Caracterul pnevmatologic şi ecclesiologic al misiunii creştine

Întemeierea Bisericii ca finalizare a lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin pogorârea

Duhului Sfânt şi inaugurarea misiunii creştine evidenţiază faptul că Biserica şi misiunea

sunt legate indisolubil. Căci prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli se întemeiază

Biserica- Trupul lui Hristos şi Apostolii primesc puterea de sus pentru a fi martori ai lui

Hristos în toată lumea (Faptele Apostolilor 1,8). Biserica însăşi ca „trup al lui Hristos” şi

„stâlp şi temelie a adevărului” (1Timotei 3,15) este martorul adevărat în istorie al lui

Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat, căci ea este cea care păstrează şi transmite

Evanghelia în integritatea ei şi în ea se realizează comuniunea lui Dumnezeu-Sfânta

Treime cu oamenii şi creşterea acestora până „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”

(Efeseni 4,13).

De aceea Biserica este condiţia misiunii creştine, numai ea poate face misiune adevărată.

Mai mult, Biserica este nu numai condiţia şi instrumentul misiunii, ci ea reprezintă şi

scopul imediat şi realizarea acesteia, deoarece Biserica este parte integrantă din mesajul

Evangheliei. Biserica este o instituţie care face parte din planul lui Dumnezeu de a

mântui lumea prin recapitularea ei în trupul lui Hristos (Ioan 11,52; 1Corinteni 15,28) şi

nu o asociaţie voluntară de convertiţi, cum vor mişcările evanghelice sectare. Biserica în

totalitatea ei este „trimisă” ca martor al lui Hristos ca să vestească în „lume bunătăţile

Celui Ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (1Petru 2,9). Afirmaţia că

Biserica este misionară nu reprezintă o chestiune secundară. Ea nu este întâi Biserică şi

apoi misionară. Din ziua Cincizecimii, mărturia credinţei face parte chiar din esenţa vieţii

creştine. Misiunea este o dimensiune esenţială a fiinţei şi vieţii Bisericii. Dacă Biserica a

fost întemeiată în chip văzut, ca o comunitate istorică concretă în care se realizează

comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, sau ca sacrament al Împărăţiei, prin pogorârea

Duhului Sfânt peste Apostoli, aceştia constituind prima celulă a Bisericii, ceilalţi oameni

se împărtăşesc de mântuirea oferită în Hristos prin misiunea Bisericii, în care se

permanentizează trimiterea lui Hristos şi a Duhului Sfânt în lume. În ziua pogorârii

Duhului Sfânt, Apostolii propovăduiesc cu putere pe Hristos şi mulţi din cei prezenţi în

Ierusalim „auzind acestea au fost pătrunşi la inimă” şi „ cei ce i-au primit cuvântul s-au

botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2,37-

41). „Iar Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Faptele Apostolilor

2,47); îi „adăuga” prin activitatea misionară a Apostolilor.