9.III.

2021
Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia.
Dumnezeu este Izvorul vieții. Iubirea lui Dumnezeu pentru om așteaptă răspunsul nostru
I. Viaţa omului este darul lui Dumnezeu, iar copilul este darul lui Dumnezeu pentru
părinţi. Omul este alcătuit din două părți: trup (parte văzută) și suflet (parte nevăzută),
iar noi suntem datori să avem grijă de amândouă. Așa cum trupul are nevoie de hrană,
haine, odihnă și adăpost, la fel și sufletul are nevoie de fapte bune, rugăciune și
iubire. Un creștin ortodox are mereu bucuria de a trăi. Naşterea omului este un
moment de bucurie pentru părinți și bunici. Alt moment de bucurie este ziua
Botezului, când ați devenit creștini. Ziua de naștere este o bucurie pentru că o trăim
înconjurați de dragostea familiei și a prietenilor. La fel ca dragostea, bucuria se
înmulțește când se dăruiește. De aceea ne bucurăm când primim, dar și când oferim
daruri. În timpul anului sunt multe sărbători, iar Învierea Domnului (=Sfintele Paști),
când Hristos ne-a dăruit viață veșnică, este sărbătoarea bucuriei. În fiecare clipă
putem trăi bucuria întâlnirii cu El prin rugăciune. Aceasta ne aduce în suflet pace,
armonie și frumusețe. Creștinul este chemat să aducă bucurie celor din jur, să
dăruiască cu drag, să mulțumească pentru toate, să se bucure alături de ceilalți, să
aprecieze ceea ce are și să devină tot mai bun. Dumnezeu ne oferă în fiecare zi motive
de bucurie. Bucuria de a dărui este mai mare decât cea de a primi.
II. Pe Dumnezeu nu-L putem vedea, dar, dacă privim atent în jur, Îl vom descoperi.
Noaptea cu haina ei de stele și ziua luminată de flori și fluturi ne arată frumusețea
Lui. În Sfânta Scriptură și în Viețile Sfinților avem numeroase exemple de oameni
care au trăit în armonie cu natura și cu viețuitoarele pe care le-au ocrotit. Sfântul
Proroc Ilie a fost hrănit de un corb, Sfântul Gherasim a fost prieten cu un leu, iar
Sfântul Serafim a avut grijă de un urs. Suntem chemați să protejăm natura, să îngrijim
florile, să hrănim animalele, să păstrăm apele curate și să respectăm viața. Creștinul
are grijă de natură și ocrotește viața animalelor, avându-l ca model pe Sfântul Modest
(†18 decembrie), care este ocrotitorul animalelor domestice. În copilărie, acest sfânt
era îngrijitor de vite și a cerut de la Dumnezeu darul vindecării animalelor bolnave.
Pentru mila sa iubitoare a primit acest dar. Astfel, dacă ne rugăm Sfântului Modest, el
este grabnic ajutător. Viaţa pe pământ este o pregătire pentru Împărăţia lui
Dumnezeu, despre care ne-a vorbit Domnul Iisus Hristos în cele 4 Evanghelii din
Noul Testament. Sfinţii trăiesc veşnic în această Împărăţie a Cerurilor. Un copil
credincios îi mulțumește lui Dumnezeu pentru viață; își cinstește părinții; face fapte
bune; are sufletul curat; și se joacă frumos. Sfinții sunt creștini ce au devenit prietenii
lui Dumnezeu deoarece au dat mâncare celor flămânzi; au dat apă celor însetați; i-au
îngrijit pe cei bolnavi; i-au mângâiat pe cei întristați; și i-au învățat pe cei neștiutori.
Împărăția lui Dumnezeu înseamnă dragoste, dreptate, pace și bucurie. Domnul Iisus
Hristos îi cheamă pe toți oamenii în Împărăția Sa. Prin participarea Duminica la
Sfânta Liturghie de la Biserică suntem cu adevărat în Împărăţia lui Dumnezeu, alături
de Îngeri și Sfinți. Împărăția Cerurilor este veșnică. Nașterea Domnului la Betleem
dintr-o Fecioară a fost anunțată în Vechiul Testament prin Sfinții Proroci. Micii
creștini vestesc Nașterea Sa prin colinde; le fac daruri celor din jur; își ajută părinții la
pregătirile de Crăciun; și îl primesc pe preot când vine cu icoana.
Postul Mare = Postul Sfintelor Paști (parte din Triod, care este perioada de pregătire
pentru Învierea Domnului)

I. Postul creştinesc este înfrânarea, pentru o vreme, de la mâncărurile de dulce – lapte,

carne, brânză, ouă şi derivate ale acestora - precum şi de la băuturi, în scopul întăririi
puterilor sufleteşti peste înclinările spre rău ale trupului. Originea postului creştin se
află în rai prin porunca dată de către Dumnezeu primilor oameni de a nu mânca din
pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 16-17). Mântuitorul a postit iar
exemplul Său a fost urmat de către Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Creştinismul a
dat postului o importanţă majoră integrându-l vieţii duhovnicești în războiul nevăzut,
în lupta cu puterile întunericului şi cu patimile: „Acest neam de demoni nu iese decât
numai cu rugăciune şi cu post” (Matei17, 21). Adevăratul post, spun Sfinţii Părinţi ai
Bisericii, constă nu numai în abstinenţa de la mâncare şi băutură căci astfel s-ar numi
regim şi nu post, ci şi în înfrânarea de la „toate cele lumeşti şi de la toate poftele cele
rele, pentru ca să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu înlesnire şi să îi fie
milostiv Dumnezeu. Încă şi pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul lui
Dumnezeu…”.
II. Creștinii ortodocși țin Post două zile pe săptămână: miercurea (când Iuda L-a trădat
pe Domnul Iisus) și vinerea (când Mântuitorul Hristos a murit pe Cruce pentru noi).
Pe lângă miercurile și vinerile de peste an, există și 4 perioade de Post: Postul Paștilor
(=Postul Mare), Postul Naşterii Domnului (=Postul Crăciunului), Postul Sfinților
Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului. În plus, mai există încă
trei zile special de Post: Ziua Înălţării Sf. Cruci (14 septembrie); Ziua Tăierii Capului
Sfântului Ioan Botezătorul (29 august); și Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).
III. Pe lângă abținerea de la mâncărurile care nu sunt de Post (numite „de dulce” sau „de
frupt”), «Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânare a limbii, lepădarea
mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos.
Lipsirea acestora este postul şi bineprimit». Un post integral sau desăvârşit înseamnă
postire trupească şi sufletească. Sfinţii Părinţi vorbesc chiar de un post al celor 5
simţuri: postul ochilor – atunci când ne ferim să privim la lucruri, imagini, înfăţişări
păcătoase şi frumuseţile străine ce ne rănesc inima; postul urechilor – atunci când ne
ferim de auzirea vorbelor deşarte; postul gurii – atunci când ne înfrânăm limba de la
clevetiri, înjurături, vorbe spurcate, hule şi chiar de la aromele anumitor mâncăruri;
postul mâinilor – atunci când ne înfrânăm mâinile de la furt, lăcomie sau atingeri
păcătoase. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune în a III-a cuvântare către
antiohieni: «Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de
el; un duşman împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de nume bun, nu-l invidiaţi; o
femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci
şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului
 vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de la hrăpire şi de la lăcomie.
Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu
ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri
ruşinoase». Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: «Dacă toată lumea ar posti n-ar mai fi
războaie, nedreptăţi şi desfrânări. Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează mintea
limpede lepădând alcoolul, şi inima curată, blândă şi smerită! Iată postul!» Hristos-
Dumnezeu ne învață: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc
feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata
lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală; ca să nu te arăţi
oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns: şi Tatăl tău, Care vede
în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6:16-18).
Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie)

I. Acești Mucenici au trăit în vremea împăratului Licinius (308-324 d.Hr.),

prigonitor al creștinilor. Sfinții 40 de Mucenici erau soldați creștini. Aflând despre
credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, le-a cerut să se închine idolilor.
Deoarece au refuzat, au fost întemnițați timp de opt zile. Prin semne și minuni,
însă, Dumnezeu i-a întărit în dreapta credință. După aceste chinuri, guvernatorul i-
a condamnat la moarte, ducându-i în lacul Sevastiei, unde apa a înghețat în jurul
trupurilor lor. La miezul nopții, unul dintre cei 40 de Mucenici, a ieșit din apă din
cauza gerului. Alergând spre baia caldă, pusă de către cei ce slujeau idolilor, a
murit. Cei rămași să îndure gerul au început să se roage: „Ajută-ne Dumnezeule,
Mântuitorul nostru, ușurează-ne sarcina și alină iuțimea văzduhului, că spre
Tine nădăjduim, ca să nu ne rușinăm și să cunoască toți că ne-am mântuit
strigând către Tine”. În urma acestei rugăciuni s-au petrecut mari minuni: apa
lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra
Mucenicilor. Unul dintre soldații de pază pe nume Aglaie, uimit că în miezul
nopții o lumină din Ceruri încălzește apa și că o cunună dintre cele 40, pogorâte
peste Mucenici, nu are peste cine să se așeze, s-a aruncat în apa, mărturisind că și
el este creștin. Numai Meliton, un tânăr soldat, a supraviețuit torturii. Mama sa,
știind că cei 39 de confrați în suferință aveau pregătită Împărăția Cerurilor, își ia
fiul în brațe și merge cu el la chinuitori spunându-le că vrea să fie mamă de
Mucenic. Meliton moare pe drum, în brațele mamei sale, devenind și el Martir.
II. Testamentul Sfinților 40 de Mucenici a fost dictat de către aceștia Sfântului
Meletie, episcopul Antiohiei, atunci când erau în lac. „Așadar, să vă depărtați
de orice poftă și rătăcire lumească. Căci mărirea lumii este înșelătoare și
neputincioasă, înflorește pentru puțin și îndată se veștejește că iarba grădinii.
Primind sfârsitul mai repede ca începutul. Mergeți mai degrabă la iubitorul
de oameni Dumnezeu, care dăruiește bogație neîmpuținată celor ce aleargă la
El și dă ca răsplată viața veșnică celor ce cred în El. Timpul acesta este
folositor celor ce voiesc să se mântuiască, oferind prilejul potrivit pentru
 pocăință, pentru practicarea adevăratei viețuiri celor ce nu amână nimic
pentru viitor. Căci schimbarea vieții este neprevăzută. Și chiar de ai
cunoaște-o, vezi ceea ce este de folos și arată în modul acesta curăția
credinței, pentru ca prin aceasta să ștergi urma păcatelor făptuite mai
înainte. Căci în starea în care te voi găsi, zice Domnul, în aceea te voi și
judeca. Sârguiți-vă, deci, să fiți fără greșeală în poruncile lui Hristos, ca să
scăpați de focul cel nestins și veșnic. Căci glasul cel dumnezeiesc strigă:
Timpul s-a scurtat. Mai presus de toate, cinstiți iubirea, căci numai ea
singură respectă datoria iubirii frățești și se supune legii lui Dumnezeu. Căci
prin fratele cel văzut se cinstește Dumnezeu Cel nevăzut.”

Sâmbăta – zi specială de rugăciune pentru cei adormiți

I. Pe lângă rugăciunile, parastasele, pomenile, aprinderea de lumânări și faptele bune

făcute în numele celor adormiți (mai ales sâmbăta), în Biserica Ortodoxă din
România există anual trei zile de pomenire generală a celor trecuți în veșnicie:
sâmbăta dinaintea Duminicii lasatului sec de carne (a Înfricosătoarei Judecăți de
Apoi), sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (a
Cincizecimii/Rusaliilor) și ultima sâmbătă din octombrie. Cei adormiți nu mai au
nevoie de mâncare, însă dacă dăm în numele lor milostenie celor săraci, lor li se
dezleagă păcatele și pot fi mutați din iad în Rai, iar dacă sunt deja în Rai, atunci li se
adaugă și mai multă răsplată.
II. Sfântul Macarie a găsit pe când mergea pe drum o căpățână uscată a unui grec păgân
și a întrebat-o: Oare, păgânii vreodată au oarecare mângâiere în iad? Căpățâna a
răspuns: Au, părinte, mare ușurare când te rogi tu pentru cei răposați. Marele
Macarie, rugându-se lui Dumnezeu, a aflat că slujbele pentru cei adormiți le sunt de
mare folos acestora. Totodată, și Sfântul Grigorie Dialogul a mântuit, prin rugăciunile
sale, pe împăratul Traian. Dumnezeu însă i-a spus să nu se mai roage niciodată pentru
păgâni. Mai mult, Sfânta Împărăteasă Teodora a scos prin rugăciuni din chinurile
iadului sufletul soțului ei necredincios – Teofil, care a luptat contra Sfintelor Icoane.
III. În Evanghelia de la Luca (16:19-31), Hristos ne-a spus Pilda bogatului nemilostiv și
a săracului Lazăr: Un om bogat da petreceri în fiecare zi cu prietenii lui. La poarta
lui sta de mult timp un sărac plin de bube, numit Lazăr, care nu primea nici
firimiturile de la ospețele bogatului. Bogatul moare și sufletului lui este condamnat în
iad pentru zgârcenia lui. A murit și săracul, iar sufletul său a fost dus de îngeri în
sânul lui Avraam. Bogatul fiind în iad, cere Părintelui Avraam permisiunea ca Lazăr,
săracul de la poarta lui, să-i ude puţin limba, că se chinuie în văpaie. Toate
rugăminţile bogatului nu mai pot fi împlinite, acum făcându-se dreptate după faptele
făcute în viaţă. Bogatul îl simbolizează pe omul egoist şi nepăsător faţă de cei din jur.