Practicarea iubirii vrajmasilor

Duminica a 19-a după Rusalii - Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor (Luca 6, 31-36)

„Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă
iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi,
dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru;
iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii
voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi
multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi
Tatăl vostru milostiv este.“

Textul evanghelic de astăzi este un fragment din „Predica de pe munte“ (Mt. 5, 21...) pe care
am putea-o defini „Evanghelia sfaturilor“ fiindcă Iisus dă celor dispuşi să-L asculte nişte sfaturi
nemaiauzite până la El în nici o altă religie a lumii. De aceea zice: Dar, Eu vă spun vouă celor care
Mă ascultaţi; iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă
blestemă. Începând cu „dar“, Iisus îi diferenţiază categoric pe cei care sunt dispuşi să-L asculte
împlinindu-I cuvântul de cei care aleargă după altceva şi altcineva decât Dumnezeu şi împotriva
cărora a şi pronunţat „vaiurile“ (vers. 24-26). Sentimentul de iubire există în toată lumea şi îmbracă o
multitudine de forme, întrucât fără iubire ea n-ar putea supravieţui. Se mai ştie că toate moralele
umane şi implicit religiile lumii îndeamnă la iubire, numai că Hristos aduce marea noutate din partea
Părintelui ceresc, porunca de a ne iubi chiar şi duşmanii. De altfel iubirea este recomandată oamenilor
ca o practică permanentă şi universală.

Ceea ce caracterizează iubirea umană este lipsa de constanţă, nu este permanentă, şi mai ales
este selectivă şi ţine de interese. Este totuşi dificil în a-i defini pe adevăraţii duşmani pe care ţi se cere
să-i iubeşti, întrucât în Biblie termenul de duşman avea o conotaţie mult mai blândă decât credem
noi. Întrebarea ar fi, de asemenea, cine este adevăratul duşman şi până unde se poate merge cu iubirea
lui? Dacă, spre exemplu, cineva atentează la integritatea teritorială a ţării tale, te invadează şi începe
să-ţi ucidă poporul, familia, rudele şi prietenii, în baza iubirii creştine, pe care el nici măcar nu o are,
tu îi poţi răspunde mereu cu iubire, lăsându-l să te distrugă pe tine şi pe ai tăi? Se impune deci cu
stringenţă să ne identificăm duşmanii la care se referă Hristos. Oricum, din contextul Evangheliei
reiese că Iisus n-a spus nicăieri şi niciodată că s-ar impune să-i admiri şi să-i iubeşti pe criminali şi pe
cei care îţi doresc şi caută să te suprime fizic pe tine, ori pe ai tăi, dar să faci tot ce îţi stă în putinţă ca
să trăieşti în pace cu toată lumea.
Cine sunt duşmanii pe care trebuie să-i iubim

În textul de faţă, Iisus este destul de explicit când sugerează pentru ascultători care ar putea fi
duşmanii pe care trebuie să-i iubeşti. În primul rând, duşmanii potenţiali ar fi cei care mă urăsc, chiar
dacă nu-i neapărat necesar să-mi poarte o ură de moarte, însă îmi pot deveni duşmani fiindcă nu-mi
agreează felul meu de a vorbi, de a lucra etc. Îmi pot fi sau deveni duşmani cei care nu sunt de acord
cu mine, cei cu care sunt nevoit să concurez pe linie profesională, cei care nu sunt de acord cum mă
îmbrac, ce opţiuni politice am şi cu cine votez ori chiar nu le place cum mă rog. Am avut adeseori
ocazia să aud şi să văd tineri nemulţumiţi de faptul că, intrând în biserică, spre exemplu, ca să se
roage, au fost pur şi simplu agasaţi de unii creştini mai în vârstă care-i trag de mânecă şi le oferă
sfaturi nesolicitate, pe unde anume să treacă, când şi cum să se aşeze în genunchi ori când şi cum să
se închine la anumite icoane, iar dacă sunt de genul feminin, de ce nu şi-au pus ceva pe cap etc.,
încât, adesea, bietul om iese de la rugăciune şi din casa Domnului mai tulburat de cum a intrat şi nu
se ştie dacă mai are curajul să intre a doua oară.

Din acest exemplu, ca şi din alte cazuri, se poate trage concluzia de netăgăduit că, nu de
puţine ori, în viaţă este mai greu a te păzi să nu devii tu duşmanul semenilor tăi. Se ştie că sunt şi
oameni paşnici din fire care pot afirma fără tăgadă că nu au nici un fel de duşmani, însă esenţial este
nu doar să nu ai tu însuţi duşmani, ci mai ales să te străduieşti să nu devii tu duşmanul altora. Teoretic
pare a fi destul de uşor să declari că poţi iubi pe toată lumea, şi mai ales este extrem de simplu să-i
iubeşti pe cei de la distanţă şi pe cei ale căror interese nu se intersectează în nici un fel cu ale tale. Să
ne gândim doar la cât de sinceră şi cu totul nevinovată este iubirea copiilor, a fraţilor întreolaltă, dar
după ce cresc şi intră în competiţie pentru împărţirea averii părinteşti, imediat devin duşmanii cei mai
înverşunaţi, pe toată viaţa. Ştia Hristos foarte bine comportamentul uman şi de aceea spune că „omul
va avea de vrăjmaşi pe cei din casa lui“ (Mt. 10, 36; Mih. 7, 6).

Ei bine, nici în vremea lui Iisus, în Palestina, nu putea fi altfel. Aşadar, Iisus atenţiona că cei
dispuşi să-L urmeze trebuie să-I asculte sfaturile, începând să exerseze iubirea şi răbdarea în primul
rând cu cei din propria casă, fiindcă aceştia sunt cei cu care omul petrece cel mai mult timp şi
conflictele devin inevitabile. Aici îţi exersezi cel mai bine răbdarea şi iubirea. Prin urmare, El ne zice
să punem în practică iubirea chiar în casa noastră, în propria familie, de unde apoi să o extindem la
vecini, la colegii de serviciu şi la toţi oamenii cu care venim în contact direct. Cam acelaşi sfat îl dă şi
Sfântul Ioan: „Copilaşilor, să nu iubim doar cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (I In.
3, 18). Nu spune oare destul de clar Scriptura: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“? (Lev.
19, 18). Nu zice pe departele tău. Maica Tereza de Calcuta sublinia şi ea că: în ceasul morţii, când ne
vom afla faţă în faţă cu Dumnezeu, ca şi criteriu de departajare a celor buni de cei răi şi implicit
răsplătirii, va fi doar iubirea pe care am investit-o în aproapele pe tot traseul vieţii de aici. Aşadar, la
judecată nu va conta atât de mult cât am făcut, nici câte valori materiale am acumulat, nici cât am
călătorit sau cât am citit şi scris, ci mai degrabă câtă iubire faţă de semenii noştri am pus în tot ceea
ce am făcut. Doar iubirea faţă de aproapele mă va face să văd iubirea lui Dumnezeu faţă de mine
(Madre Tereza di Calcuta, La gioia di darsi agli altri, Edizione Paolina, 1980, p. 179).
Iubirea creştină

La rândul său, Sfântul Pavel spune că iubirea sau dragostea este una din roadele prezenţei
Duhului care şi-a găsit sălaşul în inima creştinului (Gal. 5, 22). Considerăm că pentru o mai bună
înţelegere a iubirii creştine se impune aici o scurtă analiză filologică a cuvântului „iubire“. Se ştie că
în limba română sunt doi termeni: „iubire“ şi „dragoste“, fără însă a se preciza la cine se referă
iubirea. Să nu uităm că limba şi cultura greacă a fost vârful de lance al culturii europene şi de aceea
termenii greceşti se regăsesc în mai toate domeniile activităţii umane. Ei bine, pentru cuvântul
„iubire“, scrierile nou-testamentare, păstrate în limba greacă, în dialectul popular, sunt patru termeni
pentru a reda ideea de iubire, cu diferite nuanţe. Aceştia sunt: eros, philia, storge şi agapi. Cuvântul
„eros“ exprimă doar iubirea carnală sau senzuală şi de aceea scrierile nou-testamentare nici nu-l
folosesc. Mai puţin frecvent apare cuvântul philia, care este mai apropiat de sensul lui eros, dar
exprimă ceva în plus. Acesta nu este agreat de scrierile sfinte fiindcă exprimă o iubire trecătoare,
legată de un oarecare interes. Aristotel spunea că „plăcerea iubitului este să privească îndelung la
iubita sa, iar plăcerea iubitei este să primească atenţiile iubitului ei, dar de îndată ce se ofileşte
frumuseţea iubitei, prietenia (philia) se ofileşte şi ea, iar iubita nu se mai bucură de nici o atenţie din
partea iubitului“. Aşadar, acest tip de iubire nu-i de durată şi este folosit doar ocazional în Noul
Testament.

Un alt termen pentru iubire este storge şi se referă mai ales la iubirea familială, adică a
părinţilor pentru copii şi invers, precum şi iubirea dintre fraţi. Ei bine, Noul Testament nu agreează
nici acest tip de iubire, întrucât nu este expresia unei iubiri sincere şi nici de durată sau de neclintit.
Într-adevăr, oricât de mult şi-ar iubi părintele un copil, iubirea acestuia se poate diminua când copilul
nu ajunge la înălţimea aşteptărilor părinteşti. Ca să nu mai vorbim de iubirea copiilor pentru părinţii
lor, îndeosebi când aceştia devin prea longevivi şi ajung la neputinţe, boli grave ori senilitate. De
aceea nici acest tip de iubire nu are prea mare relevanţă. De ce? Pentru că nici aceasta nu poate fi
statornică şi nici lipsită de interes, iar când dispare interesul, dispare şi iubirea. În cărţile biblice, când
se vorbeşte de iubire, se foloseşte cuvântul grecesc agapi. Unii afirmă că acest termen s-a născut şi
impus în gândirea creştină chiar de la început. Ne întrebăm de ce s-a preferat acest cuvânt şi prin ce
diferă iubirea creştină recomandată de Iisus de alte feluri de iubiri? Sensul cuvântului se focusează pe
textul din Matei 5, 43-48, care ne arată clar că Dumnezeu nu-i iubeşte pe oameni selectiv, ci la
pauşal, trimiţând binecuvântările Lui, ploaia, căldura şi lumina peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Hristos deci ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Său, adică să-i iubim şi pe cei care nu
sunt deloc atrăgători şi poate mai puţin vrednici de a fi iubiţi, mai cu seamă pe duşmani sau pe cei
care ni se par a fi duşmani, de la care n-aşteptăm nimic în schimb. Mai presus de toate, iubirea
creştină nu trebuie să se limiteze doar la declaraţii sau sentimente. Aşa cum din dragostea platonică
nu se nasc copii, nici din iubirea teoretică nu se nasc virtuţi mântuitoare de suflet. Din Biblie rezultă
că dragostea divină pentru noi oamenii a fost şi este una jertfelnică.

Se ştie că la noi ortodocşii se foloseşte mereu cuvântul agapă, ce exprimă ideea de iubire
dezinteresată sau jertfelnică. Creştinii noştri ştiu că la un hram de biserică se organizează un prânz
sau o cină festivă numită agapă. De ce nu s-a numit altfel? Din raţiuni de pedagogie misionară a
Bisericii. Se ştie că la o agapă cei care participă mănâncă şi beau pe gratis, iar cheltuielile le suportă
gazda care-i ospătează pe invitaţi din dragoste frăţească şi în numele lui Hristos. Scopul principal al
organizării de agape este totuşi ca să ne reamintim că Hristos a folosit frecvent în parabole motivul
ospăţului sau al cinei cu mulţi invitaţi, iar cheltuielile le suportă gazda. Este evident că gazda cea
Mare este Tatăl ceresc care ne cheamă pe toţi să gustăm din cina Sa şi că El a jertfit pentru toţi viţelul
cel gras şi mult, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să nu plece nimeni flămând de la
ospăţul Domnului, dar condiţia primirii la cină este practicarea iubirii.