Cine este Iisus

Hristos Se naște, măriți-L; Hristos din ceruri întâmpinați-L; Hristos pe acest pământ și în această
lume, înălțați-vă!

Această mare zi și sfântă, unică și irepetabilă în istoria lumii, ne-a adunat în sfintele biserici
pentru a trăi și mărturisi credința că, Dumnezeul Cel veșnic, prin care S-au creat toate, se face
Om, ca pe noi oamenii să ne facă sfinți și casnici ai noii și veșnicei Lui împărății (Efes, 2,19).

Cu bucurie nesfârșită și cu tainică credință întâmpinăm și în acest an, ziua Nașterii Domnului
Iisus Hristos, pentru că nicio altă zi n-a schimbat înfățișarea, sufletul, gândirea, simțirea, viața
întregii lumi ca această zi a coborârii Domnului la noi. Nici un alt fapt istoric, genial, nou și
nemaiîntâlnit petrecut adesea nu a fost folositor, încurajator și mântuitor, ca venirea în trup a lui
Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Venirea Mântuitorului la noi oamenii sub chip de Prunc din Fecioara Maria și de la Duhul Sfânt,
S-a pregătit tainic în toată Legea Vechiului legământ, iar astăzi, la o margine de oraș departe de
lume, de palate, slujitori, cronicari, de cele obișnuite și necesare ale lumii, acolo a venit Cel ce
avea să schimbe fața și istoria ei pentru totdeauna. Prunc de neam sfânt, cu tradiție în casa regală
a lui David, se naște necunoscut, într-un moment istoric, plin de griji lumești, de neatenție și de
frământări.

În ceasul recensământului ordonat de împăratul Romei, Octavian Augustus, vine în lume, un

Prunc într-un staul, în neatenția puternicelor împărății exploatatoare și efemere, trecătoare și
brutale; care pe cât de Sfânt, pe atât de smerit, Omul cel mai mare care a existat pe acest pământ,
Cel care va aduce un nou început de drum spre o altă împărăție care nu mai are sfârșit.

Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărei stăpânire e pe umărul Lui, și se cheamă
numele Lui: Înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte
al veacului ce va să fie, iar împărăția Lui este veșnică (Isaia, 9,5).

Pe când imperiul Romei se întindea ca împărăție universală, mare, puternică, strălucitoare cum
nu mai era alta, în orașul Betleem din Iudeea, lua ființă o nouă împărăție, veșnică și fără sfârșit,
împărăția lui Dumnezeu. Pruncul Cel născut astăzi purtat în brațe de Fecioara mamă, ocrotit de
blândețea bătrânului sfânt Iosif, vine să mântuiască lumea, să-i dea sens vieții și să o cheme către
noua împărăție care este Biserica, pe care o va întemeia prin sângele Său nevinovat vărsat pe
cruce pentru noi toți (F. Ap. 20,28).

Aceasta este marea taină a credinței noastre pe care astăzi o trăim, Dumnezeu S-a făcut Om, ca
pe oameni să-i facă veșnici și nemuritori în noua Sa împărăție.

Iubiți frați și surori în Domnul nostru Iisus Hristos,

În momentul Nașterii Domnului, lumea în mijlocul căreia El a venit, era rătăcită, idolatră,
complet împotmolită în păcate, și mergea spre pieire.

Nici astăzi nu s-a schimbat mai mult, ci este încă în suferință, singurătate, păcat, întristare, teamă
și nemulțumire. Deși progresul științific, tehnic, medical a înaintat, bolile, suferințele, războaiele,
teama pentru propria viață, sunt mereu actuale.

Domnul Iisus Hristos, a adus odată cu venirea Sa la noi, învățătura Sa care are ca bază, pacea,
binele, frăția, dragostea, iertarea, vindecarea, dar lumea este încă departe de ele. Lumina stelei ce
strălucește noaptea este mereu prezentă, Hristos este Lumina Lumii, (Ioan 8,12), Cel ce crede în
El și-L mărturisește nu umblă în întuneric, ci chiar dacă va muri, El va trăi (Ioan 11,25).

Acest adevăr l-a primit și-l păstrează Biserica întemeiată de El, unde aflăm iertarea, mângâierea,
vindecarea, unde gustăm din izvorul vieții și al sfințeniei.

Această Biserică ortodoxă, Una, care a păstrat nealterată taina credinței pecetluită cu viața și
sângele Sfinților Apostoli, martirilor, cu lacrimile de pocăință ale cuvioșilor, ale mamelor care
ne-au învățat sensul crucii biruinței și al răbdării, mărturisește și ne întâmpină astăzi, creând în
noi cea mai mare bucurie nepieritoare nu doar de o zi sau două, ci una fără limită pe care o
simțim, cântând colindele copilăriei noastre învăluită de persecutorii fără Dumnezeu de atunci,
dar din nefericire și de astăzi, mai perfizi, vicleni și demni de compasiune ca și cei dintâi.

Așa cum avem o familie, un neam, o țară, tot așa avem o Biserică, Sfântă, fără păcat (Efes. 5,27),
care ne cheamă la o nouă viață, o viață prin Taina Sfântului Botez de creștin mărturisitor,
apărător și vestitor al Adevărului care este Unul, Iisus Hristos. Până la El, lumea era în întuneric,
după El, lumea are posibilitatea de a alege viața sau moartea, calea luminii sau întunericului;
lupta pentru viața cea veșnică sau trădarea propriului suflet spre pierzare și osândă veșnică.

Tot mai mult omenirea se îndepărtează de Dumnezeu și Biserica Lui, merge pe calea morții care
este plină de blesteme, minciună, ucidere, moarte, viclenie, egoism, plăcere, lăcomie, asuprire,
exploatare, lene, beție, înșelăciune, plină de tot păcatul.

De aceea însingurarea, suferința, uitarea, părăsirea și neomenia sunt întâlnite în viața bătrânilor
bolnavi, a copiilor abandonați încă de la naștere, a celor uitați pentru că lumea preferă moartea în
locul vieții.

Tragediile timpului contemporan au și făcut ca omenirea să fie pe pragul prăpastiei, refuzând

chemarea Bisericii, glasul Mântuitorului Iisus Hristos prezent în ea până la sfârșitul
istoriei (Matei 28,19-20).

Cauza răului din lume sub toate formele lui este necredința, brutalitatea, indiferența,
discernământul ce lipsește și se termină cu nebunia omului contemporan.

Ca odinioară, Biserica lui Hristos deranjează, chipul satanic al omului desfigurat și fără
perspectivă, a omului incapabil de milă, de a deosebi pericolul ascuns în binele negat,
cosmetizat, fals și perfid, mincinos și pervers propagat cu violență și nerușinare, a devenit
imaginea obișnuită a zilelor noastre.

Noi, creștinii ortodocși, avem marele privilegiu de a trăi, mărturisi și apăra taina dreptei
credințe (1 Tim. 3, 16), chiar cu prețul vieții. Noi trebuie să trăim tainele sfintelor sărbători, deși
pe pământ, dar cu bucuria cerească. Noi astăzi suntem chemați să deschidem ușa în spatele căreia
se află durere, uitare, suferință, necredință, alcoolism și nepăsare. Trebuie să-i iubim pe toți
oamenii, deși suntem tot mai prigoniți. Suntem insultați, dar să ne rugăm pentru toți, să facem
binele deși nimeni dintre fiii întunericului nu recunoaște aceasta, ceea ce este sufletul pentru trup,
aceea trebuie să fim noi în această lume! (Epistola către Diognet, trad. Pr. D. Fecioru, p. 349).

Nu vă lăsați amăgiți, stați împotriva diavolului și el va fugi de noi, apropiați-vă de Dumnezeu cu

credință și cu dragoste (Iacov 4,7-8), mergeți pe calea Bisericii, apărați-o și mărturisiți-o!

Dăruiți-vă sufletele Domnului păcii și al bucuriei, trăiți viața în sfințenie și fiți lumină în noaptea
întunericului.

Cuvântul și învățătura Domnului rămân în veac, aceasta este cea mai mare comoară pe care o
primim în sfintele taine ale Bisericii.

Acest Cuvânt viu și lucrător, mereu veșnic călător împreună cu noi, Dumnezeul și Mântuitorul
nostru Iisus Hristos să ne însoțească în această scurtă și trecătoare viață, să ne dăruiască ani
binecuvântați spre salvarea sufletelor noastre și spre biruința Bisericii Lui!

Către Domnul Hristos născut pentru noi mereu pururea rugător, al Bisericii Lui slujitor și al
vostru al tuturor,

Nu puteți spune că Îl iubiți pe Dumnezeu – pe care nu-l vedeți – dacă pe aproapele vostru

pe care îl vedeți nu-l iubiți. A vedea pe Dumnezeu începe prin a-ți vedea aproapele. La greu
pentru prietenul vostru, v-ați băga să săltați targa? Să răspundeți cu prezența atunci.
Trecând peste orice obstacol. Spărgând acoperișul indiferenței din jur.

untem în Duminica numită a Sfântului Grigorie Palama, Episcop al Tesalonicului, cu o creștere

duhovnicească athonită – nu departe de Marea Lavră se păstrează chilia nevoințelor sale –,
Sfântului acestuia Biserica îi atribuie, pe bună dreptate, apărarea teologiei privind energiile
divine. Necreate, precum mărturisește Ortodoxia. Teolog al Luminii celei necreate, ce identifică
– spre exemplu – în Schimbarea la Față a Mântuitorului Slava Învierii celei dinainte de Înviere,
Părintele Tesaliei creștine are, la nivelul culturii poporului celui credincios, numele de Teologul
vederii lui Dumnezeu. În tandem cu Evanghelia dedicată de Biserică pomenirii Ierarhului (Ioan
10, 9-16) avem la îndemână Evanghelia aceasta, lecție a vederii de către Dumnezeu a omului.
Iisus este în Capernaum. Iarăși – ne spune Evanghelistul. Pentru că după ispitirea cea din Pustiul
Carantani – locul ispitirii după tradiție fiind lângă orașul Ierihon – Domnul vine în Galileea unde
își cheamă Ucenicii – îndată după prinderea lui Ioan Botezătorul (Marcu 1, 14-15) – pentru a-i fi
aproape în propovăduirea chemării Împărăției: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui
Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15). De pe țărm își înalță Apostolii. Îi
cheamă după Sine spre a fi pescari de oameni. Și ajungând dintâi în sinagoga din Capernaum
învață pe oameni, uimindu-i cu învățătura. Îi învăța, dar nu în felul cărturarilor. La ieșirea din
locaș – ale cărui temelii astăzi sunt din pietrele contemporane momentului –  vindecă un îndrăcit,
un om ce purta cu sine un duh necurat și vorbăreț. Forțat de Hristos la dialog se vădește a fi
„multiplu” de duh, căci spune: „Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui
Dumnezeu” (Marcu 1, 25). Domnul ceartă duhul – „Taci și ieși din el” (Marcu 1, 25) – și acela
părăsește pe om. Uimiți de învățătură și înspăimântați de minune oamenii vestesc momentul
acesta în toată Galileea. Și îndată, aproape de sinagogă, peste drum – dacă este reală identificarea
făcută prin Tradiție – Domnul intră în casa lui Petru și vindecă pe soacra acestuia, care ședea
cuprinsă de friguri. Vindecată, le slujește în cele ale casei (Marcu 1, 31). Acolo, în curtea ei, sunt
aduși apoi mulțime mare de bolnavi și demonizați. Zonă grea, ar zice unii, pandemică. Zonă cu
ape și pustiuri. Cu boli și îndrăciți. Ba chiar cu leproși – cum ne descrie Marcu (1, 40 ș.u) –
oameni alungați de boală în moarte. De mulțime, Iisus se retrage în locuri pustii, refuzând astfel
lăudarea Sa, la modul în care diavolul însuși încercase să o facă.

Nu altfel este cu paralizatul din Evanghelia noastră. Auzind că este în casă, mulțimea se adună.
Așteaptă cuvânt și minuni. Locul din fața ușii – care de cele mai multe ori era liber pentru ca
vorbitorul să fie cât mai amplu auzit, se umple – semn de dorință a poporului de a-L vedea, a-L
respira pe vorbitor. Peste mulțime trece, purtat de patru bărbați, targa pe care își petrecea boala
un paralitic. Boală grea până azi. Nu se pot apropia de mulțime de Hristos și atunci sparg
acoperișul. Rup și îndepărtează ceea ce-i despărțea de vederea lui Hristos. Nu sunt sigur că l-au
adus la vindecare. Cât la vedere. Paraliticul auzea, probabil, de departe cuvântul lui Hristos. Vrea
să-l vadă. Cam cum voiam noi când eram mici să vedem și tata ori unchiul de serviciu cu nepoții
ne sălta pe umeri. Eram mai înalți. Așa cum numai în copilărie poți fi. Oamenii aceia au înțeles
că pentru a-L vedea pe Dumnezeu trebuie să-l facă văzut pe paralitic. Și Domnul le laudă
credința. Gestul de fraternitate și inteligență este semn de credință. Nu-i prezintă Domnului o
diagnoză – cum vor face alte personaje din Evanghelie, tatăl celui ce cădea de multe ori în foc și
apă, de pildă – ci îi prezintă omul. Îl aduc în centru pe cel în necaz, pe cel dat în lături mereu.
Așa este cu setea de cuvânt a mulțimilor. Tocmai cei care au nevoie mare de încurajare stau
deoparte ca să ajungă în față cei care vor să fie văzuți că aud. Pentru a răsplăti credința celor
patru Domnul iartă pe cel paralizat. Icoană a mijlocirii omului pentru om. Pentru superficiali,
aducere aminte din ce motiv ne sunt lăsate moaștele ori Sfinții la îndemână. Uite, din aceasta: să
ne poarte pe targa prieteniei lor neputința noastră. Nu este nici un schimb de cuvinte. De pe
margine cărturarii cugetă la ce nu avea voie să facă Hristos. E o hulă să ierți păcatele – zic
ei –, căci numai unul Dumnezeu poate să o facă. Hristos știe aceasta. Și iartă tocmai pentru că El
știe cine este. Nu încalcă legea căci El este Dumnezeu.

Pentru ochii cărturarilor și ai noștri, Domnul Hristos adaugă iertării celei dinlăuntru vindecarea
cea din afară. Porunca Iertătorului uimește: „Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!” Și
iertatul e ascultător. Avem aici, la vremea postirii, propunerea unui exercițiu duhovnicesc care de
cele mai multe ori ne scapă. Să creștem iertarea lui Dumnezeu în viețile noastre înseamnă, în
fapt, să ieșim din paralizie. Uneori e suficient să ne însănătoșim pe dinlăuntru. Nu v-a pus
niciodată pe gânduri seninătatea de cleștar a suferinzilor? Cei care înfruntă moarte clipă de
clipă ne dau lecția înțelegerii vindecării celei dinlăuntru cu seninătate. Ceilalți vor semne.
Iar ei știu că iertarea este o minune. Pentru că țelul este să te vadă Hristos și tu să Îl vezi pe El. A
posti aceasta și înseamnă. Să te lași văzut de Hristos în chinul tău, sporind înțelegerea cea
dinlăuntru a lucrurilor. Sporindu-ți numărul de prieteni-sfinți care să te poarte la Hristos Iisus.
Dacă v-aș întreba: aveți patru prieteni să vă poarte deasupra mulțimilor, să spargă acoperișul și să
vă arate lui Hristos, cam ce răspuns ați avea? Dacă nu-i aveți pe lista scurtă a rugăciunii,
continuați să vă rugați. La vreme de încercare este bine să știți pe cine vă puteți baza. Dar dacă v-
aș întreba: la greu pentru prietenul vostru, v-ați băga să săltați targa? Nu. Nu îmi trebuie un
răspuns acum. Ci atunci. Când acela va avea nevoie. Ajutându-l, Hristos Iisus se va bucura de
prietenia voastră. Și o va socoti credință. Și nu puteți spune că Îl iubiți pe Dumnezeu – pe care
nu-l vedeți – dacă pe aproapele vostru pe care îl vedeți nu-l iubiți. A vedea pe Dumnezeu începe
prin a-ți vedea aproapele. La greu pentru prietenul vostru, v-ați băga să săltați targa? Să
răspundeți cu prezența atunci. Trecând peste orice obstacol. Spărgând acoperișul indiferenței din
jur.