Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ce spune etica creştină?, sau cum ajungem la ea? Plecând de la unitatea organică
a Noului Testament cu Vechiul Testament. Este de reţinut aici că termenul
„testament” nu are valoare juridică, „testament” înseamnă „legământ” şi valoarea
lui e profund şi definitiv etică. Este vorba despre vechiul şi noul legământ, acesta
din urmă făcut cu o comunitate nouă şi alcătuită din toate neamurile, spre
deosebire de legământul cel vechi făcut cu poporul ales, poporul lui Israel. Chiar
dacă sunt două legăminte, Noul Testament nu-l anulează pe acela vechi ci
rămâne în legătură şi corespondenţă cu el (novum in vetere latet et in novo vetus
patet – testamentul cel nou este ascuns în cel vechi iar cel vechi este revelat în
cel nou), adeverindu-i profeţiile şi completându-l cu noua învăţătură a lui
Hristos. Ar mai fi de spus că profeţii nu dau legi, profeţii fac profeţii în numele
lui Dumnezeu (cuvântul „profet” ca atare înseamnă „crainic”, „purtător de
cuvânt” al lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte prin profeţi, ultimul profet este
Cristos iar profeţii sunt aceia care-şi amintesc despre viitor.
Cert rămâne faptul că etica creştină este esenţialmente o etică a iubirii. Apoi e
nevoie de o precizare: iubirea creştină propune, fără să impună, reciprocitatea.
Dumnezeu creează lumea din imensa lui iubire şi bunătate şi lumea creată –
omul, în speţă – răspunde acestei bunătăţi prin reciprocă. Nu pot iubi pe
Dumnezeu şi să-mi detest semenul, după cum nu pot iubi aproapele meu şi să-l
urăsc pe Dumnezeu şi să pretind în acelaşi timp că sunt un bun creştin. De aceea
când este bine orientată iubirea nu poate greşi şi de aceea iubirea nici nu
condiţionează. Nu se poate pune aici problema în termenii: dacă iubeşti pe
Dumnezeu, atunci ajungi în rai. Adică o iubire faţă de Dumnezeu şi semeni nu
este una constrânsă, nu este impusă, nu este imperativă. Dumnezeu nu mă obligă
să-L iubesc, încât eticii iubirii nu i se adaugă o etică a sancţiunii. Sancţiunea nu
se însoţeşte cu iubirea pe care Hristos o propovăduieşte. Dacă aş iubi pe
Dumnezeu pentru a scăpa de pedeapsa eternă înseamnă că iubirea ar fi din
interes, că iubirea ar fi un mijloc în vederea unui scop programat. Numai că
iubirea nu este interesată, nu este mijloc şi nici concluzia unui raţionament. Este
doar scop şi atât. Eu nu sunt iubit pentru că sunt frumos, eu sunt frumos pentru
că sunt iubit la fel cum nu pot iubi cu iubirea altuia sau nu pot fi fericit cu
fericirea celuilalt. De aceea femeile frumoase nu sunt vinovate pentru că există
adulteri după cum aurul nu este vinovat pentru că există avari!
În creştinism, iubirea este una din cele trei virtuţi teologale, sau cardinale,
alături de credinţă şi speranţă. Iubirea este virtutea prin care îl iubim pe
Dumnezeu mai presus de toate, pentru el însuşi, şi pe aproapele nostru ca pe
noi înşine. Roadele iubirii sunt bucuria, pacea şi îndurarea, iubirea suscită
reciprocitate, rămâne dezinteresată şi generoasă. În accepţiunea creştină,
iubirea este un atribut dumnezeiesc care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra
credincioşilor şi are, am spus, două ipostaze: iubirea faţă de Dumnezeu şi
iubirea faţă de aproapele.
Care este porunca mai mare decât toate este răspunsul pe care Iisus îl dă unui
cărturar care îl întreabă: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din
Lege?” Şi Isus răspunde:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu
tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este
asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două
porunci se cuprinde toată Legea şi Profeţii” (Matei 22, 34-40; Marcu 12, 28-
31).
Iar apostolul neamurilor, Pavel, va face sinteza : „Şi acum rămân acestea trei:
credinţa, nadejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1
Corinteni 13, 13).