Sf.

IOAN GURA DE AUR

Anul 2007 a fost declarat, în toată lumea creştină, „ Anul Sfântului

Ioan Gură de Aur”, prin aceasta marcându-se 1600 ani de la trecerea sa la
cele veşnice.
Ioan Gură de Aur este cel mai de seamă reprezentant al şcolii
Antiohiene. Anul naşterii sale nu este cunoscut. Patrologii stabilesc că acest
eveniment s-a petrecut între 344-354 (probabil 352). Locul naşterii este
Antiohia. Tatăl său, Secundus, a fost ofiţer în armata orienatală şi a murit la
scurtă vreme după ce Ioan s-a născut. Mama sa, Antusa, făcea parte dintr-o
familie de creştini înstăriţi din Antiohia. Ea a refuzat să se recăsătorească
dedicându-şi întrega viaţă fiului său dându-i o educaţie creştină aleasă şi
una clasică perfectă.
Întrucât a făcut parte dintr-o familie înstărită a putut să-i ofere o
cultură vastă. Ioan a studiat retorica sub îndrumarea lui Libanius iar
filosofia cu Andragatios. Cu toate că a studiat cultura şi civilizaţia greacă
nu a fost prea mult influenţat de aceasta. El se ataşează de creştinism şi la
18 ani se declară a fi destul de matur pentru a se boteza.
Botezat în anul 369 sau 370 de arhiepiscopul Meletie al Antiohiei
(360-381), este hirotonit citeţ sau lector. Simţind un imbold de a se retrage
din lume, el se dedică ascetismului fără a o părăsi pe mama sa. În acest
sens, i-a cercetat pe stareţul Diodor (viitor episcop de Tars) şi pe Carterios
ce vieţuiau la o mănăstire de lângă Antiohia pe care o şi conduceau. Aici s-
a împrietenit cu Teodor de Mopsuestia (350-428), împreună fiind discipoli
ai lui Diodor. Ioan legase prietenie şi cu un camarad, Vasile, probabil viitor
episcop de Rafaneea, cu care se angajase să meargă pe acelaşi drum în
viaţă. Dar, la un moment dat, Sfântul Ioan şi-a trădat prietenul pe care nu l-
a împiedicat să accepte episcopatul, în timp ce el, Ioan, a fugit de această
înaltă cinste, profesând avocatura. Antusa a fost cea care l-a întors de pe
calea care o luase Din acest răstimp datează cele mai însemnate opere cu
caracter oratoric, între care se distinge lucrarea”Despre preoţie”.
Mama lui Ioan moare în 374. La scurtă vreme, Ioan, se retrage la o
mănăstire de lângă Antiohia unde a stat vreo 4 ani după care a îmbrăţişat
viaţa monahală de tip eremitic petrecând 2 ani, retras într-o chilie (peşteră).
Întrucât sănătatea i s-a şubrezit, în 380, părăseşte chilia şi revine în
Antiohia. În 381 este hirotonit diacon de Meletie al Antiohiei, iar in 386
este hirotonit preot de arhiepiscopul Flavian al Antiohiei (381-404), prilej
cu care rosteşte o minunată cuvântare. Vreme de 12 ani Ioan s-a dovedit un
bun predicator reuşind prin predicile sale să-şi capteze credincioşii. În acest
răstimp a rostit cele mai însemnate cuvântări între care amintim cele“21
omilii despre statui”- în Postul Mare a anului 397.
În acel an împăratul Arcadius (395-408) a majorat impozitele şi
poporul s-a răsculat sfărâmând statuile familiei imperiale. Ioan reuşeşte să
potolească mulţimea furioasă. Folosindu-se de acest prilej, Ioan caută ca
prin omiliile sale să vindece viciile locuitorilor din Antiohia. În ultima
omilie îi anunţă pe Antiohieni că arhiepiscopul Flavian a obţinut iertarea
lor de la împărat. În predicile sale s-a ridicat împotriva ereticilor şi s-a
ocupat de formarea morală a credincioşilor. Predicile sale au o structură
aparte distingându-se două părţi: partea I, are un conţinut exegetico-
dogmatic -prezintă învăţătura Bisericii pe înţelesul tuturor, iar partea a II-a
are un conţinut moral.
În timpul celor 12 ani de preoţie la Antiohia, Sfântul Ioan a
desfăşurat şi o prodigioasă activitate misonară. A combătut pe eretici, în
deosebi pe anomei şi pe iudeo-creştini şi s-a străduit să-i formeze din punct
de vedere moral pe credincioşii săi. Acum comentează, de la amvom,
Geneza, Evangheliile după Ioan şi Matei şi Epistolele Sfântului Apostol
Pavel.
În anul 397 moare arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului (cel
ce a fost ales în timpul sinodului II Ecumenic). Împăratul şi poporul doresc
ca Ioan să ocupe postul de patriarh al Constantinopolului. Eunucul curţii
imperiale, Eutropios, om de temut şi influent la curtea imperială a lui
Arcadius, l-a dorit pe Ioan. Teofil al Alexandriei l-ar fi dorit ca arhiepiscop
al capitalei pe un amume Isidor. Până la urmă împăratul şi poporul îl aleg,
la 17 decembrie 397 şi îl înscăunează pe 26 februarie 398, ca arhiepiscop al
Constantinopolului, pe Sfântul Ioan Gura de Aur.
Teofil al Alexandriei nu a văzut cu ochi buni această alegere şi dorea
sprijinirea ca şi candidat a lui Isidor. Cu toate acestea Teofil a fost cel ce l-a
hirotonit şi înscăunat pe Ioan.
Capitala imperiului Bizantin trecea printr-o perioada de criză morală
şi Ioan s-a străduit să stăvilească neregulile de la curtea arhiepiscopală prin
revigorareea moralităţii clerului. A înlăturat luxul de la palatul
arhiepiscopal iar la catedrala arhiepiscopală a interzis fecioarelor să
locuiască împreună cu clericii. A interzis clerului de a mai folosi donaţiile
făcute Bisericii pentru cei săraci.
Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios şi neiertător al
predicilor sale care criticau aspru toate păcatele şi pogorămintele, de jos şi
pînă sus, vizăndu-I chiar pe Eutropios şi pe împărăteasa Eudoxia.
Dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr şi pentru dreptate, i-au făcut mulţi
duşmani. În acest răstimp a continuat să-şi scrie predicile şi comentariile
sale; acum termină comentariile la Scrisorile pauline (Coloseni,
Tesaloniceni, Evrei), scrie comentariul asupra Psalmilor, apoi la Faptele
Apostolilor; face misiune externă formând şi trimiţând misionari până la
goţii de la Marea Neagră şi Dunăre unde a rânduit preoţi şi episcopi. Ioan a
luptat împotriva ereticilor cu duhul blândeţii. Pe vremea lui arienii au
organizat mai multe procesiuni în Constantinopol unde, circulând pe străzi,
cântau cântece ariene încercând astfel atragerea ortdocşilor de partea lor.
Sfântul Ioan organizează şi el astfel de demonstraţii, grupurile ajungând să
se încăiere între ele. În acest context, Sfântul Ioan este acuzat de tulburarea
liniştii publice. Până la urmă creştinii ortodocşi au avut câştig de cauză dar,
cu toate acestea, lupta împotriva ereziilor a continuat.
Prin toată atitudinea sa Ioan a încercat aplanarea conflictelor cu
ceilalţi dar nu a reuşit să se ferească de cei care erau împotriva Bisericii. În
401 a participat la Sinodul de la Efes unde au fost judecaţi 6 episcopi
acuzaţi de simonie. Tot el a fost cel ce i-a determinat pe membrii sinodului
să-l aleagă ca episcop a-l Efesului pe călugărul Heraclie. Aceste lucruri au
fot interpretate de Teofil ca un amestec în problemele altor Biserici.
Unele întâmplări din vremea episcopatului său au fost prilej de
verificare a caracterului său, dar şi de concentrare a duşmăniei împotriva
persoanei sale. Eutropiu acceptase aducerea Sfântului Ioan în scaunul
Constantinopolului şi-l ajutase în lucrările sale de început. Dar Eutropiu era
lacom şi vicios (a deposedat de averi pe câţiva demnitari). Sfântul Ioan l-a
criticat de la amvon. Drept urmare, Eutropiu a voit să suprime Bisericii
dreptul de azil. Ioan i s-a opus. Când, în 399, Eutropiu a căzut în dizgraţie
şi a cerut azil Bisericii, Sfântul Ioan l-a primit în Biserică şi l-a apărat de
poliţia imperială care venise să-l aresteze dar, în cele două cuvântări
“despre umilinţă sau Către Eutropiu“ ţinute cu acest prilej, a arătat cât e de
trecătoare slava lumii acesteia şi cât de bună şi ocrotitoare este Biserica.
Pentru nedreptăţi de felul celor comise de Eutropiu, autorul nostru o mustră
şi pe împărăteasa Eudoxia care, după căderea lui Eutropiu, ajunsese
suverană absolută în imperiu.
Legăturile cu familia imperială au fost întrerupte sau au fost reci.
Duşmanii lui Ioan începură să murmure. Venirea Fraţilor Lungi la
Constantinopol, izgoniţi de Teofil din Egipt pentru că erau ”origenişti”,
avea să marcheze ultima parte a vieţii Sfântului Ioan. Ioan îi primi pe Fraţii
Lungi, îi aşeză undeva în Constantinopol, dar nu a imtrat în comuniune cu
ei şi nu le-a primit plângerile contra lui Teofil. Aceştia s-au adresat
împăratului, care dispuse convocarea lui Teofil în faţa episcopului
Capitalei. Teofil şi-a luat măsuri de siguranţă, trimiţâmd înainte pe
Epifaniu episcop de Salamina (Cipru), spre a-l descalifica pe Sfântul Ioan
ca fiind “origenist”, dar bătrânul episcop din Salamina şi-a dat seama, până
la urmă, de cursa în care fusese atras şi a plecat grăbit acasă. Teofil însă,
care a venit la Constantinopol însoţit de 26 de episcopi, a ştiut să-şi ralieze
încă 10 episcopi nemulţimiţi de Ioan, 3 văduve care se socoteu insultate de
Ioan şi pe împărăteasa Eudoxia. În acest context a avut loc un sinod,
prezidat de mitropolitul Pavel al Hracleei, care l-a convocat pe Ioan să se
prezinte la “Stejar”, aproape de Calcedon, spre a se dezvinovăţi de calomnii
sau de lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat şi datorită atitudinii sale şi-a
atras mulţi duşmani. Teofil nu a rămas neutru la implicarea lui Ioan în
alegerea episcopului de Efes şi la acest sinod Sfântul Ioan Gura de Aur a
fost condamnat şi ca eretic, hotărându-se scoaterea sa din scaun, urmând ca
el să fie exilat din Constantinopol. Datorită unui semn divin
(Constantinopolul a fost zguduit de un cutremur), poporul a văzut în aceast
eveniment mânia lui Dumnezeu ce a venit asupra lor (lucru sesizat şi de
împărăteasa Eudoxia) şi Ioan este rechemat în oraş fiind aşezat cu mare fast
de popor, din nou, pe scaunul arhiepiscopal.
Exilat din ordinul împăratului, aflându-se deja în Bitinia, Sfântul
Ioan a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-şi cerea păstorul. El
a fost primit în triumf; dar împăcarea n-a durat decât două luni.
 Spre sfîrşitul anului 403, Ioan a criticat aspru neorânduielile care s-
au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de biserica
Sfânta Sofia unde slujea el. Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un
nou sinod în care l-a depus a doua oară pe Ioan, pentru că nu a fost
reintegrat de un sinod după prima depunere. Aceasta se petreceau în postul
Paştelui din anul 404 când Sfântul Ioan tocmai se pregătea (în Sâmbăta
Mare) să boteze o mulţime de catehumeni. Soldaţii au intrat în baptisteriu şi
cu forţa au încercat să împrăştie mulţimea adunată. Apa din baptisteriu s-a
înroşit de sângele vărsat. Ioan a fost arestat în palatul arhiepiscopal şi
exilat, după Rusalii, la 24 iunie 404.
Exilul al doilea, şi cel final, al Sfântului Ioan ne este cunoscut din
scrisorile sale numeroase adresate prietenilor devotaţi. În ele se plânge de
suferinţele şi necazurile lui pe drumul lung şi silnic al deportării, dar spune
că este mereu preocupat de scumpa sa Biserică şi de răspândirea
Evangheliei. După o oprire scurtă la Niceea, Sfântul Ioan a ajuns, după 70
de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică. El a suferit aici mai mult
din cauza climei, a lipsurilor şi a primejdiilor din partea tâlharilor decât din
cauza plecării din capitală. Intervenţia partizanilor săi de la Constantinopol,
numiţi “ioaniţi”, şi moartea Eudoxiei, spre sfârşitul anului 404, nu i-au
schimbat situaţia. Ioan a scris de la Cucuz şi papei Imocenţiu I (401-417),
cerându-i ajutor, dar acesta n-a putut face nimic pentru el.
Din cauza legăturilor sale frecvente (prin scrisori) cu prietenii de la
Constantinopol şi Antiohia, autorităţile au primit ordin să-l deporteze la
Pityus, un orăşel pe malul răsăritean al Mării Negre. El a murit în drum
spre această localitate, lângă Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie
407.
Ultimele cuvinte ale sale au fost: ‘’Slava lui Dumnezeu care a făcut
toate”. În anul 438 impăratul Teodosie al II-lea (408-450) a dispus ca
rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Ioan să fie aduse la Constantinopol şi să
fie asezate în biserica Sfinţilor Apostoli alături de cele ale mamei sale
Eudoxia, ca semn al împăcării dintre cei doi.
OPERA:

După Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai prolific
scriitor. În colecţia Migne, operele sale cuprinzând 18 volume. O parte din
lucrări le-a scris personal, altele le-a dictat iar a treia categorie ar fi cea a
operelor atribuite Sfântului Ioan. Multe din scrierile Sfântului Ioan s-au
pierdut.
Există diferite clasificări ale lucrărilor Sfântului Ioan. Cea mai
completă ar fi în: tratate, cateheze, scrieri despre Sfânta Scriptură,
comentarii despre cărţile Sfintei Scripturi, omilii, cuvântări, ecloge, scrisori
şi rânduieli bisericeşti.
În acest studiu aş propune câteva dintre ele pe care le-aş rândui în
felul următor:
A)lucrări privind viaţa religioasă: Îndemn către Teodor cel căzut, lucrare
alcătuită între 371-372 şi cuprinde 2 scrisori adresate prietenului său
Teodor de Mopsuestia prin care îl îndeamnă să-şi continuie drumul spre
monahism. În aceste scrisori vorbeşte despre iad şi binefacerile raiului.
Despre pocăinţă-în care se vorbeşte de necesitatea şi folosul pocăinţei.
Contra adversarilor vieţii monahale-sunt 3 cărţi scrise concomitent cu
primele două amintite mai sus. Aici combate obiecţile făcute de unii
creştini cum că viaţa mănăstirească ar fi neconformă cu principiile
Mântuitorului Iisus Hristos.
O comparaţie între un rege şi un călugăr- în care se vorbeşte despre
puterea unui rege şi modestia unui călugăr.
Despre preoţie- este o lucrare în şase cărţi, scrisă sub forma unui
dialog între el şi prietenul său Vasile, lucrare redactată între 381-385. În
această lucrare Sfântul Ioan Gură de Aur îi dă sfaturi practice arătând care
este sarcina preotului. În cartea I îi prezintă prietenului său felul în care
chiar el ar fi vrut sa intre în mănăstire, cu toate că mama lui s-a opus
acestui lucru. Arată cum Sfântul Ioan l-a îndeamnat pe Vasile să accepte
episcopatul, dar Vasile refuză fugind nu doar de acest lucru (episcopat) ci şi
de preoţie; până la urmă Vasile acceptă hirotonia. Cărţile II-III prezintă
sarcinile preotului arătând că de la preot se cere o dragoste ca a lui Hristos.
Arată că preotul este mai presus de regii pământeni, decât îngerii din ceruri
şi chiar decât părinţii naturali pentru că el Îl ţine în mâinile sale pe însuşi
Hristos la Sfânta Liturghie. Atrage atenţia preotului să nu se mândrească cu
aceasta arătând care sunt virtuţiile pe care trebuie să le practice. Cărţile IV-
V vorbesc despre datoria preotului de a propovădui. Cartea a VI-a face o
comparaţie între viaţa preotului şi a călugărului; vorbeşte despre bucuriile
familiei şi bucuriile vieţii ascetice. Viaţa preotului presupune virtute.
B. Despre educaţie şi castitate: Despre gloria deşartă şi educaţia copiilor.
Despre feciorie (381) – aici laudă castitatea fără a fi condanată căsătoria.
Către o văduvă tânără – este un mic tratat adresat unei văduve tinere
aristocrată, o consolează pentru pierderea soţului dându-i sfaturi folosindu-
se de citate din Sfânta Scriptură. Arată cum trebuie să-şi ducă viaţă o
văduvă tânără. Despre căsătoria unică –dă sfaturi unei văduve de a nu se
recăsători. Despre disciplină – lucrare alcătuită la începutul episcopatului
său prin care interzice fecioarelor şi diaconilor de a locui împreună, spre a
nu da prilej de bârfă.
C. Lucrări apologetice. Despre preafericitul Vavila sau contra lui Iulian al
grecilor, Contra iudeilor şi păgânilor că Hristos este Dumnezeu – lucrări
în care prin citate din Vechiul şi Noul Testament se dovedeşte dumnezeirea
lui Hristos. Către Stagir – călugăr tânăr chinuit de dureri sufleteşti. Aceste
suferinţe, zice autorul, vin din partea diavolului. Sfântul Ioan arată care e
folosul suferinţei pentru călugării tineri. Două tratate despre folosul
suferinţei.
D. Scrisorile. Sfântul Ioan Gură de Aur a purtat o bogată corespondenţă în
timp ce era în exil (404-407). De la el ne-au rămas cam 240 de scrisori. În
ele ne dă ştiri din exil şi îi îndeamnă pe cei care au rămas fideli curţii
imperiale ca să stăruie pentru a fi reabilitat. Sunt scrisori pline de
recomandări. Saptesprezece scrisori către diaconiţa Olimpia – este o
 văduvă de 18 ani ce nu s-a mai căsătorit. Împăratul Teodosie al II-lea o
cunoştea pe Olimpia şi dorea ca o rudenie a sa să se căsătorească cu ea,
ameninţându-o că dacă va refuza o va închide. Sfântul Ioan preamăreşte
virtutea sfântă a suferinţei.
E. Sfânta Liturghie
F. Lucrări omiletice. Cuvântări ocazionale- Despre statui şi despre căderea
lui Eutropios, două cuvântări din preajma exilului său;
G. Lucrări polemice: Douăsprezece cuvântări contra arienilor, 8 cuvântări
contra iudeilor,
H. Lucrări morale: Trei cuvântări despre pocănţă şi despre milostenie,
I. Cuvântări la sărbători
J. Cuvântări Panegirice
K. Omilii exegetice la aproape toate cărţileVechiul şi Noului Testament.
L. Din toate lucrările sale reiese că Sfântul Ioan Gură de Aur e păstrător al
Tradiţiei şi apărător al dreptei credinţe niceenice. Vorbeşte despre
persoanele Sfintei Treimi în termeni precişi. Cu toate că a fost format la
şcoala antiohiană susţinea unitatea celor două firi a persoanei lui Iisus
Hristos. Când vorbeşte despre Fecioara Maria nu poate să folosească
termenul de Teothocos dar lasă să se înţelegă acest termen. Teologia lui are
şi aspect social. Este supranumit “ambasadorul săraciilor şi călugărilor”
deoarece prin predicile sale a încercat să îndrepteze anumite anomalii
sociale ridicându-se şi împotriva sclaviei. Operele Sfântul Ioan Gură de
Aur îl fac să fie unul din cei mai însemnaţi părinţi răsăriteni.
M. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost predicatorul prin excelenţă al Bisericii
Ortodoxe şi este şi astăzi modelul ideal al vorbitorului bisericesc.
Cuvântările sale sunt pline de suflul evlaviei. În ele se găsesc date asupra
culturii timpului, asupra moravurilor şi credinţelor generale ale vremii.
N. Sfântul Ioan a fost unul dintre cei mai mari păstori ai Bisericii
creştine. El a sintetizat în chip fericit pe conducătorul de suflete, luminat,
cumpătat, atent, calm, cu vorbitorul îndemânatec, care face din cuvânt arma
de executare a programului său pastoral. Tratatul său Despre preoţie este
cartea clasică a creştinismului asupra dumnezeieştii taine a hirotoniei, care
a însufleţit, a încurajat, a călăuzit şi a înălţat continuu milioane de preoţi
creştini de-a lungul veacurilor.
O. Sfântul Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieţii sociale, pe care a încercat s-
o purifice, reformându-i moravurile şi orientând-o spre limanul dătător de
viaţă al Evangheliei. El a biciuit viciile, îngîmfarea, simonia, necinstea,
prostia, lăcomia, luxul şi toate ticăloşiile societăţii din vremea sa, începând
de la călugăr, până la împărat. De aceea el poate fi numit unul dintre cei
mai de seamă reformatori ai societăţii creştină ai vremii sale. El este nu
numai un critic nemilos al decăderilor contemporanilor săi, ci şi un
organizator neîntrecut al asistenţei sociale, după modelul celei de la
Cezareea Capadociei.
P. Sfântul Ioan a fost un catehet şi un pedagog de înaltă ţinută, între atâţia
cateheţi şi pedagogi ai veacului său: Sfinţii Chiril al Ierusalimului, Niceta
de Remesiana şi Fericitul Augustin. În tratatul său Despre slava deşartă şi
 despre educaţia copiilor, el a anticipat cu mai bine de 15 veacuri metoda
devenită clasică a pedagogiei moderne prin celebra teorie a treptelor
formale. El preconizează educaţia copiilor de ambele sexe pe baza Sfintei
Scripturi şi recomandă cinci categorii de pedagogi: 1.părinţii, 2. conştiinţa,
3. pedagogii de profesiune, 4. monahii şi 5. Dumnezeu.
Q. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil. Poate
niciodată nu s-a scris, după Platon, Aristotel, Cicero şi Grigorie de Nazianz,
cuvinte mai înaripate şi mai înălţătoare despre prietenie ca acelea ale
autorului nostru.
R. Sfântul Ioan nu este numai o comoară de exegeză teologică, istorică şi
morală, ci şi o neasemuită desfătare literară pentru iubitorii de literatură
frumoasă. Operele lui au fost traduse în toate limbile de circulaţie din lume.
S. Sfântul Ioan este un scriitor şi un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă,
alături de alţi doi mari Părinţi capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare şi
Sfântul Grigore de Nazianz, toţi trei fiind numiţi la fel: ” Mari dascăli ai
lumii şi ierarhi” (rugăciunea de la Litie) . Autorul nostru a trăit cum a învăţat
şi a învăţat cum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul
nostru Iisus Hristos.
T. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 13 noiembrie (singur), iar la 30 ianuarie
– împreună cu sfinţii capadocieni amintiţi mai sus.
U.