Dragostea nu se poartă necuviincios!

Pe măsură ce continuăm studiul nostru având ca subiect dragostea şi folosind textul oferit
de 1Corinteni 13 ajungem la următoarea descriere a ceea ce este dragostea sau, mai degrabă,
ceea ce nu este dragostea. Versetul 5 incepe cu afirmaţia că dragostea “...nu se poartă
necuviincios...”. Cuvântul “necuviincios” înseamnă “indecent”. Când Pavel a scris aceasta, e
posibil să se fi referit la capitolul 5 unde relatează despre cineva din biserică care avusese o
relaţie imorală cu soţia tatălui său. Astfel, Pavel mustră biserica pentru neluarea niciunei atitudini
faţă de acest păcat. Oricum, indiferent de ce anume îl motivează pe Pavel, el descrie aici
comportamentul cuiva care umblă în dragoste.
Psihiatri, psihologi şi filozofi au studiat de secole comportamentul uman încercând să
determine ce anume ne face să acţionăm în modul în care o facem. Concluziile au fost tot atât de
diferinte şi variate precum modurile de comportament însele. Unii cred că purtarea nu reprezinită
altceva decât un set de răspunsuri învăţate cu privire la diferite împrejurări şi că nu are nimic de-
a face cu gândurile sau sentimentele. Alţii cred că genetica joacă un important rol în
determinarea comportamentului uman. Există şi unii care presupun că    mediul înconjurătos
contribuie hotărâtor la formarea comportamentului. În vreme ce toate aceste aspecte joacă
probabil un rol mai mic sau mai mare cu privire la comportment, aş dori să fac totuşi o
observaţie. Cred că în mare parte, comportamentul nostru e determinat de dorinţa noastră de a fi
iubiţi şi acceptaţi. Această nevoie se    manifestă, din păcate de multe ori într-un mod egoist şi
egocentrist. Un citat dintr-un articol intitulat “Etică şi Moralitate” din Enciclopedia lui Compton
e semnificativ: “filozofii afirmă de mii de ani că oamenii nu îşi cauzează rău voit dar sunt în stare
să cauzeze rău altora dacă prin aceasta ar putea cumva profita.” Cu alte cuvinte avem tendinţa să
punem nevoile şi dorinţele noastre deasupra acelora ce aparţin altora. Aceasta intră în
contradictie flagrantă cu ceea ce Biblia ne învaţa în Filipeni 2:3-4, cum că ar trebui să privim pe
ceilalţi ca fiind mai presus decât noi. Acest comportament egocentric este, cred, un rezultat al
naturii păcătoase cu care ne-am născut.
Unii ar putea replica cum că nu există un standard comportamental care să poată fi aplicat
oricui. Se spune că fiecare situaţie trebuie evaluată pentru a determina atitudinea corectă ce
trebuie adoptată. Ceea ce este bine într-o situaţie
ar putea fi rău în alta. Fără acest standard al binelui, noi, ca nişte păcătoşi egoişti ce suntem avem
tendinţa să alegem ce este bine pentru noi, în vreme ce alţii suferă consecinţele. Totuşi, ca şi
Creştini, recunoaştem că există un standard universal al binelui care este amănunţit prezentat în
Biblie. De fapt, Biblia şi Creştinismul au fost timp de secole fundamentul etic al societăţii, deşi,
în majoritatea cazurilor, compromisurile şi o coborâre a standardelor a intervenit. Totuşi, pentru
un Creştin, standardul biblic reprezintă turnul de control pentru purtarea sa în orice situaţie.
Dar care este exact acest standard biblic? Gândul te-ar putea duce imediat la cele 10
porunci. Acest fragment al Legii date de Dumnezeu evreilor a ocupat odinioară un loc de seamă
pe zidurile din interiorul şcolilor de-a lungul şi de-a latul Americii. Aceste cuvinte au fost predate
de către părinţi şi şcoli duminicale şi au fost memorate de copiii din întreaga lume. Este într-
adevăr un standard admirabil dar totodată şi foarte ridicat. În plus, în Noul Testament, Isus pare
să ridice acest standard chiar mai sus, când spune:

“Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea supt
pedeapsa judecăţii.’ Dar Eu vă spun că ori şi cine se mâine pe fratele său, va cădea supt
 pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fatelui său: ‘Prostule!’ va cădea supt pedeapsa
Soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule’, va cădea supt predeapsa focului gheenei.”
Matei 5:21-22
“Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu preacurveşti.’ Dar Eu vă spun că ori şi cine
se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”
Matei 5:27.28

Da, putem să fim cu toţii de acord că standardul comportamental dat de Dumnezeu nouă
este sfânt, neprihanit şi bun (Romani 7:12). Dar mai devreme sau mai târziu descoperim aşa cum
Pavel a facut-o: “căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac,
iacă ce fac!” (Romani 7:19). Din cauza eşecului nostru lamentabil în a ne alinia standardului lui
Dumnezeu, Pavel numeşte Legea lui Dumnezeu “slujba aducătoare de moarte” şi “slujba
aducatoare de osândă” (2Corinteni 3:7,9). Motivul? Pentru că Biblia declară: “Fiindcă plata
păcatului este moartea...” (Romani 6:23) şi “Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile
scrise în cartea Legii, ca să le facă.” (Galateni 3:10; Deuteronom 27:26). În ce situaţie ne aduc
aceste afirmaţii? Într-adevăr, ajungem într-un punct de criză în umblarea noastră Creştină, la fel
cum Pavel a ajuns în Romani capitolul 7. Vedem şi înţelegem limpede standardul de
comportament pe care Dumnezeu l-a aşezat în faţa noastră. Ştim că nu se presupune să ne
comportăm într-o manieră indecentă, şi nici măcar să cultivăm astfel de lucruri în inima şi mintea
noastră. Totuşi dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, majoritatea dintre noi vom admite că păcătuim
în continuare, ratând astfel standardul sfânt al lui Dumnezeu. Ne regăsim, de multe ori, cu foarte
puţină putere pentru a face ceea ce ştim că este bine.
Acum se naşte întrebarea: este Dumnezeu nedrept să ne ceară ceva ce pare imposibil de
atins? Ne lasă el să ne târâm prin viaţă depinzând doar de abilităţile şi puterea noastră? Este trist,
dar aceasta este situaţia în care de multe ori ne aflăm. Dar totuşi, nu cred că Dumnezeu, în
dragostea Lui, ne-ar trasa nişte cerinţe, fără să ne dea şi mijoacele de a le îndeplini.
Intelectualii societătii noastre încearcă să vină cu propriile lor soluţii, numite
“modificarea comportamentală” şi “modelarea comportamentului.” Ca şi cu un căţel, ei încearcă
să schimbe comportamentul prin recompensă în cazul unei purtări bune sau prin pedeapsă în
cazul unei purtări rele. Nu încerc să discreditez rostul disciplinei. Este important pentru părinţi
să-şi strunească copiii şi pentru autoritaţi să pedepsească răufăcătorii. Dar rezolvă aceste măsuri
cu adevărat problema? Cred că ceea ce se petrece de multe ori este că în vreme ce atitudinea
exterioară se poate schimba pentru o anumită perioadă inima noastră, sursa neascultărilor
noastre, rămâne neschimbată. Creştem astfel învăţând cum să devenim ipocriţi de profesie; în
timp ce pe dinafară ne manifestăm într-un anumit fel, pe dinăuntru domneşte răutatea. Şi nu e
nevoie decât de o împrejurare propice pentru ca aceasta să răbufnească în afară în toată urâţenia
ei.
Aşadar, oricât de importantă ar fi disciplina, ea singură nu este în măsură să ne schimbe
comportamentul dacă continuăm să ne bazăm pe propriile noastre eforturi. Avem nevoie de o
putere mult mai mare. Este vorba de puterea dragostei. “Dragostea nu se poartă necuviincios”.
Este dragostea lui Isus Cristos care sălăşluieşte în fiecare credincios. Avem astfel posibilitatea şi
puterea să trăim la înăltimea chemării lui Dumnezeu - este Cristos Însuşi care este întruparea
dragostei în noi. Trebuie să ne recunoastem neputinţa şi să-L chemăm pe El să ne schimbe
comportamentul prin dragostea Lui. Avem nevoie să ne dăm seama că o mare parte din purtarea
noastră izvorăşte din egoism, şi să privim spre Cristos care e exemplul perfect de negare de sine
şi dragoste altruistă. Aceasta ne va motiva să iubim aşa cum ne-a iubit El.
 Vedem, aşadar că dragostea este standardul comportamentului nostru. “Căci toată Legea
se cuprinde într-o singură poruncă: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’” (Galateni
5:14). De asemenea observăm că dragostea trebuie să fie motivaţia comportamentului nostru.
“Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1Ioan 4:19). Şi, finalmente vedem că dragostea este
puterea comportamentului nostru. “Ştiu în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în
firea mea pământească, pentru că ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.”
(Romani 7:18). “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

Dar totuşi, nu cred că Dumnezeu, în dragostea Lui, ne-ar trasa nişte cerinte, fără să
ne dea şi mijoacele de a le îndeplini.