Preotia in viziunea Sf.

Ioan Gura de Aur

 Cuprins

1. Introducere/pag. 3
2. Viata Sf. Ioan Gura de Aur/pag. 4
3. Preotia in scrierile Sf. Ioan Gura de Aur/pag. 5
a. Preotia- semnul iubirii lui Hristos/pag. 7
b. Preotul – născător de viaţă în Biserică/pag. 8
c. Preotia ca legatura oamenilor cu Dumnezeu/pag. 10
d. Preotul-sulujitor al Cuvantului/pag. 11
e. Preotul-luptator impotriva diavolului/pag. 11
f. Preotul-educator pentru credinciosi spre nemurire/pag. 12
4. Concluzii/pag. 13
5. Bibliografie/pag. 14

2
 Introducere

Printre operele cele mai valoroase ale Sfântului Ioan Gură de Aur se numără şi tratatul
„Despre preoţie“ în care autorul doreşte să justifice fuga sa dinaintea hirotonirii. Considerată
o lucrare clasică şi una dintre cele mai preţioase comori ale literaturii patristice, Sfântul Ioan
compară în tratatul său viaţa preoţească cu cea monahală. Călugării sunt cei care trăiesc
precum îngerii, iar preoţii, care reprezintă o realitate cerească, au primit o putere pe care
Dumnezeu nu a încredinţat-o îngerilor.
La doar câţiva ani după moartea Arhiepiscopului Constantinopolului, un monah din
delta Nilului, Isidor din Pelusia, scria referitor la tratatul „Despre preoţie“: „Nimeni nu a citit
această lucrare fără a simţi inima înflăcărată de iubirea lui Dumnezeu. Ea exprimă cât de mult
Taina Preoţiei este înaltă, însă şi dificilă, şi arată cum ar trebui să ne comportăm pentru a o
îndeplini cum se cuvine. Ioan, Episcopul Constantinopolului, înţelept interpret al tainelor
divine, lumina întregii Biserici, a compus acest tratat cu un aşa talent şi precizie încât cei care
îndeplinesc misiunea lor preoţească în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, precum şi cei
care o îndeplinesc în mod neglijent găsesc descrise virtuţile şi viciile lor“1. Împreună cu un
prieten din tinereţe, Vasile, a cărui identitate rămâne un mister pentru cercetători până astăzi,
Ioan decisese să-şi consacre viaţa postului, ascezei şi rugăciunii, ducând o existenţă retrasă,
departe de zgomotul lumii. Însă Providenţa divină avea alte planuri cu el şi-l va conduce până
la ocuparea celei mai înalte poziţii ierarhice în Constantinopol. Mulţi sunt teologii Antichităţii
care consideră această lucrare superioară oricărei alte scrieri hrisostomice datorită profunzimii
gândirii, măiestriei expresive şi eleganţei stilului. Efectiv, „Despre preoţie“ a fost considerată
mereu o lucrare clasică şi una dintre cele mai preţioase comori ale literaturii patristice.
Până la Sfântul Ioan Gură de Aur, viaţa monahală era comparată cu viaţa angelică.
Monahul, datorită ascezei cotidiene şi a castităţii liber alese în vederea Împărăţiei cerului,
imită încă de pe acest pământ stilul de viaţă contemplativă al îngerilor, fiinţe spirituale lipsite
de trup material. Sfântul Evagrie Ponticul, în lucrarea sa „Despre rugăciune“, 113, afirmă că
„monahul ajunge să fie egal îngerilor datorită exerciţiului contemplaţiei“. Chiar şi Sfântul
Ioan Gură de Aur, într-una din catehezele sale baptismale, vorbeşte astfel despre viaţa
îngerească a monahilor: „Noi nu privim doar aparenţele exterioare, ci pătrundem cu atenţie în
stilul de viaţă specific vieţii îngereşti“2. Călugării sunt aceste faruri mereu aprinse care
orientează călătorii aflaţi în pelerinaj pe pământ spre Patria cerească.3
În tratatul „Despre preoţie“, acest rol îl joacă preoţii: ei reprezintă o realitate cerească.
În timpul slujbelor liturgice îngerii se ţin în jurul preotului în semn de contemplaţie şi adoraţie
înaintea Celui care coboară pe Altar la cuvintele preotului. De asemenea, preotul, având
locuinţa sa pe pământ, este chemat să administreze realităţile spirituale din ceruri şi a primit o
putere pe care Dumnezeu nu a încredinţat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor: „Când îl vezi pe
Domnul jertfit şi întins pe altar, iar preotul ţinându-se deasupra victimei în rugăciune şi
îmbibat cu acest sânge preţios, mai poţi crede că eşti încă printre oameni şi că trăieşti pe
pământ? Nu-ţi vine mai degrabă să crezi că te-ai mutat în ceruri şi, respingând orice gândire
trupească, nu vezi în jurul tău, doar datorită sufletului precum un spirit pur, ceea ce se vede în

1 Sf. Ioan Gura de Aur, “Despre preotie”, Ed. Basilica, Bucuresti, 2015, p.43
2 Sf Ioan Gura de Aur, “Cateheze Baptismale”, trad. Pr. Marcel Hanches, Ed. Oastea
Domnului, Sibiu, 2003, p. 23;
3 Lucian Danca, “Preotia si monahismul in viziunea Sf. Ioan Gura de Aur” in Ziarul Lumina

online din 29 aprilie 2015, vezi link: http://ziarullumina.ro/preotia-si-monahismul-in-

viziunea-sfantului-ioan-gura-de-aur-101225.html

3
ceruri? Ce minunăţie!... Celor care locuiesc pe pământ, unde-şi au locuinţa, le-a fost
încredinţată misiunea chivernisirii lucrurilor cereşti şi au primit o asemenea putere pe care
Dumnezeu nu o dă nici îngerilor, nici arhanghelilor“4. Puterea de a ierta păcatele este o taină
cerească deoarece, de origine cerească, are o eficacitate şi o functie veşnică. Această descriere
a Tainei Preoţiei ne face să ne gândim la „Ierarhia cerească şi bisericească“ a lui Pseudo-
Dionisie Areopagitul. Superioritatea preotului în comparaţie cu monahul nu pare a fi doar
spaţială, precum superioritatea unei funcţii cereşti, ci şi harismatică datorită harului lui
Dumnezeu care împărtăşeşte oamenilor perfecţiunea darurilor Sale. Această superioritate
harismatică este un dar al Duhului Sfânt, fiindcă preoţia este un har al Duhului Sfânt. Darul
preoţiei se concretizează în responsabilitatea şi autoritatea succesiunii apostolice. Este vorba
deci despre o putere spirituală exersată asupra întregii comunităţi creştine şi care necesită din
partea preotului să corespundă cu demnitatea vieţii sale curate.

Viaţa Sf. Ioan Gura de Aur

S-a născut în Antiohia din părinți nobili: tatăl său, Secundus, ofițer superior în armata
4nundate, a murit la scurt timp după nașterea sa, astfel încât Ioan a fost crescut de mama sa,
Antuza, care era creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeț. A primit educația pe lângă
mentorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars, timp în care a practicat o
aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până
când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.
A fost hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohiei, iar mai apoi preot
în 386 de către 4nundate4 Flavian I al Antiohiei. De-a lungul a doisprezece ani, a devenit
foarte cunoscut datorită predicilor sale. Sfântul Ioan insista foarte mult asupra teologiei
4nundate4, adică asupra filantropiei teologice sau milosteniei . El se îngrijea foarte mult de
nevoile duhovnicești și 4nundate ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor celor
bogaţi şi al luat apărarea celor săraci şi nedreptăţiţi de un 4nunda aristocratic şi sclavagist.
În urma unei revolte a antiohienilor care se cerea pedepsită cu moartea de împărat, Ioan
intervine pe lângă împăratul Teodosie I în favoarea oamenilor, deşi aceştia erau vinovaţi de
crimă de lesmajestate, statuile împăratului și ale familiei sale fiindf distruse. De-a lungul
Postului Mare, în anul 397, Sf. Ioan ține 21 de predici în care arată poporului greșelile pe care
le făcuse. Acestea au avut o influență extraordinară asupra multora: mulți păgâni s-au
convertit la creștinism în urma acestora. Cu această ocazie, răzbunarea împăratului Teodosie
nu a fost atât de aspră pe cât putea fi: acesta s-a mulțumit să schimbe statutul legal al cetății
cu unul inferior.
În anul 397, Sf. Ioan a fost chemat de împărat să devină episcop de Constantinopol. A
vândut toate mobilele şi obiectele de lux ale palatului arhieresc, iar banii i-a folosit pentru
mesele săracilor. Biografii săi afirmă ca avea grijă de câteva mii de săraci care veneau zilnic
la biserica unde slujea cerând hrană.
Aceasta i-a adus popularitatea în rândul poporului, dar nu și pe cea a bogaților și
clerului superior. Reforma clerului pe care acesta o întreprinde i-a adus nemulțumiri în rândul
acestuia. El le-a cerut predicatorilor itineranți să se întoarcă, fără nici o plată, la bisericile
unde fuseseră rânduiți să slujească. În general, el impunea preoţilor un statut financiar egal cu

4 Sf. Ioan Gura de Aur, “Despre preotie”, Loc cit., p.26;

4
a credincioşilor lor, sancţionând orice derapaj. Nu cerea nimănui 5nundat el nu făcea, având o
viaţă de un ascetism sever şi plină de Liturghie, de rugăciune şi de predică.
Perioada petrecută în Constantinopol a fost mult mai tulbure decât cea din Antiohia.
Teofil, Papă al Alexandriei dorea să aducă și Constantinopolul sub influența sa și s-a opus
numirii lui Ioan în scaunul mitropolitan. Fiind un opozant al învățăturilor lui Origen, el l-a
acuzat pe Sf. Ioan de origenism. Teofil mustrase patru monahi egipteni (cunoscuți drept
“Frații cei lungi”) pentru că susțineau învățăturile lui Origen. Aceștia fug din Alexandria și
sunt primiți de Ioan. Acesta își mai face un dușman în persoana Aeliei Eudoxia (soția
împăratului Răsăritului, Arcadie) care considera că vehementa critică a Sf. Ioan la adresa
extravaganței veșmintelor feminine se 5nundat la ea.
Aşadar, Patriarhul Teofil, Eudoxia și ceilalți dușmani ai săi s-au aliat împotriva lui.
Aceștia au convocat un sinod în anul 403 pentru a-l condamna pe Sf. Ioan, sub acuzația de
origenism. Ca urmare a acestui sinod, este depus și exilat. Împăratul Arcadie îl recheamă însă
aproape imediat, din cauza nemulțumirii poporului. Mai avusese loc și un “cutremur” în
iatacul imperial (se crede că a fost vorba fie un cutremur de pământ, fie de faptul că
împărăteasa pierduse o sarcină sau dăduse naștere unui prunc mort), 5nundat fusese
interpretat ca un semn al mâniei lui Dumnezeu. Pacea a fost de scurtă durată. O statuie de
argint a împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei Aghia Sophia. Ioan critică
atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărătesei pe un ton dur:
“Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui
Ioan” (aluzie la 5nundat se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Este din nou exilat, de
data aceasta în Caucaz, în Georgia, în ciuda protestelor Papei Inochentie I al Romei şi a altor
arhierei.
Marele Ioan a scris o serie de scrisori care încă aveau o mare influență în
Constantinopol, astfel încât a fost exilat și mai departe, la Pityus (pe malul răsăritean al Mării
Negre). Nu a ajuns însă la destinație, deoarece a trecut la Domnul în timpul călătoriei. Zdrobit
de bolile 5nundat de care suferea, ostenit şi chinuit zilnic de soldaţii care îl sileau să meargă
pe jos, plin de răni şi de durere, marele glas al Bisericii s-a a cerut să fie aşezat pe cu faţă
către pământ, pentru a simţi puterea lui Dumnezeu care a devenit Om pentru noi . Ultimele
sale cuvinte au fost: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”5

Preoţia în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur

Importanţa teologiei marelui antiohian pentru istoria Bisericii lui Hristos este cu
neputinţă de a fi supraevaluată. Întreaga retorică a Bisericii a primit veşmântul discursivităţii
sale, omiletica eclesială este plină de forţa sa analitică şi comparativa, Liturghia veacurilor
cereşti a primit chipul Anaforalei sale, dogmatica ortodoxă fără de analogiile marelui
Hrisostom este incompleta, exegeza biblică a ajuns la culmile profunzimii hermeneutice în
opera sa.6
Putem spune asfel, că spiritual său retoric este o quintesenţă de valori acumulate şi
dăruite prin har. Sfântul Ioan cunoştea toate valenţele discursului oratoric al strămoşilor lui de

5 ***, “Vietile Sfintilor pe luna noiembrie”, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pp.
122-150
6 Pr. Liviu Petcu,” Sf Ioan Gura de Aur- un arhipastor model in Ziarul Lumina online din 8

iunie 2012 apud Thomas Harrick, “The History and Theory of Rhetoric – An Introduction”,
Allyn and Bacon, Boston, 2005

5
limbă greacă, filosofi şi gânditori de geniu care au marcat definitive spiritul umanităţii. Cu
simţul evidenţei, afirmăm că Ioan avea meşteşugul retoricii într-o îmbinare fascinantă de
istorie şi inovaţie, pătrunzând în duhul ancestorilor, dar întrecându-I pe ei cu puterea harului
lui Dumnezeu. Cuvântările lui eclesiale sunt o lecţie de istorie a retoricii greceşti şi 6nundate6
şi o transcendere a acesteia în lumina slavei lui Dumnezeu.7 Ritmul interior al frazei, simetria
armonică a cuvintelor, poetica lăuntrică a cuvintelor, elocvenţa 6nunda a frazei care se
sfârşeşte ca un cântec de leagăn şi-I dă mireasmă liturgică, desciderea discursului la persoana
a doua şi oralitatea împărăşită, interogaţia retorică care străpunge convenţionalul de
ascultător, toate acestea îl fac unul dintre cei mai aleşi scriitori ai umanităţii. Avea
solemnitatea homeriană a eroilor Eladei , puterea care izvorăşte din cuvânt dobândită de la
Empedocle , trecea cu uşurinţă prin virtutea excelenţei în etică a lui Socrate, avea cu sine
aversiunea pentru autonomia (şi implicit alienarea) cuvântului practicată de sofişti ,
împărtăşea cu eleganţă duhul dialectic al ideilor cu Platon, avea apetitul pentru logica
formelor şi pentru persuasiune al lui Aristotel, toate acestea scăldate într-un pragmatism
sfinţitor al luminii lui Dumnezeu, în care Cuvântul se întrupează în sfinţi, iar 6nun devine
realitate mai presus de fire. Toate valorile istoriei pe care le asumase le-a cufundat în
colimvitra dumnezeiască a Evangheliei, în care Dumnezeu vorbeşte lumii, o judecă în Sângele
Fiului Lui, dându-I verdict de nemurire. Gândirea lui este însă trecută şi prin focul paulin al
dăruirii de sine lui Dumnezeu, aşa că el 6nundate şi lămureşte prin focul minţii , tainele
incifrate de marele Apostol Pavel, creştinătorul Europei.
Puterea lui de a vorbi şi de a schimba vieţi pentru totdeauna, aruncându-le ca prin nişte
catapulte spre rai, nu era nicidecum o 6nunda a minţii omeneşti, ci revărsarea de
dumnezeiască valoare a Duhului Sfânt în sfinţii Lui şi o întrupare duhovnicească (în Duhul) a
Cuvântului în lume. Oamenii cu veleităţi retorice recunosc astfel că geniul Hrisostomului nu
era nicidecum un nivel superior al sofismului grecesc, ci exprima în Taină împlinirea nous-
ului în Cuvânt şi extensia Logosului în creaţie, prin Biserică.
Astfel, Ioan iterează scopul fundamental al ştiinţei cuvântului, al filosofiei şi al culturii
în general, acela de a moşi (în duhul maieutic socratic) naşterea Cuvântului în oameni, adică
naşterea nemuririi în creaturile muritoare care-şi zic oameni. Este 6nundat printr-o
surprinzătoare intuiţie rugătoare va sintetiza Goethe spunând că Viaţa este pruncia nemuririi
noastre. Umbra luminoasă a cuvintelor lui Ioan nu priveşte nicidecum realităţile mundane de
putere, plăcere şi avere, ci trimite în mod nevăzut, dar irezistibil, către Împărăţia cea de
dincolo de moarte, acolo unde Hristos cel mort şi înviat domneşte şi se uneşte cu oamenii,
pentru veşnicie.8
Una dintre armele cuvântului Sfântului Ioan era interogaţia. Predicile sale nu sunt
nicidecum şi niciodată expuneri seci de idei, ci fermentaţie fericită a mustului minţii pentru a
6nunda vin euharistic, prin Liturghie. Mintea omului este un altar, pe care se aduce jertfă
însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul veacurilor. Ea trebuie curăţită mereu şi mereu, pentru a
da naştere vieţii incubate în ea, aşteptând căldura Duhului Sfânt să sfinţească 6nundate6.
Întrebarea din cuprinsul discursului lui pune pe ascultător într-o situaţie inconfortabilă, dar
ascute atenţia, deschide izvoarele problematizării, devine dezbatere de sine şi ceilalţi, coboară
mintea în inimă şi personalizează adânc fiecare idee, asumând istoria mântuirii în istoria ta,

7 Ibidem;
8 ***, “Despre Viaţa Duhovnicească a Preotului după Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului
Ioan Gură de Aur” in Lumea Credintei online din 13 noiembrie 2008, apud Margaret Mary
Mitchell, The Heavenly Trumpet – John Chrysostom and the Pauline interpretation,
Westminster John Knox Press, Kentucky, 2002, p 99

6
cel ce asculţi cuvintele raiului hrisostomic.
Tratatul său „Despre preoţie” este una dintre cele mai profunde analize teologice ale
demnităţii sacerdotale şi o culme a oratoriei creştine, în care valenţele alegorice se împletesc
în mod firesc cu analitica practică şi cu comparatismul biblic de sorginte antiohiană. Nimeni
n-a mai scris despre preoţie şi despre Marele Preot Hristos aşa cum a scris Ioan Hrisostom. Şi
aceasta pentru că a simţit cu toată fiinţa sa nobleţea şi înţelesul mântuitor, puterea de nemurire
revărsată de Dumnezeu în Biserică prin Taine, mireasma de rai a preoţiei, frumuseţea
cerească a Liturghiei, unirea tainică a sufletului cu Dumnezeul cel nemuritor în Euharistie.
Preoţia este pentru Sfântul Ioan cea mai 7nundat şi mai înaltă treaptă a acestei lumi, cerul
revărsat pe pământ, oceanul iubirii lui Dumnezeu 7nundate77l în lucrarea cutremurătoare a
slujirii Lui pe pământ.9
Pentru a demonstra aceste afirmaţii vom purcede a arăta câteva dintre aspectele
preoţiei Bisericii, surprinse de Sfântul Ioan Gură de Aur şi aprofundate pentru viitorime în
lucrările lui.

Preoţia – semnul iubirii lui Hristos

Preoţia este numită de Sf Ioan „cel mai mare semn al iubirii lui Hristos”: „Pentru ce şi-
a vărsat Hristos sângele Său? Pentru ca să dobândească aceste oi, pe care le-a încredinţat lui
Petru şi celor de după el (adică preoţilor)” . Şi Ioan 7nundate: „Postul, culcatul pe pământul
gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi,
nu numai bărbaţi, ci şi femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de
încredinţa purtarea de grijă a atâtor suflele, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe
atât de înalte, şi chiar cea mai mare parte din bărtbaţi. Să fie puşi în această slujbă înaltă
numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era
mai înalt Saul decât iudeii la înălţimea trupului, şi chiar cu mult mai înalţi” . Şi adaugă: „pe
cât de mare este deosebirea dintre necuvântătoare şi oameni, tot aşa de mare să fie şi
deosebirea dintre 7nunda şi păcătoţi, ca să nu spunem chiar ceva mai mult” .10
Sublimitatea preoţiei sacerdotale în Biserică vine din simţirea cu adevărat a prezenţei
lui Hristos în ea până la sfârşitul veacurilor şi a prezenţei lui Hristos în suflet, prin rugăciune.
Înţelegerea preoţiei este cu adevărat o culme a simţirii mistice a Mântuitorului în viaţa
marelui Ioan. El spunea: „preoţia este o demnitate cu atât mai mare decât cea de împărat, pe
cât este de mare sufletul faţă de trup” . Superioritatea preoţiei în Biserică faţă de orice altceva
de pe pământ o arată Sfântul Ioan şi într-o analiză 7nundate77l de o profunzime aparte, care a
devenit definiţia 7nundate7 a preoţiei în Biserică: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are
rânduiala cetelor cereşti. Şi pe bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om, sau înger,
sau arhanghel, sau vreo altă putere 7nunda de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh
a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o
aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar
în cer, 7nundat puterile cele îngereşti” .11
Teologia sacerdotală a Sfântul Hrisostom nu se rezumă doar la înfăţişarea acestei
demnităţi cereşti a preoţiei, ci pătrunde în inima preoţiei, adică acolo unde sfântul mistic
înţelege şi simte cu sufletul durerile pe care trebuie să le simtă un preot pentru credicioşii săi,
puterea pe care o are să-I smulgă din moarte şi din stricăciune prin Sfintele Taine, împreună

9 Lucian Danca, op. cit.

10 Sf. Ioan Gura de Aur, “Despre preotie” loc. cit., p. 54.
11 Ibidem, p.56

7
lucrarea harului cu libertatea în sacerdoţiu, primejdiile cumplite ale acestei demnităţi şi
povara infinită a responsabilităţii veşniciei celorlalţi, pentru care de fapt a şi fugit de preoţie.

Preotul – născător de viaţă în Biserică

Preoţia este poarta de intrare a credincioşilor în Biserică şi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan este foarte elocvent când afirmă faptul că fără Sfintele Taine nu există mântuire
în Biserică, iar administratorii, iconomii acestor Taine mari şi cereşti sunt preoţii. „Dacă nu
poţi intra în Împărăţia cerurilor, de nu te naşti din noi din apă şi din Duh, dacă pierzi viaţa
veşnică, de nu mănânci Trupul Domnul şi nu bei Sângele Lui, iar dacă toate acestea nu se
săvârşesc altfel, decât prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea fără preoţi
să scapi de focul gheenei sau să dobândeşti cununile cele pregătite?”12 .
Una dintre ideile forţă ale Sfântului Ioan cu privire la preoţie este aceea că preoţia este
paternitate duhovnicească, demnitatea de tată şi de 8nun a preotului faţă de credincios. De
aceea, el afirmă fără putinţă de tăgadă că preotul trebuie să simtă pentru credincioşi precum
simte mama pentru fiii ei, iubirea preotului faţă de fiii duhovniceşti fiind însă nu numai o
iubire născătoare, ca a mamei faţă de prunci, şi o iubire întemeietoare de nemurire şi de viaţă
veşnică. Duhovnicul este mama născătoare de viaţă veşnică a credinciosului, iar iubirea
neţărmurită a Sfântul Pavel faţă de fiii săi duhovniceşti este un model al preoţiei în Biserică:
„Pe dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei. Primul făurit din fier, al doilea
din iubire, primul îl lepăda adeseori, al doilea niciodată. Şi după cum femeile care au născut şi
au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi
Pavel, legat pentru totdeauna cu inima de cei pe care îi născuse din nou putea să rostească: O,
copiii mei pentru care sufăr durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi! Naşterile
cele trupeşti durează câtăva vreme; trec după ce copilul a ieşit din pântecele mamei; cât
despre naşterile cele duhovniceşti însă, nu-I aşa; durează luni întregi; uneori aceste dureri au
ţinut un an întreg, şi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliţi, în naşterile trupeşti numai trupul
suferă dureri; în naşterile cele duhovniceşti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi
tăria sufletului”.13
Maternitatea duhovnicească a păstorului de suflete arată vocaţia născătoare a
preotului. Acesta trebuie să iubească pe Dumnezeu atât de mult încât să devină născător de
viaţă în Duhul Sfânt prin Sfânta Taină a Botezului. Preotul, ca tată al fiilor săi duhovniceşti nu
trebuie niciodată să îi abandoneze sau să-I înţarce pe aceştia, cum fac părinţii după trup, ci
pururea uniţi cu cei botezaţi, să-I hrănească mereu de la Sânul cel preasfânt al Bisericii 8nun,
cu Sfintele Taine. „Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de
copii, încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela
care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare
ca, pe cei o 8nun născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-I nască iarăşi şi să-I plăsmuiască din nou?
Asta n-o poate face naşterea trupească!” .
Astfel, Ioan spune: „Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră în
Duhul Sfânt, ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în
Hristos, prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu, prin preoţi ajungem
mădulare ale Fericitului Cap al lui Hristos... Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum,
preoţii pentru viaţa viitoare” .
Sfântul antiohian vorbeşte şi despre pericolele cumplite care stau la drumul preotului

12 ibidem, p. 57;
13 ibidem , p 102;

8
şi atacă viaţa acestuia când simt slăbiciune sau păcat. Marele Ioan vorbeşte despre slava
deşartă ca despre o stâncă înfricoşătoare pe marea vieţii, mai rea decât stânca sirenelor, de
care s-au sfărâmat atâtea corăbii. Şi pe această stâncă a morţii sălăşluieste multe fiare
omorâtoare nu de trup, ci de suflet şi de viaţă veşnică: 9nund, tristeţea, invidia, cearta, hula,
pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea, pornirea împotriva acelora care nu ne-au făcut niciun rău,
bucuria şi mulţumirea pricinuite de cusururile şi greşelile celorlalţi slujitori, mâhnirea
provocată de succesele şi bunăstarea altora, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după 9nundat de
cinste – dintre toate aceste pătimi aceasta duce cel mai mult la pieirea sufletului omenesc,
predicile rostite pentru a fi pe placul credincioşilor, linguşelile slugarnice, dezmierdările
josnice, dispreţuirea săracilor, linguşirea bogaţilor, onorurile nemeritate, hatârurile
vătămătoare, frica 9nundat, vrednică numai de cei mai ticăloşi robi, lipsa de îndrăznire,
smerenia mare de ochii lumii, nu smerenia adevărată, îndepărtarea dojenirii şi a mustrării...”.14
Atenţia excepţională pentru detalii şi cunoaşterea 9nunda a sufletului omenesc,
9nundate Sfântului Ioan îl fac un chirurg de geniu al patimilor omeneşti, şi mai ales a
patimilor de care suferă preoţii. Viziunea sa plină de Duhul Sfânt, „care pe cele neputincioase
le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte” e o cauterizare dureroasă a preoţiei fiecăruia, un
catharsis integrator, o ardere de tot a răutăţii personale a celor care îl citesc cu sabia cea dublă
a Cuvântului lui Dumnezeu care pătrunde între încheieturi şi măduvă, adică în zona de
creştere a oaselor, acolo unde mobilitatea se uneşte cu fiinţa, adică purifică şi curăţeşte
viitorul absolut al umanităţii. Actualitatea cuvintelor marelui preot este astăzi mai mult decât
evidentă şi e o radiografie 9nundate9 a preoţiei fiecăruia dintre noi, scrisă de Dumnezeu pe
pergamentul vieţii noastre.15
Sfântul Ioan examinează cu atenţie preoţia sacerdotală în Biserică şi arată că ea e o
luptă pe viaţă şi pe moarte (pe viaţă veşnică şi pe moarte veşnică) pe un 9nun de bătălie
neprielnic, dintre suflete şi ucigaşul cel dintru început al neamului omenesc. Preoţia ca război
înfricoşat împotriva iadului stăpânitor de lume este una dintre ideile forţă ale Hrisostomului în
întreaga sa 9nund: „preoţii trebuie să fie ca şi ostaşii viteji de pe câmpul de bătaie, care luptă
cu curaj şi cad cu bărbăţie”. Aşadar preoţia e o demnitate cumplită şi 9nundat în acelaşi timp,
cu primejdia morţii veşnice a ta şi a celor încredinţaţi ţie permanent asediind cetatea Bisericii.
O altă idee forţă a Sfântul Ioan Hrisostom în 9nundat priveşte preoţia în Biserică este
capacitatea ei de a fi izvor de iertare şi de milostivire a lui Dumnezeu pentru credincioşi.
Biserica, prin Sfânta Taină a Mărturisirii, anulează consecinţele Judecăţii 9nundate9,
anihilează păcatele celor căzuţi în oceanul milostivirii lui Dumnezeu, dăruieşte iertarea şi
înfiinţează raiul în inimile celor condamnaţi la iad. Aşa cum Dumnezeu a adus lumea din
nefiinţă la fiinţă din iubirea Sa infinită, tot aşa din iubire infinită desfiinţează răul din sufletele
oamenilor prin Spovedanie şi sădeşte din nou seminţele vieţii veşnice pe pustiul pârjolit de
focul păcatului din sufletul omenesc. Preoţia cumpăneşte aşadar şi dăruieşte Izvorul cel
pururea curgător al harului lui Dumnezeu, zdrobind puterea morţii prin Crucea lui Hristos şi
dăruind viaţa şi învierea prin Euharistie. Spovedania este 9nundate împotriva morţii iar
„Euharistia este medicamentul nemuririi”, după spusele Sfântului Ignatie Teoforul.
Această forţă a preoţiei de a sfărâma puterea morţii prin Trupul care se sfărâmă şi se
împarte al Mielului lui Dumnezeu, puterea de a-L frânge pe Hristos pentru ca umanitatea să
nu se frângă în moarte veşnică, este cea mai mare putere de pe pământ, căci rădăcinile ei sunt
în ceruri, la Tronul slavei lui Dumnezeu. Pocăinţa în Biserică şi plângerea păcatelor este
aşadar medicina vieţii celei nemuritoare , chirurgia care extirpează cancerul păcatului şi
terapia cea sfântă cu veşnicie: „Ai păcătuit? Intră în Biserică şi şterge-ţi păcatul. Nu-I aşa că
ori de câte ori cazi când mergi pe drum tot de atâtea ori te ridici? Fă tot aşa ori de câte ori

14 ibidem, p. 95;
15 Pr. Liviu Petcu, op. cit.;

9
păcătuieşti. Nu deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară ca nu cumva
din pricina trândăviei să cazi desăvârşit din nădejdea bunătăţilor ce-ţi stau în faţă. De eşti la
adânci bătrâneţi şi păcătuieşti, intră în Biserică, pocăieşte-te! Biserica e spital, nu tribunal!
Nu-ţi dă pedeapsă pentru păcate, ci iertare pentru păcate” 16.
Iar în alt loc, Sfântul Hrisostom spune: „Dacă noi ne vom aminti păcatele, Dumnezeu
le va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”.
Un alt aspect al preoţiei este responsabilitatea uriaşă faţă de valorile pe care
Dumnezeu le-a lăsat în oameni şi care trebuie să fie făcute să rodească. Preotul va fi judecat
cumplit dacă nu a stimulat şi cultivat în oameni dorul după Dumnezeu în conformitate cu
vocaţia fiecăruia şi cu darurile 10nundat de la Creator. Această demnitate grea este cu atât mai
mare pentru episcop: el trebuie să discearnă în Duhul Sfânt pe fiecare preot şi să cumpănească
darurile fiecăruia spre mântuirea credincioşilor care sunt atât de diferiţi, dar şi să stăvilească
patimile fiecăruia: „ce trebuie să facă 10nundate10 când are de luptat cu atâtea vânturi? Cum
va ţine piept atâtor valuri? Dacă rânduieşte lucrurile după dreapta judecată, îi face vrăjmaşi şi
inamici şi ai lui şi ai celor numiţi de el, pe toţi cei care au propus pe alţii. Şi aceştia încep să-I
facă episcopului fel de fel de şicane. Stârnesc în fiecare zi tulburări, batjocoresc în fel şi chip
pe cei numiţi de el. Episcopul se aseamănă atunci cu un căpitan de corabie, care are în corabie
piraţi, care mereu îl atacă şi pe el, şi pe corăbieri şi pe călătorii de pe vas” .

Preoţia ca legătura oamenilor cu Dumnezeu

Sfântul Ioan spune că preoţia este un lanţ de aur de la pământ la cer care leagă raiul de
lume şi pe Dumnezeu de oameni. Această conştiinţă a legăturii indestructibile dintre Hristos şi
Biserica Sa, prin preoţie, a fost testamentul teologic al vieţii marelui Hrisostom. Sfântul Ioan
a lucrat toată viaţa sa conştient şi simţitor al acestei legături întemeietoare de viaţă dintre
Hristos şi Biserică şi a simţit primejdia uriaşă din partea celui rău care doreşte să separe
Trupul de Cap, adică Biserica de Hristos, prin exilarea Mântuitorului în ceruri şi prin dorinţa
de putere şi de stăpânire a oamenilor. Pentru acest adevăr, al prezenţei lui Hristos în Biserică
până la sfârşitul veacurilor, Sfântul Ioan şi-a dat viaţa sa pământească. Legătura dintre Hristos
şi Biserică este singura care ne salvează de la moartea veşnică prezenţa şi stăpânirea lui
Hristos în Biserică este Nădejdea slavei (Hristos în noi – nădejdea slavei – Coloseni 1, 27),
singura ancoră de scăpare din robia morţii şi a neantului. Conştiinţa vremelniciei acestei lumi
şi a stării noastre de moarte în Hristos l-a împiedicat pe Ioan să dea vreo însemnătate
lumească vredniciei preoţeşti, care este demnitatea eshatologică prin excelenţă: „Căci voi aţi
murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Astfel, Ioan
afirmă realitatea consanguinităţii noastre cu Dumnezeu în Trupul lui Hristos care este Capul
Bisericii şi care este nedespărţit de Trupul Lui în veşnicie. „Precum, dacă tai capul de trup,
moare şi trupul, moare şi capul împreună cu el, tot aşa Biserica moare fără Hristos şi Hristos
moare fără Biserică”. Aceste cuvinte de o îndrăzneală deschizătoare de cer arată iubirea
hrisostomului pentru Hristos până la moarte şi până în veşnicie şi simţirea mistică a prezenţei
Mielului lui Dumnezeu în viaţa şi slujirea lui preoţească.

16 Sf. Ioan Gură de Aur, “Omilii despre Pocăinţă”, E.I.B. M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 24.

10
 Preotul slujitor al Cuvântului

Necesitatea puterii cuvântului pentru fiecare preot este evidenţiată mereu de către
Sfântul Ioan în scrierile sale. Predica este lucrarea cea mai 11nundat a preotului alături de
săvârşirea Jertfei celei sfinte, şi ea trebuie săvârşită mereu în lucrarea misionară a preotului,
pentru că ea este puterea lui Dumnezeu dăruită lumii, care lucrează minuni nevăzute în
sufletele oamenilor care se întorc la Dumnezeu: „Dacă am avea puterea să facem minuni, nici
n-am mai avea nevoie de predică; dar pentru că n-a rămas în noi nici urmă din puterea facerii
de minuni şi pentru că din toate părţile ne atacă duşmani mulţi şi nenumăraţi, este neapărată
nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru ca să nu fim loviţi
de săgeţile vrăjmaşului, ci să-I lovim noi pe ei” . Predica însufleţită şi plină de teologie este
aşadar făcătoare de minuni, pentru că înfiinţează în inimile credincioşilor mireasma harului
dumnezeiesc şi aprind dorul sfânt după Hristos în viaţa acestora.

Preotul – luptător împotriva diavolului

Diversitatea vrăjmaşilor Bisericii, atacurile furibunde din exterior şi din interior,

viclenia a îngerului căzut care atacă Biserica, slăbiciunea firii omeneşti, mulţimea de opinii şi
de educaţii între credincioşi, stigmatul cel greu al păcatului care răneşte umanitatea
dinlăuntru, toate acestea trebuie contracarate de preot în lucrarea sa de nemurire a
credincioşilor în Hristos.17 De aceea, Sfântul Ioan arată că preotul trebuie să fie tuturor toate,
îmbrăţişând lumea în iubire şi luptând „cu toate armele lui Dumnezeu” pentru scăparea
credincioşilor din mâna „lupului celui înţelegător”18.
„Cel care se luptă cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al
fiecăruia. Preotul trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş şi
general, şi pedestraş şi călăreţ, să ştie să se lupte şi pe mare şi pe metereze”.19
Lupul cel înţelegător (lykos noetos), din rugăciunea Sfântul Ioan Gură de Aur
dinaintea Sfintei Împărtăşiri, este diavolul, despărţitorul, adică lupul care lucrează în minte,
lupul inteligibil, lupul înţeles cu mintea şi nevăzut, care schimbă mintea şi o transformă în
ţărână prin patimi. Traducerea „lupul cel nevăzut” amputează semnificaţia teologică a
expresiei hrisostomice. Metafora teologică a lupului lucrător în minte este preluată din
revelaţia dumnezeiască, din cuvintele Mântuitorlui: „Păstorul cel Bun îşi pune viaţa pentru
oile Sale, iar cel plătit, care nu este 11nunda, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul
venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile, Cel plătit fuge pentru că este plătit
şi nu-l doare inima de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele mă cunosc pe
Mine, precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl, şi Eu îmi dau viaţa pentru
oile Mele”(Ioan 10, 11-15).
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte mai ales despre pericolul lăuntric din Biserică,
adică de oamenii fără vocaţie care văd preoţia ca pe o slavă a acestei lumi sau ca pe o sursă de
bani, şi care rănesc cumplit oile prin nepăsarea şi patimile lor, fiind lupi îmbrăcaţi în piei de
oaie: „Dacă preotul nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că bagă
înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine” . Lipsa de
vocaţie şi nepăsarea faţă de cele sfinte, rutina slujirii şi căderea în iubirea de bani sunt cele
mai cumplite fiare care rănesc Trupul Bisericii lui Hristos, căci dacă un creştin este pătimaş,

17 LIviu Petcu, op. cit.;

18 Sf. Ioan Gura de Aur, “Despre preotie”, loc. Cit.;
19 Ibidem;

11
sau păcătos, îşi face rău doar lui şi celor din jurul său, însă dacă un slujitor al lui Dumnezeu
are aceste năravuri, strică şi distruge mulţime mare de credincioşi20.
Înfricoşata responsabilitate a preotului îşi are înţelesul în judecata lui Dumnezeu care
va discerne parte de vină a fiecăruia în viaţă, dar şi osteneala preotului în salvara lor. Preotul
este responsabil de viaţa veşnică a credincioşilor, de nemurirea lor, de fericirea lor eternă sau
de osândirea lor pentru vecie. Sfântul Ioan este foarte tranşant când vorbeşte despre osânda
preotului nepăsător sau nepriceput: „Cât prăpăd şi cât foc se adună pe ticălosul cap al
preotului pentru fiecare suflet pierdut, nu-I nevoie s-o afli de la mine, că tu însuţi ştii bine
aceasta” .

Preotul – educator al credicioşilor spre nemurire

Sfântul Ioan aseamănă misiunea preotului cu educaţia copiilor de către părinţii lor şi
presupune stăruinţă necontenită, iertare la nesfârşit, iubire totală şi nestrămutată, răbdare şi
înţelegere a suferinţei şi a neputinţei, capabilitatea de a te transpune în inima şi viaţa celui
căruia îi vorbeşti, simţire a dorinţelor acestora etc. „Aşa trebuie să se poarte preotul cu
credincioşii săi, precum se poartă un părinte cu copiii lui mici de tot. După cum părinţii nu se
supără pe copilaşii lor când aceştia îi ocărăsc, îi lovesc sau când plâng, dar nici nu se îngâmfă,
când râd sau când vorbesc cu drăgălăşenie, tot astfel nici preotul nu trebuie să se îngâmfe
când credincioşii îi laudă predicile, dar nici să cadă abătut de durere când e criticat fără temei”
Preotul reconstituie aşadar spiritual pruncia ontologică a umanităţii, prinde de mână pe
oameni şi-I duce în raiul Hristos, păstrează deschide rănile Mielului ceresc pentru ca Sângele
lui Dumnezeu să curgă şi să vindece de moarte umanitatea. Preoţia e creşă a veşniciei şi
şcoală a Duhului Sfânt, unde oamenii învaţă să trăiască veşnic în Hristos, Cuvântul cel
nemuritor al lui Dumnezeu.
Marele Ioan Gură de Aur 12nunda asupra curăţiei preotului ca şi 12nundat
12nundate1212l a sălăşluirii lui Hristos în El. Puritatea inimii, ochiul fără de patimă, sufletul
de prunc fără de viclenie, sunt condiţii sine qua non ale preoţiei lucrătoare în Biserică. Mai
mult decât atât, preotul trebuie să fie biserică sfinţită a Duhului Sfânt pentru a dărui şi
credincioşilor harul cel dumnezeiesc prin Sfintele Taine. Ioan aminteşte în prologul Omiliilor
sale de la Matei despre marii teofori ai umanităţii şi felul în care Dumnezeu a scris pe
pergamentul de iubire al inimilor lor Scriptura cea dumnezeiască: „Dumnezeu n-a vorbit prin
Scriptură cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către
faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele,
atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi
cuvintelor lui Dumnezeu. ... Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi care eram datori să vieţuim
atât de curat încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie, să fi dat
Duhul inimile noastre spre a scrie 12nunda, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem
nevoie de scrieri. Ba dimpotrivă dispreţuim Scripturile socotindu-le zadarnice şi fără rost,
agonisindu-ne mai mare osândă.21

20 ibidem, p. 134;
21 ibidem, p. 156;

12
 Concluzii

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai mare predicator al Bisericii lui Hristos, mintea
cea sfântă a Duhului Sfânt, potir preacurat de Taine cereşti plin ochi de Sângele lui
Dumnezeu, inimă preacurată sângerând de dorul Mirelui Ceresc, purtând cu înţelepciune
tezaurul harului dumnezeisc prin care a străpuns cerurile Tainelor lui Dumnezeu şi le-a adus
pe pământ în cuvintele Cuvântului ceresc. Elocinţa lui, purtând şi plinind toate minţile
strălucitoare ale antichităţii , filosofia greacă pe care a supus-o şi a sfinţit-o în dogma
mântuitoare, oralitatea practică mântuitoare în care metafora slujeşte cu frică şi cu cutremur
scopul mântuirii oamenilor, nedevenind niciodată exerciţiu 13nundate13 sau livresc, toate
acestea împreună cu o viaţă închinată Liturghiei l-au făcut să devină trâmbiţa veacurilor ce
vesteşte pocăinţa, adică desfiinţarea răului din lume prin harul Celui răstignit. Cunoaşterea
deplină a Sfintelor Scripturi, ascultarea în har şi în adevăr a cuvintelor Sfântului Pavel, asceza
inimii şi pruncia duhovnicească, dreptatea necruţătoare cu relele acestei lumi, duhul de jertfă
prin care s-a frânt pe altarul de iubire al Celui răstignit, lumina învierii care i-a 13nundate
fiinţa în fiecare clipă prin Liturghie sunt doar câteva raze ale acestui soare strălucitor al
Bisericii. În talerul istoriei, fiecare preot slujitor de cele cereşti se poate cântări pe sine în
neputinţa şi vremelnicia sa, cu Marele Preot Ioan, sluga cea sfântă a Marelui Arhiereu. În
această judecată interioară de sine, toţi şi fiecare vom ajunge la smerenia cea întemeietoare de
viaţă văzând cât suntem de mici faţă de acest Potir preacurat al Duhului Sfânt.

13
 Bibliografie

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 2015;
2. DANCA Lucian, “Preotia si monahismul in viziunea Sf. Ioan Gura de Aur” in Ziarul
Lumina online din 29 aprilie 2015, vezi link: http://ziarullumina.ro/preotia-si-
monahismul-in-viziunea-sfantului-ioan-gura-de-aur-101225.html
3. ***, “Despre Viaţa Duhovnicească a Preotului după Tratatul „Despre Preoţie” al
Sfântului Ioan Gură de Aur” in Lumea Credintei online din 13 noiembrie 2008, vezi
link: http://www.lumeacredintei.com/ortodoxie-si-traire/despre-viata-
duhovniceasca-a-preotului-dupa-tratatul-despre-preotie-al-sfantului-ioan-gura-de-
aur-2/;
4. PETCU Pr. Liviu,” Sf Ioan Gura de Aur- un arhipastor model “in Ziarul Lumina online
din 8 iunie 2012, vezi link: https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfantul-ioan-
gura-de-aur-un-arhipastor-model;
5. Sf. Ioan Gura de Aur, “Cateheze Baptismale”, trad. Pr. Marcel Hanches, Ed. Oastea
Domnului, Sibiu, 2003;
6. Sf. Ioan Gura de Aur, “Despre preotie”, Ed. Basilica, Bucuresti, 2015;
7. Sf. Ioan Gură de Aur, “Omilii despre Pocăinţă”, E.I.B. M.B.O.R., Bucureşti, 1998;
8. ***, “Vietile Sfintilor pe luna noiembrie”, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993;

14