Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Greco-Catolică - Departamentul Blaj

Curs: ISTORIA BISERICII UNIVERSALE
Durata cursului: 1 an (2 semestre)
Coordonator curs: dr. Ciprian Ghişa

SEMESTRUL II – CURS V
MONAHISMUL ÎN MILENIUL I

I. ORIGINILE MONAHISMULUI

- această instituţie apare în Egipt, la sfârşitul sec. III;

- primii reprezentanţi au fost pustnicii sau anahoreţii;
- stilul de viaţă al acestor pustnici se numeşte ANAHOREZĂ = „urcarea în deşert”;
- întemeietorul monahismului: SF. ANTON
- moare în anul 356 la peste 100 de ani;
- viaţa lui a fost scrisă de Sf. Atanasie după anul 360 şi a fost tradusă de 2 ori în limba
latină – lucrarea s-a bucurat de mare succes şi a influenţat viaţa multor sfinţi ai perioadei (spre
ex. Sf. Augustin);
- a fost fiul unui ţăran analfabet – aduce ca model omul simplu;
- la 18-20 de ani s-a retras în deşert pornind de la versetul: „Dacă vrei să fii desăvârşit,
du-te, vinde tot ce ai, împarte săracilor şi urmează-mă”;
- rupe legătura cu lumea şi trăieşte în izolare tot mai mare;
- trăieşte în penitenţă şi asceză tot mai riguroase;
- pustnicul înaintează în deşert pentru a înfrunta forţele răului, Demonul, ispitele şi
atacurile sale;
- pustnicul e totuşi în unitate cu biserica, deşi trăieşte izolat: Sf. Anton a venit la
Alexandria în momentul cel mai tensionat al disputei ariane pentru a sprijini cu prestigiul său
episcopatul ce apăra ortodoxia;
- atrage o mulţime de vizitatori – unii se întorc acasă, dar alţii decid să urmeze exemplul
său, se instalează alături şi, sub îndrumarea lui, se străduiesc să imite felul său de viaţă.

1
II. FORME ALE MONAHISMULUI RĂSĂRITEAN

1. GRUPURILE DE ANAHOREŢI
- este forma cea mai elementară de organizare a vieţii monahale;
- discipolii veniţi să se formeze la şcoala unui sfânt în vârstă, îşi contruiesc fiecare un adăpost în
vecinătatea celui al bătrânului;
- ei îmbină singurătatea cu traiul în comun;
Principiul de organizare:
- fiecare călugăr trăieşte, munceşte şi meditează singur;
- se adună cu toţii pentru rugăciunea în comun, fie în fiecare zi la orele fixate, fie
săptămânal pentru liturghia solemnă de sâmnătă şi duminică (pentru cei mai avansaţi în
anahoreză, întâlnirile sunt şi mai rare);
- acest sistem este creionat deja în timpul vieţii lui Anton;
Răspândirea:
- sistemul s-a răspândit repede – au apărut diferite grupări;
- cea mai faimoasă a fost cea din deşertul Sceta, de la Wâdi-n-Natrun, în vestul deltei
Nilului – comunitatea există şi astăzi – a fost întemeiată de Sf. Macarie, în 330;
- o mare influenţă au avut-o scrierile despre viaţa acestor sfinţi.

2. CENOBITISMUL PAHOMIAN
- Întemeietorul este Sf. Pahomie – va pune accent pe viaţa în comun = „cenobitism”
- Pahomie a fost şi el pustnic – timp de 7 ani;
- în anul 323 a întemeiat prima comunitate, la Tabennesa, în Egiptul Superior;
- i-a dat şi un regulament în 194 de articole;

Regulamentul:
- Stabilea ritmul vieţii cotidiene a călugărului, munca, rugăciunea în comun, disciplina;
- Se stabilea un perimetru închis cu un zid de piatră;
- Se construia o capelă şi dependinţe;
- Se construia un şir de case pentru vreo 20 călugări – sub autoritatea unui STAREŢ, ajutat
de un adjunct;
- Un grup de 3-4 chilii forma un TRIB;
- În fiecare săptămână, aceste grupuri delegau un număr de călugări necesari pentru buna
funcţionare a serviciilor necesare: brutărie, bucătărie, infirmerie etc.
- Aveau un rol economic important.
2
Răspândire:
- Până la moarte, în 346, Sf. Pahomie a înfiinţat 9 mănăstiri de bărbaţi şi 2 de femei;
- Aceste mănăstiri formau o CONGREGAŢIE – aflată sub autoritatea unui superior
general aflat iniţial la Tabennesa;
- Acest superior general numea stareţul fiecărei mănăstiri;
- De 2 ori pe an avea loc adunarea generală – superiorii mănăstirilor se adunau la Paşti şi
pe 13 august pentru a da seama de activitatea mănăstirilor lor;
- În timp, mănăstirile pahomiene ajung să cuprindă mii de călugări – au nevoie pentru
întreţinere chiar de angajarea de muncitori sezonieri.

3. COMUNITATEA VASILIANĂ
A. Răspândirea monahismului în afara Egiputlui
- În Palestina – la începutul sec. IV – rol important l-au avut Sf. Hilarion din Gaza şi Sf.
Epiphanes;
- Trece apoi în Siria şi în Asia Mică – rol major: Eustathius, episcopul de Sebasta;
- Prima mănăstire de la Constantinopol datează din anul 382;

B. Sf. Vasile cel Mare

- S-a botezat în anul 357 şi a îmbrăţişat viaţa monahală – a făcut o călătorie în Egipt pentru
a se informa;
- S-a stabilit apoi pe o proprietate a familiei sale, la ANNESI, în munţii din Pont;
- A stat puţin la Annesi, în anul 365 plecând la Cezareea Capadochiei unde va deveni
mitropolit în anul 370;
- La Anessi a format o comunitate, unde pentru o perioadă scurtă a stat şi Sf. Grigore de
Nazianz.

Regulamentul:
- Regulamentele sale pun accent deliberat asupra vieţii în comunitate – declin pentru
anahoreză;
- Modelul de viaţă este: cel al primilor creştini, aşa cum e descris în Faptele Apostolilor;
- Insistă pe: supunere; datoria de a renunţa la propria viaţă; nevoia de a te lăsa cu încredere
în seama îndrumătorului.

3
III. FORME ALE MONAHISMULUI APUSEAN

1. ÎMPRUMUTURI ŞI MODELE RĂSĂRITENE

- Cel care a propagat ascetismul în mediul roman a fost SF. IERONIM;
- El a stat 3 ani ca pustnic lângă Antiohia, între anii 375-377;
- A revenit la Roma, lângă papa Damasus – a promovat ascetismul, întâmpinând însă o
serie de reacţii adverse din anumite cercuri bisericeşti;
- Diferite mănăstiri s-au înfiinţat şi în Occident – la Milano, în jurul Sf. Ambrosie; sau
lângă Poitiers, în jurul Sf. Martin;
- Monahismul latin s-a dezvoltat având modele răsăritene – pe care le-au cunoscut prin
pelerinaje, vizite în locurile de asceză din Egipt, traducerile vieţilor sfinţilor pustnici, sau
prin traducerea regulamentelor (Sf. Ieronim l-a tradus pe cel al Sf. Pahomie; Rufin l-a
tradus pe cel al Sf. Vasile);
- Noutatea modelului apusean: sunt mănăstiri „EPISCOPALE” – adică formate în jurul
unui episcop întemeietor – în plus ele se plasează într-un oraş sau în apropierea acestora;
- Fiecare mănăstire adoptă organizări diferite, inspirate de fondatorul lor – ca o consecinţă
se înmulţesc regulamentele.

2. ORDINUL BENEDICTIN
- SF. BENEDICT DE NURSIA – este considerat părintele monahismului occidental;
- A întemeiat mănăstirea de la MONTE CASSINO – sec. VI;
- Ordinul s-a răspândit în Italia în sec. VI, în Galia în sec. VII şi mai târziu în Spania;
- Ordinul se va generaliza în Occident abia în perioada carolingiană (sec. VIII-IX);
- Motto-ul benedictin: „Ora et labora!”;
- Regula Sf. Benedict face trimitere la : scrierile Sf. Cassian; vieţile Părinţilor Deşertului;
Regula Sf. Vasile cel Mare.

3. MONAHISMUL IRLANDEZ
- Irlanda a fost evanghelizată de Sf. Patrick în sec. V;
- Aici s-a dezvoltat o biserică celtică (vechea populaţie a Insulelor Britanice înainte de
venirea romanilor în Britannia – romanii nu au ocupat şi Irlanda) cu obiceiuri proprii
(spre ex. – folosirea unei tunsori speciale, diferită faţă de cea a clericilor de pe continent);
această biserică a cunoscut o foarte mare dezvoltare culturală;
- Biserica irlandeză – o biserică de limbă latină – aici s-a creat o literatură religioasă foarte
importantă;
4
- Irlanda va deveni un centru care va răspândi civilizaţia în Europa;
- Monahismul a cunoscut aici o mare dezvoltare – înfiinţarea unor mănăstiri foarte mari –
mii de călugări;
- Dacă în restul lumii creştine, celula fundamentală a organizării bisericeşti a fost biserica
episcopală, în Irlanda această celulă a fost mănăstirea;
- ABATELE (conducătorul unei mănăstiri apusene – spre deosebire de Răsărit unde
folosim denumirea de STAREŢ) avea jurisdicţie asupra unuia sau mai multor episcopi
care se aflau în mănăstire, sub autoritatea sa;
- Au existat numeroşi sfinţi de origine irlandeză;
- Viaţa spirituală: asceză, mortificare, sărăcie, post; confesiune frecventă, chiar zilnică;
- Se practică aşa numitul „exil voluntar” – îşi părăsesc patria pentru a trăi într-un mediu
necunoscut – evanghelizează aceste zone;
- Din Irlanda, au plecat misionarii care au creştinat pe picţii din Scoţia, la sf. sec. V;
- Sf. Columcille – a întemeiat în anii 583/585 marea mănăstire de pe Insula Iona, în vestul
Scoţiei, ce va deveni un mare centru de evanghelizare;
- Au contribuit la răspândirea creştinismului în Europa:
 Rol major în creştinarea anglo-saxonilor din Anglia – misiunile irlandeze
de aici au acţionat spre finalul sec. VI şi în sec. VII în paralel cu misiunea
trimisă de la Roma de papa Grigore cel Mare, condusă de Sf. Augustin,
primul arhiepiscop de Canterbury; cele două misiuni nu s-au înţeles, iar în
final a învins modelul roman;
 Irlandezii au trecut şi în Europa – în anul 590, Sf. COLOMBAN a trecut
în Galia, a ajuns în Burgundia, unde a întemeiat 3 mari mănăstiri, cea mai
celebră fiind cea de la LUXEUIL, abatele de aici având oarecum rolul
conducător; a mai întemeiat marea mănăstire BOBBIO şi cea de la
CORBIE;
 Un discipol al său, Sf. Gall, a înfiinţat o altă mănăstire celebră, în Elveţia,
la Sankt Gall.