Teoria recreării (odihnei) -Lazarus (1883)spune că jocul este o recreere; el odihneşte

organismul, de aceea este forma de activitate abordată de către copil.

Teoria surplusului de energie-autorii consideră că orice copil are un surplus de energie,

forţele acesteia neputând fi consumate prin ocupaţii serioase şi acumulându-se treptat. Excesul
de energie se descarcă „cum poate, scurgându-se în mod firesc pe canalele create deja de
obişnuinţă, în centrii nervoşi”. Mişcările produse astfel şi străine de orice utilitate imediată
constituie jocul.

Teoria exerciţiului pregătitor-Karl Gross-este psihologul care a abordat pentru prima dată
jocul dintr-o perspectivă biologic. Jocul a fost analizat nu doar la om ci şi la animale, încercând
a descifra nu numai determinismul imediat ci şi semnificaţia funcţională a jocului, rolul lui în
conservarea vieţii. Există aproape tot atâtea tipuri de jocuri câte instincte sunt – jocuri de luptă,
jocuri de vânătoare, de întrecere. …Puiul de pisică, de pildă, se năpusteşte pe „frunza uscată
stârnită de vânt, cum se va năpusti mai târziu pe un şoarece sau pe o pasăre (…) Ajungem,
deci, să considerăm jocul ca pe un exerciţiu pregătitor pentru viaţa serioasă.” Claparède este de
acord cu acesta când afirmă că animalul nu se joacă pentru că este tânăr, ci are o tinereţe
pentru că simte nevoia să se joace. Există şi alţi autori care, înainte sau după Gross, au avut
intuiţia acestei funcţionalităţi a jocului; este vorba despre Froebel care a pus jocul la baza
întregului său sistem educaţional.

Teoria jocului ca stimulent al creşterii-H.Carrconsideră şi el jocul ca fiind un exerciţiu, dar

funcţiile ludice nu se referă la dezvoltarea şi perfecţionarea instinctelor, jocurile nefiind „pre-
exerciţii” ci, mai degrabă „post-exerciţii” cu rol în întreţinerea instinctelor deja existente.

Teoria exerciţiului complementar-Ipoteza jocului este cunoscută în psihologie sub denumirea

de teorie a exerciţiilor complementare sau a compensaţie. Ea cunoaşte tratări specifice la
Freud, Jung, Adler, convertită fiind pe planul complex al psihologiei abisale. Konrad Lange, tot
la început de secol, prezenta varianta sa legată de jocul ca exerciţiu complementar; K. Lange
subliniază, dincolo de contribuţiile lui Gross şi Carr, o latură deosebită a jocurilor exerciţiu el
susţinând că jocul este o activitate de proiectare şi concomitent de compensare mai ales a
acelor funcţii care sunt comandate de cerinţele directe ale vieţii şi de trebuinţele implicate în
viaţa curentă dar şi de acelea pe care viaţa le solicită în măsură inegală, latent, implicit, în
consecinţă, jocul servind la subtila adaptare a copilului la mediu. Carr completează această idee
susţinând că prin joc copilul îşi estompează o serie de instincte neoportune sau periculoase în
raport cu stilul de viaţă mai evoluat al omului modern; exemplul dat este cel legat de tendinţele
războinice care nu se anulează prin joc ci jocul are rol de canalizare a personalităţi, de a degaja
dezvoltarea acesteia de opresiunea unor astfel de tendinţe.

Teoria lui J.Piaget-jocul este pentru psihologul elveţian Jean Piaget o activitate de asimilare,
activitate ce are o funcţie dublă: prima este aceea de repetiţie activă şi consolidare,
prezentandu-se sub forma de asimilare funcţională sau reproductivă, responsabilă de
dezvoltarea prin funcţionalitate. A doua funcţie este una de factură mentală şi constă în
„digestia mentală”, aspect explicat îndeosebi prin modul în care vede autorul rolul jocului în
evoluţia copilului. Jocul este o activitate de asimilare ce se complică treptat, încorporând o vastă
simbolistică de-a lungul ontogenezei timpurii, în special. „Prin repetări de conduite în joc sau în
afara acestuia, se constituie treptat scheme de acţiune şi scheme mentale corespunzătoare
acţiunilor, controlului şi reprezentării acestora“5 ca expresie a asimilării şi acomodării (ultima
bazându-se pe prima în sensul că o schemă asimilată acomodează structurile integrative ale
schemelor anterioare). Odată elaborată o schemă, asimilarea ei permite reproducerea ei sub
efectul comenzii mentale;

Jocul symbolic constituie polul extrem al asimilării realului după J. Piaget; el este pentru
inteligenţă ceea ce este jocul de miscare pentru planul senzorio-motor. În jocul simbolic
copilul foloseşte imagini care sunt, în fapt, imitaţi interiorizate.

J. Piaget distinge caracteristicile imaginilor (reprezentărilor) ce se construiesc în condiţii

de viaţă curentă de acelea care se formeaza în joc. În vreme ce imaginile din prima
categorie se cer a fi cât mai exacte, respectându-se cerinţa fundamentală a cunoaşterii
umane, imaginile utilizate în joc nu se subordoneaza în mod obligatoriu acestei cerinţe.
Prima categorie de imagini se integrează în situaţii problematice concrete ce ţin de
adaptare, a doua categorie se subordonează eventual cerinţei de a fi satisfăcută
trebuinţa de joc. De asemenea, în vreme ce reprezentările (imaginile) formate în afara
jocului (simbolic subliniem noi) sunt reflectarea pe plan mental a unor obiecte
sau fenomene particulare ce reprezintă o clasă mai mare de obiecte, în jocul simbolic,
obiectul simbol este, mai degrabă, un substituent al unui obiect real. J. Piaget
acreditează ideea că jocul propriu-zis se naşte odată cu ficţiunea, pe care o întreţine ca
atare. Dar autorul recunoaste şi existenţa unor jocuri anterioare jocului propriu-zis, pe
care le denumeşte forme rudimentare, de exerciţiu, care se deosebesc fundamental de
jocul de ficţiune. Acesta din urmă are o geneză complexă la începutul celui de al doilea
an de viaţă. Jocul simbolic decurge din gândirea infantilă a copilului şi serveşte
asimilării realului în sisteme simbolice şi are un rol esenţial la dezvoltarea echilibrului
dintre asimilare şi acomodare. În timp, ficţiunea de joc va fi eliminată din regulile
acestuia, pe măsură ce jocul capătă un caracter tot mai socializat, membrii participanţi
trebuind să se supună unor reguli care, în mod necesar nu mai pot ţine doar de
ficţiunea fiecăruia dintre parteneri.

L. S. Vâgotski este cel ce subliniază într-o manieră specifică rolul formativ al jocului. El
recunoaste acest rol deplin jocului, în condiţiile în care cerinţele manifestate faţă de
copii (prin regulile sau sarcinile de rol ale jocului, prin subiectul acestuia) depăşesc cu
puţin nivelul psihic al copilului. Această situare a cerintelor pe ceea ce autorul numeşte
„zona proximei dezvoltări sau a dezvoltării apropiate” face ca jocul să împingă înainte
dezvoltarea. Această idee nu intră în contradicţie cu necesitatea respectării
particularităţilor de vârstă ale copilului dar atrage atenţia asupra riscurilor substimulării
pentru dezvoltare.