EREZII. SCH ISM E.

SIN O A D E ECU M EN ICE 44 5

în întregime captată de controversa dogmatică şi era neglijată astfel

pietatea şi moralitatea.
A patra cauză a decăderii pietăţii trebuie căulată în faptul că m a­
rea masă a creştinilor a început să acorde o importanţă unilaterală for­
melor externe ale cultului, faptelor bune vizibile, postului şi rugăciunii
lorm ale, fără ca să caute să se adîncească în aceste atitudini.
Urmarea pe care a avut-o această decădere a pietăţii şi a moravu­
rilor către sfîrşitul perioadei a doua a fost că alunei cîntl a apărut
mahomedanismul, rezistenţa sufletească a credincioşilor nu mai era de
tăria celei a vechilor creştini. Aşa se explicit şi de ce aceeaşi, religie
care a rezistat uimitor tuturor persecuţiilor îndreptate împotriva ei de
către împăraţii romani, în multe regiuni n-a mai rezistat prigoanelor
mahomedane şi s-au produs lepădări în mase.
Monahismul în Răsărit şi Apus. Condiţiile istorice grele în care a
trebuit să-şi ducă existenţa creştinismul din prima perioadă au deter­
minat pe mulţi credincioşi înclinaţi spre o viaţă ascetică şi meditativă
să se retragă în ţinuturi singuratice şi sa dură acolo o viaţă dedicată
meditaţiei religioase şi rugăciunii. A sitei existau în Siria şi în Egipt
numeroşi pustnici. A ceştia trăiau izolat, departe chiar unul de altul, nu
numai de lume. Monahismul, în înţelesul mai nou, a început abia spre
sfîrşitul perioadei întîi. La începuturile monahismului, atît ale celui ră­
săritean cit şi ale celui din Apus, se al Iii marea figură a S iîn tu lu i A n to n ie
c e l M a re (251— 356). A cesta s-a născut. în jurul anului 251 în localitatea
Coma din Egiptul de Sus. La anul 285 s-a retras în pustiu şi a trăit acolo
pînă în vremea persecuţiei lui Diocleţian. Prigonirile pe care acest îm­
părat le-a pornit împotriva creştinilor l-a făcut pe Antonie, spre sfîrşitul
lor, atunci cînd vestea acestora a ajuns pînă la el, să părăsească pustiul
şi să vină la Alexandria, spre a se alătura celor care luptau pentru cre­
dinţa împotriva «piigînismului». După ce aceste persecuţii s-au potolit,
ecolo au venit mulţi alţi creştini, care şi-au exprimat dorinţa de a duce
o viaţă asemănătoare cu a lui. Astfel împrejurai lui s-au întemeiat mai
in ui te colonii de eremiţi. Cea dini îi s-a aşezat la Faium, în Tebaida, pe
un braţ al Nilului, la poalele muntelui Colzim ; lîngă coasta Mării Roşii
s-a aşezat alta. Ţoală viaţa acestor eremiţi era închinată, după sfaturile
lui Antonie cel Mare, rugăciunii, muncii şi unei totale abstinenţe. In
440 IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

curînd ei au primit nume de monahi (¡Aovajm), solitari, pentru că trăiau

singuratici, iar coloniile lor au fost numite la v r e , după numele cartie­
relor sărace din Alexandria, pentru că erau compuse din colibe răsfirate.
Colibele purtau numele de chilii sau mînăstiri. Sfîntul Antonie cel Mare
a murit în anul 356 în vîrstă de 105 ani, vestit pentru viaţa sa pînă chiar
şi la curtea împăratului Constantin cel Mare. Urmaşul său, P a h o m ie
(276— 349) a întemeiat, pe la anul 330— 340. o colonie nouă la Tabena,
o insulă de pe Nil, în Egiptul de Sus, şi a adunat pe toţi monahii săi într-o
singură curte, ducînd viaţa în comun, o viaţă de obşte. Prin întemeierea
acestei colonii, Pahomie a devenit întemeietorul şi părintele monahis­
mului chinovial sau mînăstiresc. Alte colonii de monahi au fost înte­
meiate de asemenea de către ucenicii şi admiratorii lui Antonie cel Mare,
ca Amoniu (mort între 350— 355) în munţiiJNjlrici din Egiptul de Jo s. în
aceşti munţi a devenit vestit, M a c a rie din A le x a n d r ia (t 394). în Palestina
a întemeiat o colonie de monahi [ lario n (f 371), în regiunea Gaza ; E u sta-
liu, episcop de JSevastia, în Armenia Mică, a răspîndit monahismul în
aceste părţi (350— 360). Monahismul schitic (de la pustiul Schitiei în
Egiptul de Jo s) a fost întemeiat de către Sfîn tu l M a ca r ie c e l M a re nu­
mit şi E g ip tea n u l (f 390).
f) în Apus, monahismul a fost dus de către Sfîn tu l A ta n a sie c e l M are
(f 373), episcop de Alexandria, contemporan cu Antonie cel Mare, a
cărui viaţă a scris-o. Persecutat de către duşmanii săi, marele apărător
al Ortodoxiei a trebuit să se refugieze în Italia unde a făcut cunoscut,
în jurul anului 340, monahismul. La anul 355 a fost exilat în Tebaida
din Egiptul de Sus episcopul E u seb iu d e V e r c e lli, din Italia, unde a cu­
noscut monahismul, pe care apoi l-a răspîndit întoreîndu-se în Apus (362).
La început, în Apus, monahii erau numai admiraţi, dar pilda lor nu era
urmată. In curînd însă, au început să aibă şi imitatori. Spre sfîrşilul
secolului al IV-lea, A m b ro z ie (f 397), episcopul de Milano şi, în Roma,
fe r o n im ('¡' 420), cunoscut presbiter şi învăţător al Bisericii, au propovă­
dui I cu muII patos monahismul. La început, această propovăduire s-a
lovit di> opoziţia apusenilor, dar acea opoziţie a fost în curînd înfrîntă.
’in Calici, monahismul a fost predicat şi făcut cunoscut în cercuri
largi încă de la sfîrşilul secolului al IV-lea de M artin, episcop de T ou rs
( j 397 sau 401). La moartea sa, Martin de Tours a fost venerat ca un
sfînt şi conclus pe ultimul său drum de aproape 2000 de monahi. în Africa
 EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE 447

d înfiinţat comunităţi de monahi F eric itu l A u gu stin, episcop de Hippo.

Preotul Io a n C asian (dobrogean de origine), cunoscînd îndeaproape pe
monahii din Răsărit, întrucît a trăit printre ei, a răspîndit şi el mo­
nahismul în sudul Galiei. Tot aici a întemeiat, laC410,; o mînăstire ves-
lită, pe insula I.erin. episcopul H on orat d e A r e la te, întemeietorii colo­
niilor le-au dat reguli proprii. între aceste reguli, cea dintîi era aceea
de a se supune conducătorului spiritual al coloniei. A cest conducător
era numit av ă, părinte, ca şi iqumen (conducător), ori superior sau
arhimandrit. In Apus, el se numea, de obicei, abate. Trăsătura carac­
teristică a monahismului răsăritean, în comparaţie cu cel apusean este
în acest timp rigorismul accentuat. Monahii trebuiau să ducă o viaţă
în sărăcie voluntară, necăsătoriţi, muncind pentru întreţinerea lor ca
şi pentru ajutorarea celor săraci şi trăind continuu în mînăstire. Acest
rigorism era însă moderat în Apus, unde n-a găsit imitatori atît de
tenaci.
S fîn tu l V a s ile c e l M a re (t 379) a observat că fiecare întemeietor
de colonii impunea reguli proprii şî ca aceste reguli variau de la o
comunitate la alta, că se pierdea unita tea monahismului, riscînd să
se degradeze; i-a dat de aceea reguli proprii, «mari şi mici», pe care
l-a impus în întreaga regiune de sub jurisdicţia sa, care apoi s-au răs­
pîndit repede în întreg Răsăritul. Aceste reguli sînt valabile pînă astăzi
pentru monahismul răsăritean.
Pentru apuseni, aceste reguli de origină răsăriteană, păreau prea
grele. în secolul al V l-lea B e n ed ict d e N ursia (480— 543), care a înfiinţat
mînăstirea, de pe muntele Cassino (529), i-a dat reguli proprii, după mo­
delul celor ale Sfîntului Vasile cel Mare, dar mai uşoare decîl acestea.
In curînd în Apus vor fiinţa două ordine monahale : ordinul călugă­
rilor foasilieni^ care respectau vehile reguli ale Răsăritului, riguroase,
şi ordinul călugărilor cbenedictinî; care aveau în uz regulile mai uşoare,
date de Benedîcl de Nursia.
In scurtă vreme monahismul s-a răspîndit mult, dar în rîndurile
sale au intrai însă şi persoane lipsite de vocaţie. S-a constatat că e n e­
cesar să se stabilească un anumit Limp de probă pentru cei ce doresc
să ducă această viaţă. A cest timp de încercare şi de ispitire dura în
Răsărit trei ani, iar în Apus numai unul. După trecerea acestui timp,
novicele sau rasoforul urma să depună votul monahal, care era un vot
448 IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

î n t r e it : al castităţii, al sărăciei absolute şi al ascultăm depline. In ceea

ce priveşt^virstED la care putea cineva să intre în monahism, în Răsărit
ea era fixată la 16— 17 ani, uneori chiar de la 10 ani, iar în Apus era
fixată la 18 sau chiar la 25 de ani. O deosebire între Răsărit şi Apus
se semnalează încă din această epocă şi în ceea ce p r iv e ş t i postul î n
monahism. In Răsărit, carnea era interzisă, totdeauna ; în Apus, ea era
admisă pentru bătrîni şi pentru bolnavi. O altă deosebire se constată
în practica tunderii monahale. Jn Apus ea se făcea prin raderea creşte­
tului într-o dimensiune cît mai mare, care purta numele de «tonsura
Petri» • în Răsărit, se tundea numai părul de Ia frunte, tundere numită
«tonsura Pauli». De asemenea, în ceea ce pri v e ste^barBa~o monahii ră-
săriteni o lăsau să crească, în timp ce monahii apuseni o rădeau ca
semn de supunere şi de renunţare la toate drepturile lor de bărbaţi.
Criticată de răsăriteni ca o practică neconformă cu tradiţia apostolică
raderea bărbii s-a menţinut în Apus pînă astăzi, cu toate că, îndeosebi
în secolele X IV — X V II, au existat şi în clorul înalt de la Roma foarte
mulţi purtători de barbă, chiar şi numeroşi papi.
Puţin după primele începuturi ale monahismului, s-a întemeiat şi
un număr de mînăstiri pentru femei. La începui ele nu duceau o viaţa
eremită, dar mai tîrziu aflăm şi cazuri de acesl fel, ca acela al M ă r ie i
E g ip tea n ca (sec. V).
In cadrul monahismului obişnuit, chinovia] şi anahoretic, au inter­
venit cu timpul, unele particularităţi precum şi alte moduri de vieţuire
monahală.
•v- In secolul alv^V-lea) sînt amintiţi «achimiţii» (cei neadormiţi). Ei
erau originari din jurul Constantinopolului, unde un oarecare .Alexan­
dru a întemeiat o mînăstire în care serviciu] religios nu înceta nicio­
dată, pentru că tot timpul o treime din monahi făceau acest serviciu,
în vreme ce o altă treime lucra, iar restul se odihnea.
I. a a n u l 460 a fost întemeiată în Constantinopol de către un roman,
S lu din s, o niînăsliro care a primit numele de mînăstirea Studion. Stu-
di ţ i i , c u m so n u m e a u monahii acestei mînăstiri, se ocupau nu numai
( u v i a ţ a m o n a h a l i i r i g u r o a s ă , ci şi cu studiul foarte sîrguincios al T e o ­
logiei. Din arouslii cauză, în scurtă vreme au ajuns foarte respectaţi.
I’rinlri' monahii anahoreţi exista în secolul al V -lea o categorie deo­
sebită, aceea a sliliţilor (stîlpnicilor), care trăiau în vîrful cîte unui
 EREZII. SCH ISM E. S I N O A D E ECU M EN ICE 449

stîlp. Cel dintîi anahoret de acest fel a fost Surii on c c l Bat rin ( î 459),
în ţinutul Antiohiei. El a trăit vreme de 30 de ani în vîrful unui stîlp
înalt. Respectat chiar de împăratul Teodosie al II-lea, el a fost imitat
de alţi anahoreţi, ca D aniil de C o n sta n tin o y o l ( f 489) şi S im ion c e l
T in ar din apropierea Antiohiei ( t 593). Numărul lor însă, deşi au ex is­
tat în Răsărit pînă în secolul al X ll-lea, a fost mic, iar în Apus n-au
găsit imitatori.
Printre sectele care prezintă aspecte de degenerare, cei mai vechi
amintiţi sînt «păscatorii», monahi care trăiau mai mult prin păduri şi
prin pustiu, hrănindu-se cu rădăcini şi ierburi, ferindu-se de contactul
eu oamenii.
Alţi monahi străini socoteau că este o înaltă moralitate să deter­
mine rîsul oamenilor faţă de ei şi să-l suporte cu toată răbdarea.
«Sarabaiţii» din Egipt şi «vemobiţii» din Siria şi Palestina erau m o­
nahi chinoviali, care trăiau în cete mici de cîte trei-patru, urmînd nu­
mai reguli proprii, din care cauză alunecau uşor, de la o extremă la
alta.
Monahi vagabonzi, numiţi în apus «gyrovagi», trăiau din cerşit,
din comerţul cu sfintele moaşte, adesea false, din fraudă, minciună şi
ipocrizie.
Dacă aceşti monahi prezentau o degradare sub raport moral, alţii
îmbrăţişaseră anumite idei eretice, de natură dogmatică. Unii dintre
aceştia au format secta «masalieniJor creştini», numită şi secta «euhi-
ţilor» (evhiţilor) din Siria şi secta «eustaţienilor» din Asia Mică. Cea
dintîi, a masalienilor, era de origine semită, de Ia cuvînlul aramaic
«sela», a se ruga. Ei s-au numit şi «horevţi», jucători, nume care le
vine de la dansurile lor religioase. Erezia lor conslă în aceea că soco­
teau rugăciunea capabilă să izgonească penlru totdeauna din om pe
satana şi că, după unirea cu Hristos, omul n-ar mai putea cădea în
păcat, indiferent de iaplele pe care le-ar putea face. Pe temeiul acestui
principiu, ei duceau adeseori o viaţă desfrînată. S-au luat măsuri se­
v ere împotriva sectei. Eustaţienii, a doua sectă cu aspect de degene­
rare dogmatică, a fost semnalată la jumătatea secolului al IV-lea, în
A sia Mică. Eustaţienii susţineau că îşi au originea de la Eustaţiu, epis­
copul Sevastei din Asia Mică, şi credeau că mîntuirea nu este posibilă
decît în monahism. De aceea nu recunoşteau ca preoţi legitimi pe cei
29 — Istoria bisericească
450 IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

căsătoriţi, şi au determinat pe mulţi să se despartă de soţii şi de copii,

ca să intre în rîndurile lor. Intre bărbaţi şi femei susţineau că nu trebuie
să existe nici o deosebire, de aceea femeile trebuie să poarte acelaşi
costum ca şi bărbaţii.
Unii monahi s-au învrednicit pe bună dreptate de multă admiraţie,
dar din această cauză şi-au făcut despre ei înşişi în scurtă vreme o
idee atît de înaltă, încît nu s-au folosit de consideraţia lor numai spre
binele Bisericii şi al societăţii, ci uneori şi în scopuri egoiste, producînd
dezordini şi abuzuri în viaţa bisericească, socială şi politică. împotriva
acestor călugări abuzivi, ca şi a celor care prezentau anumite semne
de degenerare, Biserica s-a văzut nevoită să ia măsuri, uneori destul
de severe. Statul de asemenea a susţinut-o în această acţiune. La Sinoa­
dele ecumenice, ca şi la sinoadele locale s-au luat numeroase hotărîri
în legătură cu disciplina monahilor, a preoţilor şi în general al tuturor
credincioşilor. Au fost admise în răsărit 85 de canoane numite apos­
tolice şi în afară de acestea multe hotărîri ale unor episcopi cu vază
cum erau, spre exemplu, Sfîntul Dionisie cel Mare (t 264), Sfîntul
Atanasie cel M are ( t 373), Sfîntul V asile cel Mare etc. Toate aceste
hotărîri formează canoanele cunoscute sub numele de C a n o a n e le S fin ­
ţilo r Părinţi.
In Apus au fost admise pentru disciplina vieţii monahilor, cleru­
lui şi credincioşilor dintre cele 85 de canoane numite apostolice, numai
50, şi anume acelea care au fost culese mai înlîi în Roma. La fel intrau
în această categorie epistolele episcopilor Romei. Culegerea aceasta
s-a raspîndit în curînd nu numai la Roma, ci în întreg Apusul. Din
această cauză şi decretele papale au intrat în vigoare pretutindeni, ală­
turi de canoanele apostolice şi cele ale sinoadelor.
Legiuiri cu caracter disciplinar şi în legătură cu viaţa bisericească
au 1 1cil şi unii dintre împăraţi. A ceste legiuiri au fost calificate de îm­
păraţi î m p r e u n ă cu legiuirile imperiale. O astfel de colecţie a publicat
Ih ¿ mul 435 Teodosie al II-lea, cunoscută sub numele de Codex T h eo -
i l o x i u n i t s . . Iu, st ini, m <i publicat şi el în 531 un codice, care a scos din
uz pe cel ii| lui Teodosiu al II-lea, şi, care poartă numele de Codex
. l i i s l i n i a n c i i s . IV lingă aceste legiuiri adunate din codice, atît Justinian
cil şi urmaşii lui au dat aşa numite «novele», care cuprind şi legi refe­
ritoare la Biserică. Toate acestea, C o d ic e le T h e o d o s ia n , C o d ic e le lui Ju s -
 EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE 451

ti ni an, colecţia de «novele» a lui Justinian I cîl şi ale urmaşilor săi, au

fost considerate documente pentru dreptul canonic. Moi lîrziu s-au
format diferite colecţii de legi imperiale, caro cuprindeau dispoziţii în
legătură cu chestiunile bisericeşti şi purtau numele de cconsliluliones
ecclesiasticae».
O problemă care s-a ridicat în această perioadă şi care s-a solu­
ţionat diferit în Apus şi Răsărit a fost aceea a cvU balu hii ¡)rco(iU)r şi
e p is c o p ilo r . Problema s-a ivit în urma dezvoltării lol mai mari a mona­
hismului şi a influenţei crescînde pe caro acosta a avul-o în Biserică,
încă de la anul 410, cînd Sinesiu din Cirene a IosI alo:; episcop, a refu­
zat să primească alegerea, fiindcă era căsătorii şi nu voia să so des­
partă de soţie. Cu toate acestea a fost hirolonil şi Iară divorţ şi inlraro
în monahism. Intre timp monahismul ajuixjo lo.irlo iniluonl in !îis<>ncă
şi multe dintre demnităţile bisericeşti erau deţinute do monahi. Clorul
căsătorit a început să fie înlăturat rînd po nud din acoslo demnităţi.
Egumenii mînăstirilor luau parte la sinoado. 'Ei1111•irii scaunelor episco­
pale au început să fie recrutaţi din ce in c e mai mult dintre monahi,
iar episcopi căsătoriţi erau în Răsărit ca şi In Apus foarte rari. Astfel
de episcopi se mai aflau în secolul VII numai în Biserica britanilor, a
irlandezilor şi a scoţienilor.
In Apus însă din anul 300, sinodul care s-a ţinui în Spania, la
Elvira, a hotărît ca episcopii, preoţii şi diaconii să nu so căsătorească.
La siîrşitul veacului al IV-lea, în anul 385, aceeaşi holărîro a fost luată
şi de S iliciu , episcopul Romei (384 3!)!)). L eon I (440-.. 461) a interzis
căsătoria şi ipodiaconilor. De la această dalii celibatul clorului a deve­
nit o normă generală în Apus, cu excepţia amiulilă a Bisericii brita­
nilor, irlandezilor şi scoţienilor. Practic Tuşii nu ora aplicaţii întocmai.
O încercare de a se impune ca un canon general celibalul clerului
s-a făcut în Răsăril la Sinodul de la Niceea (325), dar bătrînul episcop
l’ciinutie din liyipl, veslil şi respectat pentru îndelungata sa viaţă de
ascet, s-a ridicat împotriva unei aslfol de hotărîri, arătînd că Taina
Nunţii este permisă şi, ca atare, oslo demnă să fie respectată pentru
viitorii clerici, iar Sinodul, impunîncl celibatul tuturor clericilor, ar aşeza
un ju g greu de purtat pentru unii. Căsătoria a rămas deci admisă şi
pentru cler, dar preoţii celibatari so bucurau şi mai departe de o stimă
deosebită. Celibatul episcopilor a fost hotărît de către Justinian I, prin
452 IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

novela C X X III din anul 546 şi a fost confirmat de Sinodul quinisext din
692, în canoanele 12 şi 13.
Deoarece monahii au apărat cinstirea sfintelor icoane, împăraţii
iconoclaşti, îndeosebi împăratul Constantin V Copronim, i-au lovit
crunt, desfiinţînd mînăstiri, şi forţîndu-i să intre în viaţa laică.
Reorganizarea monahismului a susţinut-o apoi S iîn tu l T e o d o r Stu-
d itu l ( t 826) ; în Apus sinodul de la Aacben, din 817, a dat monahismu­
lui latin un caracter de «ordin» regular, condus de un prior general
central.

BIBLIOGRAFIE

K. H e u s s i, D er U rspru n g d e s M ön ch tu m s, Tübingen, 1936.

W . M a 1 o n e, T h e m o n k s a n d t h e m a rty rs, W ash in gton , 1950.
P. C o u s s i n, P r e c is d 'h is to ir e m o n a s tiq u e , Paris, 1056.
A. J . F e s t u g i e r e, L e s m o in e s d'O rien t, P aris, 1960, ş.u.
U. R a n k e , D as trü h e M ön ch tu m , Essen, 196 4 ; H ihim eyer-Tüchle-D am m e, vol. 1,
1969, p. 329— 347 şi b ibilografia p. 525— 534, şi vol. 2, 1903.
E. P o p o v i c i, op. cit., vol. 2, p. 260 ş.u., 394 ş.u.
G h . E n ă c e s c u , P riv ir e g e n e r a lă a s u p r a m o n a h ism u lu i c r e ş tin , v o i. 2, Hm.
V îlc e a , 1933.
M. G e o r g e s c u , I d e i m o r a le ş i s o c i a l e la S iîn tu l V a s ile c e l M a re, în «Studii
T eo lo g ice », X (1958), nr. 7— 8 .
I d e m , T e o lo g i a iu b ir ii la S iîn tu l M a x im M ă rtu risito ru l, în «Studii T eo lo g ice », X
(1958), nr. 9— 10.
L. S t a n , In s titu ţiile d e a s is t e n ţ ă s o c ia lă în B is e r ic a v e c h e , «O rtod oxia», IX
(1952), nr. 2.
I. G. C o m a n , S iin ţii P ărin ţi c a în d ru m ă to ri a i d u h o v n ic ie i, în «M itropolia B a­
natului», X V I (1968), nr. 4— 6 ; I d e m , S p irit u m a n ist ş i e l e m e n t e d e a n t r o p o lo g ie in
g în d ir e a p a t r is t ic ă , în «Studii T eolo g ice», X X II (1970), nr. 5— 6 .
S. Ş e b u , P rin cip ii p a s t o r a le p a t r is t ic e ş i p e r m a n e n ţ a lo r , «M itropolia A rd ealu ­
lui», X V II (1972), nr. 3— 4.
I. G. C o m a n , S en su l şi s a r c in ile p r e o ţ i e i d u p ă S iin ţii P ărin ţi, în «M itropolia
O lten iei», X X I V (1972), nr. 1— 2.