalt grad de existenţă proprie neamului lor. Cu toate
aioestea, nu e mai puţin adevărat că una din datoriile noastre
cele mai neclintite este de a produce acest unic zgomot ori
de cîte ori se iveşte prilejul, fără să deznădăjduim, deoarece,
după toate aparenţele, este inutil.
 C A R T E A A IV-A

Tinerele Regine

Să închidem aici stupul nostru cel tînăr în care viaţa, re-

luîndu-şi mişcarea bogată şi fără tihnă, cuprinde toată co­
lonia pentru a se împărţi la rîndu-i, deîndată ce va atinge
culmea forţei şi fericirii, şi să deschidem din nou, ultima
dată, cetatea mamă pentru a vedea ceea ce se întîmplă după
plecarea roiului.
După ce tumultul ce însoţeşte plecarea s-a calmat şi două
treimi din numărul copiilor săi au părăsit-o fără vreun gînd
de reîntoarcere, nefericita cetate este aidoma unui corp din
care s-a scurs tot sîngele : este sleită de puteri, pustie, aproape
moartă. Cu toate acestea, au mai rămas cîteva mii de albine
înăuntru care, neclintite, dar puţin slăbite, îşi reiau lucrul
înlocuind cît pot mai bine pe cele plecate, şterg urmele urgiei,
strîng rămăşiţele proviziilor prădate, vizitează florile, ve­
ghează asupra cuibului care va asigura viitorul, pătrunse de
chemarea lor şi credincioase datoriei pe care un destin ne­
înduplecat le-a impus-o.
Dar, dacă prezentul pare întunecat, tot ceea ce putem ve­
dea ne umple inima de speranţe. Sîntem într-unul din cas­
telele de basm din poveştile germane, ale căror ziduri sînt
formate din mii de steluţe în care se găsec sufletele oamenilor
ce se vor naşte. Sîntem în ţinutul miraculos al vieţii care
precede viaţa. Aici, în toate unghiurile, în leagănele bine în­
chise, în suprapunerea infinită a minunatelor celule cu şase
feţe, sînt zeci de mii de nimfe, mai albe decît laptele care,
cu braţele încrucişate şi cu capul plecat pe piept, aşteaptă
ora deşteptării. Văzîndu-le în linţoliile lor uniforme, nenu­
mărate şi aproape străvezii, ai putea crede că sînt nişte pitici

89
încărunţiţi pradă gîndurilor sau cete de fecioare stîlcite de
cutele giulgiului, îngropate în prismele hexagonale pe care un
geometru neînduplecat le-a înmulţit nebuneşte.
Pe întreaga suprafaţă a acestor ziduri perpendiculare în
care este închisă o lume ce creşte, se transformă, se agită,
îşi schimbă de patru sau cinci ori veşmintele şi îşi toarce
linţoliul în întuneric, bat din aripi şi dansează sute de lucră­
toare pentru a menţine căldura necesară şi cine mai ştie pen­
tru ce altceva, căci dansul lor are mişcări extraordinare şi
metodice, care trebuie să corespundă unui scop pe care nici un
observator, după cît ştim, nu l-a descoperit.
După cîteva zile, capacele acestor zeci de mii de cutii
(într-un stup puternic pot exista între şaizeci şi optzeci de mii)
încep să crape şi doi ochi mari negri şi serioşi îşi fac apari­
ţia însoţiţi de antenele ce bîjbîie în jurul lor, pe cînd fălcile
lor neobosite continuă să lărgească deschizătura. îndată, doi­
cile îşi fac apariţia, ajută tînără albină să-şi părăsească închi­
soarea, o susţin, o perie, o curăţă şi-i întind cu vîrful limbii
prima picătură de miere din noua sa viaţă. Ea, care vine din­
tr-o altă lume, este încă zăpăcită, puţin palidă, şovăitoare. E
plăpîndă ca un biet bătrîn scăpat de la moarte, ai putea spune
că este o călătoare plină de praful pufos al cărărilor necunos­
cute care au condus-o la viaţă. De altfel, ea este desăvîrşită
din cap pînă-n picioare, ştie numaidecît tot ceea ce trebuie să
ştie şi, asemenea copiilor din popor care învaţă, pentru a spune
astfel, de îndată ce văd lumina zilei, deoarece nu vor avea
timp de joacă sau de rîs, se îndreaptă spre celulele închise şi
începe să bată din aripi şi să se agite în ritm cu celelalte, pen­
tru a încălzi, la rîndu-i, pe surorile care mai dorm încă în lea­
găn, fără să se mai ostenească să priceapă uimitoarea taină a
destinului şi a rasei sale.

II

Cu toate acestea, lucrările cele mai istovitoare n-o privesc

deocamdată. Ea nu părăseşte stupul decît după opt zile de
la naştere pentru a face primul său „zbor de curăţire” şi
pentru a-şi umple cu aer plămînii care se umflă, îi înfrumu-

90
seţează tot corpul şi fac din ea, din acest moment, soţia văzdu­
hului nemărginit. Se reîntoarce apoi în stup, mai aşteaptă o
săptămînă şi după aceea, însoţită de surorile ei de aceeaşi
vîrstă, face prima sa ieşire de culegătoare cuprinsă de o emo­
ţie aparte, pe care apicultorii o numesc joc de artificii. Ar tre­
bui numită mai degrabă joc al neliniştii. Într-adevăr, vezi că
le este frică, lor, fiicelor umbrei de nepătruns şi a mulţimii,
vezi că se tem de abisul azuriu şi de singurătatea nesfîrşită a
luminii, iar bucuria lor reţinută e tulburată de groază. Ele se
plimbă încetişor în pragul urdinişului, stau la îndoială, vin şi
pleacă de douăzeci de ori. Se leagănă în văzduh cu capul întors
mereu spre casa unde s-au născut, se înalţă binişor în cer­
curi mari care se ridică şi cad deodată ca şi cum ar fi muncite
de vreo părere de rău şi cei treisprezece mii de ochi ai fie­
căreia cercetează totul de jur împrejur, judecă, ţin minte tot
ce văd, copacii, fîntina, gardul, pomii de lîngă zidul casei, aco­
perişurile şi ferestrele de primprejur şi aceasta pînă ce în
mintea lor calea pe care vor pluti la reîntoarcerea acasă să fie
tot atît de bine întipărită ca şi cînd două şine de oţel ar dese­
na-o în văzduh.
Iată o nouă taină. S-o cercetăm îndeaproape la fel ca pe
celelalte şi, dacă la întrebările noastre nu primim nici un răs­
puns, tăcerea ce o va însoţi va mări, cel puţin cu cîteva măsuri
semănate, ce-i drept, cu bună voinţă, cîmpul neştiinţei noastre
vădite, care este cel mai roditor din toată activitatea noastră.
Cum îşi regăsesc albinele locuinţa pe care, uneori, este impo­
sibil să o zărească, ascunsă deseori sub arbori şi a cărei intrare
nu este în tot cazul, decît un punct de nevăzut din întinderea
necuprinsă ? Cum se face că, dacă le-am duce într-o cutie la o
depărtare de doi sau trei kilometri de stup, se întîmplă foarte
rar să se rătăcească ?
Îl recunosc oare printre atîtea obstacole ? Se călăuzesc oare
după anumite semne meşteşugite sau albinele au acest simţ
special şi mai puţin cunoscut pe care-l atribuim unor fiinţe
necuvîntătoare, rândunelelor şi porumbeilor, de exemplu, şi
pe care-l numim simţul direcţiei ? Experienţele lui J. H. FA-
BRE, ale lui LUBBOCK şi mai ales acelea ale lui M. ROMA-
NES (Nature 29 octombrie 1886) par să stabilească faptul că
ele nu sînt conduse de acest instinct straniu. Pe de altă parte,

91
am constatat de multe ori că nu dau deloc atenţie formei sau
culorii stupului. Ele par că sînt mai mult captivate de înfă­
ţişarea obişnuită a suportului pe care este instalată casa lor,
de forma urdinişului şi a scîndurii de zbor 1). Dar nici acest
lucru nu are prea mare importanţă căci, dacă, în timpul absen­
ţei culegătoarelor, se modifică de sus pînă jos înfăţişarea casei
lor, ele se vor reîntoarce drept la ea din adîncurile de necu­
prins ale zărilor, cu o precizie la fel de mare şi nu vor mani­
festa vreo şovăială decît în clipa în care vor păşi pragul de
nerecunoscut. Metoda lor de orientare, atît cît experienţele
noastre ne îngăduie să ne formăm o idee, pare mai degrabă
bazată pe o cunoaştere extraordinar de minuţioasă şi precisă
a împrejurimilor. Ele nu-şi recunosc stupul, ci, cu o aproxi­
maţie de trei sau patru milimetri, poziţia lui faţă de obiectele
din jur. Şi această recunoaştere este atît de minunată, atît de
matematic exactă şi atît de adînc întipărită în memoria lor
încît, dacă aşezi stupul pe suportul lui dar mai la dreapta sau
mai la stînga, după cinci luni de iernare într-o pivniţă întu­
necoasă, toate lucrătoarele, întorcîndu-se de pe primele flori
ale primăverii, se vor îndrepta într-un zbor netulburat şi pre­
cis către locul ocupat de stup în vara trecută şi numai bîj-
bîind vor regăsi, în cele din urmă, poarta mişcată din loc. S-ar
părea că văzduhul a păstrat cu sfinţenie, pe tot timpul iernii,
urma de neşters a cărărilor umblate şi că mica lor potecă,
bătătorită cu truda lor nepotolită, a rămas săpată în albastrul
cerului.
De aceea, atunci cînd mutăm un stup de la locul lui,
multe albine se rătăcesc afară numai dacă nu fac o călătorie
mai îndepărtată sau dacă împrejurimile pe care le cunosc per­
fect pînă la trei sau patru kilometri de jur împrejur nu s-au
schimbat, după cum iar se mai pot rătăci cînd nu avem grijă
să punem în faţa „urdinişului” o scîndură, un ciob de ţiglă
sau un obstacol oarecare, pentru a le atrage luarea aminte că
s-a schimbat ceva, îngădulndu-le astfel să se orienteze din nou
după noile lucruri din jur.

1
Scîndură de zbor, care nu este altceva decît prelungirea supor­
tului pe care este aşezat stupul, formează un fel de peron, de balcon
sau loc de odihnă în faţa intrării principale care se nuimeşte urdiniş.

92
 III

După ce am spus toate acestea, să ne reîntoarcem la ceta­

tea care se populează din nou, în care mulţimea leagăne­
lor nu încetează să se deschidă, în care chiar substanţa ziduri­
lor se pune în mişcare. Totuşi această cetate nu are încă o re­
gină. Pe marginile unuia din fagurii din centru se înalţă, în
cîmpia bolovănoasă a celulelor obişnuite, şapte sau opt clădiri
bizare care ne duc cu gîndul la umflăturile şi la crate'rele ce
fac atît de stranii fotografiile lunii. Sînt ca nişte capsule de
ceară aspră sau ca nişte ghinde înclinate şi perfect astupate,
care ocupă locul a trei sau patru celule de lucrătoare. De
obicei, ele sînt grupate într-un singur punct şi o strajă nume­
roasă, deosebit de neliniştită şi vigilentă, veghează în jurul
acestor locuri peste care pluteşte un prestigiu necunoscut.
Aici se zămislesc reginele. În fiecare din aceste capsule, îna­
intea plecării roiului, a fost despus un ou, asemănător cu
acelea din care ies lucrătoarele, fie de către regina însuşi,
fie, cum mai e cu putinţă, deşi nu avem vreo dovadă sigură,
de către una din albinele doici care l-au adus aici din vreun
leagăn vecin.
După trei zile, din acest ou iese o mică larvă căreia i se
dă o hrană deosebită şi cît mai îmbelşugată ; şi iată cum ne
stă în putinţă să observăm, pas cu pas, mişcările uneia din
acele metode minunat de măreţe ale naturii pe care am bote­
za-o, dacă ar fi vorba de oameni, cu numele măreţ de Fata­
litate.
Mulţumită acestei îngrijiri, larva cea mică ia o dezvol­
tare neobişnuită ; mişcările şi tot corpul i se transformă aşa
de mult, încît albina care iese din această larvă pare să apar­
ţină unei rase de insecte cu totul deosebite.
Ea va trăi patru sau cinci ani în loc de şase sau opt săp­
tămîni. Pîntecele ei va fi de două ori mai lung, culoarea ei
va fi mai deschisă şi mai aurie, iar acul său va fi mai înco­
voiat. Ochii ei nu vor avea decît opt sau nouă mii de faţete
în loc de douăsprezece sau treisprezece mii. Creierul său va
fi mai mic, ovarele sale vor deveni uriaşe şi ea va dobîndi
un organ special, spermateca, graţie căreia va deveni o vie­
tate, pentru a spune astfel, hermafrodită. Ea nu va avea
nici una din uneltele unei vieţi de muncă : nici glanda pentru

93
a secreta ceara, nici periuţe, nici coşuleţe pentru adunatul
polenului. Ea nu va avea nici unul din obiceiurile, nici una
din pasiunile pe care le atribuim albinei. Ea nu va dori să
vadă nici soarele, nici să cutreiere văzduhul şi va muri fără
să se fi atins de vreo floare. Ea îşi va petrece viaţa în întu­
neric, în agitaţia mulţimii stupului, căutînd cu înfrigurare
noi leagăne libere pe care e ursită să le populeze. În schimb,
ea singură va cunoaşte nelinştea dragostei. Ea nu este sigură
că va avea două clipe de lumină în viaţa sa — căci plecarea
roiului nu este inevitabilă — şi, poate, nu se va servi de aripi
decît o singura dată pentru a-şi întîlni iubitul. Este ciudat
să vedem că atîtea lucruri, atîtea organe, idei, dorinţe, obi­
ceiuri, un întreg destin se găsesc astfel în aşteptare, nicidecum
într-o sămînţă — aceasta ar fi miracolul obişnuit al planetei,
al animalului şi al omului — ci într-o substanţă străină şi
inertă : într-o picătură de miere 1.

IV

S-a scurs aproape o săptămînă de la plecarea bătrînii re­

gine. Nimfele princiare, care dorm în leagăne, nu sînt
toate de aceeaşi vîrstă, căci albinele au tot interesul ca naşte­
rile regale să vină una după alta, după cum vor hotărî ca un
al doilea, un al treilea sau un al patrulea roi să iasă din stup.
De cîteva ore, ele au tot subţiat, puţin cîte puţin, pereţii celu­
lei celei mai coapte şi, îndată, tînăra regină, care, în acelaşi
timp, rodea şi ea din interior capacul rotund, îşi arată capul,
iese pe jumătate şi, ajutată de gardienele care aleargă spre
ea, care o perie, o curăţă, o mîngîie, iese din celulă şi face
primii paşi pe fagure. La fel ca şi lucrătoarele care s-au năs­
cut de curînd, noua regină este palidă şi firavă dar după
vreo zece minute picioarele-i se întăresc şi, neliniştită, sim-

1
Unii apidologi susţin că, după maştere, lucrătoarele şi reginele
primesc aceeaşi hrană, un fel de lapte foarte bogat în azot, secretat
de o glandă specială ce se găseşte în capul doicilor. Dar, după cîteva
zile, larvele de lucrătoare sînt înţărcate şi supuse unui regim obişnuit
de miere şi polen, în timp ce viitoarea regină este hrănită pînă La
completa ei dezvoltare cu un lapte preţios care se numeşte „lăptişor
de matcă”. Oricum ar fi, rezultatul şi minunea sînt asemănătoare.

94
tind că nu este singură şi că e datoare să-şi cucerească rega
tul, că alte pretendente sînt ascunse undeva, ea parcurge zi­
durile de ceară, în căutarea rivalelor sale. Aici intervin în­
ţelepciunea, hotărârile necunoscute ale instinctului, ale spiri­
tului stupului sau ale lucrătoarelor strînse la un loc. Lucrul
cel mai surprinzător, atunci cînd priveşti toate aceste eveni­
mente într-un stup de sticlă, este că nu poţi vedea niciodată
nici cea mai mică şovăială sau cea mai mică discordie. Nu
găseşti nici urmă de discuţie sau de nehotărîre. Peste tot
domneşte o înţelegere generală stabilită de mai înainte, e
atmosfera oraşului şi fiecare albină pare că ştie dinainte ceea
oe vor gîndi toate celelalte. Cu toate acestea, pentru ele se
apropie o clipă de mare cumpănă : la drept vorbind, se apro­
pie clipa vitală a cetăţii. Ele trebuie să ia o hotărîre, din trei
sau patru cîte le stau înainte, hotărîri ce vor avea urmări
îndepărtate, cu totul diferite una de cealaltă şi pe care un
lucru mărunt le poate schimba în nenorocire. Ele au de îm­
păcat pasiunea sau datoria înnăscută a reproducerii speciei
cu păstrarea trunchiului şi a lăstarelor lui. Uneori ele se
înşeală, pregătesc plecarea succesivă a trei sau patru roiuri
care sleiesc complet cetatea-mamă şi, mai apoi, prea slăbite
pentru a se reorganiza destul de repede, surprinse de clima
noastră, care nu este clima lor de obîrşie, dar de care îşi
reamintesc totuşi, mor în masă odată cu venirea iernii. Atunci,
ele sînt victime a ceea ce numim „frigurile roitului”, care sînt,
la fel ca febra obişnuită, o reacţie prea puternică a vieţii, o
reacţie care depăşeşte scopul, închide cercul şi regăseşte
moartea.

Nici una din hotărîrile ce vor fi luate, nu pare să pre­

cumpănească şi omul, dacă rămîne numai un simplu specta­
tor, nu poate prevedea la care din hotărîri se vor opri. Dar,
ceea ce dovedeşte că hotărîrea aleasă este mereu plină de
înţelepciune, este că omul poate înrîuri, poate chiar schimba
hotărîrile lor, după cum ar modifica sau nu anumite împre­
jurări, micşorînd sau mărind spaţiul ce le acordă, scoţînd
fagurii plini de miere pentru a-i înlocui cu faguri noi, plini
de celule de lucrătoare.

95
 Ele trebuie să ştie, prin urmare, nu atît dacă trebuie să
roiască de două sau de trei ori — căci s-ar putea spune că aici
n-ar fi decît o hotărîre oarbă, născută din capriciul sau cerin­
ţele înfrigurate ale unui moment prielnic — ci trebuie ca ele
să ia de pe acum şi în deplină înţelegere măsurile ce le vor
permite să arunce în văzduh un al doilea roi la trei sau la
patru zile de la naşterea primei regine şi să roiască a treia
oară, la trei zile după plecarea tinerei regine în fruntea celui
de al doilea roi. Nu s-ar putea tăgădui că este vorba de un
întreg sistem, de o întreagă combinaţie de prevederi care se
întinde pe un timp destul de lung dacă îl comparăm, mai ales,
cu viaţa lor atît de scurtă.

VI

Aceste măsuri privesc straja tinerelor regine care stau

încă în închisorile lor de ceară. Bănuiesc că albinele au
judecată mai cumpănită şi nu pregătesc un al doilea roi. Şi
aici se pot întîmplă două lucruri. Oare vor îngădui ele primei
născute din fecioarele regale, aceleia pe care am văzut-o cum
se naşte, să-şi nimicească surorile vrăjmaşe sau vor aştepta
ca ea să săvîrşească periculoasa ceremonie a „zborului nup­
ţial” de care poate depinde viitorul naţiunii ? Adeseori ele
permit nimicirea lor imediată ; alteori ele se opun, dar este,
desigur, foarte greu de înţeles dacă o fac pentru a pre­
găti un al doilea roi sau ţinînd seamă de primejdiile „zborului
nupţial”, căci s-a putut vedea de mai multe ori că, după ce
hotărîseră o a doua roire, ele renunţau la ea pe neaşteptate
şi nimiceau toată generaţia de urmaşi, fie că timpul devenise
neprielnic, fie din altă pricină pe care nu o putem pătrunde.
Dar să ne închipuim că ele au renunţat la roire şi au acceptat
riscurile „zborului nupţial”. Cînd tînără noastră regină, mi­
nată de dorinţa ei tainică, se apropie de locul marilor leagăne,
straja îi lasă drumul liber. Stăpînită de o gelozie plină de
furie, ea se aruncă asupra primei celule pe care o întîlneşte
şi cu ajutorul picioruşelor şi a dinţilor, se sileşte să rupă
învelişul de ceară ce o acoperă. Reuşeşte să o facă, smulge
cu violenţă coconul ce căptuşeşte locuinţa, o dezbracă pe
prinţesa adormită şi, dacă rivala sa este aproape de a vedea

96
lumina zilei, ea se reîntoarce, îşi strecoară acul în celulă şi
o înţeapă cu sete pînă cînd captiva moare sub loviturile armei
otrăvite. După aceasta îşi recapătă liniştea, mulţumită de
moartea ce pune un friu tainic urii tuturor fiinţelor, îşi re­
trage acul, atacă o nouă celulă, o deschide, trece mai departe
dacă nu găseşte înăuntru decît o larvă sau o nimfă neispră­
vită şi nu se opreşte decît atunci cînd gîfîind, extenuată,
unghiile şi dinţii săi alunecă sleiţi pe pereţii de ceară.
Albinele din juru-i îşi privesc suverana plină de mînie,
dar nu se amestecă, se dau la o parte pentru a-i lăsa drumul
liber ; dar, pe măsură ce o celulă este găurită şi pustiită, ele
vin în grabă, scot din celulă şi aruncă afară din stup cadavrul,
larva încă vie sau nimfa înţepată şi se ospătează cu lăcomie
din preţiosul lăptişor de matcă ce umple fundul celulei. Mai
apoi, după ce regina, la capătul puterilor, îşi domoleşte furia,
ele desăvîrşesc uciderea sărmanelor nevinovate şi fac astfel
să dispară neamul şi casele regale.
Ca şi la nimicirea trîntorilor, care, de altfel, este de
iertat, aceasta este momentul îngrozitor al stupului, singurul
în care lucrătoarele acceptă ca dezbinarea şi moartea să calce
pragul locuinţei lor. Şi, aşa cum se întîmplă adesea în natură,
fiinţele răsfăţate ale dragostei sînt acelea care atrag asupra
lor loviturile năpraznice ale nemiloasei morţi.
Uneori, dar cazul este rar deoarece albinele îşi iau mă­
surile de prevedere pentru a-l evita, se nasc două regine în
acelaşi timp. Atunci, de îndată ce-şi părăsesc leagănul, lupta
neîntîrziată şi ucigătoare, menţionată pentru prima dată de
HUBER, are o particularitate destul de stranie : de fiecare
dată, în drumul lor, cele două fecioare cu pieptarul de chitină
se aşează astfel una în faţa alteia încît, scoţîndu-şi acul, s-ar
străpunge reciproc — la fel ca în luptele din Iliada. Ai zice
că un zeu sau o zeiţă, care este poate zeul sau zeiţa rasei, se
aşează între ele, şi cele două războinice cuprinse de o spaimă
comună iau poziţie de luptă, se depărtează şi se fugăresc
înnebunite, pentru a se reîntîlni şi a reîncepe goana, dacă
primejdia dublei lor existenţe ameninţă din nou viitorul po­
porului lor pînă ce una dintre ele reuşeşte să-şi surprindă
rivala imprudentă sau stîngace şi s-o omoare fără pericol,
căci legea speciei nu cere decît o singură jertfă.
1 — c. 263 97
 VII

După ce tînără suverană a nimicit leagănele celorlalte sau

şi-a omorît rivala, ea e primită de popor şi, pentru a
domini întradevăr şi a fi privită la fel ca mama lui, nu-i mai
rămîne altceva de făcut, decît a săvîrşi zborul nupţial, de­
oarece albinele nu o prea bagă în seamă şi nu-i dau toate
onorurile ce i se cuvin, atîta timp cît este stearpă. Dar, ade­
seori, povestea ei este mai puţin simplă şi lucrătoarele re­
nunţă rareori la dorinţa de a roi şi a doua oară.
În acest caz, la fel ca şi în celălalt, mînată de aceeaşi
dorinţă, ea se apropie de celulele regale dar, în loc de a găsi
acolo nişte supuse plecate care să o încurajeze, ea se loveşte
de o strajă potrivnică şi numeroasă oare îi taie drumul.
Supărată, dar stăpînită de ideea ei fixă, vrea să forţeze cor­
doanele sau să le ocolească, dar pretutindeni întîlneşte san­
tinele care veghează la căpătîiul prinţeselor adormite. Se în-
căpăţînează, încearcă din nou, este respinsă din ce în ce mai
aprig, străjerii o brutalizează chiar, pînă cînd înţelege vag
că aceste mici lucrătoare dîrze în îndărătnicia lor reprezintă
o lege înaintea căreia trebuie să se plece cealaltă lege care
o însufleţeşte pe ea.
În sfîrşit, se îndepărtează plimbîndu-şi, de pe un fagure
pe altul, mînia nepotolită făcînd să răsune acel strigăt de
luptă sau acea văicăreală ameninţătoare cunoscută de orice
apicultor, care seamănă cu sunetul unei îndepărtate trîmbiţi
de argint şi care este atît de puternic în slăbiciunea ei mî-
nioasă încît îl auzi, mai ales seara, la o distanţă de trei sau
patru metri de stup străbătînd de-a lungul pereţilor dubli ai
stupului celui mai bine închis.
Acest strigăt regesc are o influenţă magică asupra lucră­
toarelor. El le înspăimîntă sau le face să se oprească, uimite,
pline de respect, iar cînd regina scoate acest strigăt în jurul
celulelor păzite, gardienele, care o înconjoară şi o hărţuiesc,
se opresc brusc, îşi pleacă fruntea şi aşteaptă, nemişcate, pînă
ce strigătul va înceta. Se crede, de altfel, că, tocmai datorită
fascinaţiei acestui strigăt pe care îl imită, Sphinx Atropos
poate pătrunde în stupi şi se ghiftuieşte cu miere, fără ca
albinele să se gîndească măcar să-l atace.

98
 Timp de două sau trei zile fără întrerupere, uneori chiar
cinci, acest geamăt rănit al reginei răsună în tot stupul che-
mînd la luptă rivalele protejate. Între timp acestea se dez­
voltă, vor să vadă lumina zilei şi încep să roadă căpăcelele
de ceară ale celulelor. O mare restrişte ameninţă republica.
Dar geniul stupului, luînd odată o hotărîre precisă, a avut
în vedere toate urmările. Gardienele, bine pregătite, îşi cunosc
ceas cu ceas îndatoririle pentru a evita orice surpriză a unui
instinct nesatisfăcut şi pentru a împăca două forţe vrăjmaşe.
Ele ştiu prea bine că, dacă tinerele regine, care aşteaptă să
vadă lumina zilei, ar reuşi să iasă din celule, ar cădea repede
pe mîna reginei mai mari, deja neînvinsă, care le-ar nimici
una după alta. De aceea, pe măsură ce una din întemniţate
subţiază pe dinăuntru pereţii turnului, lucrătoarele îi aco­
peră pe dinafară cu un nou strat de ceară şi nerăbdătoarea
lucrează cu înverşunare, fără să-i treacă prin gînd, măcar
că roade o piedică vrăjită, ca din basme, ce naşte din propria-i
ţărînă. Ea aude, în acelaşi timp, provocările rivalei sale şi,
cunoscîndu-şi destinul şi datoria ei regească chiar înainte, de
a fi putut arunca o privire în viaţă şi înainte de a şti ceea
ce este un stup, îi răspunde eroic din adîncul temniţei în
care se află. Dar, cum strigătul său trebuie să străbată zidu­
rile unui mormînt, el este cu totul deosebit, e înăbuşit, sună
a gol şi stuparul, care soseşte spre seară, cînd zumzetul cîm-
piei se potoleşte şi totul este învăluit în liniştea stelelor,
pentru a cerceta intrările cetăţilor miraculoase, recunoaşte şi
înţelege numaidecît ce prevesteşte dialogul dintre fecioara ce
rătăceşte şi captivele ei duşmance.

VIII

Această închisoare prelungită le este prielnică tinerelor fe­

cioare care ies din celule mature, viguroase şi gata să-şi
ia zborul. Pe de altă parte, aşteptarea a întărit-o pe tînără
regină fiind acum în stare să înfrunte pericolele călătoriei.
Al doilea roi sau roiul secundar părăseşte atunci locuinţa
avînd în fruntea lui prima născută dintre regine. Imediat,
după plecarea lui, lucrătoarele rămase în stup dau drumul
uneia din captive care reîncepe aceleaşi tentative ucigaşe,

99
 scoate aceleaşi strigăte de mînie pentru a părăsi, la rindu-i,
stupul după trei zile în fruntea unui al treilea roi şi aşa mai
departe în cazul frigurilor roirii, pînă la depopularea totală
a cetăţii-mamă.
SWAMMERDAM vorbeşte de un stup care, prin roiurile
sale şi prin roiurile roiurilor sale, a dat naştere la treizeci
de colonii într-un singur anotimp.
Această înmulţire extraordinară se observă mai ales după
iernile aspre, ca şi cînd albinele, în legătură neîntreruptă cu
voinţa de nepătruns a naturii, şi-au dat seama de primejdia
ce ameninţă specia. Dar, în timp obişnuit, „frigurile roitului”
sînt destul de rare în coloniile puternice şi bine cîrmuite.
Multe colonii nu roiesc decît o singură dată, cele mai multe
nu roiesc chiar deloc.
De obicei, după a doua roire, albinele renunţă să se îm­
partă şi mai mult, fie că-şi dau seama de slăbirea peste mă­
sură a coloniei, fie că un semn nedesluşit al cerului le sfă­
tuieşte să fie prevăzătoare. Atunci ele dau voie celei de a
treia regine să ucidă captivele, viaţa îşi reia cursul obişnuit
şi ele se reorganizează cu şi mai multă rîvnă, cu cît aproape
toate lucrătoarele sînt foarte tinere, stupul este sărăcit şi
depopulat şi mai sînt atîtea goluri de umplut înainte de ve­
nirea iernii.

IX

Plecarea celui de al doilea şi celui de al treilea roi seamă­

nă cu aceea a celui dintîi. Toate împrejurările sînt ase­
mănătoare în afară de faptul că albinele din urmă sînt mai
puţin numeroase, trupa este mai puţin prudentă şi nu mai are
cercetase. Tînără regină, fecioară, energică şi sprintenă zboară
mult mai departe şi din primele clipe îşi călăuzeşte tot po­
porul ce o urmează mult mai departe de stup. Afară de
aceasta, cea de a doua şi a treia emigrare sînt mult mai în­
drăzneţe şi soarta acestor colonii pribege este plină de pri­
mejdii. Ele nu au în fruntea lor, pentru a reprezenta viitorul,
decît o regină stearpă. Tot viitorul lor depinde de zborul
nupţial ce va avea loc. O pasăre ce trece, cîţiva stropi de

100
ploaie, un vînt rece, o greşeală şi nenorocirea nu mai poate
fi împiedicată. Albinele o ştiu prea bine încît, îndată ce au
găsit adăpostul, în pofida dragostei pentru casa lor de o zi
şi a lucrărilor începute, ele părăsesc adesea totul pentru a
o însoţi pe tînără lor stăpînă în căutarea iubitului, pentru
a nu o pierde din ochi, pentru a o înfăşură şi a o ascunde cu
mii de aripi devotate sau a se pierde cu ea cînd dragostea
o duce atît de departe de noul stup, cînd încă drumul ne­
obişnuit al întoarcerii este încâlcit şi începe să se şteargă din
memoria lor.

Dar legea viitorului este atît de puternică, încît nici o albi­

nă nu dă înapoi în faţa acestor îndoieli şi primejdii de
moarte. Entuziasmul roiurilor secundare şi terţiare este egal
cu acela al primului roi. Cînd cetatea-mamă a luat această
hotărîre, fiecare din tinerele regine periculoase găseşte o
mînă de lucrătoare pentru a-i împărtăşi soarta şi a o însoţi
în această călătorie unde au numai de pierdut şi nimic de
cîştigat, în afară de speranţa unui instinct satisfăcut. Cine le
dă această energie, pe care noi nu o avem niciodată, să rupă
cu trecutul la fel cum fac cu un duşman? Cine alege din
mulţime pe acelea ce trebuie să plece şi cine le înseamnă pe
acelea care rămîn? Căci nu cutare sau cutare clasă trebuie
să plece sau să rămînă, — pe aici cele mai tinere, pe acolo
cele mai vîrstnice ; în jurul fiecărei regine care nu se va
mai reîntoarce se îngrămădesc culegătoare foarte vîrstnice
alături de tinere lucrătoare care vor înfrunta pentru prima
dată înălţimile ameţitoare ale azurului. Şi, mai mult, nu este
nici simpla întîmplare, ocazia, elanul ori slăbiciunea trecă­
toare a unui gînd ori a vreunui instict sau sentiment care
măreşte sau micşorează puterea roiului. Am încercat de mai
multe ori să-mi dau seama de raportul dintre numărul de
albine ce-i compun faţă de numărul acelora care rămîn ; şi
cu toate că greutăţile experienţei nu mi-au îngăduit să ajung
la o precizie matematică, am putut să constat că acest raport,

101
dacă ţinem seama de puiet, adică de naşterile ce vor urma,
era cam acelaşi, încît s-ar putea presupune că geniul stupului
face şi aici o socoteală exactă şi tainică.

XI

Nu vom urmări peripeţiile acestor roiuri. Ele sînt nume­

roase şi adesea complicate. Uneori, două roiuri se unesc ;
alteori, în învălmăşeala plecării, două sau trei regine captive
scapă de sub supravegherea gardienelor şi se amestecă cu
roiul care se formează. Adesea, una din tinerele regine, în­
conjurată de trîntori, se foloseşte de zborul de roire pentru
a se împerechea şi atunci ia după ea tot poporul la o înăl­
ţime şi la o distanţă extraordinare. În practica apicolă, aceste
roiuri secundare şi terţiare sînt readuse mereu în stup. Re­
ginele se regăsesc în stup, lucrătoarele iau poziţie în jurul
luptătoarelor şi, atunci cînd cea mai bună a ieşit învingătoare,
duşmance ale dezordinii, dornice de lucru, scot afară leşurile,
închid poarta violenţelor viitorului, uită trecutul, se împrăştie
pe faguri şi regăsesc cărarea liniştită a florilor care le aş­
teaptă.

XII

Pentru a scurta povestirea noastră, să reînnodăm firul de

la momentul în care regina, cu învoirea supuselor, şi-a
omorît surorile în leagăn. Aşa cum am mai spus-o, ele sînt
adesea potrivnice acestui măcel, chiar şi cînd nu par să aibă
de gînd să roiască de două ori. Dar tot aşa de des ele îi
îngăduie, deoarece spiritul politic al stupilor din aceeaşi pri-
sacă este la fel de felurit ca acela al naţiunilor de pe acelaşi
continent. Dar este sigur că, învoindu-se la acest lucru, ele
comit o greşeală. Dacă regina piere sau se rătăceşte în timpul
zborului de nuntă, nu mai este nimeni care s-o înlocuiască
şi larvele de lucrătoare au trecut de vîrstă transformării re­
gale. Dar, în sfîrşit, greşeala a fost făcută şi iată-le în faţa
primei născute, suverană unică, recunoscută în conştiinţa po-

102
porului său. Cu toate acestea, ea este încă fecioară. Pentru
a fi la fel cu mama pe care o înlocuieşte, ea va trebui să-şi
întâlnească iubitul după primele douăzeci de zile de la naştere.
Dacă, dintr-o cauză oarecare, această întîlnire este întîrziată,
fecioria ei este veşnică. Cu toate acestea, aşa cum am văzut,
deşi fecioară, ea nu este stearpă. Sîntem aici în faţa acestei
mari anomalii, a acestei prudenţe sau a acestui capriciu ui­
mitor al naturii ce poartă numele de partenogeneză şi care
este comun unui anumit număr de insecte — puricilor plan­
telor, lepidopterelor din genul Psyche, himenopterelor din
specia Cynipidelor, etc. Regina-fecioară este, deci, în stare să
depună ouă, ca şi cînd ar fi fost fecundată, dar din toate
ouăle depuse atît în celulele mari şi mici nu vor ieşi decît
trîntori, iar cum trîntorii nu lucrează niciodată şi trăiesc după
urma muncii harnicelor albine, căci nu culeg nici pentru ei
şi nu se îngrijesc nici de propria lor întreţinere, după cîteva
săptămîni, odată cu moartea ultimelor lucrătoare sleite,
urmează ruina şi dispariţia totată a coloniei. Din regina-
fecioară vor ieşi mii de trîntori şi fiecare din aceşti bărbaţi
vor avea milioane de spermatozoizi din care nici unul nu a
putut să se furişeze în organismul reginei-fecioare. La urma
urmei, acest lucru nu este mai surprinzător decît alte mii de
fenomene asemănătoare căci, după puţin timp, cînd studiezi
mai bine aceste lucruri, în special acelea ale naşterii, unde
miraculosul şi neprevăzutul te întîmpină la tot pasul mult mai
mult şi mult mai puţin omenesc decît în basmele cele mai
fermecătoare, surpriza devine atît de obişnuită, încît îţi pierzi
repede cumpătul. Dar faptul nu era, din această cauză, mai
puţin demn de mirare. Pe de altă parte, cum putem desluşi
intenţiile naturii care protejează astfel trîntorii, atît de nefolo­
sitori, pe seama lucrătoarelor, atît de folositoare ? Se teme
natura că inteligenţa femelelor le va conduce să micşoreze
peste măsură numărul acestor paraziţi păgubitori, dar de ne­
înlocuit pentru perpetuarea speciei ? Oare o face dintr-o
reacţie exagerată faţă de nefericirea reginei sterpe ? Sau este,
poate, una din aceste prevederi exagerate şi orbeşti care nu
disting cauza răului, depăşesc soluţia şi, pentru a preveni un
accident supărător, produce o catastrofă ? In realitate — dar
să nu uităm că această realitate nu este realitatea naturii celei
dintîi, căci în pădurea de origine coloniile erau mult mai de­
părtate decît astăzi — în realitate, deci, cînd o regină nu este

103
fecundată, aceasta nu se datoreşte niciodată lipsei de trîntori
care sînt mereu numeroşi şi vin de foarte departe. Mai degrabă,
frigul sau ploaia o reţin mai mult timp în stup şi, de cele mai
multe ori, chiar aripile sale încă nedezvoltate o împiedică să
facă marele zbor cerut de organismul trîntorelui. Cu toate
acestea, natura, fără a ţine seamă de aceste cauze mai reale, se
preocupă pătimaşă de înmulţirea masculilor. Ea mai tulbură
şi alte legi pentru a obţine trîntori şi, uneori, găsim în poporul
orfan două sau trei lucrătoare minate de setea de a-şi perpetua
specia astfel încît, în ciuda ovarelor lor atrofiate, se căznesc să
ouă, îşi văd mădularele cum prind putere sub vraja unei do­
rinţe nebune şi reuşesc cu greu să depună cîteva ouă ; din
aceste ouă, la fel ca şi din acelea ale feeioarei-mamă nu ies
decît trîntori.

XIII

Noi presupunem că aici intervine o voinţă superioară, dar

poatte nechibzuită care supără serios voinţa inteligentă a
unei vieţi. Asemenea intervenţii sînt destul de dese în lumea
insectelor şi este foarte interesant să le cercetăm. Această lume
fiind mai numeroasă, mai complexă decît altele, poţi observa
aici mai bine anumite dorinţe ale naturii şi le poţi surprinde
în cadrul experienţelor ce le-am putea crede neterminate. Ea
are, de exemplu, o mare dorinţă generală pe care o vădeşte
peste tot şi anume : îmbunătăţirea fiecărei specii prin victoria
celui mai tare. De obicei, lupta este bine orînduită. Măcelul
celor slabi este mare, dar acest lucru nu are prea mare impor­
tanţă, cu condiţia ca răsplata învingătorului să fie sigură şi
eficace. Dar, uneori, sînt cazuri în care ai zice că ea nu a avut
răgazul să-şi descurce combinaţiile, cînd răsplata este impo­
sibilă şi cînd soarta învingătorului este la fel de nenorocită
ca aceea a învinşilor. Şi, pentru a nu ne depărta de lumea
albinelor noastre, nu ştiu ceva mai izbitor în această privinţă
decît povestea înmulţirii triungulinelor Sitaris Colletis. Se va
vedea, de altfel, că mai multe amănunte din această povestire
nu sînt aşa de străine omului pe cît am fi tentaţi să o credem.
Aceste triunguline sînt larvele primare ale unui parazit
specific albinei sălbatice şi solitare, Colletis, care îşi clădesc

104
cuibul în galerii subterane. Ele pîndesc albina la intrarea ei
în aceste galerii şi, în grupuri de trei, patru, cinci şi uneori
mai multe, se prind de perişorii albinei şi se aşază pe spatele
ei. Dacă lupta dintre cei puternici şi cei slabi ar avea loc acum,
nu ar fi nimic de spus şi totul s-ar petrece după legea univer­
sală. Dar, nu ştim de ce, instinctul lor o cere şi, în consecinţă,
natura porunceşte ca ei să stea liniştiţi atît timp cît sînt pe
spatele albinei. În timp ce ea cutreieră florile, îşi zideşte şi îşi
umple fagurii, ele aşteaptă răbdătoare clipa prielnică. Dar,
de îndată ce un ou a fost depus, toate sar asupra lui şi nevi­
novata Colletes închide grijulie celula plină cu hrană, fără
să bănuiască măcar că odată cu el închide în celulă şi moartea
progeniturii sale.
Odată celula închisă, inevitabila luptă a selecţiei naturale
începe imediat între triunguline în jurul singurului ou. Cel
mai tare, cel mai iscusit se aruncă asupra adversarului ne­
înarmat, îl ridică deasupra capului său şi îl ţine aşa între
mandibule ore întregi, pînă cînd îşi dă duhul. Dar, în timpul
luptei, o altă triunguilină rămasă singură sau victorioasă asupra
rivalului său s-a năpustit asupra oului şi a început să-l mă-
nînce. Atunci, ultimul învingător trebuie să-l înlăture pe acest
nou duşman, lucru de altfel uşor de făcut, căci triungulina care
îşi potoleşte foamea prenatală se lipeşte cu atîta îndîrjire de
ou, încît nici nu se mai gîndeşte să se apere.
Iată-1, în sfîrşit, omorît şi celălalt se găseşte singur în
prezenţa oului aşa de scump şi cîştigat cu atîta trudă. Ea îşi
cufundă capul cu lăcomie în spărtura făcută de predecesorul
său şi începe îndelungatul ospăţ care trebuie s-o schimbe în
insectă perfectă şi să-i dea mijloacele necesare să iasă din
celula în care este sechestrată. Dar natura, care vrea această
luptă de încercare, a socotit, pe de altă parte, preţul triumfu­
lui său cu o precizie atît de avară, încît un ou întreg ajunge
tocmai bine pentru a hrăni o singură triungulina. „În acest fel,
spune Dl. Mayet, căruia îi datorăm povestirea acestor suprin-
zătoare aventuri, în acest fel învingătorului nostru îi lipseşte
tocmai atîta hrană cît a mîncat ultimul său duşman înainte
de a muri şi, neputincios de a îndura prima năpîrlire, moare
la rîndu-i, rămîne agăţat de coaja oului sau va mări numărul
înecaţilor din sucul dulce al mierii”.

105
 XIV

Acest caz, cu toate că este rareori atît de limpede, nu

este singur în istoria naturală. Vedem pe viu înfruntarea
dintre voinţa conştientă a triungulinei care vrea să trăiască şi
voinţa obscură şi generala a naturii care doreşte tot aşa de
mult oa ea să trăiască şi chiar să-şi întărească şi să-şi îmbună­
tăţească viaţa mai mult decît propria-i voinţă nu ar putea-o
ajuta să o facă. Dar, printr-o curiozitate neexplicată, îmbună­
tăţirea impusă distruge chiar existenţa celui mai bun şi Sitaris
Colletis ar fi dispărut de mult timp, dacă unii indivizi, izolaţi
de o întîmplare contrară intenţiilor naturii, nu ar fi scăpat
astfel de sub puterea minunatei şi prevăzătoarei legi care cere
peste tot biruinţa celui mai tare.
Se întîmplă oare ca marea putere care ni se pare oarbă,
dar cuminte şi fără greş, doarece viaţa pe care o orînduieşte
şi pe care o întreţine îi dă mereu dreptate, se întîmplă oare
să facă greşeli ? Înalta ei înţelepciune pe care o invocăm
atunci cînd atingem hotarele raţiunii noastre, ar avea deci şi
scăpări ? Şi, dacă are scăpări, cine le îndreaptă ?
Dar să ne reîntoarcem la intervenţia ei irezistibilă care
ia forma partenogenezei. Şi să nu uităm că aceste probleme,
pe care le întîlnim într-o lume ce ne pare foarte depărtată
de a noastră, ne priveşte îndeaproape şi pe noi oamenii. Mai
întîi, este probabil că şi în corpul nostru, care ne face atît de
orgolioşi, totul să se petreacă aidoma. Voinţa sau spiritul
naturii lucrînd în stomacul nostru, în inima noastră şi în
partea neştiută a creierului nostru, nu trebuie să se deose­
bească cu nimic de spiritul sau voinţa pe care ea le-a aşezat
în animalele cel mai puţin evoluate, în plante şi chiar în
minerale. Mai apoi, cine ar îndrăzni să afirme că intervenţii
mai ascunse, dar nu mai puţin primejdioase, nu au loc nici­
odată în sfera conştientă a activităţii omului ? La urma urme­
lor, în cazul care ne interesează, cine are dreptate, natura sau.
albina ? Ce s-ar întîmplă dacă albina, mai docilă sau mai inte­
ligentă, înţelegînd prea bine dorinţa naturii, ar îndeplini-o
pînă la exagerare şi, deoarece ea cere imperios masculi, i-ar
înmulţi la infinit ? Nu ar risca să-şi distrugă specia ? Trebuie
oare să credem că sînt intenţii ale naturii pe care ar fi peri­
culos să le înţelegi şi funest de a le urma cu prea multă

106
 dăruire şi că una din cerinţele ei vrea să nu fie pătrunse şi
urmate toate dorinţele ei ? Nu este oare aici unul din perico­
lele ce ameninţă chiar rasa omenească ? Căci noi înşine sim­
ţim în noi forţe necunoscute care ne împing tocmai la con­
trariul a ceea ce inteligenţa noastră cere să facem. E oare
bine ca această inteligenţă, oare, de obicei, după ce se învîr-
teşte în jurul ei, nu ştie încotro să o ia, e bine, deci să se
unească cu acele forţe şi să le adauge greutatea sa neaştep­
tată ?

XV

Avem oare dreptul să conchidem, din toate acestea că

partenogeneze reprezintă un pericol, putem spune că natura
nu ştie mereu să-şi cumpănească mijloacele cu scopul, că ceea
ce ea vrea să menţină se menţine uneori datorită altor pre­
cauţii, pe care ea le-a luat chiar împotriva propriilor sale pre­
cauţii şi, adesea, chiar de împrejurări străine pe care ea nu
le-a prevăzut ? Dar oare prevede ea, înţelege ea oare să men­
ţină ceva ? Natura, se va spune, este un cuvînt cu care învă-
luim necunoscutul şi puţine lucruri hotărîte ne îndreptăţesc
să-i atribuim un scop sau o inteligenţă. Este adevărat.
Umblăm aici cu nişte vase ermetic închise, care împodobesc
concepţia noastră despre univers. Pentru a nu-i atribui mereu
inscripţia Necunoscut care descurajează şi obligă la tăcere,
noi gravăm, după formă şi mărime, cuvintele : „Natură”,
„Viaţă”, „Moarte”, „Infinit”, „Selecţie”, „Geniu al Speciei” şi
multe altele, după cum cei care au trăit înaintea noastră au
statornicit cuvintele : „Dumnezeu”, „Providenţă”, „Destin”,
„Recunoştinţă”, etc. Atîta e şi nimic mai mult. Dar dacă par­
tea noastră lăuntrică rămîne învăluită în taină, cel puţin am
cîştigat curajul să ne apropiem de aceste vase, căci inscripţiile
fiind mai puţin ameninţătoare, să le putem atinge şi să ne
putem lipi urechea de ele cuprinşi de o curiozitate salvatoare.
Dar, orice nume le-am da, este sigur că cel puţin unul
din aceste vase, şi anume cel mai mare, ce poartă pe pînte-
oele sale cuvîntul : „Natură”, cuprinde o forţă foarte reală,
cea mai reală dintre toate şi care ştie să menţină pe globul

107
nostru o cantitate şi o calitate a vieţii, imensă şi uluitoare
prin mijloace atît de meşteşugite, încît putem spune, fără să
exagerăm, că ele depăşesc tot ceea ce geniul omului este capa­
bil să organizeze. Această calitate şi această cantitate s-ar
putea menţine prin alte mijloace ? Şi nu cumva ne înşelăm
noi crezînd că vedem prudenţă acolo unde nu este, poate,
decît o simplă întîmplare fericită care supravieţuieşte unui
milion de întîmplări nefericite ?

XVI

Se prea poate ; dar aceste întîmplări fericite ne dau în

acest caz lecţii de admiraţie care egalează pe acelea pe
care le-am găsi deasupra simplei întîmplări. Să nu privim nu­
mai fiinţele care au o licărire de inteligenţă sau de conştiinţă
şi care pot lupta împotriva legilor oarbe, să nu ne concentrăm
atenţia nici chiar asupra primilor reprezentanţi necunoscuţi
din regnul animal ce se înfiripă : Protozoarele. Experienţele
celebrului microscopist H.M.J. CARTER, demonstrează, într-
adevăr, că o voinţă, dorinţe şi preferinţe se manifestă
încă în embrionii atît de minusculi de mixomicete, că există
mişcări şirete în infuzorii lipsiţi de orice organism aparent,
cum ar fi Amoeba care pîndeşte cu o aşteptare prefăcută tine­
rele Acinetes la ieşirea din ovarul matern, deoarece ea ştie că,
în acest moment, ele nu au încă tentacule veninoase. Dar
Amoeba nu are nici sistem nervos şi nici vreun organ ce se
poate observa. Să ne concentrăm atenţia asupra vegetalelor,
care sînt nemişcate şi par toate supuse tuturor fatalităţilor şi
fără să ne oprim la plantele carnivore, la Drosera de pildă,
care se comportă întocmai ca animalele, să studiem mai
degrabă inteligenţa afişată de unele din florile noastre cele
mai simple pentru ca vizita unei albine să ducă negreşit la
fecundarea încrucişată ce le este necesară. Să privim jocul
combinat, atît de minunat, al plantei rostellum şi ai retinacle-
lor, a aderenţei şi a înclinării matematice şi automate a poli-

108
niilor din Untul vacii, orhideea pricăjită a plaiurilor noastre 1 ;
să demontăm dubla basculă perfectă a anterelor salviei, care
vin să atingă într-un loc corpul insectei care o vizitează, pen­
tru ca la rîndul său, să atingă într-un loc precis stigmatul
unei flori vecine ; să urmărim, de asemenea, declanşările suc­
cesive şi calculele stigmatului plantei Pedicvlaris Sylvatica;
să observăm cum, la apariţia albinei, toate organele acestor
trei flori încep să se mişte la fel ca figurile mecanice din bîl-
ciurile noastre, care încep să prindă viaţă de îndată ce un tră­
gător iscusit a lovit punctul negru al ţintei.
Am putea merge şi mai departe şi să arătăm, aşa cum a
făcut-o RUSKIN în Ethics of the Dust, obiceiurile, carac­
terul şi şireteniile cristalelor, cearta lor, cînd un corp străin
vine să le tulbure planurile care sînt mai vechi decît tot ceea
ce imaginaţia noastră poate concepe, apoi felul cum primesc
sau resping duşmanul; victoria posibilă a celui mai slab asu­
pra celui mai puternic, de exemplu cuarţul atotputernic care

l) Nu putem prezenta aici amănunte despre această capcană mira­

culoasă descrisă de către Darwin. Dar iată-o descrisă în cîteva cuvinte:
polenul, în Untul vacii, nu este ca praful, ci este aglomerat sub formă
de mici măciuci numite masă de polen. Fiecare din aceste măciuci
(două la număr) se termină la extremitatea inferioară printr-o ron-
delă vîseoasă (Retinacolul) închisă într-un fel de sac membranos (Ros-
tellum), care se deschide la cea mai mică atingere. Cînd o albină se
aşează pe o floare, capul său, alungindu-se pentru a pompa necta­
rul, atinge sacul membranos, care se sfîşie şi dă la iveală cele două
rondele vîscoase. Poliniile, datorită cleiului rondelelor, se lipesc de
capul insectei care, atunci cînd părăseşte floarea, le ia ca pe nişte
coarne umflate. Dacă aceste două coarne încărcate cu polen ar rămîne
drepte şi ţepene, în momentul în care albina pătrunde într-o orhidee
vecină, ele ar atinge şi ar sparge numai sacul membranos al celei de
a doua flori, dar ele nu ar atinge stigmatul sau organul feminin care
trebuie fecundat şi care este aşezat sub sacul membranos. Geniul lui
Orichis Morio (Untul vacii) a prevăzut acest neajuns şi, la capătul
a treizeci de secunde, adică în scurtul timp necesar insectei pentru a
termina de pompat tot nectarul şi să-l transpore pe o altă floare,
tija micii măciucii se slăbeşte şi se trage înapoi, mereu în aceeaşi parte
şi în acelaşi sens ; bulbul care conţine polenul se înclină şi gradul său
de înclinare este astfel calculat încît, în momentul în care albina va
intra în floarea vecină, el se va găsi exact la nivelul stigmatului
deasupra căruia trebuie să răspînidească praful de fecundat (vezi,
pentru toate detaliile acestei drame intime a lumii inconştiente a
floriilor, admirabilul studiu al lui Ch. Darwin : De la fecondation des
Orchidees par les insectes et des bons effets du croisement, 1862).

109
cedează curtenitor în faţa umilului şi vicleanului epidot şi îi
permite să-l înfrângă, lupta acum înspăimîntătoare, acum mă­
reaţă a cristalului de rocă cu fierul, expansiunea regulată,
imaculată şi puritatea fără de pată a unui bloc sticlos, care
respinge de la început toate murdăriile şi creşterea bolnăvi­
cioasă, imoralitatea vădită a fratelui său care le acceptă şi se
răsuceşte nefericit în gol; am mai putea reaminti straniile
fenomene de cicatrizare şi de reintegrare cristalină despre
care vorbeşte Claude BERNARD, etc... Dar aici taina ne
este prea Străină. Să nu ne depărtăm de florile noastre, care
sînt ultimele imagini ale unei vieţi care mai are încă legături
cu viaţa noastră. Nu mai este vorba de animale sau de insecte,
cărora le atribuim o voinţă inteligentă şi personală datorită
căreia supravieţuiesc. Mineralelor, pe drept sau pe nedrept,
nu le atribuim nici una. În orice caz nu putem găsi la ele
nici cea mai mică urmă din acele organe în care ia naştere
şi sălăşluieşte de obicei voinţa, inteligenţa, iniţiativa unei ac­
ţiuni. Prin urmare, ceea ce lucrează în ele în chip atît de
minunat vine direct de la ceea ce în altă parte am numit-o
„Natura”. Nu inteligenţa individului, ci forţa inconştientă şi
indivizibilă le ajută să întindă curse altor forme ieşite din
sînul aceleiaşi Naturi. Şi de aici putem crede că aceste curse
sînt altceva decît pure accidente fixate de o obişnuinţă şi ea
întîmplătoare ? Nu avem încă dreptul să o credem. Se poate
spune că, în lipsa acestor combinaţii miraculoase, aceste flori
nu ar fi putut supravieţui, dar că altele, care n-ar fi avut
nevoie de fecundare încrucişată, le-ar fi înlocuit, fără ca
nimeni să fi observat lipsa celor dintîi, fără ca viaţa care se
risipeşte cu atîta dărnicie pe pămînt să ne fi părut mai puţin
de neînţeles, mai puţin variată şi mai puţin vrednică de
uimire.

XVII

Şi, cu toate acestea, ar fi greu să nu recunoaştem că unele

fapte, care par întru totul a fi acte de prudenţă şi de in­
teligenţă, provoacă şi susţin întîmplările fericite. De unde izvo­
răsc ele ? Din fiinţa care le făptuieşte sau din forţa care îi

110
dă viaţă ? Nu voi spune „puţin interesează”, ci, dimpotrivă :
ne-ar interesa foarte mult să ştim acest lucru. Dar, aşteptînd
să cunoaştem acest lucru, fie că ar fi floarea care se strădu­
ieşte să întreţină şi să perfecţioneze viaţa pe care natura a
rînduit-o în ea, fie că ar fi natura care se sileşte să întreţină
şi să amelioreze părticica de viaţă pe care floarea a luat-o,
fie, în sfîrşit, că ar fi hazardul, care pînă la sfîrşit reuşeşte
să îndrepte hazardul, o mulţime de aparenţe ne fac să cre­
dem că există ceva deopotrivă cu gîndurile noastre cele mai
înalte ce se desprinde din cînd în cînd dintr-un fond comun
pe care sîntem chemaţi să-l admirăm, fără a putea spune unde
se află.
Ni se pare, uneori, că o eroare iese din acest fond comun.
Dar, cu toate că ştim foarte puţine lucruri, avem de nenumă­
rate ori ocazia să recunoaştem că eroarea este un act de pru­
denţă care întrecea puterea de pătrundere a primelor noastre
observaţii. Chiar în micul cerc pe care-l cuprind ochii noştri,
putem descoperi că, dacă natura pare să se înşele undeva, este
că ea crede de folos să îndrepte în alt loc presupusa sa gre­
şeală. Ea a pus cele trei flori de care vorbim în condiţii atît
de grele încît să nu se poată fecunda între ele, lucru pe care
ea îl consideră folositor, fără ca noi să-l înţelegem deloc, şi a
rînduit ca ele să fie fecundate de vecinele lor ; şi geniul pe
care nu ni l-a arătat undeva ea ni-1 descoperă în altă parte,
iuţind inteligenţa victimelor sale. Capriciile acestui geniu rămîn
de nedesluşit, dar puterea lui rămîne mereu aceeaşi. El pare
că greşeşte uneori, presupunînd că ar putea să greşească, dar
el reapare imediat în organul însărcinat să repare greşeala.
În orice parte ne-am îndrepta privirile el domină inteligenţele
noastre. El este oceanul circular, imensa întindere de apă ce
nu scade niciodată şi faţă de care gîndurile noastre cele mai
îndrăzneţe, cele mai independente, nu vor fi decît nişte clipo-
ciri supuse. Astăzi o numim natură şi mîine îi vom da, poate,
un alt nume, mai înfricoşător sau mai dulce. In aşteptarea
acestei clipe, el domneşte deopotrivă şi cu acelaşi duh peste
viaţă, peste moarte şi hărăzeşte celor două surori de neîmpă­
cat armele minunate sau obişnuite care-i răscolesc şi-i împo­
dobesc sînul.
111
 XVIII

A şti dacă acest geniu, acest ocean ia măsuri de precauţie

pentru a menţine ceea ce se agită la suprafaţa lui sau
dacă trebuie închis cel mai straniu din cercuri, spunînd că ceea
ce se agită la suprafaţă ia măsuri de precauţie împotriva ge­
niului însuşi care-i dă viaţă, iată nişte întrebări la care nu
ştim cum am putea răspunde. Nu e cu putinţă să ştim dacă
o specie a supravieţuit în ciuda intenţiilor primejdioase ale
voinţei superioare, independent de acestea sau, în sfîrşit, nu­
mai prin ele însele.
Tot ceea ce putem constata este că o anumită specie vie­
ţuieşte şi că natura, în consecinţă, pare că are dreptate în
această privinţă. Dar cine ne va spune cîte alte specii, necunos­
cute nouă, au căzut victimele inteligenţei ei superioare, care
le-a uitat sau le-a năpăstuit ? Tot ceea ce ne este dat să mai
aflăm sînt formele surprinzătoare şi uneori vrăjmaşe ce le
ia, uneori într-o inconştienţă perfectă, alteori cu un fel de
conştiinţă reală, fluidul extraordinar pe care-l numim viaţă,
fluid care ne însufleţeşte şi pe noi şi pe restul lumii şi care
este chiar acela care dă naştere gîndurilor noastre, cu ajutorul
cărora îl judecăm şi vocii noastre cu care ne silim să vorbim
despre el.
 CARTEA A V-A

Zborul nunţii

Să vedem acum în ce fel se petrece împerecherea reginei-

albină. Şi aici natura a luat măsuri extraordinare pentru
a favoriza împerecherea masculilor şi femelelor ieşite din
strămoşi diferiţi; lege stranie, pe care nimic nu a obligat-o
s-o decreteze, capriciu, sau poate nepotrivire de început, pen­
tru a cărei îndreptare ea îşi sleieşte forţele sale cele mai
minunate.
Am putea crede că, dacă firea, pentru a asigura viaţa,
pentru a micşora suferinţa, pentru a îndulci disperarea morţii,
pentru a îndepărta întâmplările nenorocite, ar fi întrebuinţat
numai pe jumătate geniul pe care-l risipeşte în jurul împe­
recherii încrucişate şi în jurul altor dorinţe curioase, universul
s-ar fi înfăţişat ca o enigmă mai uşor de pătruns şi mai puţin
vrednică de milă decît aceea pe care ne silim s-o dezlegăm.
Dar nu este vorba acum de ceea ce ar fi putut fi, ci de ceea
ce este şi în aceasta trebuie să pătrundă conştiinţa noastră
şi să se lege interesul nostru de viaţă.
În jurul reginei fecioare şi trăind cu ea în furnicarul stu­
pului se agită sute de trîntori pătimaşi, veşnic lacomi după
miere, al căror singur motiv de a fi este dragostea. Dar, în
ciuda contactului neîntrerupt a celor două elemente neliniş­
tite, care în orice alt loc înving toate piedicile, niciodată îm­
perecherea nu are loc în stup şi niciodată o regină captivă
nu a putut fi împerecheată 1. Iubiţii care o înconjoară nu ştiu
cine este atîta timp cît stă printre ei. Fără a bănui măcar că

1 Recent, Profesorul Mc Lain a putut însămînţa artificial cîteva

regine în urma unei adevărate operaţii chirurgicale destul de delicată
şi complicată. De altfel, fecundarea acestor regine s-a făcut rar şi a fost
efemeră.

8 - C 263 113
au trecut prin apropierea ei, că dormeau împreună pe aceeaşi
faguri, că au îmbrîncit-o, poate, în timpul ieşirii lor năvalnice,
ei o vor căuta în văzduh, prin colţurile cele mai ascunse ale
zării. S-ar părea că ochii lor minunaţi, care le împodobesc
tot capul aidoma unui coif soînteietor, nu o recunosc şi nu
o doresc decît atunci cînd ea pluteşte în albastrul zării. În
fiecare zi, de la orele unsprezece la trei după amiază, cînd
lumina îşi desfăşoară toată splendoarea şi amiaza îşi desface
pînă la marginile cerului marile-i aripi albastre, pentru a
aprinde flăcările soarelui, hoarda cu panaş se năpusteşte în
căutarea soţiei celei mai majestuoase şi mai neîntrecute cum
nu există în nici o poveste cu prinţese mofturoase, căci o încon­
joară douăzeci sau treizeci de triburi sosite din toate cetăţile
de primprejur, pentru a-i alcătui un alai de mai bine de zece
mii de pretendenţi. Din această mulţime va fi ales numai unul
singur pentru sărutarea de o clipă, sărutare ce-i va cununa
cu moartea şi cu fericirea în acelaşi timp, pe cînd ceilalţi
vor zbura fără rost în jurul perechii înlănţuite şi vor pieri
în curînd, fără să mai vadă această apariţie uimitoare şi fatală.

II

Nu exagerez de loc această surprinzătoare, această nebună

risipă a naturii. În cei mai buni stupi pot exista, de
obicei, patru sau cinci sute de trîntori. În stupii mai slabi sau
îmbătrîniţi se găsesc deseori patru pînă la cinci mii căci, cu
cît un stup se apropie de pieire, cu atît numărul trîntorilor
este mai mare. Se poate spune că, în medie, o prisacă for­
mată din zece colonii răspîndeşte în văzduh, la un moment
dat, un popor de zece mii de trîntori din care zece sau cinci­
sprezece cel mult vor avea norocul să desăvîrşească singura
faptă pentru care au fost aduşi pe lume.
În aşteptarea acestui moment, ei sleiesc proviziile cetăţii
şi munca neîntreruptă a cinci sau şase lucrătoare de-abia reu­
şeşte să hrănească trîndăvia lacomă şi nesăţioasă a fiecăruia
dintre aceşti paraziţi, la care numai gura e neobosită. Dar
natura este mereu mărinimoasa, atunci cînd este vorba de
funcţiile şi privilegiile dragostei. Ea nu drămuieşte cu zgîr-
cenie decît organele şi instrumentele de lucru. Ea este deo-

114
sebit de aspră cu tot ceea ce oamenii au numit virtute. Dim­
potrivă, ea nu este zgîrcită nici cu bucuriile, nici cu harurile
pe care le răspîndeşte în calea îndrăgostiţilor celor puţin
vrednici de luare aminte. Ea strigă din toate părţile : „Uni-
ţi-vă, înmulţiţi-vă, nu există altă lege, nu e altă ţintă decît
dragostea”, — chiar dacă îngînă mai apoi cu vocea pe jumă­
tate : — „Şi, mai apoi, trăiţi, dacă puteţi, acest lucru nu mă
mai priveşte”. În zadar te zbaţi şi vrei altceva dar peste tot
regăseşti aceeaşi morală străină de a noastră. In aceleaşi
fiinţe mici putem vedea zgîrcenia ei nedreaptă şi risipa ei
fără sens. De cînd se naşte şi pînă cînd dispare, eulegătoarea
cea cumpănită trebuie să zboare în depărtări, să străbată
hăţişurile cele mai dese în căutarea mulţimii de flori ce se
ascund. Ea trebuie să descopere în labirintul nectariilor, în
aleile secrete ale anterelor mierea şi polenul ascunse cu grijă.
Totuşi, ochii săi, organele sale de miros, sînt ca
nişte organe de infirm pe lîngă acelea ale trîntorilor. Dacă
aceştia ar fi aproape orbi şi lipsiţi de miros, ei n-ar suferi
deloc şi poate nici n-ar şti-o. Ei nu au nimic de făcut, nici o
pradă de urmărit. Hrana li se aduce de-a gata şi îşi duc viaţa
sorbind mierea chiar de pe faguri, în întunericul stupului.
Dar ei sînt organele iubirii şi darurile cele mai măreţe şi cele
mai inutile sînt aruncate cu amîndouă mîinile în abisul viito­
rului. Unul dintr-o mie va descoperi, odată în viaţă, în înaltul
cerului, prezenţa fecioarei regale. Unul dintr-o mie va tre­
bui să urmărească o clipă în spaţiu, drumul femelei care nu
caută să fugă. E de ajuns. Puterea naturii a deschis pînă la
capăt şi fără frîu comorile sale nemaiauzite. Fiecăruia dintre
iubiţii ei improbabili, din care nouă sute nouăzeci şi nouă
vor fi masacraţi după cîteva zile de la nunta aducătoare de
moarte a celui singur ales, natura i-a dăruit treisprezece mii
de ochi de fiecare parte a capului, pe cînd lucrătoarei neobo­
site nu i-a dat decît şase mii. Ea a împodobit antenele lor,
după socotelile lui CHESHIRE, cu treizeci şi şapte de mii opt-
sute cavităţi olfactive, pe cînd lucrătoarea nu are decît cinci
mii. Iată o pildă de disproporţie care se observă aproape peste
tot între darurile pe care ea le hărăzeşte dragostei şi acelea
pe care le dă cu zgîrcenie muncii, între favoarea pe care ea
o răspîndeşte asupra aceleia care dă viaţă dintr-o plăcere şi
indiferenţa cu care uită pe cei ce se zbat cu răbdare în greul
existenţei. Acela care ar dori să înfăţişeze cu adevărat carac-

115
terul naturii, după trăsăturile cu care ea ni se înfăţişează, ar
produce o impresie extraordinară, care nu ar avea nici o legă­
tură cu idealul nostru care trebuie totuşi să izvorască tot de
la ea. Dar omul cunoaşte prea puţine lucruri ca să poată
zugrăvi acest portret în care el n-ar putea pune decît o mare
pată de umbră din care străbat două sau trei puncte de o
lumină îndoielnică.

III

Îmi închipui că sînt foarte puţini la număr aceia care au

pătruns secretul nunţii reginei-albină, care se cunună în
strălucitoarele ţinuturi fără de sfîrşit ale unui cer albastru.
Dar e cu putinţă să surprindem plecarea nehotărîtă a logod­
nicei ca şi reîntoarcerea ucigaşă a soţiei.
În ciuda nerăbdării ce o stăpîneşte, ea îşi alege ziua şi
ceasul aşteptînd în umbra porţilor ca o dimineaţă minunată
să-şi desfăşoare strălucirea peste hotarele albastre ale ţinu­
tului de nuntă. Ea îşi alege clipa cînd un pic de rouă învă­
luie ca o amintire frunzele şi florile, cînd ultima adiere ră­
coroasă a zorilor ce se sting luptă cu fierbinţeala zilei, aidoma
unei fecioare goale în braţele unui războinic uriaş, cînd tran­
dafirii şi liniştea amiezii ce se apropie mai lasă încă, pe ici
pe colo, să răzbată parfumul violetelor de dimineaţă sau
vreun strigăt diafan al aurorei.
Ea apare atunci în pragul stupului în mijlocul indiferen­
ţei culegătoarelor care îşi văd de treburile lor sau iese înso­
ţită de lucrătoare agitate, după cum ea mai lasă în stup surori
sau că nu mai este nimeni care să o înlocuiască. Ea îşi ia zbo­
rul de-a-ndaratelea, se reîntoarce de două-trei ori pe pragul
de unde şi-a luat zborul şi, cînd şi-a întipărit bine înfăţişarea
şi împrejurimile regatului său pe care ea nu l-a văzut nici­
odată pe dinafară, porneşte ca o săgeată în înaltul cerului.
Ea se avîntă astfel la mari înălţimi şi într-un ţinut de lu­
mină unde nu se încumetă niciodată celelalte albine în
viaţa lor. În depărtare, în jurul florilor, unde bîjbîie alene,
trîntorii au şi zărit-o şi i-au respirat parfumul magnetic, care
se răspîndeşte treptat în jurul lor pînă la prisăcile vecine.

116
Deîndată hoardele se adună şi se lansează în urmărirea ei pe
marea de bucurie ale cărei hotare transparente se pun în miş­
care. Regina, îmbătată de aripile sale şi ascultînd de minunata
lege a speciei care-i alege iubitul şi vrea ca cel mai puternic
s-o îmbrăţişeze singur în singurătatea nemărginitului, urcă
mereu şi aerul străveziu al dimineţii pătrunde adînc pentru
prima oară în stigmatele pîntecului şi cîntă ca sîngele cerului
în miile de fulgi minusculi lipiţi de cei doi saci traheeni care
ocupă jumătatea corpului său şi care se hrănesc din adierea
văzduhului. Ea continuă să urce mereu. Ea trebuie să ajungă
într-un ţinut pustiu unde nu mai sînt păsări care le-ar putea
tulbura misterul. Ea nu încetează să urce, pe cînd ceata inegală
a urmăritorilor se micşorează şi se împrăştie tot mai
mult. Cei slabi, infirmii, bătrînii, nepoftiţii, cei prost hrăniţi
din cetăţile fără vlagă sau nevoiaşe renunţă să o mai urmă­
rească şi dispar în gol. In opalul nemărginit, nu mai rămîne
decît un mic grup neobosit. Ea cere o ultimă sforţare aripilor
sale şi iată că alesul forţelor necunoscute o ajunge, o prinde
în braţe, o fecundează şi, dusă de un dublu elan, spirala
ascendentă a zborului lor înlănţuit tremură o clipă în delirul
pătimaş al dragostei.

IV

Mai toate fiinţele au simţămîntul nedesluşit că o întîm­

plare foarte precară, un fel de pînză străvezie desparte
moartea de dragoste şi că rînduiala profundă a naturii vrea
ca să mori chiar în clipa în care dai viaţa. Poate că această
teamă moştenită dă atîta însemnătate iubirii. Aici, cel puţin,
se realizează, în simplicitatea sa primitivă, această idee a cărei
amintire pluteşte încă asupra îmbrăţişării oamenilor. De în­
dată ce unirea s-a săvîrşit, pântecul trîntorelui se întredes-
chide, organul său se desprinde trăgînd după el toate mă­
runtaiele, aripile se destind şi, ca trăznit de înfrigurările nun­
ţii, corpul golit se învîrte şi cade în abis.
Acelaşi gînd, care uneori în partenogeneză jertfea vii­
torul stupului pentru reproducerea neobişnuită a trîntorilor,
sacrifică aici pe trîntori pentru viitorul stupului.

117
 Această rînduială nu încetează să ne mire; cu cît în­
cercăm s-a pătrundem mai mult, cu atît certitudinile noastre
se micşorează şi DARWIN, de exemplu, pentru a vorbi de acela
care a căutat s-o pătrundă cu mai multă pasiune şi iscusinţă
mai mult decît oricare altul, DARWIN, fără să o mărturisească
prea mult, îşi cam pierde răbdarea, la fiece pas şi dă înapoi
în faţa neprevăzutului şi a nepătrunsului. Priviţi-1, dacă vreţi,
şi vedeţi spectacolul nobil dar deosebit de umilitor al geniu­
lui omenesc în luptă cu puterea nepătrunsă, priviţi-1 cum se
sileşte să lămurească legile bizare, legile misterioase şi fără
legătură ale sterilităţii şi ale fecundării hibrizilor sau acelea
ale variabilităţii caracterelor specifice şi generice. De abia
a reuşit să stabilească un principiu şi îndată excepţii fără
număr îl copleşesc şi imediat bietul principiu copleşit este
fericit să se poată adăposti într-un ungher şi să poată păstra,
cu numele de excepţie, o urmă de existenţă.
Aceasta se datoreşte faptului că în starea hibridă, în varia-
bilitate (în special în schimbările simultane numite corelaţie
de creştere) în instinct, în procedeele luptei pentru existenţă,
în selecţie, în succesiunea geologică şi în distribuţia geogra­
fică a fiinţelor organiazte, în afinităţile reciproce, ca peste
tot, de altfel, gîndul naturii este chiţibuşar şi neglijent, econom
şi risipitor, prevăzător şi indiferent, schimbător şi de nezdrun­
cinat, frământat şi nemişcat, unic şi greu de numit, măreţ
şi josnic în acelaşi moment şi în acelaşi fenomen. Pe cînd
avea în faţa ei cîmpul nesfîrşit şi neumblat al simplicităţii,
ea îl populează cu mici greşeli, cu mici legi contradictorii,
cu mici probleme grele care se pierd în noianul existenţei ca
nişte turme oarbe. Este adevărat că toate aceste lucruri se
răsfrîng în ochiul nostru, care nu reflectă decît o realitate
corespunzătoare dimensiunii şi nevoilor noastre şi nimic nu
ne dă dreptul să credem că natura pierde din vedere cauzele
şi rezultatele rătăcite.
În orice caz, rareori, ea le permite să meargă prea departe,
să se apropie de ţinuturi ilogice sau periculoase. Ea dispune
de două puteri care nu se înşeală niciodată şi, cînd fenomenele
întrec anumite limite, ea face semn vieţii sau morţii, care vin
să restabilească ordinea şi să îndrepte drumul cu nepăsare.

118
 V

Ea ne scapă din toate părţile, ea nesocoteşte cea mai mare

parte a legilor noastre şi sfărîmă toate măsurile eu care
ne-am obişnuit. La dreapta noastră, ea este cu mult sub
gîndirea noastră dar, iată că la stingă, ea o domină deodată
ca un munte. În orice clipă se pare că ea se înşeală la fel
de bine în lumea primelor ei încercări cît şi în aceea a celor
de pe urmă, vream să spun în lumea omului. Ea pecetluieşte
aici instinctul masei necunoscute, nedreptatea nesimţitoare
a numărului, înfrîngerea inteligenţei şi a virtuţii, morala fără
înălţime care călăuzeşte marele puhoi al speciei şi care este
vădit inferioară moralei pe care o poate concepe şi dori spiri­
tul ce se contopeşte micului val mai limpede ce urcă în susul
fluviului. Cu toate acestea, spiritul acesta nu are dreptate cînd
se întreabă astăzi dacă nu-i de datoria sa să caute tot adevărul,
în consecinţă şi adevărurile morale, la fel ca şi pe celelalte, în
acest haos mai degrabă decît în sine însuşi, unde i se înfăţi­
şează atît de limpezi şi hotărîte ?
El nu se gîndeşte să tăgăduiască raţiunea şi virtutea idea­
lului său consacrat de atîţea eroi şi de înţelepţi, dar uneori
îşi spune că, poate, acest ideal s-a format destul de departe de
masa enormă a cărei frumuseţe nedesluşită pretinde că o re­
prezintă. Cu drept cuvînt el a putut să se teamă pînă acum
că silindu-se să împace morala sa cu aceea a naturii, să nu fi
nimicit ceea ce i se părea a fi capodopera însăşi a acestei na­
turi. Dar acum, cînd cunoaşte natura puţin mai bine şi cînd
unele răspunsuri nelămurite încă, dar de o importanţă neaştep­
tată, l-au lăsat să întrezărească un plan şi o inteligenţă mai
uimitoare decît tot ce-şi putea închipui, închizându-se în sine
însuşi, îi este mai puţin teamă şi, de asemenea, nu mai are nici
imperios nevoie de a se refugia în umbra virtuţii şi a motive­
lor sale particulare. El crede că ceea ce este atît de mare nu ne
poate îmbia să-i diminuăm măreţia. El ar dori să ştie dacă
nu a venit momentul de a-şi supune principiile, certitudinile
şi visele unei cercetări mai atente.
O spun din nou, el nu se gîndeşte să-şi părăsească idealul
său omenesc. Ceea ce pare la prima vedere că e făcut să te
depărteze de acest ideal te învaţă numaidecît să te întorci la
el. Natura nu ar putea să dea sfaturi rele unui spirit căruia

119
 orice adevăr, care nu este cel puţin tot aşa de important ca
adevărul propriei sale dorinţe, nu-i pare atît de important
pentru a fi în adevăr vrednic de marele plan pe care se si­
leşte să-l cuprindă. Nimic nu-şi schimbă locul în viaţa lui,
decît pentru a evolua odată cu el şi încă mult timp îşi va
spune că evoluează cînd, în fond, se apropie de vechea imagine
a binelui. Dar, în gîndul său, totul se schimbă ou o libertate
mai mare şi, în contemplarea sa pasionată, el poate coborî
nepedepsit pînă la a îndrăgi oa pe nişte virtuţi contradicţiile
cele mai crude şi cele mai imorale ale vieţii, căci el are pre­
simţirea că, una după alta, o mulţime de văi conduc la limanul
dorit. Această contemplare, această dragoste nu-l opresc ca,
pornit în căutarea adevărului şi chiar atunci cînd străduin­
ţele sale îl duc tocmai la ceea ce nu dorea, să nu-şi rîndu-
iască purtarea după adevărul omenesc cel mai frumos şi să
păşească într-o stare de provizorat excesiv. Tot ceea ce spo­
reşte virtutea binefăcătoare intră fără zăbavă în viaţa s a ;
tot ce ar micşora-o rămîne în rezervă, la fel ca acele săruri
insolubile ce nu se topesc decît în momentul experienţei hotă­
rîtoare. Bl poate accepta un adevăr (inferior, dar, pentru a
lucra după cum îi dictează acest adevăr, el va aştepta — timp
de secole, dacă e nevoie — să desluşească legătura ce există
între acest adevăr şi adevărurile celelalte, destul de nepătruns
pentru a putea crede în cele din urmă că adevărul cel nou
le covîrşeşte şi le întrece pe toate celelalte.
Pe scurt, el desparte ordinea morală de ordinea intelec­
tuală şi nu admite în cea dintîi ceea ce este mai mare şi
mai frumos ca altădată. Şi, dacă este vinovat că separă aceste
două ordini, cum se întîmplă adesea în viaţă, pentru a lucra
mai puţin bine decît s-ar crede ; a vedea tot ceea ce e mai
rău şi a urma calea binelui, a pune fapta mai presus de gînd,
aceasta este mereu cuminte şi de folos, căci experienţa ome­
nească ne îngăduie să nădăjduim tot mai mult de la o zi la
alta, încît şi gîndirea cea mai înaltă ce o putem atinge va mai
fi timp îndelungat mai prejos de tainicul adevăr pe care-l
căutăm neostoiţi. Ceva mai mult, dacă nimic nu ar fi adevărat
din tot ceea ce am spus mai înainte, tot i-ar mai rămîne un
motiv simplu şi firesc pentru a nu-şi părăsi încă idealul ome­
nesc. Cu cît el dă mai multă putere legilor care par să pro­
povăduiască pilda egoismului, a nedreptăţii şi a cruzimii, cu
atît, în acelaşi timp, el dă putere şi altor legi care îndeamnă

120
la generozitate, la milă, la dreptate, căci din clipa în care în­
cep să se potrivească şi să se împace mai metodic părţile
ce le-a rînduit universului şi sie însuşi, el găseşte că aceste
din urmă legi au o potrivire tot aşa de adîncă cu firea ca şi
cele dintîi, deoarece ele sînt înscrise la fel de adînc în el pe
cît sînt şi celelalte în tot ceea ce-i înconjoară.

VI

Dar să ne reîntoarcem la tragica nuntă a reginei. In exem­

plul de care ne ocupăm, natura vrea, prin urmare, în
scopul împerecherii încrucişate, ca împerecherea trîntorelui cu
regina-albină să nu fie posibilă decît în văzduh. Dar dorinţele
sale se împletesc ca o reţea şi legile sale cele mai de preţ vor
trece prin sita altor legi care, după o clipă, la rîndul lor, se
vor opune celor dintîi.
După ce a populat acelaşi cer cu pericole fără număr,
cu vînturi reci, cu curenţi, cu furtuni, cu păsări, cu insecte,
cu picături de apă care ascultă şi ele de legi de neînvins,
trebuia ca natura să ia măsurile cuvenite pentru ca această îm­
perechere să dureze cît mai puţin. Şi aşa şi este, datorită mor­
ţii fulgerătoare a bărbatului. O singură îmbrăţişare este deajuns
şi urmarea acestei nunţi se săvîrşeşte în chiar pîntecele soţiei.
Din înălţimile azurii regina coboară spre stup trăgînd
după ea, ca nişte flamuri, măruntaiele desfăşurate ale iubi­
tului. Unii apidologi pretind că lucrătoarele arată o mare bucu­
rie în momentul acestei reîntoarceri atît de bogată în făgă­
duinţe. BUCHNER, printre alţii, îi face chiar un tablou amă­
nunţit. Am pîndit şi eu de nenumărate ori aceste reîntoarceri
nupţiale şi mărturisesc că nu am văzut niciodată vreo frămînta-
re neobişnuită, afară numai cînd era vorba de o tînără regină
ce părăsise stupul în fruntea unui roi şi care reprezenta sin­
gura speranţă a unei cetăţi de curînd întemeiate şi încă pustie.
Atunci toate lucrătoarele sînt îngrozite şi se năpustesc să o
întîmpine. Dar, de obicei, şi cu toate că primejdia ce ame­
ninţă viitorul cetăţii este adesea destul de mare, se pare că
ele o uită. Ele au prevăzut totul pînă în clipa în care au

121
 îngăduit nimicirea reginelor rivale. Dar, odată ajunse aici,
instinctul lor pare că se opreşte ; iar prudenţa lor încetează
să le mai călăuzească. Ele par aproape cu totul nepăsătoare.
Ele îşi ridică frunţile, recunosc poate mărturia ucigaşă a
împreunării, dar, neîncrezătoare încă, nu-şi arată bucuria la
care ne aşteptam. Rezervate şi domoale în faţa iluziei, înainte
de a-şi da drumul bucuriei, ele aşteaptă, parcă, şi alte dovezi.
E o greşeală să le faci logice cu orice preţ şi să împrumuţi
sentimentele noastre unor fiinţe atît de mici şi atît de de­
osebite de firea noastră. Cu albinele, la fel ca şi cu toate
animalele care poartă în ele o imagine a inteligenţei noastre,
se ajunge rareori la rezultate atît de precise ca acelea des­
crise în cărţile noastre. Prea multe împrejurări ne rămîn ne­
cunoscute. De ce oare să le înfăţişăm mai desăvîrşite decît
sînt în realitate, punînd pe seama lor ceea ce nu au ? Dacă
unii cred că albinele ar fi mai interesante dacă ar fi aidoma
nouă, înseamnă că ei nu au încă o idee precisă de ceea ce
trebuie să trezească interesul unei minţi sincere. Scopul ob­
servatorului nu este de a uimi, ci de a înţelege şi este tot aşa
de interesant să notezi pur şi simplu defectele unei inteli­
genţe şi toate semnele unui regim cerebral care se deosebeşte
de al nostru, decît de a povesti lucruri năstruşnice.
Cu toate acestea, nepăsarea nu le stăpîneşte pe toate şi
atunci cînd regina care gîfîie ajunge în pragul urdinişului, se
formează numaidecît cîteva grupuri care o însoţesc pe sub
bolţi unde, soarele, erou al tuturor sărbătorilor stupului, pă­
trunde cu mici paşi sfioşi, scăldînd în umbră şi lumină zidu­
rile de ceară şi perdelele de miere. De altfel, tînără soţie nu
e mai tulburată decît poporul ei căci, în mintea sa mărginită
de regină practică şi barbară, nu e prea mult loc pentru
emoţii numeroase. Ea nu are decît o singură grijă, pe aceea
de a scăpa cît mai repede de amintirile supărătoare ale soţului
care îi îngreunează mişcările. Se aşează în pragul stupului şi
smulge cu grijă măruntaiele inutile, pe care lucrătoarele le
culeg după aceea pentru a le duce mai departe ; căci bărbatul
i-a dat tot ceea ce avea şi mult mai mult decît trebuia. In
spermatecă ea nu păstrează decît lichidul seminal în care
înoată milioane de germeni care, pînă în ultima sa zi, vor
veni unul după altul, odată cu trecerea ouălelor, să desăvîr-
şească, la adăpostul trupului ei, tainica împreunare a ele­
mentului bărbătesc şi femeiesc din care se vor naşte lucră-

122
toarele. Printr-un schimb ciudat, din ea izvorăşte partea băr­
bătească şi din bărbat principiul femeiesc. Două zile după
nuntă ea începe să depună primele ouă şi, numaidecît, tot
poporul o înconjoară cu cea mai mare grijă. Din acest mo­
ment, înzestrată cu amîndouă sexele, purtînd în ea un bărbat
fără sfîrşit, ea îşi începe adevărata viaţă, nu mai părăseşte
stupul, nu mai vede lumina soarelui decît atunci cînd va
însoţi vreun roi şi rodnicia ei nu se opreşte decît odată cu
apropierea morţii.

VII

Iată, fără îndoială, o nuntă fantastică, cea mai feerică şi

cea mai tragică pe care ne-am putea-o închipui, înflăcă­
rată de avîntul unei dorinţi mai presus decît viaţa, o nuntă
fulgerătoare şi fără sfîrşit, unică şi minunată, singuratică şi
infinită. Iată beţii minunate unde moartea, apărînd în ceea ce
este mai limpede şi mai frumos în jurul acestei sfere : spaţiul
virginal şi fără de hotar, — fixează în sfinţenia măreaţă a
înaltului cerului clipa de fericire, purifică în lumina imacu­
lată acea mică parte adumbrită ce însoţeşte mereu dragostea,
face de neuitat îmbrăţişarea şi, mulţumindu-se de data aceasta
cu un tribut modest, cu mîinile sale, ca nişte mîini de mamă,
are grijă ea însăşi să introducă şi să unească pentru un luna
şi nedespărţit viitor, într-un singur trup, două vieţi mici şi
plăpînde.
Adevărul profund este lipsit de această poezie, el are
o altă poezie pe care noi sîntem mai puţin în stare să o în­
ţelegem, dar într-un tîrziu o vom înţelege şi iubi. Natura n-a
avut de gînd să le pregătească acestor doi „atomi în minia­
tură”, cum i-ar numi PASCAL, o nuntă strălucitoare, o clipă
perfectă de iubire. Ea n-a avut în vedere, aşa cum am mai
spus-o, decît îmbunătăţirea speciei prin împerecherea încruci­
şată. Pentru a fi sigură de reuşită, ea a aşezat organul bărba­
tului într-o poziţie atît de specială, încît i-ar fi cu neputinţă
să se slujească de el decît în spaţiu. Trebuie, mai întîi, ca
printr-un zbor prelungit să-şi dilate cei doi mari saci tra-
heieni. Aceste enorme băşici ce se umplu cu aer, apasă atunci
abdomenul şi îngăduie organului să iasă. Acesta este tot se-

123
creţul fiziologic, destul de vulgar, vor spune unii, aproape
supărător, vor afirma alţii, al minunatului zbor de dragoste,
al goanei pîine de farmec din această nuntă de basm.

VIII

„Şi noi, se întreabă un poet, va trebui să ne bucurăm

mereu de tot ceea ce este dincolo de adevăr ?”.
Da, oricînd, în orice clipă, în orice lucru, să ne mulţumim
nu cu ceea ce e dincolo de adevăr, ceeace e cu neputinţă,
pentru că nu ştim unde e adevărul, ci cu ceea ce este dincolo
de adevărurile mărunte pe care le întrezărim. Dacă vreo în­
tîmplare, vreo amintire, vreo iluzie sau vreo dorinţă vie,
într-un cuvînt vreun motiv oarecare face ca un obiect să ni
se pară mai frumos decît îl văd alţii, să începem a-l îndrăgi.
Dar poate că el să nu fie decît o greşeală : dar greşeala nu
împiedică de loc ca momentul în care acel lucru ne apare mai
frumos să fie chiar momentul în care am putea avea cea
mai mare şansă să-i descoperim adevărul. Frumuseţea ce i-o
atribuim ne îndreaptă atenţia asupra frumuseţii şi măreţiei
sale reale, care nu sînt deloc uşor de descoperit şi care se
găsesc în legăturile pe care orice lucru le are cu legile, cu
forţele generale şi veşnice. Darul de a ne minuna, ce a izvorît
odată cu iluzia, nu se va pierde, chiar dacă adevărul se va
ivi mai curînd sau mai tîrziu. Omenirea primeşte cu cuvinte,
cu sentimente, cu căldura răspîndită de vechile frumuseţi în­
chipuite acele adevăruri care, poate, nu s-ar fi ivit şi n-ar
fi găsit un mijloc mai prielnic, dacă aceste iluzii jertfite n-ar
fi sălăşluit şi încălzit mai întîi inima şi gîndul în care ade­
vărurile vor coborî. Fericiţi ochii care n-au nevoie de nici
o iluzie pentru a vedea cît de măreaţă este această privelişte !
Pentru ceilalţi, iluzia e aceea care îi învaţă să privească, să
se mire şi să se bucure. Şi, oricît de sus ar privi, nu vor reuşi
niciodată să-şi ridice privirile prea sus. De îndată ce te apro­
pii de adevăr, adevărul se înalţă ; numai admirîndu-1, îl poţi
înţelege. Şi, oricît de înalte ar fi ţinuturile în care s-ar desfăta,
ei nu vor ajunge niciodată în acele ţinuturi eterate şi nici
nu se vor ridica deasupra adevărului necunoscut şi veşnic ce
pluteşte deasupra oricărui lucru ca o frumuseţe nevăzută.

124
 IX

Ni s-ar putea spune, oare, că ne lăsăm seduşi de min­

ciună, de o poezie voluntară şi ireală şi că, în lipsă de
altceva mai bun, nu găsim bucurie decît în ele ? Ni s-ar putea
spune că, în exemplul pe care-l avem în faţa noastră, — lucru
mic în sine, dar asupra căruia ne oprim atenţia pentru că în­
făţişează alte mii, precum şi toată atitudinea noastră faţă de
feluritele ordine de adevăruri — putem spune că în acest
exemplu vom trece cu vederea explicaţia fiziologică pentru
a nu ne opri şi a nu gusta decît emoţia acestui zbor de nuntă
care, oricare i-ar fi cauza, rămîne unul din cele mai pline
de poezie ale acestei puteri deopotrivă de desinteresată şi
irezistibilă de care ascultă toate fiinţele vii şi pe care o numim
iubire ? Nimic nu ar fi mai copilăresc, nimic nu ar fi mai
imposibil datorită minunatelor obiceiuri dobîndite astăzi de
către toate spiritele de bună credinţă.
Acest lucru mărunt, al ieşirii organului bărbătesc, care
nu se poate întîmplă decît în urma umflării sacilor traheieni,
îl acceptăm, deoarece este un lucru de netăgăduit. Dar,
dacă ne mulţumim numai cu acest lucru, dacă nu observăm
mai atent, dacă conchidem că orice gînd care merge prea
departe sau se ridică prea sus cade neapărat în greşeală şi
că adevărul se găseşte mereu în amănuntul material, dacă nu
căutăm peste tot, în îndoielile noastre, adesea mai serioase
decît acelea pe care mica noastră explicaţie ne-a obligat să
o părăsim, de exemplu în straniul mister al împerecherii încru­
cişate, în perpetuarea speciei şi a vieţii, în rînduiala naturii,
dacă nu căutăm acolo o urmare a acestei explicaţii, o conti­
nuare a frumuseţii şi măreţiei în necunoscut, îndrăznesc să
afirm că existenţa noastră s-ar scurge pe un drum mult mai
depărtat de adevăr decît existenţa acelora care perseverează
orbeşte în interpretarea poetică şi foarte imaginară a acestei
nunţi fermecătoare. Neîndoielnic, ei se înşeală asupra formei
sau nuanţei adevărului, dar se înşeală mult mai puţin decît
aceia care îşi închipuie că deţin adevărul în întregime, căci
ei trăiesc sub impresia şi în atmosfera lui. Ei sînt pregătiţi
să-l primească, au în sufletul lor un loc mai primitor şi,
chiar dacă nu-l văd, îşi îndreaptă cel puţin privirea spre locul

125
plin de frumuseţe şi de măreţie în care e bine să creadă că
se găseşte adevărul.
Noi oamenii nu cunoaştem ţelul naturii care ne apare
nouă ca un adevăr ce stăpîneşte pe toate celelalte. Dar, chiar
de dragul acestui adevăr, pentru a păstra în sufletul nostru
dragostea de a-l căuta, e necesar să-l credem impunător. Şi,
dacă într-o bună zi am mărturisi că ne-am avîntat pe un
drum greşit care este mic şi nu duce nicăieri, noi vom fi
descoperit micimea lui tot mulţumită avîntului pe care ni-1
dăduse închipuita lui măreţie, şi această micime, cînd va fi
mai presus de îndoială, ne va povăţui ce avem de făcut. In
aşteptarea acestei clipe, nu greşim prea mult, continuînd să
căutăm adevărul şi să punem în mişcare tot ceea ce inima
şi mintea noastră au mai puternic şi mai îndrăzneţ. Şi, cînd
ultimul cuvînt al acestor străduinţe ar fi de plîns, tot nu va
fi puţin lucru de a fi smuls vălul ce acoperă micimea sau
zădărnicia scopului naturii.

„Nu cunoaştem însă nici un adevăr, îmi spunea într-o zi

unul din marii fiziologi ai timpurilor noastre în timp ce ne
plimbam împreună la ţară, nu cunoaştem încă nici un adevăr,
ci peste tot plutesc trei aparenţe ale adevărului. Fiecare
alege sau, mai degrabă, suportă alegerea făcută şi această
alegere, pe care o suportă sau pe care o face adesea fără
să se gîndească şi de care se ţine, determină forma şi purta­
rea a tot ceea ce primeşte. Prietenul pe care-l întîlnim, fe­
meia care ne primeşte cu surîsul pe buze, dragostea ce ne
deschide inimile, moartea sau tristeţea care ni le închid, cerul
acesta de septembrie ce ne încîntă, această grădină superbă
şi fermecătoare, unde vedem ca în Psyche de CORNEILLE
„leagăne de verdeaţă sprijinite de statui aurite”, turma care
paşte şi păstorul care doarme, casele din marginea satului,
oceanul dintre arbori, totul se micşorează şi se înalţă, totul
se înfrumuseţează sau se leapădă de tot înainte de a intra
în noi după micul semn ce i-1 face alegerea noastră. Să
învăţăm să distingem aparenţa. în amurgul unei vieţi în care
am tot căutat adevărul cel mai mărunt şi cauza fizică, încep

126
să îndrăgesc nu ceea ce mă îndepărtează de ele, ci, din
contră, ceea ce le precede şi, mai ales, ceea ce le întrece
întrucâtva.
Poposisem pe înălţimile unui tăpşan din ţinutul Caux,
în Normandia, care este mlădioasă ca un parc englezesc, dar
un parc natural şi nesfîrşit. Aici se găseşte unul din rarele
locuri de pe pămînt unde cîmpia ţi se înfăţişează curată, de
un verde imaculat. Ceva mai spre miazănoapte o ameninţă
frigul; iar spre miazăzi soarele o oboseşte şi o ofileşte. La
capătul unei cîmpii ce se întindea pînă la mare, nişte săteni
înălţau o căpiţă.
Priveşte-i, îmi spune el : văzuţi de aici sînt frumoşi. Ei
ridică acest lucru atît de simplu şi atît de important care
este prin excelenţă monumentul fericit şi aproape neschim­
bat al vieţii omeneşti care se statorniceşte : o căpiţă cu spice
de grîu. Depărtarea, adierea serii fac din strigătele lor de
bucurie un fel de cîntec fără cuvinte ce răspunde parcă
sfintei cîntări a frunzelor ce se îngînă deasupra capetelor
noastre. Deasupra lor cerul este minunat, ca şi cum nişte
duhuri binevoitoare, înarmate cu crengi de foc, ar fi gonit
toată lumina dinspre căpiţă pentru a le lumina mai mult
timp munca. Şi urma acestor crengi de foc a rămas întipărită
în azur. Priviţi şi bisericuţa modestă care îi domină şi-i are
în pază, colo pe costişte, printre teii frumos rotunjiţi în ver­
deaţa ţintirimului prea bine cunoscut ce priveşte spre ocea­
nul natal. Muncind, ei îşi înalţă plini de armonie monu­
mentul lor de viaţă sub monumentele morţilor lor, care au
făcut odată aceleaşi gesturi şi nu sînt absenţi.
Cuprinde totul cu privirea : nici un amănunt nu este
prea izbitor, prea caracteristic, aşa cum am descoperi în An­
glia, în Provenţa sau în Olanda. Aici este tabloul larg şi
destul de banal pentru a fi simbolic, al unei vieţi tihnite şi
fericite. Iată, deci, ritmul vieţii omeneşti în mişcările folo­
sitoare. Priveşte omul ce mînă caii, priveşte tot corpul ace­
luia care ia snopul în furcă, femeile aplecate pe arie şi copiii
care se joacă. . . Ei nu-au mişcat nici o piatră, n-au răsturnat
nici un bulgăre de pămînt pentru a înfrumuseţa peisajul ;
ei nu fac nici un pas, nu sădesc nici un pom, nu seamănă
nici o floare care să nu fie de folos. Toată această privelişte
nu este decît rezultatul fără de voie al străduinţei omului
pentru a trăi o clipă în natură ; şi, cu toate acestea, aceia

127
dintre noi care nu au altă grijă decît de a-şi închipui sau
a crea spectacole unde domneşte pacea, desfătarea sau adînca
cugetare, n-au găsit altceva mai desăvîrşit şi vin direct să
picteze sau să descrie acest spectacol cînd vor să ne înfăţi­
şeze frumuseţea sau fericirea. Iată prima aparenţă pe care
unii o numesc adevăr”.

XI

„Să ne apropiem dar ! Auzi oare cîntecul care răspundea

atît de bine frunzişul arborilor ? El e făcut din cuvinte
grele şi din insulte ; şi rîsul nu se stîrneşte decît atunci cînd
un bărbat sau o femeie spune vorbe deochiate sau toţi rîd
de cel mai slab, care nu-şi poate ridica povara, de cel şchiop
pe care-l trântesc, de idiotul satului, care este bătaia de joc
a tuturor.
Mă uit la ei de atîta amar de ani. Trăim aici, în Nor-
mandia, unde pămîntul este roditor şi darnic. E aici un belşug
puţin mai mare decît ne-am putea închipui în altă parte
într-o privelişte asemănătoare. De aceea, cea mai mare parte
a bărbaţilor sînt beţivi şi multe femei le împărtăşesc viciul.
O altă otravă, pe care nu simt nevoia să o mai numesc,
le macină de asemenea neamul. Din cauza ei şi a alcoolului
au fost aduşi pe lume aceşti copii pe care-i vedeţi în jur :
piticul, cel plin de bube, acest picioare-strîmbe, cel de colo,
cu buză de iepure sau celălalt cu capul mare cît un dovleac.
Toţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni au păcatele obişnuite
ale ţăranului. Sînt brutali, prefăcuţi, mincinoşi, hrăpăreţi,
bîrfitori, bănuitori, invidioşi, gata să cîştige necinstit, să te
acopere de josnicii, să-l preamărească pe cel mai tare. Nevoia
îi adună la un loc şi îi sileşte să se ajute unul pe altul, dar
gîndul ascuns al fiecăruia este a-şi face cît mai mult rău
unul altuia, de îndată ce pot să o facă fără a păţi ceva. Ne­
norocirea altuia este singura plăcere serioasă din tot satul.
Un mare nenoroc este mult timp izvorul ascuns al unor des­
fătări viclene. Ei se pîndesc, se pizmuiesc, se dispreţuiesc,
se urăsc. Cît timp sînt săraci, ei nutresc împotriva asprimii şi
zgîrceniei stăpînilor lor o ură mocnită şi ameninţătoare, iar

128
dacă, la rîndul lor, devin stăpîni, profită de experienţa lor de
slugi pentru a întrece asprimea şi zgîrcenia de care au
suferit.
„Aş putea să vă arăt în amănunţime meschinăriile, vi­
cleniile, cruzimile, nedreptăţile, pizmele care însufleţesc a-
ceastă muncă scăldată de pace şi lumină. Să nu credeţi că
priveliştea acestui cer minunat, a mării oare întinde dincolo
de biserică un alt cer mai fermecător, ce învăluie pămîntul
ca o uriaşă oglindă din care se revarsă înţelepciune şi bună­
tate să nu credeţi că toate acestea îi schimbă sau îi înalţă.
Ei nu l-au privit niciodată. Nimic nu-i frămîntă sau nu le
călăuzeşte gîndurile, afară de trei sau patru temeri precise :
frica de foame, frica de putere, de gura lumii şi de lege şi,
în ceasul de pe urmă, groaza iadului. Pentru a-i cunoaşte ca
lumea, ar trebui să-i iei unul cîte unul. Priviţi-1 pe zăplanul
acesta din stînga, cu privirea jovială, care aruncă snopi atît
de frumoşi. Vara trecută prietenii i-au rupt mîna dreaptă
într-o încăierare la circiumă. I-am pus osul la loc, iar frac­
tura era grea şi complicată. L-am îngrijit mult timp, i-am
dat cu ce să trăiască aşteptînd clipa în care va putea să
muncească. Mă vizita în fiecare zi. A profitat de bunătatea
mea pentru a răspîndi în tot satul zvonul că m-a văzut în
braţele cumnatei mele şi că mama mea era o beţivă. Nu
este răutăcios şi nu mă urăşte ; din contră, priviţi-1, faţa i
se înseninează cu un zîmbet sincer cînd mă vede. Nici ura
socială nu-l împingea să facă aceasta. Ţăranul nu urăşte pe
cel bogat ; el respectă prea mult bogăţia. Dar eu cred că cel
care mînuieşte atît de bine furca nu înţelegea deloc de ce
îl îngrijeam fără să-i cer ceva. Bănuieşte că la mijloc este
vreun tertip şi nu vrea să se lase înşelat. El nu credea că
minte împrăştiindu-şi zvonurile, ci urma îndemnurile obi­
ceiului împămîntenit. Respecta fără să ştie, pentru a spune
astfel, dorinţa atotputernică a răutăţii generale. Dar de ce
să merg mai departe cu tablolul bine cunoscut tuturor ace­
lora care au trăit cîţiva ani la ţară. Iată a doua aparenţă, pe
care cei mai mulţi o numesc adevăr. Este adevărul vieţii
necesare. Este sigur că el se bazează pe faptele cele mai pre­
cise, pe singurele fapte pe care orice om le poate observa şi
pătrunde”.

9 - o. 263 129
 XII

„Să ne aşezăm pe aceşti snopi, continuă el, şi să mai

privim. Să nu neglijăm nici unul din micile lucruri care
formează realitatea de care v-am vorbit. Să le lăsăm să se
îndepărteze de la sine în văzduh. Ele ocupă primul plan, dar
trebuie să recunoaştem că, în dosul lor, se ascunde o forţă
admirabilă care menţine totul laolaltă. Îl menţine ea numai
şi nu-l înalţă ? Aceşti oameni pe care-i vedem nu mai sînt
animalele sălbatice ale lui LA BRUYERE „oare aveau un fel de
voce articulată şi se retrăgeau noaptea în vizuini unde îşi
duceau zilele cu pîine neagră, apă şi rădăcini. . . .”.
Rasa, îmi veţi spune, este mai puţin viguroasă şi mai
puţin sănătoasă, se prea poate ; alcoolul şi celălalt flagel
sînt accidente pe care omenirea trebuie să le învingă, poate
că sînt încercări din care organele noastre, organele nervoase
de exemplu, vor avea de cîştigat, căci, de regulă, vedem că
viaţa are de cîştigat de pe urma nenorocirilor ce le învinge.
Afară de acestea, un lucru mărunt ce poate fi descoperit
mîine va fi de ajuns să le facă nevătămătoare. Prin urmare,
nu acest lucru ne va sili să ne limităm privirea. Aceşti
oameni au gînduri, sentimente cum n-aveau ţăranii lui La
BRUYERE. — „Îmi place mai mult creatura simplă şi goală
decît odioasa corcitură murmurai la rîndu-mi”. — „Dumneata
vorbeşti astfel fiind sub impresia primei aparenţe, aceea a
poeţilor, pe care am văzut-o, continuă e l ; să nu o confun­
dăm cu aceea pe care o cercetăm. Aceste gînduri şi aceste
sentimente sînt mici şi josnice, dacă vreţi, dar, ceea ce este
mic şi josnic, tot e mai bun decît ceea ce nu e. Ei nu se fo­
losesc de loc de ele, decît pentru a-şi face rău şi pentru a
se îndărătnici în mediocritatea lor ; dar acest lucru se întîmplă
deseori şi în natură. De darurile ei nu te foloseşti mai întîi
decît pentru a face rău, pentru a înrăutăţi ceva ceea ce
ea părea că voia să îmbunătăţească ; dar, la urma urmei, din
tot răul iese mereu ceva bun. Şi, apoi, eu nu ţin deloc să
dovedesc progresul ; din locul de unde-1 privim, progresul
este un lucru sau foarte mic sau foarte mare. Să facem con­
diţia umană mai puţin odioasă, mai puţin apăsătoare este
un lucru enorm, este, poate, idealul cel mai nobil ; dar, de-

130
părtîndu-ne o clipă de urmările materiale şi preţuind cu spi­
ritul distanţa dintre omul care deschide calea progresului şi
acela ce ne tîrăşte orbeşte în urma lui, ea nu este aşa de
mare. Printre aceşti tineri neciopliţi, ar căror creier nu este
stăpînit decît de gînduri grosolane, se găsesc mulţi care au
posibilitatea să atingă, în scurt timp, nivelul de înţelegere la
care am ajuns noi doi. Sîntem adesea izbiţi de spaţiul foarte
mic ce desparte neştiinţa acestor oameni, pe care noi o cre­
dem desăvîrşită, de conştiinţa cea mai înaltă ce ne-o putem
închipui.
De altfel din ce este făcută această conştiinţă de care
sîntem atît de mîndri ? Din mult mai multă umbră decît lu­
mină, din mult mai multă neştiinţă decît ştiinţă, din mult
mai multe lucruri despre care ştim că trebuie să renunţăm
a le cunoaşte decît din lucruri pe care le cunoaştem. Cu
toate acestea, conştiinţa reprezintă toată demnitatea noastră,
toată măreţia noastră adevărată şi, probabil, fenomenul cel mai
surprinzător din acestă lume. Ea este aceea ce ne permite
să ţinem fruntea sus în faţa principiului necunoscut şi să-i
spunem : Nu te cunosc, dar e ceva în mine care începe să
te înţeleagă. Mă vei nimici, poate, dar dacă nu o vei face
pentru ca din rămăşiţele mele să zideşti un organism mai
bun ca al meu, te vei arăta mai mic decît mine, iar liniştea
ce va urma morţii neamului meu te va înştiinţa că ai fost
osîndit. Şi, dacă tu nu eşti în stare să te îngrijeşti că vei fi
judecat cu dreptate, ce importanţă mai are taina ta ? Nu
mai ţinem să o aflăm. Ea trebuie să fie stupidă şi hidoasă.
Tu ai produs, din întîmplare o fiinţă pe care nu aveai cali­
tatea să o produci. Cu atît mai bine pentru ea, pentru că ai
distrus-o printr-o întîmplare potrivnică, înainte ca ea să fi
putut măsura limita inconştienţei tale şi este încă şi mai fe­
ricită că nu supravieţuieşte lanţului nesfîrşit al experienţelor
tale îngrozitoare. Ea nu avea ce căuta într-o lume în care
inteligenţa sa nu găsea răsunet în nici o inteligenţă veşnică,
unde năzuinţa ei de mai bine nu putea ajunge la nici un
sfîrşit fericit.
Încă o dată, progresul nu este necesar pentru ca pri­
veliştea să ne pasioneze. E de ajuns enigma şi această enigmă
este tot atît de mare, are o strălucire tot atît de misterioasă
în ţăranii aceştia, cît şi în noi înşine. O găsim peste tot
cînd urmărim viaţa pînă în principiul ei atotputernic. Acestui

131
principiu îi schimbăm numele din veac în veac. Avea odată
nume care erau precise şi mîngîietoare. S-a recunoscut că
aceste mîngîieri şi această precizie erau închipuite. Dar, fie
că îl numim Dumnezeu, Providenţă, Natură, întîmplare, Viaţă,
Destin, taina rămîne aceeaşi şi, tot ceea ce ne-au învăţat mii
de ani de experienţă, nu a fost altceva decît de a-i da un
nume mai cuprinzător, mai apropiat de noi, mai mlădios, mai
prielnic răbdării şi neprevăzutului. Aşa e numele care îl
poartă astăzi; şi, de aceea, el nu a apărut niciodată mai
mare. Iată, dar, una din numeroasele înfăţişări ale celei de a
treia aparenţe, care este, în acelaşi timp, şi „adevărul de pe
urmă”.
 C A R T E A A VI-A

Măcelul Trîntoriior

După fecundarea reginelor, dacă cerul rămîne limpede şi

aerul este cald, dacă polenul şi nectarul se găsesc din belşug pe
flori, lucrătoarele, cu o indulgenţă binevoitoare sau poate pre­
văzătoare peste măsură, mai tolerează cîtva timp prezenţa
supărătoare şi păgubitoare a trîntorilor. Aceştia se comportă
în stup la fel ca şi peţitorii Penelopei în casa lui Ulise. Voioşi
şi fără griji, ei duc o viaţă de iubiţi onorifici, risipitori şi
grosolani : satisfăcuţi, burtoşi, încurcînd circulaţia pe alei, în-
chizînd trecerile, îngreunînd munca, îmbulzindu-se, înghesuiţi,
aiuriţi, plini de importanţă, înfumuraţi, dar fără răutate, dis­
preţuiţi cu inteligenţă şi cu gînduri ascunse, fără să bănuiască
mînia ce creşte ca şi soarta ce-i aşteaptă. Pentru a dormita
în voie, ei aleg locul cel mai cald din casă, se scoală alene
pentru a sorbi direct din celulele deschise mierea cea mai
parfumată, murdărind cu excrementele lor fagurii cei albi pe
care trec. Lucrătoarele, pline de calm, privesc viitorul repa-
rînd în linişte stricăciunile. De la ora prînzului şi pînă la ora
trei, cînd şesul albăstrui al cîmpiei tremură de o dulce obo­
seală sub privirea neînduplecată a soarelui de iulie sau august,
trîntorii îşi fac apariţia în pragul stupului. Ei au o cască
bătută cu uriaşe mărgăritare negre, două panaşe înalte ce se
mişcă mereu, un pieptar de catifea roşcată scăldată de lu­
mină, o haină de cavaler şi o împătrită platoşă, puternică şi
străvezie. Ei fac un zgomot asurzitor, dau la o parte străjerii,
răstoarnă pe cele care aerisesc încăperile, îmbrîncesc lucră­
toarele care se întorc încărcate cu modesta lor pradă. Vă-

133
zîndu-i aşa de preocupaţi, extravaganţi şi fără îngăduinţă, ei
au aerul zeilor indispensabili care ies în dezordine spre o
ţintă importantă, neştiută de cei mulţi. Unul cîte unul se
avîntă în văzduh, glorioşi, plini de încredere şi merg liniştiţi
să se aşeze pe florile învecinate unde adorm pînă ce răcoarea
după amiezii îi trezeşte. Atunci ei se întorc în stup în acelaşi
iureş năvalnic şi, copleşiţi de aceeaşi ţintă măreaţă, se năpus­
tesc spre pivniţele cu miere, cufundîndu-şi capul pînă la umeri
în ciuberele cu miere, umflîndu-se ca nişte amfore pentru a-şi
drege puterile sleite şi se întorc cu paşi greoi pe faguri pen­
tru a se lăsa din nou pradă somnului fără vise şi fără griji
care-i copleşeşte pînă la masa următoare.

II

Dar răbdarea albinelor nu e aşa de mare ca aceea a oa­

menilor. Într-o bună dimineaţă, o poruncă aşteptată face ocolul
stupului şi blîndele lucrătoare se schimbă în judecători şi în
călăi. Nu putem şti de unde vine ; ea vine pe neaşteptate din
nemulţumirea rece şi stăpînită a lucrătoarelor şi, după cum
dictează geniul republicii întregi, ea cuprinde toate inimile.
O parte a poporului renunţă la cules pentru a se consacra
astăzi operei de dreptate. Greoii nevolnici care dorm nepă­
sători în ciorchini pe pereţii plini de miere sînt brusc treziţi
de o armată de fecioare supărate. Ei se deşteaptă tîmpi şi
nesiguri, nu-şi pot crede ochilor şi mirarea lor de-abia răzbate
prin lenea ce-i apasă, la fel cum se petrece cu raza de lună
ce vrea să treacă prin apa unei mlaştini. Ei îşi închipuie că
sînt victimele unei greşeli, privesc în jurul lor cu stupoare
şi ideea cea mare a vieţii lor se însufleţeşte din nou în cre-
ierele lor greoaie şi dau să facă un pas spre ciuberele cu miere
pentru a mai prinde ceva putere. Dar nu mai sînt vremurile
cele bune, vremea mierii de mai, a florilor de tei, a neîn­
tinatei ambrozii de salvie, nu mai este vremea mierii de cim­
brişor, de trifoi sau de maghiran. În loc să găsească drumul

134
liber spre marile zăcători pline, care-şi deschideau sub gura
lor ghizdurile de ceară dulce, găsesc de jur împrejur un hăţiş
agitat de suliţe înveninate care îi ameninţă. Atmosfera ora­
şului este cu totul alta. Mireasma prietenoasă a nectarului s-a
risipit, lăsînd loc mirosului acru al veninului care scînteiază
în mii de picături din vîrful acelor ce răspîndesc răzbunare
şi ură. Fără să ştie prea bine de sfîrşitul neaşteptat al des­
tinului său şi de răsturnarea legilor fericite ale cetăţii, fie­
care din aceşti paraziţi îngroziţi este înconjurat de trei sau
patru judecătoare ce se căznesc să-i taie aripile, să-i despartă
pieptul de trup, să-i taie antenele jucăuşe, să-i taie picioarele
şi să găsească o spărtură printre inelele pieptarului pentru a-i
înfige spada. Uriaşi, dar lipsiţi de arme, fără ac, ei nici nu
se gîndesc să se apere, caută să o şteargă sau nu opun decît
corpul lor mătăhălos loviturilor ce-i copleşesc. Trîntiţi pe
spate, ei luptă cu stîngăcie cu picioruşele lor puternice îm­
potriva atacatoarelor care nu-i slăbesc deloc sau, învîrtindu-se
în jurul lor, ei tîrăsc tot grupul într-un vîrtej nebunesc, care
se calmează după scurt timp. Peste puţin timp sînt aşa de
vrednici de plîns, încît mila, care nu este niciodată prea de­
parte de dreptate în sufletul nostru, şi-ar face imediat loc
şi ar cere îndurare — dar în zadar —- neînduplecatelor lucră­
toare, care nu cunosc decît legea nestrămutată şi aprigă a
naturii. Aripile nefericiţilor sînt sfîşiate, picioruşele smulse,
antenele rupte şi minunaţii lor ochi negri, oglinzi ale florilor
îmbelşugate, felinare ale azurului şi a nevinovatei arogante
a verii, sînt acum copleşiţi de durere şi nu mai oglindesc decît
suferinţa, deznădejdea şi groaza sfîrşitului. Unii din ei se
sting în urma rănilor primite şi sînt imediat duşi de doi sau
trei călăi în cimitirele îndepărtate. Alţii, mai puţin răniţi,
reuşesc să se refugieze într-un colţ, unde se îngrămădesc şi
unde o strajă neînduplecată îi înconjoară şi-i ţin închişi pînă
cînd mor de foame. Mulţi dintre ei reuşesc să ajungă pînă la
poarta stupului şi ies în văzduh, ducînd cu ei şi pe adversari,
dar, spre seară, munciţi de foame şi ameninţaţi de frig, se
întorc cu grămada la intrarea stupului cerşind adăpost. Dar
şi de data aceasta nimeresc peste o altă gardă şi mai neîn-

135
duplecată. A doua zi, odată cu primul zbor, lucrătoarele curăţă
pragul stupului pe care se îngrămădesc cadavrele uriaşilor
nefolositori şi amintirea rasei leneşe se stinge în cetate pînă
la venirea primăverii următoare.

III

Adesea, măcelul se petrece în aceeaşi zi în mai multe co­

lonii din prisacă. Coloniile cele mai puternice, cele mai bine
conduse dau semnalul de început. Cîteva zile după aceasta,
micile republici mai puţin bogate le urmează exemplul. Numai
stirpele cele mai sărace, cele mai slabe, acelea a căror mamă
este foarte bătrînă şi aproape stearpă, pentru a nu pierde
speranţa de a vedea într-o bună zi înnuntită regina nepri­
hănită pe care ele o aşteaptă şi care mai poate să se nască,
numai ele îşi întreţin trîntorii pînă în pragul iernii. Atunci
sînt copleşite de mizeria de neînlăturat şi tot tribul, mamă,
trîntori, lucrătoare se strîng laolaltă într-un grup înfometat
şi înlănţuit ce se stinge în linişte, în umbra tristă a stupului,
înaintea primilor fulgi de nea.
După măcelul trîntorilor, în cetăţile populate şi puternice
munca reîncepe, dar cu o rîvnă mai domolită, deoarece nectarul
florilor începe să devină mai rar. Marile sărbători, ca şi ma­
rile drame au trecut de mult. Ghirlanda miraculoasă împo­
dobită cu mii de suflete, nobilul monstru fără somn, hrănit
de flori şi de rouă, gloriosul stup al frumoaselor zile de iulie
începe, încet încet, să aţipească şi răsuflarea lui caldă, plină
de miresme, se domoleşte şi amorţeşte. Mierea culeasă toamna
pentru a completa proviziile trebuitoare se adună, totuşi, în
pereţii care le vor hrăni şi ultimele rezervoare sînt pecetluite
cu pecetea de ceară albă fără de pată. Construcţiile încetează,
naşterile scad, morţii devin mai numeroşi, nopţile sînt mai
lungi, lumina zilei este mai zgîrcită cu ele. Ploaia şi vînturile
neostoite, bruma dimineţii, capcanele frigului ce vin pe ne­
aşteptate duc la pierzanie sute de lucrătoare care nu se mai
întorc acasă şi poporul cel mic, avid de soare, tot aşa ca şi

136
greierii din Africa, simte cum se întinde deasupra lui ame­
ninţarea îngheţată a iernii.
Omul a luat din stup partea sa din recoltă. Fiecare din
stupii puternici i-a dat patruzeci sau cincizeci de kilograme
de miere, iar stupii foarte puternici pot da, uneori, chiar o
sută de kilograme, cantităţi ce reprezintă enorme întinderi de
lumină plămădite în miere, cîmpuri nesfîrşite de flori vizitate,
una cîte una, de mii de albine în fiecare zi. În aceste clipe,
apicultorul mai priveşte pentru ultima oară coloniile care
încep să amorţească. El ia celor mai bogate comorile ce le
prisosesc, pentru a le da celor care suferă de pe urma nenoro­
cirilor, mereu nemeritate în această lume plină de hărnicie.
El le acoperă stupii cu grijă, închide urdinişurile pe jumătate,
scoate ramele de prisos şi lasă albinele să-şi doarmă somnul
cel lung al iernii. Ele se adună acum în mijlocul stupului, se
agaţă grămadă de faguri, din ale căror coşuleţe îmbelşugate
se va scurge în zilele geroase substanţa transformată a verii.
Regina e în mijloc înconjurată de suita ei. În primul rînd,
lucrătoarele se agaţă de celulele căpăcite, un al doilea rînd
le acoperă, acoperit şi el, la rîndu-i de un al treilea şi aşa
mai departe, pînă la ultimul, care formează învelişul. Cînd
albinele din acest înveliş încep să simtă frigul, ele intră înă­
untru şi altele vin să le schimbe rînd pe rînd. Ciorchinele
agăţat arată ca o sferă călduţă şi roşiatică, tăiată de pereţii
de miere şi care se urcă sau se coboară, înaintează sau dă
înapoi pe nesimţite, pe măsură ce se golesc celulele de care
s-a lipit. Căci, contrar a ceea ce se crede, viaţa albinelor e
micşorată şi nu întreruptă pe timpul i e r n i i . Prin zgomotul
neîntrerupt al aripilor lor, micile surioare supravieţuitoare
ale flăcărilor soarelui, care bat mai iute sau mai încet după
cum se schimbă gerul de afară, menţin în jurul lor o căldură
constantă şi egală cu aceea a unei zile de primăvară. Această
tainică primăvară izvorăşte din mierea miraculoasă, care nu
este altceva decît o rază de căldură transformată odinioară
şi care, acum, îşi recapătă forma cea dintîi. Ea circulă acum

1
Un stup puternic, în timpul iernării, care durează în părţile
noastre vreo şase luni, adică din octombrie şi pînă la începutul lui
aprilie, consumă de obicei zece pînă la cincisprezece kilograme de
miere.

137
prin ciorohine ca un sînge salvator. Albinele care se găsesc
prinse de celulele pline o trec vecinelor care, la rîndul lor,
o picură vecinelor. Mierea trece astfel din picioruş în picioruş,
din gură în gură şi ajunge la capătul grupului care nu are
decît un singur gînd şi o singură forţă risipită şi strînsă în
mii de inimi. Ea ţine loc de soare şi flori, pînă cînd fratele
ei mai vîrstnic, soarele cel adevărat al minunatei primăveri,
strecurîndu-şi prin porţile întredeschise primele mîngîieri căl­
duţe, va trezi la viaţă violetele şi anemonele şi va scoate din
toropeală şi lucrătoarele, spunîndu-le că azurul a pus din nou
stăpînire pe lume şi că cercul neîntrerupt ce leagă moartea
de viaţă a mai făcut un ocol în jurul său şi iar a înviat.
 C A R T E A A VII-A

Propăşirea Neamului

Înainte de a închide această carte, după cum am închis

stupul în liniştea îngheţată a iernii, aş dori să vorbesc despre
o obiecţie pe care rareori uită să o facă cei cărora le des­
coperi străşnicia şi iscusinţa surprinzătoare a albinelor. Da,
şoptesc ei, toate acestea sînt minunate, dar sînt neclintite.
Iată mii de ani de cînd trăiesc sub imperiul acestor legi mi­
nunate, dar, iată, mii de ani de cînd aceste legi n-au suferit
nici o schimbare. De mii de ani ele clădesc fagurii aceştia
uimitori cărora n-ai putea să le adaugi nimic şi nici să le
iei ceva şi în care se unesc, într-o desăvîrşită măsură, ştiinţa
chimistului cu aceea a geometrului, ingeniozitatea arhitectului
cu aceea a inginerului. Aceşti faguri sînt întru totul asemă­
nători cu aceia pe care-i găsim în sarcofage sau care sînt
zugrăviţi pe pietre sau pe papirusurile egiptene. Arătaţi-ne
numai un singur fapt care să dovedească cel mai mic pro­
gres, daţi-ne un singur amănunt în care să vedem ceva nou,
un locşor unde şi-au schimbat rutina lor de veacuri : ne vom
pleca îndată capul şi vom recunoaşte că într-însele nu sălăş­
luieşte numai un instinct minunat, dar şi o inteligenţă care
se cade să fie alături de aceea a omului ; şi, odată cu ea, să
sperăm într-un destin mai înalt decît acela al materiei in­
conştiente şi supuse.
Nu numai un neştiutor vorbeşte astfel, dar chiar şi unii
entomologi renumiţi ca KIRBY şi SPENCE, care s-au folosit
de acelaşi argument pentru a tăgădui albinelor orice altă in­
teligenţă, în afară de aceea ce se agită la voia întîmplării în
strimta prinsoare a unui instinct surprinzător dar mereu
acelaşi. „Arătaţi-ne, spun ei, un singur caz în care, silite de

139
împrejurări, să le dea prin gînd să înlocuiască ceara şi pro-
polisul cu argila, de exemplu, sau cu mortarul şi atunci vom
crede că sînt în stare să gîndească”.
Acest argument pe care ROMANES îl numeşte „The
question begging argument” şi care ar mai putea fi numit
„argumentul nesăţios” este dintre cele mai primejdioase şi,
aplicat la om, ne-ar duce foarte departe. Studiindu-1 mai bine,
el decurge din „acest simplu bun simţ”, care face adesea mult
rău şi care îi răspundea lui Galileu : „Nu pămîntul se învâr­
teşte, căci eu văd soarele cum se mişcă pe cer, urcând dimi­
neaţa şi coborînd seara şi nimic nu poate întrece mărturia
ochilor mei”. Bunul simţ este minunat şi necesar la temelia
spiritul nostru, cu condiţia ca o nelinişte superioară să-l
supravegheze şi să-i aducă aminte la timp nemărginita noastră
neştiinţă ; altfel el nu înseamnă decît rutina părţilor celor mai
josnice ale inteligenţei noastre. Dar albinele au răspuns sin­
gure la obiecţia lui KIRBY şi SPENCE. De-abia îşi formu­
laseră obiecţia cînd, un alt naturalist, Andrew KNIGHT, aco­
perind cu un fel de pastă făcută din ceară şi terebentină
scoarţa bolnavă a anumitor arbori, a observat că albinele sale
au renunţat de-a binelea să mai recolteze propolisul şi nu
mai strângeau decît acest material necunoscut, verificat şi
adoptat după puţin timp, pe care îl găseau gata pregătit şi
din belşug împrejurul casei lor.
De altfel, jumătate din ştiinţa şi practica stupăritului con­
stă tocmai din iscusinţa de a pune în lumină spiritul de ini­
ţiativă al albinei, de a oferi inteligenţei sale întreprinzătoare
ocazia de a iscodi, de a face adevărate descoperiri, adevărate
invenţii. Astfel, cînd polenul este rar pe flori, stuparii, pentru
a le ajuta la creşterea larvelor şi nimfelor, care au nevoie de
mult polen, presară o oarecare cantitate de făină în jurul
stupului. Este neîndoielnic că, în starea de sălbăticie, în sînul
pădurilor în care s-au născut sau a văilor asiatice unde au
văzut probabil lumina zilei în epoca terţiară, ele nu au mai
întîlnit niciodată o substanţă asemănătoare. Totuşi, dacă ai
grijă să „alertezi” cîteva, aşezîndu-le pe făina răspîndită în
jurul stupului, ele o ating, o gustă şi recunosc calităţile
aproape echivalente cu acelea ale prafului de pe flori, se re­
întorc la stup, vestesc surorilor noutatea şi iată că toate cule-

140
gătoarele se îndreaptă către acest aliment neaşteptat şi greu
de înţeles care, în memoria lor ereditară, trebuie să ţină şi
ea de inima florilor unde, de atîtea veacuri, zborul lor este
atît de voluptos şi somptuos salutat.

II

Iată că s-au scurs de-abia o sută de ani de la lucrările

lui HUBER, adică din momentul în care albinele au început
să fie studiate cu atenţie descoperindu-se astfel cele dintîi
adevăruri însemnate care ne îngăduie să le observăm cu folos.
Iată ceva mai bine de cincizeci de ani de cînd, mulţumită
fagurilor şi ramelor mobile inventate de DZIERZON şi LANG-
STROTH, a început creşterea raţională şi practică a albinelor
şi de cînd stupul a încetat să mai fie o casă inviolabilă, unde
totul se petrecea învăluit în taină pe care noi nu o puteam
dezlega decît atunci cînd moartea a risipit-o. În sfîrşit, iată
mai puţin de cincizeci de ani de cînd perfecţionările micro­
scopului şi ale laboratorului entomologilor ne-au dat la iveală
taina adevărată a principalelor organe ale lucrătoarei, ale
mamei şi ale trîntorilor. E oare de mirare că ştiinţa noastră
să fie la fel de mărginită ca şi experienţa noastră ? Albinele
vieţuiesc de mii de ani şi noi le observăm de vreo cincizeci-
şaizeci de ani. Chiar atunci cînd ar fi dovedit că nimic nu
s-a schimbat în stup de cînd l-am deschis, am avea noi dreptul
să credem că niciodată nu s-a schimbat nimic în el, înainte
ca noi să-l deschidem ? Nu ştim noi oare că, în evoluţia unei
specii, un veac se pierde ca o picătură de ploaie în vîrtejul
unui fluviu şi că, deasupra vieţii materiei universale, miile
de veacuri trec la fel de iute ca şi anii în istoria unui popor ?

III

Dar nu s-a dovedit că nimic nu s-a schimbat în viaţa

albinelor. Dacă le-am privi fără părtinire şi fără să ne aven­
turăm în afară de micul cîmp luminat de experienţa noastră
actuală, am găsi, dimpotrivă, schimbări foarte mari. Şi cine
ar putea spune cîte din ele ne scapă ? Un observator care ar

141
avea aproape de o sută cincizeci de ori înălţimea noastră şi
de aproape şapte mii de ori mărimea noastră (acestea sînt
raporturile dintre mărimea şi greutatea noastră faţă de plă-
pînda albină) care nu ar înţelege limba noastră şi ar avea
cu totul alte simţuri decît cele ale noastre, şi-ar da seama
că s-au produs schimbări materiale destul de curioase în ul­
timele două treimi ale acestui veac, dar cum şi-ar putea el
face o idee de evoluţia noastră morală, socială, religioasă,
politică şi economică ?
Peste puţin timp, cea mai temeinică dintre ipotezele ştiin­
ţifice ne va permite să apropiem albina noastră domestică
de marele neam al Apiilor, unde se găsesc, probabil, strămoşii
ei şi care cuprinde toate albinele sălbatice1. Vom fi atunci
martorii unor schimbări fiziologice, sociale, economice, indus­
triale şi arhitecturale mai extraordinare decît acelea ale evo­
luţiei noastre omeneşti. Deocamdată nu ne vom referi decît
la acelea care privesc albina noastră domestică. Se crede că
sînt aproape şaisprezece specii bine distincte ; dar, în reali­
tate, fie că este vorba de Apis dorsata, cea mai mare, fie de
Apis florea, cea mai mică din cîte cunoaştem, este întocmai
aceeaşi insectă, mai mult sau mai puţin schimbată de climă
şi de împrejurările la care a fost silită să se adapteze. Toate
aceste specii nu se deosebesc între ele mai mult decît se
deosebeşte un englez de un spaniol sau un japonez de un
european. Limitînd aici primele noastre observaţii, noi nu
constatăm decît ceea ce văd cu adevărat ochii noştri şi chiar
în această clipă, fără să chemăm în ajutor nici o ipoteză, ori­
cît de verosimilă şi de imperioasă ar putea fi. Nu vom cerceta
toate faptele ce s-ar putea invoca. Vor fi de ajuns, în treacăt,
numai cîteva dintre cele mai importante.

1 Iată locul ce-l ocupă albina domestică în clasificarea ştiinţifică :

Clasa Insecte
Ordin Himenoptere
Familie Apide
Gen Apis
Specie Mellifica
Termenul Mellifica este aceia al clasificării lineiene.
El nu este dintre cei mai fericiţi, deoarece toate Apidele, în afară
de cîteva specii parazite, sînt melifice. SCOPOLI le spune : cerifere;
REAUMUR, domestica, GEOFFROY, gregaria; Apis ligustica, albina
italiană, este o varietate a lui Apis Mellifica.

142
 IV

Mai întîi să ne oprim la îmbunătăţirea cea mai impor­

tantă şi cea mai hotărîtoare, care ar corespunde în planul
activităţii umane unor munci uriaşe şi anume protecţia ex­
terioară a comunităţii.
Albinele nu locuiesc ca noi în oraşe aşezate sub cerul
liber, pradă vînturilor şi furtunilor, ci în cetăţi acoperite întru
totul de un material protector. Ei bine, în stare naturală şi
într-un climat ideal, lucrurile nu s-ar petrece tot astfel. Dacă
ele nu s-ar conduce decît după instinctul lor, albinele şi-ar
clădi fagurii sub cerul liber. În India, Apis dorsata nu caută
cu ardoare scorburile copacilor sau scobiturile stîncilor. Roiul
se aşează unde creanga se îmbină cu tulpina şi fagurele se
alungeşte, regina ouă, merindele se adună fără alt adăpost
decît acela al trupurilor lucrătoarelor. Am văzut uneori chiar
albina noastră înşelată de o vară prea timpurie cum s-a în­
tors la acest instinct şi s-au găsit roiuri care trăiau astfel în
aer liber în mijlocul unor mărăcini 1.
Dar, chiar în India, acest obicei care pare înnăscut are
urmări nefericite. El imobilizează un număr aşa de mare de
lucrătoare care sînt ocupate numai şi numai cu păstrarea căl­
durii necesare în jurul acelora care lucrează ceara şi cresc
larvele, încît Apis dorsata, atîrnată de ramuri, nu construieşte
decît un singur fagure. Dimpotrivă, cel mai mic adăpost îi
îngăduie să clădească patru, cinci sau chiar mai mulţi faguri
şi întăreşte cu atît mai mult populaţia şi belşugul coloniei.
De aceea, toate rasele de albine din ţinuturile reci şi tem­
perate au părăsit cu totul această metodă primitivă. Este evi­
dent că selecţia naturală a aprobat iniţiativa inteligentă a
insectei, neîngăduind să supravieţuiască iernilor noastre decît
coloniilor celor mai numeroase şi celor mai bine ocrotite. Ceea
ce nu fusese decît o idee potrivnică instinctului a devenit în-
1
Acest lucru se întîmplă destul de des rolurilor secundare şi
terţiare, căci ele sînt mai puţin experimentate şi mai puţin prudente
decît riul primar. Ele au în fruntea lor o regină virgină şi uşuratică
şi sînt f o r m a t e d i n albine foarte tinere, în care instinctul primitiv
vorbeşte cu atît mai tare, cu cît ele nu cunosc asprimea cerului nostru
potrivnic. De altfel, nici unul din aceste roiuri nu supravieţuieşte
primelor vînturi de toamnă şi ele se duc să mărească numărul fără
sfîrşit al victimelor experienţelor încete şi necunoscute ale naturii.

143
 cetul cu încetul, un obicei instinctiv. Dar nu e mai puţin
adevărat că, mai întîi, a fost o idee îndrăzneaţă şi poate plină
de observaţii, de experienţe şi de raţionamente, încît s-a putut
renunţa astfel la lumina minunată a naturii adorate, pentru
a se statornici în ungherele tăinuite ale unui trunchi sau ale
unei peşteri. S-ar putea afirma că această idee a fost tot
atît de importantă pentru viitorul albinei cum a fost desco­
perirea focului pentru destinul neamului omenesc.

După acest mare progres, care, deşi este vechi şi strămo­

şesc, rămîne totuşi nou, găsim o mulţime de amănunte nesfîr-
şit de variate, care ne dovedesc că ingeniozitatea şi chiar poli­
tica stupului nu sînt statornicite în formule date o dată pentru
totdeauna. Am vorbit mai înainte de înlocuirea inteligentă a
polenului ou făina şi a propolisului cu o pastă artificială. Am
mai văzut, de asemenea, cu cîtă iscusinţă se pricep albinele să
folosească pentru nevoile lor casele uneori neprimitoare în
oare omul le aşează. Tot aşa, am observat cît de repede şi
cît de dibaci au ştiut să folosească fagurii gata făcuţi, pe
care omul s-a gîndit să-i pună la dispoziţia lor. Aici, folosirea
ingenioasă a unui fenomen neînchipuit de fericit, dar incom­
plet, este cu totul extraordinară. Într-adevăr, ele l-au înţeles
pe om înainte ca acesta să-şi sfîrşească gîndurile. Închipuiţi-vă
că, de atîtea veacuri, noi ne-am clădi oraşele nu din pietre, var
şi cărămizi, ci dintr-o substanţă moale pe care ar secreta-o cu
greu organele speciale ale trupului nostru istovit. Într-o bună
zi, o fiinţă atotputernică ne aşează în mijlocul unei cetăţi fa­
buloase. Noi ne dăm seama că ea este făcută dintr-o substanţă
asemănătoare cu aceea pe care o secretăm şi noi, dar, în ceea
ce priveşte celelalte, totul ni se pare un vis, a cărui logică,
chiar o logică sucită şi curioasă, e mai de neînţeles decît
ar fi lipsa ei de legătură. Regăsim şi aici planurile noastre
obişnuite, totul este făcut după cum ne aşteptam, dar schiţat
numai şi, pentru a spune astfel, aproape strivit de către o
forţă care a oprit totul în faşă şi a îngheţat devenirea. Casele
care trebuie să măsoare patru sau cinci metri în înălţime
sînt nişte movilite ce le putem cuprinde cu mîinile. Miile de

144
ziduri sînt însemnate printr-o trăsătură care cuprinde, în ace­
laşi timp, desenul şi materialul din care vor fi înălţate. În altă
parte, sînt mari greşeli pe care va trebui-să le corectezi, goluri
ce vor trebui să fie astupate şi armonizate cu tot ansamblul,
mari suprafeţe care se mai mişcă şi pe care cuiele le vor sta­
tornici. Căci opera este neaşteptată, dar rudimentară şi plină
de primejdii. Ea a fost concepută de o inteligenţă superioară,
care a ghicit cea mai mare parte a dorinţelor noastre, dar care,
stînjenită, pare-se, de propria-i măreţie, nu le-a putut realiza
decît cu multă stîngăcie. Trebuie, deci, să pui ordine în toate
acestea, să te foloseşti de cele mai mici intenţii ale supranatu­
ralului donator, să construieşti în cîteva zile ceea ce, de obicei,
îţi ia atît amar de ani, să uiţi obiceiurile înnăscute, să-ţi
schimbi cu desăvîrşire metodele de lucru. Fără îndoială că
omului i-ar ajunge de-abia întreaga sa pricepere pentru a dez­
lega problemele de care s-ar lovi şi a nu pierde nimic din
ajutorul, din darul cu care o mînă, de o generozitate providen­
ţială, a vrut să-i vină în ajutor. Ei bine, cam tot acest lucru
îl fac şi albinele în stupii noştri moderni. 1

VI

Chiar politica albinelor, aşa cum am spus, nu este proba­

bil neschimbătoare. Şi acesta este lucrul cel mai învăluit în
mister şi cel mai greu de pătruns. Nu mă voi opri la felul dife­
rit cu care ele îşi tratează regina, nici la legile roitului, ce sînt
altele pentru fiecare stup şi care par să se transmită din gene­
raţie în generaţie. Dar, alături de aceste fapte care nu sînt
destul de lămurite, mai sînt şi altele, stabilite şi precise, care
ne arată că nu toate rasele de albine domestice au atins acelaşi
grad de civilizaţie politică, unde spiritul public mai bîjbîie încă
şi caută, poate, o altă soluţie problemei regale. Albina siriană,
de pildă, creşte de obicei o sută două zeci de regine şi, deseori,
chiar mai multe, pe cînd ..albină noastră Apis mellifica creşte,
1
Fiindcă ne ocupăm pentru ultima oară de clădirile albinei să
amintim în trecere o particularitate curioasă la Apis florea. Unii
pereţi ai celulelor de trîntori au formă cilindrică şi nu hexagonală.
Se pare că această albină nu a terminat faza de trecere de la o formă
la alta şi nu a adoptat definitiv pe cea mai bună.

10 - C- 263 145
 cel mult, zece sau douăsprezece. CHESHIRE ne povesteşte
despre un stup sirian, deloc ieşit din comun, unde s-au descope­
rit douăzeci şi una de regine moarte şi nouăzeci de regine vii
şi libere. Iată punctul de plecare sau de sosire al unei evoluţii so­
ciale destul de curioase şi care ar fi interesant de studiat în amă­
nunţime. Să nu uităm, de asemenea, că, în privinţa creşterii regi­
nelor, albina cipriotă se apropie mult de albina siriană. Să fie
vorba de o reîntoarcere, nesigură încă, la oligarhie după expe­
rienţa monarhică, o reîntoarcere la maternitatea mai multor
mame după ce au făcut experienţa unei mame unice ? Orice
s-ar spune, albina siriană şi cipriotă, îndeaproape înrudite cu
albina egipteană şi italiană, sînt, probabil, primele pe care omul
le-a domesticit. În sfîrşit, o ultimă observaţie ne face să vedem
şi mai limpede că obiceiurile, organizarea plină de înţelepciune
a stupului nu sînt rezultatul unei porniri primitive, aplicată
orbeşte de-a lungul timpurilor şi în cele mai diferite clime, ci
că spiritul care conduce mica republică ştie să deosebească îm­
prejurările noi ce se ivesc, să se adapteze şi să le întrebuinţeze
în folosul lui, la fel cum a învăţat să evite pericolele mai vechi.
Strămutată în Australia sau în California, albina neagră de la
noi îşi schimbă cu totul obiceiurile. După al doilea sau al trei­
lea an, văzînd că vara este nesfîrşită şi florile nu lipsesc nici­
odată, ea trăieşte de pe o zi pe alta, se mulţumeşte să culeagă
mierea şi polenul necesar consumului zilnic şi observaţia sa
recentă, plină de bun simţ, trecînd astfel peste experienţa acu­
mulată timp de generaţii, o sfătuieşte să nu-şi mai facă provizii
pentru iarnă 1 . Şi nu putem chiar să o facem să-şi continuie
activitatea decît luîndu-i puţin cîte puţin din fructul muncii.

VII
Iată ceea ce putem desluşi cu ochii noştri. Vom fi de acord
că ne aflăm în faţa cîtorva fapte caracteristice, care au darul să
pună pe gînduri pe aceia ce cred că orice inteligenţă este in­
stinctivă şi orice viitor e predestinat, în afară de inteligenţa şi
de viitorul omului.
1 BUCHNER semnalează un fapt asemănător, dovedind că adap­
tarea la împrejurări nu este lentă, nu cere timp, nu este inconştientă
şi fatală, ci imediată şi inteligentă : la Barbade, în mijlocul rafinăriilor,
unde tot timpul anului găsesc zahăr din abundenţă, albinele încetează
cu totul să mai viziteze florile.

146
 Dar, dacă acceptăm pentru un moment ipoteza transforma-
ţionismului, priveliştea începe să se desfăşoare şi lumina sa
îndoielnică şi măreaţă cuprinde pe neştitute şi propriul nostru
destin. Nu este evident, dar, pentru cine priveşte cu luare
aminte, nu e greu să nu recunoască în natură existenţa unei
voinţe ce tinde să înalţe o parte a materiei la o stare mai per­
fecţionată şi, poate, mai bună, să-i învăluie, puţin cîte puţin,
suprafaţa cu un fluid plin de mister pe care îl numim mai
întîi viaţă, mai apoi instinct şi, după aceea, inteligenţă ; şi tot
această voinţă asigură, organizează şi înlesneşte existenţa a
tot ceea ce se însufleţeşte pentru un scop necunoscut. Sigur
nu este, dar nenumărate exemple ce le vedem în jurul nostru
ne îndeamnă să presupunem că, dacă s-ar putea preţui cantita­
tea de materie care a progresat astfel de la origini şi pînă
acum, am putea descoperi că ea nu a încetat să crească. Repet
încă o dată, observaţia este prea puţin consistentă, dar ea este
singura pe care am putut-o face asupra puterii ascunse care
ne mînă ; şi acest lucru este destul de însemnat într-o lume
în care cea dintîi datorie a noastră este încrederea în viaţă,
chiar şi atunci cînd nu am descoperi în ea nici o lumină care
să ne dea curaj şi atîta timp cît nu va fi o siguranţă contrarie.
Cunosc tot ce se poate spune împotriva teorei transfor-
maţioniste. Ea dispune de numeroase dovezi şi de argumente
puternice dar care, în cel mai rău caz, nu ne poate convinge.
Nimeni, niciodată, n-ar trebui să adopte fără rezervă adevărurile
epocii în care trăieşte. Se prea poate ca, peste o sută de ani,
numeroase capitole din cărţile noastre, care poartă pecetea
acestui adevăr, să apară din această cauză, învechite, aşa cum
sînt astăzi operele filosofilor din secolul trecut, dominate de
un om prea desăvîrşit, dar care nu există şi cum sînt atîtea pa-
gini din secolul al XVII-lea care au micşorat ideea Dumne­
zeului aprig şi meschin al tradiţiei catolice, deformată de atîtea
vanităţi şi neadevăruri.
Totuşi, atunci cînd nu poţi şti adevărul despre un lucru,
este bine să accepţi ipoteza care, în momentul în care întîm-
plarea ne aduce pe lume, se impune imperios raţiunii noastre.
Ai putea paria că este greşită şi, atîta timp cît o credem ade­
vărată, ea este folositoare, înflăcărează curajul şi călăuzeşte
cercetările pe un făgaş nou. La prima vedere, pentru a înlocui
aceste presupuneri iscusite, s-ar părea mult mai cuminte să
spunem pur şi simplu adevărul adînc pe care, din nefericire,

147
nu-l cunoaştem. Dar acest adevăr n-ar fi de folos decît atunci
când ar fi dovedit că nici nu vom şti niciodată nimic. Aştep-
tînd această clipă el ne-ar menţine într-o nemişcare mai rea
decît cele mai supărătoare iluzii. Noi sîntem astfel făcuţi, încît
nimic nu ne duce nici mai departe şi nici prea sus decît sal­
turile greşelilor noastre. în realitate, puţinul cît l-am aflat,
îl datorăm unor ipoteze mereu hazardate, adesea absurde şi,
în cea mai mare parte, mai puţin prudente decît aceea de
astăzi. Ele erau, poate, nechibzuite, dar au întreţinut vie pa­
siunea cercetării. Ce-i pasă călătorului îngheţat dacă acela
care veghează la căminul hanului omenesc este orb sau gîr-
bovit de ani, cînd se aşează lîngă el ? Dacă focul nu s-a
stins sub supravegherea lui, el a făcut cel mai bun lucru ce-i
putea face. Să transmitem această pasiune, nu intactă, ci mă­
rită şi nimic n-o poate mări mai mult decît această ipoteză
a transformaţionismului, care ne obligă să întrebăm cu aju­
torul unei metode mai severe şi cu o pasiune mai trainică
tot ceea ce există pe pămînt, în măruntaiele sale, în adîncu-
rile mării şi în nesfîrşitul cerului. Ce-i putem opune şi ce-i
putem pune în loc dacă o respingem ? Marea mărturisire sin­
ceră a neştiinţei savante care se cunoaşte pe sine, dar care,
de obicei, este inactivă şi descurajează curiozitatea, care e mai
necesară omului decît însăşi înţelepciunea sau chiar ipoteza
fixităţii speciilor şi a creaţiei divine, care este mai puţin do­
vedită decît teoria noastră şi care îndepărtează pentru tot­
deauna părţile vii ale problemei şi înlătură inexplicabilul in-
terzicîndu-ţi să-l cercetezi.

VIII

În această dimineaţă de aprilie, în mijlocul unei grădini

care renaşte sub divina rouă străvezie în faţa răzoarelor de
trandafiri şi de ciuboţica-cucului, străjuite de iarbă roşie ce
mai poartă şi numele de albită sau coşuleţ de argint, am re­
văzut albinele slăbatice, strămoşii aceleia care s-a supus do­
rinţelor noastre şi mi-am adus aminte lecţiile bătrînului stupar
amator din Zelanda. De nenumărate ori m-a condus printre
brazdele de flori multicolore ale grădinii, desenate şi îngrijite
frumos, ca pe vremea părintelui Cats, bunul poet olandez,

148
cunoscut şi plin de inspiraţie. Brazdele formau rozete, stele,
ghirlande, ciucuri şi girandole la piciorul unui spin alb sau
al unui pom fructifer tăiat în formă de glob, în piramidă sau
în chip de furcă, iar merişorul, vigilent ca un cîine ciobănesc,
fugea de-a lungul marginilor pentru a împiedica florile să nu
invadeze aleile. Acolo am învăţat numele şi obiceiurile cule­
gătoarelor independente pe care noi nu le privim niciodată,
luîndu-le drept nişte muşte oarecare, viespi răufăcătoare sau
alte insecte neghioabe. Şi, cu toate acestea, fiecare dintre ele
poartă sub dubla pereche de aripi care o distinge în ţara in­
sectelor, un plan de viaţă, uneltele şi ideea unui destin de­
osebit şi adesea minunat. Iată, mai întîi, cele mai apropiate
rude ale albinelor noastre domestice, trîntorii ursuzi şi înde­
saţi, uneori mici de tot, mai totdeauna uriaşi şi acoperiţi, ca
şi oamenii primitivi, de un fel de platoşă fără formă ce este
înconjurată de inele de aramă sau de cinabru. Ei mai sînt
încă pe jumătate sălbatici, forţează caliciile florilor, le rup
cînd nu pot pătrunde sub valurile satinate ale corolelor, la
fel ca ursul cavernelor, care intra sub cortul de mătase şi de
perle ale unei prinţese bizantine. Alături, mai mare decît cel
mai mare dintre ei, trece un monstru înfăşurat în umbră.
Parcă este cuprins de un foc mocnit, verde şi liliachiu : el este
xilocopul, rozător al pădurii, uriaşul poporului de albine. După
el, rânduiţi după mărime, vin întunecatele calicodome sau
albinele zidari, îmbrăcate ca într-un postav negru şi care con­
struiesc din lut şi pietricele, locuinţe tari ca piatra. Apoi,
zboară talmeş-balmeş dasipodele şi halictele, care seamănă cu
viespile, andrenele atacate adesea de un parazit fantastic, sti-
lopsul, care schimbă cu totul înfăţişarea victimei pe care şi-a
ales-o, panurgii, aproape pitici şi totdeauna copleşiţi de mari
greutăţi de polen şi osmiile multiforme, care au sute de înde­
letniciri deosebite. Una dintre ele, osmia papaveris, nu se
mulţumeşte să ceară florilor pîinea şi vinul trebuincioase vie-
ţii ; ea taie, chiar din floarea macilor, mari fîşii de purpură
pentru a împodobi în chip regesc palatul fiicelor sale. O altă
albină, cea mai mică dintre toate, un grăunte de praf plutind
pe patru aripi electrice, megachile circumcinta, taie din frun­
zele de trandafir semicercuri desăvîrşite, care le-ai putea crede
făcute cu ştanţa, pe care le îndoaie mai apoi, le potriveşte şi
formează din ele un toc compus dintr-un şir de mici degetare
perfect regulate, din care fiecare formează celula unei larve.

149
O carte întreagă ne-ar ajunge de-abia să înşirăm obiceiurile
şi talentele felurite ale mulţimii însetate după miere, care se
agită în toate direcţiile pe florile ce stau lacome şi supuse,
ca nişte logodnice robite în aşteptarea soliei de dragoste adusă
de nişte vizitatori distraţi.

IX

Se cunosc aproape patru mii cinci sute de specii de albine

sălbatice. Se înţelege de la sine că nu ne vom ocupa de fie­
care, într-o zi, poate, un studiu amănunţit, observaţii şi expe­
rienţe oare nu au fost făcute pînă acum şi care ar putea cere
mai mult decît o viaţă de om, vor arunca o lumină hotărîtoare
asupra istoriei evoluţiei albinei. Această istorie, după cît ştiu
eu, nu a fost metodic făcută, să nădăjduim că va fi întreprinsă,
căci ea ar avea să se ocupe de mai multe probleme la fel de
mari ca altele care preocupă spiritul omenesc. Noi, fără să
mai afirmăm nimic, deoarece ne aventurăm în ţinutul ascuns
al presupunerilor, ne vom mulţumi să urmărim în drumul său
spre o existenţă mai inteligentă, către puţină fericire şi sigu­
ranţă, un trib de himenoptere şi vom însemna cu o simplă
linie faptele deosebite ale acestei ascensiuni de mai multe ori
milenară. Tribul despre care este vorba, după cum ştim, este
acela al apinelor, ale căror trăsături esenţiale sînt atît de bine
statornicite şi atît de lămurite, încît putem, totuşi, crede că
toţi membrii săi coboară din acelaşi strămoş.
Discipolii lui DARWIN şi, între alţii, Hermann MUL-
LER consideră o mică albină sălbatică, răspîndită în tot uni­
versul şi numită Prosopis, ca fiind urmaşa de azi a albinei
primitive din care s-ar fi născut toate albinele pe care le
cunoaştem astăzi.
Faţă de loouitoarea stupilor noştri sărmana Prosopis este
aproape ceea ce omul cavernelor ar fi faţă de fericiţii din
marile noastre oraşe. Poate, fără să băgăm de seamă şi fără
să bănuim, avem în faţa noastră pe venerabila străbună căreia
îi datorăm, probabil, cea mai mare parte a florilor şi fructelor
noastre. (Într-adevăr, se crede că mai mult de o sută de mii
de specii de plante ar dispare dacă albinele nu le-ar vizita).
Şi cine ştie, oare ? chiar şi civilizaţia noastră, căci totul se

150
înlănţuie în aceste mistere, a fost, poate, nu o dată văzută de
ochii noştri într-un colţ părăsit al grădinii unde se frămîntă
în jurul mărăcinilor. Ea e frumoasă şi vie ; cea mai cunoscută
în Franţa este frumos pătată cu alb pe fond negru. Dar această
eleganţă ascunde o sărăcie de necrezut. Ea duce o viaţă de
înfometată. Ea este aproape goală cînd toate surorile ei sînt
înveşrnîntate de blănuri calde şi luxoase. Ea nu are nici o
unealtă de lucru. Ea nu are coşuleţe pentru a strînge polenul
aşa cum au apidele sau, în lipsa lor, nici sacul de la coada
andrenelor sau peria de pe pîntecele gastrilegidelor. De aceea,
ea trebuie să strîngă cu mare greutate, cu ajutorul micilor
picioruşe praful florilor şi să-l înghită pentru a-l putea duce
în vizuina ei. Ea nu are altă unealtă în afară de limbă, gură
şi picioruşe, dar limba ei este prea scurtă, picioruşele prea
slabe şi buzele fără vlagă. Neputînd produce ceară, nici săpa
lemnul, nici scormoni pămîntul, ea îşi face galerii stîngace
în măduva tînără a rădăcinilor uscate, îşi clădeşte acolo cîteva
celule aşezate în neorînduială, are grijă să lase în ele puţina
hrană pentru copiii pe care nu-i va vedea niciodată, iar, mai
apoi, după ce şi-a terminat această nenorocită datorie menită
unui scop pe care nici ea nu-l ştie şi pe care nici noi nu-l
cunoaştem mai mult, se duce să moară într-un colţ, singură
pe lume cum a şi trăit.

Nu ne vom opri la mulţimea speciilor intermediare, unde

am putea vedea, încetul cu încetul, lungindu-se limba pentru
a putea sorbi nectarul din fundul unui număr mai mare de
flori, apoi aparatul ce strînge polenul, ce este compus din atîtea
organe formîndu-se şi dezvoltîndu-se, picioruşele şi buzele în-
tărindu-se, secreţiile folositoare formîndu-se şi geniul care
conduce construcţia locuinţelor căutînd şi găsind în toate păr­
ţile îmbunătăţiri uimitoare. Un asemenea studiu s-ar putea
cuprinde î n t r o carte. Eu nu vreau să schiţez decît un capitol,
mai puţin de un capitol, o pagină, care să ne arate de-a lungul
încercărilor pline de sfială ale voinţei de a trăi şi de a fi mai
fericit, naşterea, dezvoltarea şi întărirea inteligenţei sociale.
Am văzut zburând nefericita Prosopis care duce în linişte
prin această lume plină de puteri înfricoşătoare umila-i soartă

151
 singuratecă. Un număr oarecare al surorilor ei, înrudindu-se
cu rase mai înzestrate şi mai iscusite, de pildă bine înveş-
mîntatele Collete sau minunata tăietoare a florilor de tran­
dafir, megachile cucumcinta, trăiesc într-o singurătate atît de
adîncă şi, dacă, din întîmplare, cineva se apropie de ele şi vrea
să împartă cu ele locuinţa lor, nu este decît un duşman şi mult
mai des un parazit. Căci lumea albinelor e populată de stafii
mai curioase decît cele din lumea noastră şi există astfel nu­
meroase specii care au un dublu misterios şi leneş, la fel cu
victima pe care şi-o alege şi care, din pricina lenei uitată de
veacuri, l-a făcut să-şi piardă, una cîte una, uneltele muncii
şi nu mai poate trăi acum decît pe spinarea tipului mun­
citor al rasei sale 1.
Cu toate acestea, printre albinele care au fost numite
puţin cam categoric Apide solitare, întocmai ca o flacără
copleşită sub povara materiei care înăbuşă orice urmă de viaţă
primitivă, începe să mijească instinctul social. Ici şi colo, în
direcţii neaşteptate, prin străluciri timide şi uneori ciudate,
ca şi cînd ar vrea să se facă văzut, el reuşeşte să străbată
rugul ce-i copleşeşte şi care, într-o zi, îi va hrăni triumful.
Dacă în lumea aceasta totul este materie, putem surprinde
aici mişcarea cea mai imaterială a materiei. E vorba de a
trece de la viaţa egoistă, nesigură şi nedesăvîrşită la viaţa
frăţească ceva mai sigură şi puţin mai fericită. E vorba să
unim într-un mod ideal, prin puterea spiritului, ceea ce este,
într-adevăr, despărţit prin corp, să obţinem ca individul să
se jertfească speciei şi să înlocuiască lucrurile care se văd cu
acelea ce nu se pot vedea. E oare atît de uimitor că albinele
nu realizează de la prima încercare ceea ce noi, care ne găsim
într-un loc privilegiat, de unde instinctul străluceşte din toate
părţile în conştiinţa noastră, ceea ce noi înşine nu am lămurit
încă ? De aceea este curios, aproape înduioşător, să vezi cum
1 EXEMPLE. Trîntorii au drept paraziţi Psitirede, Stelidele care
trăiesc pe seama Antidiilor. „Sîntem siliţi să admitem, a spus, pe drept
cuvînt, J. PEREZ (Albinele) cu privire la frecventa asemănare a para­
zitului cu victima sa, că cele două genuri nu sînt decît două forme
ale aceluiaşi tip şi sînt unite între ele prin cea mai strînsă asemă­
nare. Pentru naturaliştii care împărtăşesc doctrina transformaţionistă
această înrudire nu este numai ideală, ci este reală. Genul parazitului
n-ar fi decît un urmaş ieşit din genul lucrătoarelor, care şi-a pierdut
însă organele de culegere în urma obişnuinţei de a duce o viaţă de
parazit”.

152
ideea cea nouă bîjbîie la început prin întunericul care învăluie
tot ceea ce se naşte pe acest pămînt. Această idee izvorăşte
din materie, ea este cu totul materială.” Ea nu este decît frig,
foame, frică, schimbate într-un lucru ce nu poartă încă chip.
Ba se tîrăşte nedesluşit în jurul marilor primejdii, în jurul
nopţilor lungi ce anunţă venirea iernii, într-o toropeală care
este aproape de moarte.

XI

Am văzut că xylocopele sînt albine puternice care îşi

construiesc cuibul în lemn uscat. Ele trăiesc totdeauna sin­
gure. Cu toate acestea, spre sfîrşitul verii, se întîmplă să gă-
seşti cîţiva indivizi ieşiţi dintr-o specie deosebită (Xylocopa
Cyariescens) ce se adună, înfriguraţi, la rădăcina liliacului,
pentru a petrece iarna împreună. Această fraternitate întîr-
ziată e foarte rară la xylocope, dar, la rudele lor foarte apro­
piate, ceratinele, obiceiul este deja încetăţenit. Iată ideea ce
începe să se nască. Ea se opreşte de îndată şi, pînă aici, la
xilocopide ea n-a putut depăşi această primă linie tainică a
iubirii.
La alte apiene, ideea ce se caută dobîndeşte alte forme.
Calicodomele din hambare, care sînt albine-zidăriţe, dasipo-
dele şi halictele oare sapă gropi, se adună în colonii numeroase
pentru a-şi construi cuiburile. Dar să nu ne înşelăm : este o
adunare de scurtă durată formată din indivizi singuratici. Nici
o înţelegere şi nici o acţiune comună nu-i leagă. Fiecare, adînc
izolat în mulţime, îşi construieşte locuinţa pentru sine fără
să se intereseze de vecini. „Este o simplă îngrămădire de inşi
avînd aceleaşi gusturi, după cum observă J. PEREZ, aceeaşi
înclinare, unde maxima „fiecare pentru sine” domneşte cu
toată asprimea ; în sfîrşit, este o îmbulzeală de muncitori ce-ţi
aduce aminte de roiul unui stup numai prin număr şi agitaţie.
Astfel de îngrămădiri sînt, deci, numai rezultatul marelui
număr de indivizi locuind în acelaşi loc”.
Dar la Panurge, verişoarele Dasipodelor, o mică rază de
lumină străbate pe neaşteptate şi luminează naşterea unui
sentiment nou în înghesuiala întîmplătoare. Ele se adună după
cum fac cele dintîi şi fiecare lucrează pentru sine camera sa

153
de sub pămînt; dar intrarea, gangul care te duce la suprafaţa
Pămîntului pînă la celulele lor separate, este comun. „Astfel,
spune tot J. PEREZ, în ceea ce priveşte munca de construcţie
a celulelor, fiecare se poartă ca şi cînd ar fi singură ; dar
toate folosesc intrarea comună ; toate, aici, se folosesc de
munca uneia şi economisesc timpul şi truda de a-şi construi
fiecare o altă galerie. Ar fi interesant de aflat dacă săparea
acestei galerii nu se face cumva în comun şi dacă mai multe
femele nu se pun de acord pentru a lucra cu rîndul”.
Oricum ar fi, ideea de solidaritate face o breşă în zidul
care despărţea două lumi. Nu mai este iarna, foamea sau frica—
în faţa morţii care smulge instinctului lor acest sentiment, ci
tocmai viaţa activă. Şi, de data aceasta, asemenea idee se
opreşte repede şi nu ajunge să se înrădăcineze prea mult în
această direcţie. Dar aceasta nu are importanţă, ea nu se
descurajează şi încearcă alte căi. Şi iată că ea pătrunde în
lumea bondarilor, unde se maturizează, se întăreşte într-o
atmosferă diferită şi face primele minuni hotărîtoare.

XII

Bondarii, aceste albine mari catifelate, zgomotoase, în­

fricoşătoare dar blînde şi pe care le cunoaştem cu toţii, trăiesc
la început singuratice. Încă din primele zile ale lui martie,
femela fecundată care a biruit iarna începe construcţia cuibu­
lui fie sub pămînt, fie într-un mărăciniş, după specia căreia
îi aparţine. Ea e singură pe lume în primăvara ce trezeşte totul
la viaţă. Ea curăţă, sapă, aranjează locul ales. Ea clădeşte
mai apoi celule de ceară destul de urîte, le umple cu miere
şi cu polen, ouă, le cloceşte, îngrijeşte şi hrăneşte larvele care
ies şi peste puţin timp se vede înconjurată de o ceată de fiice
oare o ajută la toate muncile dinăuntru şi dinafară şi unele
din ele încep să ouă la rîndul lor. Bunăstarea creşte, con­
strucţia celulelor se îmbunătăţeşte, colonia sporeşte. Albina
fondatoare rămîne sufletul şi mama principală a coloniei şi
se găseşte în fruntea unui regat oare îţi aminteşte de acela al
albinei noastre. Dar această asemănare nu este decît foarte de­
părtată. Belşugul, aici, este mereu limitat, legile sînt rău sta­
tornicite şi nerespectate, canibalismul şi uciderea pruncilor
apar uneori, arhitectura este greoaie şi costisitoare, dar ceea

154
ce deosebeşte şi mai mult cele două cetăţi este faptul că una
este permanentă iar cealaltă trecătoare. Într-adevăr, cetatea
bondarilor va dispare cu totul la venirea toamnei, cei trei
sau patru sute de locuitori se vor stinge fără să lase urme,
tot efortul lor se năruieşte şi o singură femelă mai supravie­
ţuieşte pînă la primăvara următoare cînd va reîncepe, ca şi
mama sa, în singurătate şi lipsă, aceeaşi muncă fără sens.
Dar nu e mai puţin adevărat, că, de data aceasta, ideea a luat
cunoştinţă de puterea ei. La bondari o vedem oprindu-se aici
dar îndată, credincioasă obiceiului său, printr-un fel de me­
tempsihoză neobosită, se va încarna, tremurînd încă de ultima
ei izbîndă, atotputernică şi aproape desăvîrşită într-un alt
grup, penultimul din rasă, acela care precede imediat albina
noastră domestică, adică grupul meliponitelor şi care cuprinde
meliponele şi trigonele tropicale.

XIII

Aici totul e organizat ca în stupii noştri. Există pro­

babil o singură mamă1, lucrătoare sterpe şi trîntori. Unele
amănunte sînt chiar mai bine aranjate. De pildă, trîntorii
nu sînt cu totul nefolositori, ei secretă ceara. Intrarea în
cetate este păzită cu mai mare grijă, în timpul nopţilor fri­
guroase o uşă se închide, iar în timpul nopţilor călduroase se
ridică un fel de perdea ce lasă aerul să circule.
Dar republica este mai puţin puternică, viaţa obştească
e mai puţin sigură, belşugul mai mic decît la albinele noastre
şi, peste tot unde am introduce albinele noastre, Meliponitele
dispar în faţa lor. Ideea solidarităţii s-a dezvoltat deopotrivă
în cele două rase, cu excepţia unui singur punct, în care la
una din ele nu a trecut peste ceea ce realizase în mica fa­
milie a bondarilor. Acest punct este organizarea mecanică
a muncii în comun, economia precisă a efortului, într-un

1 Nu se ştie sigur dacă principiul unei singure regine sau mame

este întotdearuma respectat la Meliponite. BLANCHARD crede, pe drept
cuvînt, că neavînd ac şi nepultîndu-se să se omoare între ele aşa
de uşor ca reginele albinei pe care o cunoaştem, într-un stup trăiesc,
probaţii, mai. multe regine. Dar acest lucru n-a putut fi încă veri­
ficat atît din cauza marii asemănări dintre femele şi lucrătoare, cît şi din
cauza imposibilităţii de a creşte Melipone în clima noastră.

155
cuvînt arhitectura cetăţii care este, fără îndoială, inferioară.
Ar ajunge să reamintesc ceea ce am spus în Cartea a III-a
capitolul XVIII din această lucrare, adăugînd că, în stupii api-
telor noastre, toate celulele sînt deopotrivă de b u n e pentru
creşterea puietului şi pentru strîngerea proviziilor şi ele
durează tot atît de mult ca şi cetatea, pe cînd la Meliponite
celulele nu pot sluji decît unui singur scop, iar cele care
servesc drept leagăne tinerelor nimfe sînt distruse după ieşi­
rea lor.
Prin urmare, ideea a ajuns la dezvoltarea ei cea mai
desăvîrşită în felul de viaţă al albinelor noastre domestice ;
şi iată un tablou rapid şi incomplet al schimbărilor prin care
a trecut această idee. Aceste schimbări sînt oare statornicite
odată pentru totdeauna în fiecare specie şi linia care le uneşte
nu există oare numai în închipuirea noastră ? Să nu clădim
încă sisteme în această regiune puţin cunoscută. Să nu ne
oprim decît la concluzii provizorii şi, dacă vrem, să ne inte­
resăm mai mult de cele mai pline de speranţă, căci, dacă
ar trebui să facem neapărat o alegere, cîteva sclipiri ne-ar şi
arăta că cele mai dorite vor fi şi cele mai sigure. De altfel,
să mai recunoaştem încă o dată că neştiinţa noastră este
adîncă. învăţăm încă să deschidem ochii şi mii de experienţe
ce s-ar putea face nici n-au fost încercate. De exemplu, pro-
sopele, prizoniere obligate să locuiască împreună cu semenele
lor, ar putea cu timpul să treacă pragul de fier al singură­
tăţii desăvîrşite, să se unească la un loc ca dasipodele şi să
facă un efort de înfrăţire asemănător cu acela al panurgelor ?
Panurgele, la rîndul lor, în împrejurări impuse şi neobişnuite,
ar trece din gangul comun într-o cameră comună ? Mamele
bondarilor, care au petrecut iarna împreună, crescute şi hră­
nite în captivitate, ar putea ele ajunge la bună înţelegere şi
la diviziunea muncii ? Iar meliponitelor li s-au dat vreodată
faguri artificiali ? Li s-a dat oare amfore artificiale pentru
a înlocui curioasele lor amfore de miere? Le-ar accepta oare?
şi cum s-ar folosi de ele ? şi cum şi-ar potrivi obiceiurile cu
această arhitectură neobişnuită? Iată atîtea întrebări care se
adresează unor biete fiinţe mititele, dar care conţin totuşi
răspunsul la cele mai mari taine care ne frămîntă. Noi nu
sîntem în stare să dăm vreun răspuns, deoarece experienţa
noastră e abia de ieri. Socotind timpul scurs de la experien­
ţele lui REAUMUR, iată aproape un veac şi jumătate de cînd

156
observăm obiceiurile unor albine sălbatice. REAUMUR nu
cunoştea decît cîteva, iar noi am studiat altele ; dar sute,
poate mii, n-au fost studiate pînă acum. decît de călători gră­
biţi sau neştiutori. Cele pe care le cunoaştem din interesan­
tele lucrări ale autorului Memoriilor nu şi-au schimbat cu
nimic obiceiurile şi bondarii care, către anii 1730, se pră-
fuiau cu aur, vibrau ca minunatul murmur al soarelui şi se
încărcau cu miere în grădinile din Charenton erau aidoma
acelora care odată cu reîntoarcerea lui april vor zburda la
cîţiva paşi de aici, în pădurea de la Vincennes. Dar de la
REAUMUR şi pînă în zilele noastre nu este decît o clipă din
timpul nesfîrşit pe care-l cercetăm şi mai multe vieţi ome-
neşti puse cap la cap, nu acoperă decît o secundă din istoria
unui gînd al naturii.

XIV
Dacă ideea pe care am urmărit-o cu ochii a luat forma
cea mai desăvîrşită la albinele noastre domestice, nu putem
spune că tot ceea ce se petrece în stup e fără cusur. O capo­
doperă, celula hexagonală, atinge într-adevăr perfecţiunea de­
săvîrşită şi, dacă s-ar aduna toate capetele luminate, n-ar
putea să-i aducă vreo îmbunătăţire. Nici o vieţuitoare, nici
chiar omul, n-a realizat în centrul sferei sale de activitate
ceea ce albina a realizat în sfera ei ; şi, dacă o inteligenţă
străină globului nostru ar veni să ceară Pămîntului obiectul cel
mai desăvîrşit al logicii vieţii, ar trebui să i se înfăţişeze mo­
destul fagure de miere.
Dar nu tot ce se află în stup seamănă cu această capo­
doperă. Am arătat în treacăt vreo cîteva greşeli şi erori, uneori
evidente, alteori tainice : mulţimea şi lenevia păgubitoare a
trîntorilor, partenogeneza, primejdiile zborului nupţial, roirea
peste măsură, lipsa de milă, sacrificiul aproape monstruos al
individului faţă de societate. Să mai adăugăm la acestea şi
tendinţa curioasă de a aduna mari cantităţi de polen, care,
neîntrebuinţate, nu întîrzie să se rîncezească şi să se întă­
rească încurcînd locul, apoi lungul interval de timp, fără ac­
tivitate, ce începe de la cel dintîi roit şi se sfîrşeşte cu fecun­
darea celei de a doua regine, etc. etc.
Dintre aceste greşeli, cea mai gravă, singura care în
părţile noastre are mai totdeauna urmări fatale, este roitul

157
repetat. Dar să nu uităm că, în această privinţă, selecţia natu­
rală a albinei domestice, este, de mii de ani, împiedicată de
om. De la egipteanul de pe vremea faraonilor şi pînă la ţă­
ranii din zilele noastre omul a acţionat împotriva dorinţelor
şi avantajelor speciei. Stupii cei mai bogaţi sînt aceia care
nu roiesc decît o singură dată la începutul verii. Ele îşi în­
deplinesc astfel dorinţa maternă, asigură perpetuarea speciei,
primenirea necesară a reginelor şi viitorul roiului care, nu­
meros şi precoce, are timpul să clădească locuinţe solide şi
bine aprovizionate înainte de venirea toamnei. Este ne­
îndoielnic că, lăsate în voia lor, aceste colonii precum şi des­
cendenţii lor, biruind singuri greutăţile iernii, care ar fi dis­
trus aproape sigur coloniile însufleţite de instincte diferite,
regula roitului restrâns s-a fixat puţin cîte puţin şi la rasele
noastre meridionale. Dar omul a distrus mereu tocmai aceşti
stupi prevăzători, bogaţi şi deprinşi cu clima, pentru a le
răpi bogăţiile. În practica apicolă obişnuită el nu lăsa şi nu
lasă nici azi să supravieţuiască decît coloniile, mame epui­
zate, roiuri secundare sau terţiare care au abia din ce să
se întreţină iarna şi cărora apicultorul le mai dă cîteva res­
turi de miere pentru a le întregi slabele lor provizii. Ca
urmare a acestei situaţii specia a ieşit, probabil, slăbită şi
tendinţa la roire excesivă s-a dezvoltat foarte mult de-a lun­
gul generaţiilor astfel încît astăzi, aproape toate albinele
noastre, mai ales albinele negre, roiesc prea mult. De cîţiva
ani încoace, metodele noi ale apiculturii „transhumante” au
început să combată acest obicei periculos şi, cînd vedem cu
cîtă repeziciune acţionează selecţia artificială asupra celei mai
mari părţi a animalelor noastre domestice, asupra boilor, cli­
nilor, oilor, cailor, porumbeilor, pentru a nu le înşira aici pe
toate, putem spera că, peste puţin timp, vom avea o rasă de
albine care va renunţa aproape în întregime la roirea natu­
rală şi îşi va concentra toată activitatea la recoltarea mierii
şi a polenului.

XV

Dar o inteligenţă care ar înţelege mai bine scopul vieţii

comune nu ar putea să îndrepte celelalte greşeli ? Ar fi multe
lucruri de spus despre aceste greşeli care izvorăsc uneori din
taina stupului, alteori nu sînt decît o urmare a roitului şi a

158
greşelilor sale la care avem şi noi o parte de vină. Dar, din
cele ce am văzut pînă aici, fiecare poate, după bunul său plac,
să atribuie sau să conteste orice, inteligenţă albinelor. Nu ţin
nicidecum să le apăr. Mi se pare că de multe ori ele dau
dovadă de pricepere şi, chiar dacă ar face dintr-o pornire
oarbă tot ceea ce fac, mirarea mea n-ar fi mai mică. Este in­
teresant de văzut cum un creier găseşte în sine resurse
extraordinare pentru a lupta împotriva frigului, foamei, morţii,
timpului, spaţiului, singurătăţii, împotriva tuturor vrăjmaşilor
materiei care prinde viaţă ; dar, de asemenea, e tot atît de
interesant şi de extraordinar ca o fiinţă să ajungă să-şi men­
ţină mica ei viaţă complicată şi profundă fără să depăşească
instinctul şi fără a face nimic ce-i depăşeşte puterile ei obiş­
nuite. Obişnuitul şi miraculosul se confundă şi au aceeaşi
valoare atunci cînd le aşezăm în adevăratul lor loc în sînul
naturii. Nu ele sînt acelea care poartă nume nepotrivite, ci
necunoscutul şi inexplicabilul trebuie să ne oprească privi­
rile, să ne însufleţească activitatea şi să dea o formă nouă
şi mai potrivită ideilor, sentimentelor şi cuvintelor noastre.
Toată înţelepciunea este de a nu depăşi aceste limite.

XVI

De altfel, noi nu sîntem deloc îndreptăţiţi să judecăm

greşelile albinelor în numele inteligenţei noastre. Nu vedem
noi, oare, conştiinţa şi inteligenţa trăind mult timp în mijlocul
nostru, înconjurate de atîtea rătăciri şi greşeli, fără să le
observăm şi fără să le îndreptăm ? Dacă există o fiinţă al
cărui destin i-a poruncit în mod special, aproape în mod or­
ganic, să gîndească asupra sa, să trăiască şi să-şi organizeze
viaţa după raţiunea pură, acea fiinţă este tocmai omul. Cu
toate acestea, priviţi ceea ce face din toate acestea şi com­
paraţi greşelile stupului cu acelea ale societăţii noastre. Dacă
noi am fi nişte albine şi am observa oamenii, mirarea noastră
n-ar fi mică, privind bunăoară nechibzuinţa şi nedrepta rîn-
duială a muncii într-un trib de fiinţe care, de altfel, ne-ar
părea că sînt înzestrate cu o judecată deosebită. Am vedea
astfel suprafaţa Pămîntului, singurul izvor al întregii vieţi
în comun, cultivat cu greu şi neîndestulător de către două
sau trei zecimi ale populaţiei totale ; o altă zecime, total le-

159
neşă, ia ce mai bună parte a produselor acestei munci ; ulti­
mele şapte zecimi, osîndite aproape la foame neîntreruptă,
se sleiesc fără răgaz făcînd eforturi stranii şi sterile de pe
urma cărora ei nu profită niciodată şi care nu par să aibă
altă menire decît de a face şi mai complicată şi mai neînţe­
leasă viaţa celor leneşi. Din toate acestea am conchide că
raţiunea şi sensul moral al acestor fiinţe aparţin unei lumi
complet diferite de a noastră, supunîndu-se unor principii pe
care noi nu trebuie să sperăm că le vom înţelege vreodată.
Dar să nu împingem prea departe acest tablou al greşelilor
noastre. De altfel, ele sînt mereu prezente în gîndurile noastre.-
E adevărat că, fiind mereu în faţa ochilor noştri, nu cîştigăm
prea mare lucru. Numai de la un veac la altul cîte una din
ele se trezeşte, îşi alungă somnul pentru o clipă, scoate un
strigăt de mirare, îşi întinde braţul amorţit ce-i sprijinea
capul, îşi schimbă poziţia, se culcă din nou, adoarme pînă ce
o nouă durere, ieşită din oboseala plină de tristeţe, o tre­
zeşte din nou.

XVII
După ce am admis evoluţia apienelor sau, cel puţin, a
apitelor, deoarece ea este mai verosimilă decît fixitatea lor,
care este deci direcţia constantă şi generală a acestei evoluţii?
Ea pare să urmeze aceeaşi curbă cu evoluţia noastră. Ea
tinde în mod evident să micşoreze efortul, nesiguranţa, mi­
zeria şi să mărească bunăstarea, întîmplările favorabile şi
autoritatea speciei. în acest scop, ea nu ezită să sacrifice indi­
vidul compensînd, prin forţa şi fericirea tuturora, indepen­
denţa singurătăţii, de altfel iluzorie şi nenorocită. Aş spune
că natura crede, ca Pericle în Tucidide, că indivizii, chiar
atunci cînd suferă, sînt mai fericiţi în sînul unui oraş care
prosperă în ansamblu decît dacă individul ar prospera şi
Statul s-ar pierde. Ea protejează pe sclavul muncitor în ce­
tatea puternică şi lasă pradă duşmanilor fără chip şi fără
nume, ce se întîlnesc în orice clipă, în toate mişcările uni­
versului, în toate golurile Pămîntului, pe trecătorul care n-are
obligaţii în vremelnica asociaţie. Nu este aici momentul să
discutăm acest gînd al naturii, nici să ne întrebăm dacă omu­
lui îi convine să-l urmeze, dar este sigur să peste tot masa
nesfîrşită ne permite să sesizăm aparenţa unei idei, iar apa-

160
renta se angajează pe acest drum al cărui capăt nu-l cunoaş-
tem. În ceea ce ne priveşte va fi deajuns să constatăm grija
cu care natura se preocupă să păstreze şi să fixeze în rasa
care evoluează tot ceea ce a fost cucerit în lupta contra iner­
ţiei potrivnice materiei.Ea înseamnă un punct după fiecare
efort fericit şi opune retragerii, care ar urma inevitabil după
efort, nişte legi speciale şi binevoitoare. Acest progres,
care ar fi greu de nerecunoscut la speciile cele mai inteli­
gente, nu are, poate alt scop, decît mişcarea sa şi nu ştie în­
cotro se îndreaptă. În orice caz, într-o lume unde nimic, în
afară de cîteva fapte de acest gen, nu indică o voinţă hotă­
rîtă, este destul de semnificativ să vedem anumite fiinţe ri-
dicîndu-se a#tfel puţin cîte puţin şi fără întrerupere din ziua
în care au deschis ochii ; şi, atunci cînd albinele nu ne vor
fi arătat ochilor noştri altceva decît această misterioasă spi­
rală de lumini în atotputernicia nopţii, va fi încă deajuns
pentru a nu regreta timpul închinat studiului micilor lor ges­
turi şi umilelor lor obiceiuri, atît de depărtate şi totuşi atît
de apropiate de marile noastre patimi şi de destinele noastre
trufaşe.

XVIII
Se poate ca toate acestea să fie deşertăciuni şi că spirala
luminilor noastre, la fel ca şi aceea a albinelor, nu licăreşte
decît pentru a distra întunericul. Se mai poate ca un enorm
accident, venit din afară, din altă lume sau dintr-un fenomen
nou, să dea pe neaşteptate un sens definitiv acestui efort
sau să-l distrugă pentru totdeauna. Totuşi să ne urmăm dru­
mul ca şi cum nimic anormal nu ar trebui să se întîmple. De
am şti, bunăoară, că mîine o descoperire, o comunicare cu o
planetă mai veche şi mai luminoasă, va trebui să răs­
toarne pămîntul nostru, să nimicească pasiunile, legile şi
adevărurile eterne ale fiinţei noastre, lucrul cel mai cuminte
ar fi să jertfim toată ziua de azi pentru a ne cunoaşte pa­
siunile, legile şi aceste adevăruri, să le armonizăm, în spiritul
nostru, să rămânem credincioşi destinului nostru care, este de
a subjuga şi de a face să crească în noi şi în jurul nostru
forţele întunecate ale vieţii. Este posibil ca nimic să nu mai
supravieţuiască noii revelaţii, dar este imposibil ea aceia care
îşi vor îndeplini pînă la capăt misiunea, care este mai presus
11 - c. 263 161
de orice o misiune umană, să nu se găsească în primele rîn­
duri pentru a primi această revelaţie : şi, chiar atunci cînd ea
ne va spune eă singura obligaţie adevărată va fi lipsa de
curiozitate şi resemnarea înaintea necunoscutului, noi vom şti
să pricepem, mai bine decît alţii, această lipsă de curiozitate
şi această resemnare definitivă şi vom şti să ne folosim de ea.

XIX
Şi apoi, să nu ne avîntăm visînd în această direcţie.
Perspectiva unei distrugeri generale să nu intre deloc în
socoteala nevoilor noastre, la fel cum nu intră nici interven­
ţia miraculoasă a unei întîmplări. Pînă aici, cu toate făgăduin­
ţele închipuirii noastre, noi ne-am văzut întotdeauna nevoiţi
să ne încredem numai în noi înşine şi în puterile noastre.
Numai datorită eforturilor noastre celor mai modeste am să-
vîrşit tot ce s-a făcut mai folositor şi mai trainic pe acest
pămînt. N-avem decît să ne aşteptăm la mai bine sau la
mai rău în urma unui accident din afară ; dar cu condiţia
ca această aşteptare să nu zădărnicească datoria noastră de
oameni. Şi aici albinele ne dau o minunată pildă, ca orice
lecţie ce vine de la natură. Ele ar putea crede, într-adevăr,
într-un amestec uimitor. Ele sînt pradă, mult mai mult decît
noi, mîinilor unei voinţe care le poate distruge sau modifica
rasa şi destinele. Cu toate acestea, ele îşi urmează în mod
statornic datoria lor veche şi adîncă. Şi tocmai acelea dintre
ele care ascultă cel mai bine de această datorie sînt mai bine
pregătite să se slujească de orice amestec din afară care ar
veni să schimbe astăzi soarta speciei lor. Cu toate acestea,
este mai puţin greu decît s-ar crede să descoperim menirea
neabătută a unei fiinţe. O putem observa mereu în organul
care o distinge de celelalte şi căruia îi sînt supuse toate
celelalte mădulare Şi, după cum este scris ca limba, gura şi
stomacul albinelor să producă miere, tot astfel stă scris în
ochii noştri, în urechile noastre, în mădularele noastre, în
toate ascunzişurile creierului nostru, în tot sistemul nervos
al corpului nostru, că noi sîntem făcuţi pentru a transforma
tot ceea ce luăm din darurile acestui pămînt într-o energie
deosebită şi de o calitate fără pereche pe această lume. Nici
o fiinţă, după cîte ştiu, nu a fost creată pentru a produce ca
noi acel fluid straniu pe care-l numim gîndire, inteligenţă,

162
pricepere, raţiune, suflet, spirit, putere mintală, virtute,
bunătate, dreptate, ştiinţă ; căci acest fluid are mii de nume,
cu toate că nu are decît o singură esenţă. Tot ceea ce este
în noi i-a fost jertfit lui. Muşchii noştri, sănătatea, agerimea
membrelor, echilibrul funcţiilor noastre animale, tihna vieţii
noastre poartă pecetea măreaţă a superiorităţii sale. El este
starea cea mai preţioasă şi cea mai grea la care putem ri­
dica materia. Flacăra, căldura, lumina, viaţa însăşi, apoi in­
stinctul, mai subtil decît viaţa, şi cea mai mare parte a pu­
terilor nevăzute care dominau lumea înaintea venirii noastre,
au pălit în faţa acestui suflu nou. Nu ştim unde ne duce, ceea
ce va face din noi, ceea ce vom face noi din el. El va fi
acela care ne va înştiinţa cînd va domni în deplinătatea pu­
terilor sale. In aşteptarea acestei clipe să nu ne gîndim decît
a-i da tot ceea ce ne cere, să-i sacrificăm tot ceea ce ar putea
întîrzia deplina lui înflorire. Nu este îndoielnic că deocam­
dată aceasta este cea dintîi şi cea mai luminoasă dintre da­
toriile noastre. Pe celelalte le vom învăţa, încetul cu încetul,
tot de la ea. Ea ni le va nutri şi le va prelungi după cum ea
însăşi va fi nutrită întocmai cum apa din înălţime hrăneşte
şi duce pîraiele din cîmpie, după cum e şi belşugul taini­
celor vîrfuri. Să nu ne chinuim zadarnic să cunoaştem cine
se va folosi de toate aceste puteri pe care le cheltuim. Al­
binele nu ştiu dacă vor mînca mierea pe care au strîns-o. Şi
nici noi nu ştim cine va profita de puterea spirituală pe care
o introducem în univers. După cum ele zboară din floare în
floare, pentru a strînge mai multă miere decît le face tre­
buinţă lor şi copiilor lor, sîntem datori şi noi să mergem şi,
la fel, din realităţi în realităţi în căutarea a tot ceea ce poate
nutri acea flacără de neînţeles şi de a aştepta cu liniştea
datoriei împlinite orice eveniment ce ar putea veni. Să o hră­
nim cu sentimentele noastre, cu pasiunile noastre, cu tot ceea
ce se vede, se aude, se înţelege, se pipăie şi cu propria-i esenţă,
care este ideea ce iese din descoperirile, experienţele, obser­
vaţiile pe care le dă la iveală din tot ceea ce ea vedea.
Atunci, vine o clipă în care totul se schimbă aşa de firesc
în bine pentru orice spirit ce s-a jertfit cu bunăvoinţă adevă­
ratei datorii omeneşti, încît însăşi bănuiala că străduinţele în
care se frămîntă erau, poate, fără scop, face încă şi mai lu­
minoasă, mai curată şi mai dezinteresată, mai independentă
şi mai nobilă patima căutării sale.

163
 CUPRINS
C A R T E A ÎNTÎI i
În p r a g u l stupului . 7

C A R T E A A II-A
Roiul 19

C A R T E A A III-A
î n t e m e i e r e a cotaţii 53

CARTEA A IV-A
Tinerele regine 89

C A R T E A A V-A
Zborul nunţii 113

CARTEA A VI-A
Măcelul trîntorilor 133

CATEA A VII- A
Propăşirca neamului 139

T i p ă r i t în atelierele poligrafice ale

I n s t i t u t u l u i I n t e r n a ţ i o n a l de T e h n o l o g i e
şi E c o n o m i e Apicolă al APTMONDIA
B u c u r e ş t i I, str. P i t a r Moş n r . 20
Lei 14