ION VLĂDUCĂ

DESPRE IUBIRE ŞI ADEVĂR

Întrebări și răspunsuri

1. Întrebare: Ce este dragostea ?
Răspuns:  „Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită
căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu.
Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din
cele pamântești.” 1
„Cel ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decât toate cele
făcute de El și stăruiește pe lângă ea neîncetat cu mare dor.” 2
„Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească și pe tot omul ca pe sine
însuși, deși nu are plăcere de patimile celor ce nu s­au curățit încă. De aceea când vede
întoarcerea și îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare și negrăită.”3 
2. Întrebare: Cum se dobândește dragostea ?
Răspuns:  „Dragostea  este născută  de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea   în
Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelungă răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea
cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu.  În
sfârșit frica de credința în Domnul.
Cel   ce   crede   în   Domnul   se   teme   de   chinuri;   cel   ce   se   teme   de   chinuri   se
înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă
necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de
toată împătimirea după cele pamântești; în sfârșit mintea desfăcută de acestea va avea
iubirea către Dumnezeu.”4
3. Întrebare: Se cuvine să iubim pe toți oamenii la fel ?

1
  Sfântul   Maxim   Mărturisitorul,  Cele   patru   sute   capete   despre   dragoste,   I,   1,   Filocalia   II,   Ed.   Harisma,
București, 1993, p. 61.
2
 Ibidem, I, 4.
3
 Ibidem, I, 13.
4
 Ibidem, I, 2­3.

1
 Răspuns: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun și fără patimă, iubește pe toți la
fel,   ca   făpturi   ale   Sale,   dar   pe   cel   virtuos   îl   slăvește,   ca   pe   unul   ce   și­a   însușit
cunoștința și prin aplecarea voii, iar pe cel leneș îl miluiește pentru bunătatea Sa și îl
întoarce în veacul acesta prin certare, tot așa și cel bun fără patimă în aplecarea voii
sale iubește pe toți oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire și pentru buna aplecare a
voii lui, iar pe cel leneș îl miluiește pentru fire și din compătimire, ca pe un lipsit de
minte ce umblă în întuneric.”5 
„Dragostea   desăvârșită   nu   sfâșie   firea   cea   unică   a   oamenilor,   luându­se   după
părerile  și   înclinările diferite ale voii lor. Ci privind pururea la ea, iubește  pe toți
oamenii  la fel:  pe cei  buni  și  strădalnici, ca pe prieteni, iar  pe cei leneși (care se
lenevesc   în   lucrarea   mântuirii   –   n.   n.),   ca   pe   dușmani,   făcându­le   bine,   răbdând
îndelung și suferind cele ce­i vin de la ei. Ea nu ia în seamă câtuși de puțin răul de la
aceștia, ci chiar suferă pentru ei dacă vremea o cere, ca să și­i facă și pe ei prieteni de
este cu putință; iar de nu se poate, cel puțin să nu cadă din dragostea proprie față de ei,
arătând pururea, la fel, roadele iubirii față de toți oamenii. De aceea și Domnul și
Dumnezeul nostru Iisus Hristos, arătându­și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru
toată omenirea și tuturor le­a dăruit la fel nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă
de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri.” 6
4. Întrebare: Sfântul Maxim Mărturisitorul spune aici că „Domnul și Dumnezeul
nostru   Iisus   Hristos,   arătându­și   dragostea   Sa   față   de   noi,   a   pătimit   pentru   toată
omenirea și tuturor le­a dăruit la fel nădejdea învierii”. Atunci de ce Biserica Ortodoxă
pune   accent   pe   păstrarea   dreptei   credințe   ?   De   ce   este   așa   de   importantă   dreapta
credință, dacă Dumnezeu le­a dăruit tuturor la fel nădejdea învierii ?
Răspuns: Este adevărat că Dumnezeu le­a dăruit tuturor la fel nădejdea învierii,
dar Domnul nostru Iisus Hristos spune că  „vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre
învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29). Iar
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune apoi că „atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe
sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri.”
Credința   este   cea   care   orientează   viețuirea.   Dreapta   credință   este   o   condiție
necesară pentru dreapta viețuire.  
Sfântul Paisie de la Neamț ne învață că „Dumnezeu Preamilostivul, prin credința
ortodoxă și fapte bune, și darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creștinilor ortodocși.
Credința   ortodoxă   este   aceea   pe   care   o   ține   Una   Sfânta   Soborniceasca   și
Apostoliceasca   Biserică   a   Răsăritului,   iar   fără   ea,   adică   fără   credința   ortodoxă,
nicidecum nu este cu putință nimănui a se mântui. Credința ortodoxă fără fapte bune

5
 Ibidem, I, 25.
6
 Ibidem, I, 71.

2
moartă este, precum și faptele cele bune fără credința ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce
vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credința ortodoxă cu faptele cele
bune și să aibă fapte bune întru credința ortodoxă.” 7
5. Întrebare: Ce este adevărul și ce legătură există între dragoste și adevăr ?
Răspuns: „Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat
l­a întrebat pe Hristos: «Ce este adevărul? », și nu a primit nici un răspuns. Hristos nu
a vrut să răspundă la o întrebare greșită […]
Adevărul   e   ipostatic,   nu   impersonal.   Adevărul   e   Dumnezeu,   nu   un   lucru.
Adevărul este Acela, nu acel. Acela este Adevărul, care este întotdeauna același, nu
acel ce se schimbă neîncetat.”8
Sfântul Ioan Casian, în  Convorbiri duhovnicești, are și un dialog cu Părintele
Iosif. Acest Cuvios Părinte, vorbind despre adevărata dragoste, spune că  „există și un
fel   de   dragoste   care   nu   dispare,   fiindcă   nu  ia   naștere   nici  din   cunoștințe,   nici  din
legăturile făurite prin îndeletnicire sau prin cele de câștig, nici din rudenie sau din alte
motive,   ci   numai   din   asemănarea   virtuților.   Aceasta,   zic,   este   cea   pe   care   nici   o
întâmplare n­o micșorează, pe care nu numai că nu poate s­o stingă sau s­o distrugă
depărtarea în timp sau spațiu, dar nici măcar moartea n­o sfărâmă.”9 „Dragostea poate
rămâne nestricată numai în aceia care au aceleași gânduri și aceeași voință, același
punct de vedere în a voi sau a nu voi ceva.”  10 Dar la această unitate statornică se poate
ajunge numai întru Adevăr. Dragostea cea adevărată este cea care se sălășluiește în noi
prin Duhul Adevărului. „Pentru că dragostea lui Dumnezeu este răspândită în inimile
noastre prin Duhul Sfânt care locuiește în noi.” (Romani 5, 5)
Sfântul Iustin Popovici ne învață că „esența dragostei este adevărul și dragostea
viază doar umblând întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu­
omenești, deci și a dragostei; și fiecare din acestea arată și binevestește pe Dumnezeu­
omul,   Domnul   Hristos,   Care   singur   este   întruparea   și   întruchiparea   adevărului
Dumnezeiesc,   adică   a   a­tot­adevărului.   Dacă   adevărul   ar   fi   fost   altceva   decât
Dumnezeu­omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi
fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință,
sau   filosofie,   sau   cultură,   sau   om,   sau   omenire,   sau   lumea,   sau   toate   lumile,   sau
orișicine, sau orișice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – și anume
Chipul Dumnezeu­Omului Hristos, cel de­al doilea Chip al Sfintei Treimi –  și, prin
urmare, el e desăvârșit, netrecător și veșnic.”11
7
 Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol I, 1998.
8
 Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Ed. Predania, 2007, p. 48.
9
 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, EIBMBOR, București, 2004, p. 382.
10
 Ibidem, p. 383.
11
 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Mănăstirea Sfinții Arhangheli – Petru­Vodă, 2002,
p. 119.

3
 6.   Întrebare:  Se  vorbește  în   ultima   vreme   din   ce   în   ce   mai   mult   despre
„dialogurile dragostei” dintre ortodocși și cei de altă credință. Ce se discută la  aceste
dialoguri?
Răspuns: La aceste dialoguri, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele
care unesc și foarte puțin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals
de   unire   și   credință   comună.   La   Sfintele   Sinoade   Ecumenice,   însă,   Sfinții   Părinți
discutau totdeauna cele care despărțeau. Se cuvine ca ierarhii și preoții ortodocși să
discute din dragoste cu heterodocșii pentru a le atrage atenția unde au greșeli și pentru
a­i  ajuta să vină la Adevăr. 12
Sfântul Iustin Popovici ne învață că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul
adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos. De aceea și porunca
purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefățarnică (Romani 12, 9)
Dezbinarea și despărțirea umanistă eretică între dragoste și adevăr este ea însăși o
dovadă   a   lipsei   credinței   Dumnezeu­omenești   și   a   pierderii   cumpenei   și   gândirii
sănătoase   duhovnicești.   În   orice   caz,   aceasta   nu   a   fost   niciodată   și   nu   este   calea
Sfinților Părinți.” 13
Iar Arhimandritul Epifanie Theodoropoulos se întreabă: „Este cu putință să existe
dialog al iubirii fără adevăr sau dialog al adevărului fără iubire? Dumnezeu este și
iubire și adevăr (I Ioan 4, 8; Ioan 14, 6). Așadar, dacă iubirea și adevărul sunt unite în
mod nedespărțit în Dumnezeu, ca o consecință firească și necesitate inevitabilă sunt
unite în mod nedespărțit și în ucenicii Lui. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți
ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții (Ioan 13, 35), a spus Domnul.
Înnoind   porunca   desăvârșitei  dragoste   față   de   aproapele  (orice   om),   a   adăugat   și
despre adevăr:  Oricine este din  adevăr  ascultă glasul Meu  și prin urmare, devine
ucenicul   Meu  (Ioan   18,   37).   Așadar   cum   despărțim   iubirea   de   adevăr?   Un   singur
Dialog   este   posibil   să   existe:   sau   ‹‹Dialogul  iubirii   în   adevăr››,   sau   ‹‹Dialogul
adevărului în iubire››.” 14
7. Întrebare: Cu  ce scop s­au întrunit Sfintele Sinoade Ecumenice? 
Răspuns:  Învățătura  ortodoxă este  descoperită de Dumnezeu, nu inventată de
oameni. Însă din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinși de mândrie, care au
născocit erezii, adică învățături potrivnice adevărului.

12
 Cf. Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ecumenismul, Ed. Evanghelismos, București, 2004, p. 25.
13
 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul,    p. 120.
14
  Arhimandritul Epifanie Theodoropoulos,  Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos,
București, 2006, p. 58.

4
 Atunci când apăreau erezii, Sfinții Părinți se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice
(Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale și luminați de harul lui
Dumnezeu,   apărau   dreapta   credință   împotriva   acelor   erezii.   Ei   anatematizau
(condamnau) ereziile și îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca
acesta să nu se contamineze de erezii.
Când preotul eretic Arie a început să răspândească învățătura greșită că Hristos
nu este Fiul lui Dumnezeu ci o creatură, Sfinții Părinți s­au adunat la primul Sfânt
Sinod Ecumenic de la Niceea (325), combătând erezia lui Arie și anatemizându­l pe
eretic. Acolo s­a stabilit prima parte a Crezului. La acest Sfânt Sinod au participat 318
Sfinți Părinți.
În anul 381, cel de­al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la Constantinopol a luptat
împotriva patriarhului eretic Macedonie care spunea că Sfântul Duh nu este Persoană
Dumnezeiască. Acolo, Sfinții Părinți l­au anatematizat pe eretic și au completat Crezul
de la Niceea, dându­i forma definitivă pe care o cunoaștem astăzi. Au participat 150 de
Sfinți Părinți.
Un   alt   eretic   a   fost   Nestorie,   patriarh   al   Constantinopolului   (sec.   V).   El
considera că Hristos este împărțit în două: Fiul lui Dumnezeu și omul în care a locuit
Fiul lui Dumnezeu. Și spunea că Fecioara Maria a născut doar un simplu om care s­a
unit cu Dumnezeu. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de
om.
Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinți Părinți s­au adunat la
cel de­al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt
Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie și învățătura lui, mărturisind că Fecioara
Maria   este   cu   adevărat   Născătoare   de   Dumnezeu,   fiindcă   L­a   născut   pe   Fiul   lui
Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l­a avut Sfântul Chiril al
Alexandriei.
Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie,
dar   nu   sub   ascultarea   Sfinților   Părinți   luminați   de   Dumnezeu,   ci   după   născocirile
minții lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos
a fost absorbită de cea dumnezeiască și că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această
erezie   s­a   numit   monofizism.   Erezia   a   fost   acceptată   de   patriarhul   Dioscor   al
Alexandriei.
Împotriva acestei erezii, șase sute treizeci de Sfinți Părinți s­au adunat la cel de­
al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon,  în anul 451. Ei au
anatematizat   monofizismul   și   pe   susținătorii   lui.   Luminați   de  harul   lui   Dumnezeu,
Sfinții   Părinți   au   arătat   că   Domnul   Iisus   Hristos   este   Dumnezeu   adevărat   și   Om
adevărat, cunoscându­se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire,
fără despărțire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască și omenească).

5
 Dumnezeu   a   arătat   în   chip   minunat,   la   Calcedon,   care   este   mărturisirea
adevărată. Punându­se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Mucenițe
Eufimia și pecetluindu­se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a
Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele
Sfintei (ca semn de lepădare și călcare în picioare).
A apărut și un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei,
care vorbea de două firi în Hristos, dar le considera amestecate. Sfinții Părinți au luptat
și împotriva acestei erezii.
Al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a anatematizat pe cei
ce   încercau   să   folosească   scrierile   Sfântului   Chiril   al   Alexandriei   în   favoarea
monofizismului. La acest Sfânt Sinod au participat 160 de Sfinți Părinți.
Mai târziu au apărut alte două erezii care spuneau că în Hristos există o singură
lucrare (monoenergism) și o singură voire (monotelism). Împotriva acestor erezii s­au
adunat la Constantinopol, în anul 680, la cel de­al șaselea Sfânt Sinod Ecumenic, o
sută șaizeci și cinci de Sfinți Părinți care au anatematizat pe eretici  și ereziile lor.
Insuflați de Dumnezeu, Sfinții Părinți au arătat că în Hristos sunt două lucrări și două
voiri,   corespunzătoare   celor   două   firi.   Voința   omenească   o   urmează   pe   cea
dumnezeiască.
Alți eretici luptau contra Sfintelor Icoane, considerându­le idoli. Ei au fost numiți
iconoclaști.
La   cel   de­al   șaptelea   Sfânt   Sinod   Ecumenic   de   la   Niceea,   din   anul   787,   s­a
examinat cu toată atenția problema Icoanelor în lumina Sfintei Scripturi și a Scrierilor
Sfinților Părinți. Luminați de Dumnezeu, cei trei sute șaizeci de Sfinți Părinți de la
Sinodul al VII­lea Ecumenic au hotărât cinstirea Icoanelor, a Sfintelor Moaște și a
Sfintei Cruci. Atunci au fost anatematizaţi ereticii iconoclaști.
8. Întrebare: De ce Sfinții Părinți erau atât de atenți la amănuntele dogmatice?
Răspuns:  Sfinții   Părinți   erau   foarte   atenți   la   amănuntele   dogmatice   deoarece
știau că o mică abatere de la formularea dogmei poate duce la apariția unei erezii.
Sfinții Părinți nu se limitau la atenția față de formulările dogmatice. Ei mărturiseau
dreapta credință cu prețul vieții lor.
„Oamenii sfinți ai lui Dumnezeu, n­au vrut să trădeze credința și legea creștină
nici măcar cu o iotă. Iar dacă se va fi întâmplat cândva, din viclenia prigonitorilor să
săvârșească vreo trădare, cu cuvântul sau cu fapta, au fost gata să­și șteargă păcatul
supunându­se   la  chinuri.  Iată   cât   de   strașnic   țineau   sfinții  dreapta   mărturisire.   Dar
creștinii de astăzi, cum sunt? – Trestii clătinate de vânt” 15

15
  Sfântul  Ioan   din  Kronstadt,  Liturghia:  Cerul   pe  pământ.  Cugetări   mistice  despre  Biserică  și  Cultul   divin
ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 80.

6
 9. Întrebare: Unii spun că Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice au fost bune
la vremea lor, dar acum nu mai sunt valabile, fiindcă s­au învechit. Este posibilă o
astfel de învechire?
Răspuns:  Hotărârile   Sfintelor   Sinoade   Ecumenice   nu   au   fost   luate   după
înțelepciunea omenească. Ele nu sunt ca teoriile științifice care se învechesc și sunt
înlocuite   de   altele   noi.   Prin   Sfinții   Părinți   a   grăit   Sfântul   Duh.   De   aceea   nu   este
posibilă învechirea Hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice.
10.   Întrebare:  Care   este   învățătura   ortodoxă   despre   cei   ce   se   împotrivesc
Sfintelor Sinoade Ecumenice?
Răspuns: „Nimenea poate a se împotrivi Sinoadelor celor Ecumenice, rămânând
binecinstitor și dreptslăvitor; ci de Obște și fără osebire fiecare este dator a se supune
lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, Celui ce grăiește
prin Sinoadele cele Ecumenice, și se face eretic și anatematesit.” 16
11. Întrebare: Există sfinți în afara Bisericii Ortodoxe?
Răspuns:  „Nici o mărturisire a credinței creștine, afară de cea ortodoxă, nu­l
poate   duce  pe   creștin   la  desăvârșirea   vieții  creștine   sau   la   sfințenie  și   la   curățirea
desăvârșită de păcate și la nestricăciune, pentru că celelalte confesiuni neortodoxe țin
nedreptatea drept adevăr  (Romani 1, 18), amestecă deșarta cugetare și minciuna cu
adevărul și nu au acele mijloace dăruite de Dumnezeu pentru curățire, sfințire, naștere
din nou, înnoire pe care le are Biserica Ortodoxă. Experiența veacurilor sau istoria
Bisericii   Ortodoxe   și   a   altor   Biserici   au   demonstrat   și   demonstrează   aceasta   cu   o
extraordinară evidență. Aduceți­vă aminte de mulțimea sfinților Bisericii noastre, din
vremurile vechi și din cele de astăzi – și de lipsa lor, dacă ne raportăm la alte biserici
neortodoxe, catolică, luterană, anglicană.” 17
„Biserica romano­catolică nici un sfânt nu a mai avut din momentul despărțirii de
cea din Răsărit, iar Biserica Ortodoxă întotdeauna a avut și are mulți sfinți proslăviți
de Dumnezeu în ea.”18
12. Întrebare:  Cum se explică existența unor moaște la romano­catolici?
Răspuns: Pe teritoriul romano­catolic au rămas unele Sfinte Moaște ale Sfinților
ortodocși  din vechime. Iar  moaștele  de după Schismă  sunt fabricate de papistași.19
Sfântul Ioan din Kronstadt arată că, din recunoașterea papei drept cap al Bisericii,

16
 Pidalion, Prolegomena despre Sfântul și Ecumenicul întâiul Sinod, nota 113, p. 140.
17
 Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ,  p. 47.
18
  Ne   vorbește   Sfântul   Ioan   de   Kronstadt.   Ultimul   Jurnal   mai­noiembrie   1908,   Ed.   Cartea   Ortodoxă,   Ed.
Egumenița, p. 75.
19
  Termenul „papistaș” nu trebuie folosit în mod peiorativ. El exprimă faptul că cei ce se numesc catolici îl
consideră în mod greșit pe papa drept cap al Bisericii. În Molitfelnicele vechi exista un capitol intitulat „Cum se cuvine
să­i primim pe papistași”, referitor la Slujba de primire în Ortodoxie a romano­catolicilor.

7
provin dogmele false și „modul de fabricare a sfinților în biserica apuseană și a unor
moaște inexistente, care nu au fost proslăvite de Dumnezeu” 20
  „Veniți   la   noi,   voi   cei   ce   vă   numiți  catolici  21  și   pe   noi   ne­ați   poreclit
schismatici, să ne lămurim; să privim fără părtinire, după dreptatea lui Dumnezeu,
după criteriile lui Dumnezeu, la sfinții voștri glorificați de papa, nu de Dumnezeu,
și   să­i   comparăm   cu   sfinții   noștri,   pentru   care   dă   mărturie   Dumnezeu   Însuși,   prin
nenumărate minuni, vindecări și felurite mângâieri pentru dreptmăritorii creștini care
au alergat la ei cu credință! Ce deosebire! Cum strălucește adevărul credinței noastre și
lumina ei o umbrește pe a voastră întunecată de erezii și de mincinoasă înțelepciune.”
22

13.   Întrebare:  Se   spune   că   între   romano­catolicism   și   Ortodoxie   ar   exista

diferențe minore. Care sunt aceste diferențe?
Răspuns:  Diferențele nu sunt minore. Papistașii au născocit multe erezii, dintre
care cele mai cunoscute sunt următoarele:
1. Filioque. Ei spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl și de la Fiul”, nu doar de
la Tatăl.
2. Grația creată. Ei consideră că harul este creat. Noi știm de la Sfinții Părinți că
harul este necreat.
3.   Teoria   satisfacției   substitutive.   Ei   reduc   iconomia   mântuirii   la   o   simplă
satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui.
4. Supremația papală. Papa este considerat de ei capul Bisericii, locțiitorul lui
Hristos pe pământ.
5. Infailibilitatea papală. Ei spun că papa nu poate greși în cele referitoare la
credință.
6. Purgatoriul. Ei cred că între iad și rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp și se
purifică prin foc. Ei mai cred că papa poate scoate sufletele din purgatoriu.
7.   Imaculata   concepție.   Ei   consideră   că   Maica   Domnului   s­ar   fi   născut   fără
păcatul strămoșesc, în chip suprafiresc.
8. Darul supraadăugat. Ei spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s­a vătămat,
ci a pierdut doar un har supraadăugat.
9.   Indulgențele   papale.   S­a   considerat   că   dezlegarea   de   orice   păcat   se   poate
realiza în schimbul unei sume de bani.

20
 Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, p. 83­84.
21
 Catolic înseamnă deplin, întreg sau sobornicesc. Ei înșiși se numesc catolici, deoarece consideră că adunarea
lor este Biserică deplină. De aceea, nu se cuvine să­i numim catolici, ci papistași.
22
Ibidem, p. 293.

8
 10. Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detașabile de
persoană, care se  depun  în tezaurul meritelor  prisositoare  aflat la dispoziția  papei;
acesta poate să le ia și să le dea altei persoane.
Mai sunt și alte rătăciri ale papistașilor: botezul prin stropire, folosirea azimei la
împărtășanie, lipsa epiclezei.
14. Întrebare:  Sunt grave aceste concepții ale papistașilor?  
Răspuns:  Da.   Sunt   foarte   grave.   Ele   sunt   erezii,   adică   blasfemii   împotriva
Sfântului Duh, deoarece contrazic învățătura pe care am primit­o de la Dumnezeu prin
Sfânta Scriptură și prin Sfinții Părinți. 
Filioque. Papistașii spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl și de la Fiul”, nu
doar de la Tatăl. Ei introduc astfel două principii (cauze) în Sfânta Treime, împotriva
Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.
Grația   creată.   Această   erezie   a   fost   combătută   de   Sfântul   Ierarh   Grigorie
Palama. Dacă harul ar fi creat, sfinții nu s­ar îndumnezei mai presus de fire. Dacă
Dumnezeu ar crea în sfinți sfințenia, ce nevoie mai era de Hristos?   23  Dacă energia
dumnezeiască   ar   fi   din   rândul   zidirilor,   înseamnă   că   a   existat   un   moment   când
Dumnezeu nu avea această energie. Însă energia Sa este veșnică. 24
Teoria   satisfacției   substitutive.  Ei   reduc   iconomia   mântuirii   la   o   simplă
satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui. Consideră că Adam l­a
jignit pe Dumnezeu, iar Hristos a plătit pentru această jignire. Aceasta este o concepție
de tip juridic. Ei nu pun accent pe restaurarea firii omenești prin Întruparea, Jertfa și
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Supremația papală. Papistașii consideră că papa este capul Bisericii. Dar noi
știm   că   Domnul   Hristos   este   Capul   Bisericii.   Papistașii   au   născocit   un   cap   nou,
înjosind   astfel   Capul   unic   și   real   al   Bisericii,   pe   Hristos.   Cauza   tuturor   falsurilor
papistășești este trufia și recunoașterea papei drept capul efectiv al Bisericii și încă
unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al bisericii apusene (papale). 25
Infailibilitatea   papală.   Despre   aceasta,   Sfântul   Ioan   din   Kronstadt   spune   că
„marea   greșeală   constă   tocmai   în   dogma   infailibilității,   fiindcă   papa   este   un   om
păcătos și nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte
erori colosale, fatale pentru sufletele omenești  a născocit biserica catolică papală, în
dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeiești, în relațiile ostile dintre
catolici   și   ortodocși,   în   ponegririle   și   calomniile   la   adresa   Bisericii   Ortodoxe,   în
23
  Cf.   Sfântul   Grigorie   Palama,  Despre   împărtășirea   dumnezeiască   și   îndumnezeitoare,   3,   Filocalia   7,
EIBMBOR, București, 1977.
24
 Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Grigorie Palama Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed.
Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 162.
25
 Cf. Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, p. 77, p. 83.

9
injuriile aduse Bisericii  Ortodoxe  și creștinilor ortodocși ! Și de toate vinovat este
papa, pasă­mi­te infailibil și doctrina iezuiților lui, duhul falsității și duplicității lor.”26
Purgatoriul. Ei spun că între iad și rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp și se
purifică prin foc. Aceasta este o curățire impersonală, automată. Ei mai consideră că
papa poate scoate sufletele din purgatoriu. Au nevoie de această dogmă pentru a da
mai multă putere papei.
Imaculata   concepție.  Sfântul   Ierarh   Ioan   Maximovici   arată   că   prin   această
rătăcire, papistașii tăgăduiesc toate virtuțile Maicii Domnului, aceștia considerând că
Dumnezeu a păzit­o de tot păcatul, fără contribuția ei.27
Darul supraadăugat.  Papistașii spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s­a
vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat. Ei nu au o înțelegere ființială a căderii,
ci una juridică. În plus, dacă firea omenească nu ar fi vătămată, asceza ar fi inutilă.
Indulgențele papale. Ei consideră că dezlegarea de orice păcat se poate realiza în
schimbul unei sume de bani. Această învățătură trădează tot o înțelegere juridică a
mântuirii. Ea este născocită pentru a crește puterea și autoritatea papei.
Meritele prisositoare.  Ei consideră că există merite prisositoare, detașabile de
persoană,  care se  depun  în tezaurul  meritelor  prisositoare  aflat la dispoziția papei;
acesta poate să le ia și să le dea altei persoane. Este contrazisă astfel învățătura Sfintei
Scripturi și a Sfinților Părinți.
„Papii romani timp de o mie de ani și ceva au lucrat în folosul mândriei lor și al
minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulțime de învățături false
–   despre   primatul   papal   în   biserică,   despre   infailibilitatea   papală,   despre   azime   la
Liturghie, despre împărtășirea numai cu Trupul, nu și cu sângele lui Hristos, despre
purgatoriu și altele;  au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu
neputință ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putință  ­ pentru cel ce
mărturisește credința catolică și minciuna catolică o socotește adevăr.”28
15. Întrebare: Am învățat că Sfânta Tradiție Ortodoxă are un caracter dinamic.
De ce nu se admit atunci dogme noi?
Răspuns:  Revelația  (Descoperirea)   dumnezeiască   se   păstrează   în   Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție. Amândouă sunt de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu Se
contrazice   pe   Sine.   Dogmele   noi   nu   pot   contrazice   dogmele   stabilite   mai   înainte.
Sfântul Duh a grăit prin Sfinții Părinți la Sfintele Sinoade, îmbogățind Ortodoxia cu
dogme. La aceasta se referă caracterul dinamic al Sfintei Tradiții nu la adăugarea unor
dogme eretice născocite de oameni.
26
 Ibidem, p. 70.
27
 Cf. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția ortodoxă, Ed. Icos, 2000.
28
 Ne vorbește Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai­noiembrie 1908, Ed. Egumenița, p. 53.

10
 16. Întrebare:  Se  spune că în anul 1965 s­au ridicat reciproc anatemele dintre
ortodocși și romano­catolici. Este adevărat ?
Răspuns:  În   zilele   noastre   unii   oameni   au   impresia   că   anatema   dată   asupra
papistașilor în 1054 a fost ridicată. Li s­a spus și lor că în anul 1965, papa Paul al VI­
lea și patriarhul Athenagoras au ridicat reciproc anatemele. Necercetând documentele
istorice și necunoscând învățătura Bisericii, oamenii chiar cred că așa a fost.
În Declarația comună a papei Paul al VI­lea și a patriarhului Athenagoras (7
decembrie 1965), după ridicarea formală a anatemelor, se spune:
„Papa Paul al VI­lea și patriarhul Athenagoras I, în sinodul său, convinși că
exprimă dorința comună de dreptate și sentimentul unanim de iubire al credincioșilor
lor, amintindu­și de învățătura Domnului: „Când aduci darul tău la altar…” (Matei 5,
23 ­ 24), declară de comun acord că:
1.   regretă   cuvintele   insultătoare,   acuzele   lipsite   de   temei   și   gesturile
condamnabile, care, de o parte  și de alta, au marcat sau însoțit evenimentele triste
petrecute în acea epocă;
2. regretă de asemenea și doresc să șteargă din memorie și din sânul Bisericii
sentințele   de   excomunicare   care   au   urmat,   și   a   căror   amintire   stăruie   până   azi   ca
piedică în calea apropierii în iubire, și să le dea uitării;
3. deplâng, în sfârșit, precedentele supărătoare și evenimentele ulterioare care,
sub   influența   diferiților   factori,   printre   care   lipsa   de   comunicare   și   neîncrederea
reciprocă, au dus în cele din urmă la ruptura efectivă a comuniunii ecleziastice.
Papa Paul al VI­lea și patriarhul Athenagora I, împreună cu sinodul său, sunt
conștienți că acest gest de justiție și de iertare reciprocă nu este de ajuns pentru a pune
capăt diferendelor mai vechi sau mai noi care subzistă între Biserica romano­catolică
și Biserica ortodoxă.”
Deși nu s­a întrunit un Sinod Ecumenic (Panortodox), patriarhul Athenagoras I
s­a declarat „convins că exprimă dorința de dreptate și sentimentul unanim de iubire al
credincioșilor.”
Patriarhul și­a adus aminte de învățătura Domnului: 
„Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău
are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi mai întâi și
împacă­te cu fratele tău și apoi venind, adu darul tău.”( Matei 5, 23 – 24 )
Adică și­a adus aminte patriarhul că „fratele” său, papa, are ceva împotriva lui;
de  aceea   a  mers   să   se   împace   cu   el   și  să   ridice  anatema.  Aceasta   este   o   folosire
neadecvată a citatului biblic. Cuvântul Domnului se referă la frații noștri de credință,
nu la eretici. Dacă și Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic ar fi gândit ca patriarhul
Athenagora,   ce   ar   fi   făcut?   Și­ar   fi   amintit   de   cuvântul   Domnului   și,   mustrați   de

11
conștiință că ereticul Arie are ceva împotriva lor, s­ar fi dus să se împace cu el. La
Sinodul   al  doilea  Ecumenic,  Sfinții  Părinți,  aducându­și  aminte  de  acest  cuvânt  al
Domnului s­ar fi împăcat cu ereticul Macedonie. La Sinodul al treilea Ecumenic s­ar fi
împăcat cu ereticul Nestorie. La fel și la celelalte Sfinte Sinoade Ecumenice.
Dar   știm   că   Sfinții   Părinți   nu   au   procedat   astfel.   Ereticul   poate   fi   primit   în
Biserică   dacă   se   leapădă   de   ereziile   lui,   le   anatematizează   și   mărturisește   dreapta
credință. Dar papa, la ce erezii a renunțat? La Filioque? La supremația papală? Sau la
infailibilitatea papală? Sau la purgatoriu? La nici una din ele nu a renunțat. De aceea se
află în continuare sub anatema.
Continuăm cercetarea  Declarației comune. Papa și Patriarhul regretă  „acuzele
lipsite de temei” care „de o parte și de alta au marcat evenimentele triste”. Lipsite de
temei au fost însă doar acuzele papistașilor la adresa ortodocșilor. Acuzele ortodocșilor
la adresa papistașilor au fost întemeiate. Papistașii au născocit o mulțime de erezii:
Filioque, purgatoriul, infailibilitatea  și supremația papală și multe altele.
În continuare, papa și patriarhul „regretă și doresc să șteargă din memorie și din
sânul Bisericii sentințele de excomunicare”. Ei afirmă că amintirea sentințelor stăruie
până astăzi ca piedică în calea apropierii. Deci amintirea, nu anatematizarea. 
Trebuie să se știe că dacă un eretic se află sub anatema, aceasta nu este o piedică
în calea revenirii lui la Biserica Ortodoxă. Anatema este și un semnal de alarmă pentru
eretic. Dacă el se  leapădă de erezii   și mărturisește dreapta credință, este  primit  în
Biserica Ortodoxă cu mare iubire. Deci nu anatema este cea care îl împiedică să revină
la Biserică, ci propriul său orgoliu. Dovada cea mai clară este următoarea: dacă trebuie
să aleagă între erezie și Biserică, el alege erezia.
Rândurile următoare din  Declarația comună  dovedesc cel mai bine faptul că
anatemele   nu   au   fost   ridicate:  „Papa   Paul   al   VI­lea   și   patriarhul   Athenagora   I,
împreună cu sinodul său, sunt conștienți că acest gest de justiție și de iertare reciprocă
nu este de ajuns pentru a pune capăt diferendelor mai vechi sau mai noi care subzistă
între Biserica romano­catolică și Biserica ortodoxă”. Dacă s­ar fi ridicat în mod real
anatema s­ar fi refăcut unitatea de credință și comuniunea euharistică. Dar acestea nu
s­au refăcut. Deci anatema nu a fost ridicată. Istoricul romano­catolic Jean Comby
recunoaște   că   această  Declarație   comună  „care   exprimă   părerea   de   rău”   pentru
„excesele din trecut, constituie o etapă pe lungul drum al reconcilierii”. 29  Deci este
doar o etapă, nu reconcilierea însăși.
Se cuvine să mai observăm și următorul fapt. Când Biserica anatematizează pe
eretici, iar ereticii anatematizează Biserica, nu există două anateme valabile, ci doar

  Cf.   Jean   Comby,  Să   citim   Istoria   Bisericii,   vol.   I,  de  la   origini   până   în   secolul   al   XV­lea,   Editura
29

Arhiepiscopiei Romano­Catolice de București, 1999.

12
una.   Deci   nu   poate   fi   vorba   de   ridicarea  reciprocă  a   anatemelor.   Dacă   Biserica
anatematizează pe eretici, această anatemă este valabilă. Dar anatema dată de eretici
nu este valabilă. Și Sfântul Ioan Damaschin a fost anatematizat de un sinod eretic, dar
această anatemă nu este lucrătoare.
Referitor   la  „ridicarea   anatemelor”,   Cuviosul   Filothei   Zervakos,   ucenicul
Sfântului Ierarh Nectarie, scria următoarele: 
„Nici un credincios creștin ortodox conștient, întreg la minte și cu puțină frică
de Dumnezeu nu va accepta vreodată unirea cu ereticii papistași, nesocotitori ai celor
șapte Sfinte Sinoade Ecumenice și ai Tradiției apostolice și ai Sfinților Părinți. […]
Păstorii  cei   buni, dumnezeieștii   Părinți ai  Bisericii  pentru a  o păzi  curată  și
neprihănită de mulțimea de rătăciri și erezii pe Mireasa lui Hristos, Biserica (așa cum
au   primit­o   de   la   Mirele   Hristos),   s­au   nevoit,   au   fost   huliți,   acuzați,   întemnițați,
prigoniți, au suferit multe chinuri și dureri, iar unii au fost chiar omorâți.
Dar prin credință fierbinte în Dumnezeu și întăriți de puterea și harul Sfântului
Duh   i­au   izgonit   departe   de   Biserică   pe   lupii   cei   molipsitori,   eretici,   și   i­au
anatematizat  pentru vecie. Iar Dumnezeu i­a slăvit pe ei, pe pământ și în cer. Și cu
toate că Sfinții Părinți, păstorii cei buni și adevărați i­au izgonit departe de Biserică pe
lupii cei molipsitori, eretici, Patriarhul Ecumenic Athenagora  îl invită pe  papa cel
eretic,   dușmanul   Bisericii   Ortodoxe,   călcătorul   și   nesocotitorul   Sfintei   Tradiții,   îl
îmbrățișează, îl roagă, îi recunoaște întâietatea, îi deschide ușa Bisericii Ortodoxe și îi
zice ‹‹ intră tu primul, și eu al doilea, te voi urma cu turma mea! ››. Vai, vai, suflete al
meu! Oftează, plângi, jeluiește ca odinioară Ieremia, nu pentru Ierusalimul pământesc,
orașul   sângelui,   care   îi   omora   pe   prooroci   și   îi   ucidea   cu   pietre   pe   trimișii   lui
Dumnezeu.   (cf.   Matei   23,   27).   Plângi   pentru   Mireasa   aleasă,   cea   neprihănită   și
desăvârșită,   Una,   Sfântă,   Sobornicească   și   Apostolească   Biserică,   maica
duhovnicească   a   creștinilor   ortodocși,   cea   pe   care   ne­au   făcut­o   cunoscută   Sfinții
Apostoli, Mucenicii, Proorocii, Ierarhii, Dascălii, Sfinții, Cuvioșii și Drepții.
Pentru aceasta plângi, căci episcopii și păzitorii ei au adormit, iar păstorii
ei   au   deschis   larg   ușile   ca   să   intre   nestingheriți   lupii   cei   molipsitori   și   să
jertfească, să răpească și să împrăștie oile pentru care Hristos Și­a vărsat Sângele
Său […]
Dacă îndepărtăm somnul nepăsării care ne­a cuprins și stăm cu grijă și luare­
aminte și cerem ajutorul lui Dumnezeu cu credință și zdrobire a inimii, îl vom primi,
căci puternic este Domnul și ne va păzi pe noi și Biserica Sa, și pe toți vrăjmașii noștri
îi va împrăștia și nimici […]

13
 Nici un creștin ortodox întreg la minte, conștient, cu putere de deosebire și frică
de   Dumnezeu   nu   va   accepta   o   astfel   de  unire   mincinoasă,   care   ne   desparte   de
Dumnezeu și ne unește cu falșii învățători, cu ereticii lucrători ai întunericului.[…]
Dar poate că unii admiratori ai papei și ai patriarhului Athenagora vor întreba:
‹‹Cine   ești   tu,   neînvățatule,   țăranule,   călugăre   învechit   care   îndrăznești   să   ceri
socoteală celor doi cârmuitori ai Bisericilor? Celor doi înțelepți, infailibilul Papă Paul
și Prea Fericitul Patriarh Athenagora!›› La acestea răspund: Sunt cel mai mic și cel mai
păcătos dintre toți și am văzut că nu sunt nici înțelept, nici savant. Știu că nu cunosc
nimic, doar pe Iisus Hristos răstignit pe Cruce, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit
care S­a smerit pe Sine, ascultător făcându­se până la moarte, și încă moarte pe Cruce
[Filipeni  2, 8],  învățându­ne smerenia  și spunând:  Învățați­vă  de la Mine, că sunt
blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre [Matei 11, 29] și dacă
zicem că nu avem păcat, ne amăgim și adevărul nu este întru noi [I Ioan 1, 10].
Când Hristos spune : Cine dintre voi vrea să fie primul, să fie mai mic decât toți
[Luca 22, 26], iar patriarhul Athenagora zice papei: ‹‹Tu ești primul în cinstire și eu al
doilea››, spuneți­mi, vă rog, pe cine să aleg, să ascult, să cred? Pe Hristos, Adevărul
însuși, ori pe papă și pe patriarh, care pe nedrept se numesc fără de păcat și preasfinți?
[…]   Dacă   oamenii   nu   au   smerenie,   rangurile   nu­i   fac   desăvârșiți   și   preasfinți,   ci
mândri, amăgiți și eretici. […]
Nici mie, nici altcuiva, nu­i este permis să­și judece aproapele. Dar să spui
și să aperi adevărul, când vezi că sunt nesocotite cuvintele, legile,  învățăturile,
povețele și poruncile lui Dumnezeu, Dogmele, Sfintele Canoane și Sfânta Tradiție,
nu numai că nu este interzis ci se și impune să faci aceasta.” 30
17. Întrebare: Din ce cauză nu vrea papa să vină la Ortodoxie ?
Răspuns: Din cauza mândriei. Conciliul Vatican I (1870) a hotărât că „papa este
Hristos   prin   dregătorie,   Hristos   prin   jurisdicție   și   putere”.   Papa   Leon   al   XIII­lea
declara: „Noi ținem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”. Papa Pius
al X­lea (1903­1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos,
ci este Iisus Hristos Însuși, ascuns sub vălul trupului.” Papa Pius al XI­lea (1922­1939)
a rostit următoarele: „Voi știți că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe
pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”31 
Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Și răspunde: „Un idol, nu
Hristos.” 32
18. Întrebare: Cum îl consideră teologii romano­catolici pe papa ?
30
  Părintele Filothei Zervakos,  Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire,
Galați, 2003, pp. 75­82.
31
 Cf Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea
Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 196­197.

14
 Răspuns:  Pseudo­teologii   papistași   atribuie   papei   puteri,   calități   și   atribuții
exagerate.
Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alții îl
numeau „Dominus Deus noster Papa”. 
În   secolul   al   XIV­lea,   italianul   Augustinus   Triumphus   și   spaniolul   Alvarus
Pelagius considerau  că nimeni  nu poate să  apeleze  de la papă la Dumnezeu   și că
nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este
purtătorul cheilor de la Consistoriul vieții veșnice. Triumphus mai spunea că numai
papa este mijlocitor între Dumnezeu și poporul creștin.
Toma   de   Aquino   (sec.   XIII)   declara   supunerea   față   de   papă   ca   o   condiție   a
mântuirii.33
Din păcate, chiar unii foști ortodocși, adepți ai unirii cu papa, îl considerau pe
acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florența, cei mai mulți reprezentanți ai
Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremația papei, un trimis
al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta,
eu praf și cenușă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu ești Dumnezeu pe pământ și Hristos
și vicarul Lui, capul și învățătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru
a închide și deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”34 
Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când și unii foști ortodocși admit că papa
este Dumnezeu pe pământ ?
19. Întrebare: Care este concepția papistașilor despre unirea bisericească?
Răspuns:  „În tendința sa unionistă, papalitatea nu urmărește biruința deplină a
adevărului revelat, prin acceptarea lui de către toți creștinii actuali, ci expansiunea și
dominația dogmei catolice în întreaga creștinătate.”35
„Roma   înțelege   unitatea   credinței   ca   acceptare   integrală   a   dogmei   catolice   în
frunte cu recunoașterea primatului papal de jurisdicție absolută.”36
„Vaticanul ține cu tot dinadinsul să subjuge și să umilească mai întâi Orientul
ortodox, pentru că socotește că cucerirea lui îl va ajuta să realizeze mai ușor cel mai
dulce vis al său: expansiunea și dominația universală. În consecință, Orientul ortodox a
fost și rămâne ținta principală a asalturilor prozelitiste ale Vaticanului.” 37

  Ne   vorbește   Sfântul   Ioan   de   Kronstadt.   Ultimul   Jurnal   mai­noiembrie   1908,   Ed.   Cartea   Ortodoxă,   Ed.
32

Egumenița, p. 102.
33
 Cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano­catolic de ieri și de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct­
dec.1951, p. 513­517.
34
 Ibidem, p. 516.
35
Preotul Prof. Corneliu Sârbu, Spiritul misionar al Vaticanului și concepția papistă despre unirea Bisericilor,
Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct­dec. 1951, p. 550. 
36
 Ibidem, p. 554.
37
 Ibidem, p. 582.

15
 20. Întrebare: De unde provine această concepție ?
Răspuns: Această concepție provine din spiritul misionar al Vaticanului.
„Când   vorbim   despre   ‹‹spiritul   misionar   al   Vaticanului››,   înțelegem   atât
principiile care însuflețesc și călăuzesc strădaniile misionare ale Vaticanului, cât și
țelurile pe care le urmărește.”38
„Trăsăturile   principale   și   caracteristice   ale   spiritului   misionar   catolic   sunt
determinate de ideea primatului papal de jurisdicție, precum și de năzuința îndârjită și
statornică de a pune în practică această idee.”39   
„Substratul dogmei catolice despre plenitudinea și supremația autorității papale în
Biserică   și   în   întreaga   lume,   îl   constituie   tendința   papalității   spre   expansiune   și
dominare universală. Căci contaminându­se de duhul Romei imperialiste și lăsându­se
inspirați  și  conduși  de pornirile cele mai josnice ale naturii omenești: orgoliul sau
înfumurarea trufașe lumească, iubire de stăpânire, lăcomia, ­ papii s­au lăsat să fie
stăpâniți cu totul de tendința spre dominație totală.
Sub   impulsul   tendinței   de   dominare   imperialistă   absolută,   papalitatea   nu   se
limitează   la   dominația   bisericească,   ci   tinde   să­și   extindă   influența   sa   și   asupra
autorității civile. Căci din dogma infailibilității papale, ea a tras concluzia că nu numai
toate Bisericile trebuie să cadă în genunchi în fața papei, ca în fața lui Dumnezeu, ci și
toate popoarele, pentru că nimeni altul nu poate să guverneze popoarele decât tocmai
acela care este infailibil. De aceea papii vor să domine toată lumea.”40
21. Întrebare: Care este metoda unionistă a Vaticanului ?
Răspuns:  „Sub impulsul tendinței de expansiune și dominare, Roma urmărește
unirea în orice mod, adică cu orice mijloace, după principiul: scopul scuză mijloacele.
Așa   se   explică   de   ce   compromisul   și   concesiile   ocupă   un   loc   așa   de   însemnat   în
strategia unionistă a Vaticanului.
Dacă a văzut că nu reușește să atragă pe ortodocși cu totul la catolicism, Roma
papală   a   renunțat   la   impunerea   integrală   a   doctrinei   catolice   și   s­a   mulțumit   cu
compromisul   uniației,   care   nu­i   nici   catolicism   deplin   și   nici   Ortodoxie   veche,
nădăjduind   că   prin   adepții   acesteia   va   câștiga   restul,   prin   punerea   în   aplicare   a
principiului:   întoarcerea   Orientului   prin   orientali.   Trebuie   să   subliniem   faptul   că
uniația   nu­i   numai   un   compromis,   ci   mai   ales   o   ‹‹metodă   de   convertire   a
ortodocșilor››41 Căci Vaticanul a făcut din uniație calea de infiltrație în blocul ortodox,

38
 Ibidem, p. 539.
39
 Ibidem, p. 540.
40
 Ibidem, p. 542.
41
Cf. Părintele dr. Milan Şesan, Papalitatea și Ortodoxia, Ortodoxia, anul I, nr. 2­3, p. 92.

16
avangarda   în   lupta   împotriva   Bisericii   Ortodoxe   sau   masa   sa   de   manevră   pentru
ofensiva asupra acesteia.” 42 
  „Pentru Roma, principalul lucru este să impună dogma catolică și jurisdicția
papală.
Pentru atingerea acestei ținte, Vaticanul nu se sfiește să facă uz de intrigi și de
încercări   de   desolidarizare   a   popoarelor   ortodoxe,   căutând   să   profite   de   pe   urma
neînțelegerilor   dintre   ortodocși.   Ingeniozitate,   insinuare,   cale   ocolită,   uzurpare,
măguliri, afirmații tendențioase, afecțiune convențională, exagerări voite, formule de
ocazie, contraziceri  și  inconsecvențe,  artificii de argumentare,  îndrăzneală și tot ce
poate inspira principiul machiavelic: scopul scuză mijloacele, sub impulsul tendinței
de   expansiune   și   dominare   universală,   sunt   tot   atâtea   procedee   unioniste   ale
Vaticanului.” 43 
22. Întrebare: Unii consideră că dezbinarea bisericească din 1054 dintre romano­
catolici și ortodocși a avut mai mult cauze politice. Este corectă această părere ?   
Răspuns: Nu este corectă. Vaticanul consideră că dezbinarea bisericească  a avut
mai mult cauze politice, ca să favorizeze unirea tot prin metode politice.
„Socotind   că   dezbinarea   bisericească   de   la   1054   a   fost   mai   mult   o   chestiune
politică și că marea schismă a fost pricinuită și menținută de cauze politice, nu­i de
mirare că Vaticanul  s­a complăcut necontenit în iluzia că unirea se poate face din
interese politice și pe cale pur politică. De aceea, Roma a pus diplomația în serviciul
unirii   bisericești   și   a   făcut   dintr­însa   mijlocul   principal   de   rezolvare   a   acestei
probleme.   Și   astfel   dintr­o   problemă   pur   bisericească,   unirea   a   devenit   obiect   de
negocieri politice sau de acțiune politico­diplomatică.”44
Sfântul   Ierarh   Marcu   Mitropolitul   Efesului   (+   1444)   spune   foarte   clar:   „Noi
pentru   nimic   altceva   nu   ne­am   despărțit   de   latini,   decât   pentru   că   sunt   nu   numai
schismatici, dar și eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei !”45 
Trebuie   să   amintim   și   faptul   că,   înainte   de   marea   schismă   din   1054,   erezia
Filioque a fost anatematizată la Sfântul Sinod din 867 convocat în urma  Enciclicei
Sfântului   Fotie   Patriarhul   Constantinopolei.   Tot   atunci   a   fost   anatematizat   papa
Nicolae I.46 

42
 Părintele Prof. Corneliu Sârbu, Spiritul misionar al Vaticanului și concepția papistă despre unirea Bisericilor,
Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct­dec. 1951, p. 575.
43
 Ibidem, p. 576.
44
 Ibidem, pp 573­574.
45
  Cf.   Preot   Vasile   Sorescu,  Biserica   Ortodoxă   stâlp   și   temelie   a   Adevărului,   Tipărită   cu   binecuvântarea
Preasfințitului Calinic Episcopul Argeșului și Muscelului, Ed. Credința Strămoșească, 2002, p. 115;  Din istoria marii
apostazii. Sinodul de la Ferrara­Florența, Ed. Scara, București, 2002, p. 179. 
46
  Cf. Viața  și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Fotie cel Mare Patriarhul Constantinopolei, Ed.
Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

17
 23. Întrebare: Care se află într­o situație mai bună: un papistaș cu viață morală
sau un dreptcredincios păcătos ? 
Răspuns:  Dreptcredinciosul   păcătos,   având   Sfântul   Botez   Ortodox,   este   în
Biserică; de aceea, poate fi primit la spovedanie. Pocăindu­se și spovedindu­se, el se
poate   mântui.   Dar   papistașul   (sau   un   alt   eretic)   cu   viață   morală   se   află   în   afara
Bisericii.   Fiind   eretic,   el   nu   are   nădejde   de   mântuire   dacă   nu   vine   la   Ortodoxie.
Bineînțeles că dreptcredinciosul păcătos se află și el în pericol dacă nu se spovedește.
Sfântul Theodor Studitul spune: „Și chiar dacă am fi păcătoși în multe, totuși
suntem ortodocși și mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtându­ne de orice erezie
și urmând oricărui Sinod recunoscut ca Ecumenic sau Local.” 47   
Într­o scrisoare către un arhimandrit, Sfântul Paisie de la Neamț scria:
„Au nu știi că eu deși pe toți oamenii cu păcatele am covârșit,48 dar însă, dreaptă
și   fără   prihană   a   Sfintei   noastre   Sobornicești   și   Apostolești   a   Răsăritului   Biserici
credința țiind, spre mila lui Dumnezeu nădăjduindu­mă, nu mă deznădăjduiesc de a
mea mântuire. Dar papa cel de la apus, cu toți cei ce îi urmează lui și cu toți ereticii,
pentru multele sale cele fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu și împotriva
sfintei noastre credințe, afurisit este, și depărtat, și ca un mădular putred tăiat de la
Sfânta   noastră   Sobornicească   și   Apostolească   Biserică   a   Răsăritului   [...]   Care
împărtășire avem către papa și papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră
Biserică a Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obștire (împărtășire ­ n.n.) are
lumina   cu   întunericul?   Au   care   împărtășire   are   Hristos   cu   Veliar?   Care,   dar,
împărtășire   are   dreptatea   credinței   noastre   cele   sfinte   către   fărădelegea   eresului
Romei? [...] Ereticii pentru credința lor rea și pentru urmarea lor rea asupra Sfintei
Biserici sunt afurisiți și veșnicei anateme sunt dați de la Sfânta noastră Sobornicească
și Apostolească Biserică a Răsăritului și de sfintele șapte Soboare a toată lumea. Și nu
le este lor nădejde de mântuire, dacă nu vor crede precum crede Sfânta noastră
Biserică a Răsăritului”.49
Iar   Sfântul   Ioan   de   Kronstadt   spune:   „Necredincioșii   nu   vor   vedea   slava   Ta,
Hristoase, adică cei de rea credință, cei care nu cred drept, catolicii cei răi, luteranii
cei   hulitori   de   Dumnezeu   și   reformații,   evreii,   mahomedanii,   toți   budiștii   și   toți
păgânii. Dar noi o vom vedea? Acest lucru depinde de viața, de credința și de evlavia
noastră. Dacă avem Duhul lui Hristos, dacă vom fi făptură nouă în Hristos (cf. II

47
 Cf. preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp și temelie a Adevărului, Ed. Credința Strămoșească, 2002.
48
 Sfinții, având conștiința foarte trează, cu sinceritate se văd pe ei păcătoși.
49
 Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, I, 1998; II, 1999.

18
Corinteni 5, 17), atunci, fără îndoială, vom vedea slava lui Hristos și ne vom desfăta
veșnic cu ea.”50
24. Întrebare: Se spune că penticostalii au vedenii și darul grăirii în limbi. Este
adevărat ?
Răspuns: Cuviosul Paisie Aghioritul a fost întrebat: „Părinte, cele pe care le spun
cei care aderă la penticostali, că văd vedenii, vorbesc în limbi, etc., sunt din imaginație
sau din lucrare diavolească?” Iar Cuviosul a răspuns: „Sunt din lucrare diavolească.
Pentru   că,   atunci   când   merg   la   penticostali   și   se   botează   din   nou,   disprețuiesc   și
leapădă   Sfântul   Botez   ­   ‹‹mărturisesc   un   Botez   spre   iertarea   păcatelor››,   spune
Simbolul  Credinței  – se  dezbracă de  Botez, primesc   înrâuriri diavolești   și vorbesc
brr…, chipurile în limbi. ‹‹Vorbește Sfântul Duh al Cincizecimii››, ­ spun ei. Nu este
Sfântul Duh; sunt o mulțime de duhuri necurate.”51
25. Întrebare: Se vorbește și se scrie în ultima vreme despre unirea cu Biserica
Ortodoxă Coptă. Dar dacă această Biserică este tot Ortodoxă, atunci cum se va face
unirea? Nu suntem deja în unitate cu toate Bisericile Ortodoxe naționale?
Răspuns: Aceasta este o observație importantă. Suntem deja în unitate cu toate
Bisericile Ortodoxe naționale, alcătuind împreună Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă,
Sobornicească   și   Apostolească.   Nu   se   pune   problema   unirii   viitoare   cu   Biserica
Ortodoxă   Rusă,   fiindcă   suntem   deja   împreună.   Dacă   se   pune   problema   unirii   cu
Biserica Coptă, înseamnă că aceasta nu este Ortodoxă.
Să vedem acum ce este Biserica Coptă.
În   numărul   din   septembrie   1994   al  Vestitorului   Ortodoxiei,   scrie   la   pagina   8
următoarele: „Denumirea de  Biserică Coptă  aparține  Bisericii monofizite egiptene.
Existența   ei   începe   în   anul   451,   odată   cu   depunerea   din   treaptă   a   Patriarhului
Alexandriei,   Dioscor,   care   a   refuzat   să   recunoască   hotărârile   Sinodului   al   IV­lea
Ecumenic de la Calcedon.”
În  Vestitorul Ortodoxiei  din 30 noiembrie 1994, p. 5, col 1, găsim scris despre
„Biserica Ortodoxă Coptă”. Deci, în septembrie 1994, Biserica Coptă era monofizită,
iar în noiembrie 1994 era numită deja Ortodoxă. Ce s­a întâmplat într­un timp atât de
scurt? În acest interval a venit în țara noastră Shenouda III, patriarhul monofizit al
copților. Și împreună cu ecumeniști români, foști ortodocși, a convenit să se folosească
denumirea de Biserică Ortodoxă Coptă, în vederea unirii ecumeniste. Oamenii care nu
știu despre ce este vorba, au impresia că aceasta este o Biserică Ortodoxă națională,
așa cum este Biserica Ortodoxă Greacă sau Biserica Ortodoxă Rusă. 

50
 Ne vorbește Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai­noiembrie 1908, Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 43.
51
 Cuviosul Paisie Aghioritul,  Nevoință duhovnicească, Schitul Lacu, p. 229.

19
 În realitate, „Biserica Coptă” este adunarea monofiziților egipteni. Ea s­a desprins
de   adevărata   Biserică,   în   anul   451,   neacceptând   hotărârile   Sinodului   al   IV­lea
Ecumenic de la Calcedon.
26.   Întrebare:  Se   spune   că   la   Sinodul   al   IV­lea   Ecumenic   de   la   Calcedon,
anatemele nu s­au dat pentru erezie, ci pentru neprimirea hotărârilor Sinodului. Este
adevărat ?
Răspuns:  Nu este adevărat. A fost anatematizată erezia monofizită. Patriarhul
Dioscor, fiind eretic monofizit, nu a acceptat hotărârile Sinodului. 
Așa găsim scris și în cărțile sfinte: „În zilele binecredincioșilor împărați Marcian
și   Pulheria   (450­457),   s­a   făcut   la   Calcedon,   Sinod   mare   (451),   de   630   de   Sfinți
Părinți,   din   toată   lumea,   și  au   osândit   erezia   lui   Dioscor   și   al   lui   Eutihie,   care
învățau că Hristos, Mântuitorul lumii, este o Persoană numai cu o fire și o lucrare și nu
primeau dreapta credință, care învață că Dumnezeu cel întrupat, Mântuitorul lumii,
este Persoana Fiului, din Sfânta Treime, având două firi, o fire de om și o fire de
Dumnezeu, unite între ele și lucrând împreună la mântuirea noastră.” 52  
27. Întrebare: Care este cea mai importantă hotărâre dogmatică a Sinodului de la
Calcedon ?
Răspuns: Sfinții Părinți, luminați de harul Preasfântului Duh, au hotărât:
„Urmând așadar Sfinților Părinți, noi învățăm într­un glas și mărturisim pe Unul
și același Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuși desăvârșit întru Dumnezeire cât și
întru omenitate, Însuși Dumnezeu adevărat și om adevărat din suflet rațional și din
trup, de­o­ființă cu Tatăl după Dumnezeire și de­o­ființă cu noi după omenitate, întru
toate   asemenea   nouă   afară   de   păcat,   născut   din   Tatăl   mai   înainte   de   veci   după
Dumnezeire   și,   la   plinirea   vremii,   Același   născut   pentru   noi   și   pentru   a   noastră
mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul și
Același   Hristos,   Fiul,   Domnul,   Unul   Născut,   cunoscându­se   în   două   firi,   fără
amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire, deosebirea firilor nefiind
nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându­se însușirile fiecărei
firi   într­o   singură   persoană   și   într­un   singur   ipostas,   nu   împărțindu­se   sau
despărțindu­se în două fețe, ci Unul și Același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul,
Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuși ne­a
învățat despre Sine și precum ne­a predanisit nouă Crezul Părinților.”53
28. Întrebare:  Unii consideră că la Sinodul al IV­lea de la Calcedon a fost o
„neînţelegere de termeni”. De aceea, hotărârile nu au fost primite de către Dioscor și
de cei împreună cu el. Este adevărat ?
52
Proloagele, 11 iulie.
53
Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti 2003, p. 27.

20
 Răspuns:  Așa spun cei care vor să micşoreze importanţa Sfântului Sinod de la
Calcedon. În realitate, tocmai pentru a se depăşi dificultăţile terminologice, Dumnezeu
a arătat în chip minunat care este învăţătura cea adevărată:
„…și s­au adunat şase sute treizeci de Episcopi, și alcătuind și o parte și alta,
adică dreptcredincioşii și ereticii, două tomuri, și deschizând racla Sfintei Muceniţe
Eufimia, le­au pecetluit și le­au pus pe pieptul ei, și peste puţine zile făcând rugăciune,
și deschizând, au văzut și s­au spăimântat; pentru că au văzut tomul ereticilor lepădat
sub picioarele Sfintei, iară al dreptcredincioşilor ţinându­l în cinstitele sale mâini.
Aceasta făcându­se s­au îngrozit toți, văzând o minune ca aceasta. Și întorcându­se
mai vârtos spre credință, au slăvit pe Dumnezeu Cel ce face în toate zilele minunate, și
peste fire lucruri, spre întoarcerea și folosul celor mulţi.”54  
29. Întrebare:  Se zice că actualii copţi nu mai sunt monofiziţi, că ei acceptă
acum cele două firi ale lui Hristos. În aceste condiţii este posibilă unirea cu ei ?
Răspuns: Actualii copţi nu sunt monofiziţi eutihieni, ci monofiziţi severieni. De
aceea îl cinstesc pe ereticul Sever ca sfânt.55  Ei spun că acceptă cele două firi ale
Domnului   nostru   Iisus   Hristos,   dar   le   consideră   amestecate   într­o   nouă   fire.   Ei
consideră că unitatea celor două firi poate fi numită „o fire.” 56     În plus, nu acceptă
hotărârile celui de­al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon.57 
Patriarhul monofizit Shenouda (Şenuda) al III­lea al copţilor a declarat în 1979 la
întâlnirea de la Chambesy: „În ceea ce priveşte Sinoadele Ecumenice, noi nu acceptăm
decât pe primele trei […]. Noi refuzăm Sinodul de la Calcedon. […]. Pot să spun
foarte   deschis,   nici   o   Biserică   din   Orient   nu   poate   să   primească   Sinodul   de   la
Calcedon.”58 
Este greşit să vorbim despre „unirea cu copţii”. Se poate vorbi însă de venirea
copţilor   la   Ortodoxie.   Iar   aceasta,   numai   într­un   singur   mod:   să   anatematizeze
monofizismul și pe susţinătorii lui (Eutihie, Dioscor, Sever și ceilalţi de un cuget cu
ei),   să   accepte   hotărîrile   Sfintelor   Sinoade   Ecumenice   IV­VII,   să   cinstească   după
cuviinţă pe Sfinții Părinți de la cel de­al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon
(451) și pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, să primească învăţătura Sfântului Maxim
Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschin și a Sfântului Ierarh Grigorie Palama; să
accepte și Sinodiconul Ortodoxiei. Apoi să primească Sfântul Botez Ortodox.
54
Sinaxar, Slujba Sfinților Părinți celor din Halkidon carii s-au adunat la Sfântul și a toată lumea al patrulea
Sobor, Mineiul pe iulie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.
55
cf. Diacon Lector I. Pulpea, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie, Ortodoxia, anul III,
nr 4, oct-dec, 1951, p 599.
56
cf. Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p. 5.
57
cf. Arhimandrit Gheorghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu - Athos, Scrieri athonite pe teme
contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003, p. 70.
58
cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul
2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech,
Craiova, 2004, p. 214.

21
 30. Întrebare: Văd că li se pun monofiziţilor mai multe condiţii. N­ar fi bine să
fim mai îngăduitori cu ei ca să­i ajutăm să vină la Ortodoxie?
Răspuns:  Aceasta este singura cale de tămăduire a celui bolnav de erezie: să
anatematizeze ereziile, să accepte hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice și întreaga
învăţătură ortodoxă; apoi să primească Sfântul Botez Ortodox (dacă nu îl are deja).
Iată ce găsim scris în Proloage pe data de 3 decembrie despre Sfântul Ierarh Ioan
Sihastrul Episcopul Coloniei (+558): „În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450­
457), dreptcredinciosul împărat, adică în anii 454, s­a născut acest Sfânt, Părintele
nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Și, învăţând Sfintele Scripturi, după ce au murit
părinţii săi, și­a împărţit averea la săraci și zidind o biserică cu hramul Preasfintei
Născătoare   de   Dumnezeu,   trăia   în   linişte   acolo,   împreună   cu   alţi   zece   monahi.   Și
pentru că s­a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit Episcop al Coloniei. Iar
după ce, timp de nouă ani, și­a aşezat lucrurile eparhiei sale, și a săvârşit cele ce avea
în   gândul   său,   a   trecut   marea,   către   Ierusalim,   și   ajungând   la   Sfintele   locuri   și,
închinându­se, s­a dus în Lavra Sfântului Sava.
Iar   Sfântul   Sava   l­a   primit   pe   el   fără   a­l   cunoaşte   cine   este,   fiindcă   nu   i­a
descoperit Dumnezeu, și vrând ca să cerce ascultarea și răbdarea lui, l­a pus pe el mai
întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie. Și, fiindcă la amândouă aceste ascultări
s­a   arătat   vrednic,   pentru   aceasta   i­a   poruncit   lui   ca,   în   celelalte   cinci   zile   ale
săptămânii, să trăiască în linişte, într­o chilie osebită, fără să­l vadă cineva și fără să
mănânce sau să bea ceva. Iar sâmbăta și Duminica l­a orânduit pe el să meargă la
obşteştile slujbe ca să cânte împreună și să mănânce împreună cu ceilalţi fraţi.
Văzându­l pe el marele Sava că sporeşte după Dumnezeu, s­a dus împreună cu
el la Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându­l să­l cinstească pe Ioan cu
vrednicia preoţiei. Iar Ioan a zis către patriarh: „Lasă puţin, Stăpâne, că trebuie mai
întâi să cunoşti faptele mele și, după aceea, de voi fi vrednic de preoţie, fă ceea ce ţi se
va părea ţie.”
Și   mergând   amândoi   deosebi,   s­a   aruncat   pe   sine   Cuviosul   la   picioarele
patriarhului, rugându­l pe el ca să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar patriarhul s­
a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit
că el a fost Episcop al Coloniei, s­a înspăimântat și a zis către fericitul Sava: „Nu­l
supăra pe el mai mult, pentru preoţie, că Ioan nu se face preot.” 
Acest Cuvios, umblând odată pe cale și ostenind, a leşinat. După aceea, făcând
rugăciune, a fost răpit în văzduh și s­a aflat în chilia sa, care era la cinci mile depărtare
de locul acela.

22
 Cândva au venit perşii și au surpat chiliile celorlalţi monahi; apoi mergând și la
chilia Cuviosului acestuia, ca să facă asemenea, s­a arătat acolo pe neaşteptate un leu,
care a gonit pe barbari și chilia Cuviosului s­a păzit nevătămată.
Un creştin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine și pe un altul
răucredincios,  adică   pe   un  monofizit  și,   cerând   creştinul   ca   să   dea   Cuviosul
binecuvântare   amândurora,   a   zis   Cuviosul:   „Ţie,   ca   unui   dreptcredincios,   îţi   dau
blagoslovenia mea, iar celuilalt nu­i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce
de la eresul lui Sever”. Acestea auzindu­le dreptslăvitorul acela s­a înspăimântat de
darul Sfântului de mai­nainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos
și a leşinat. Apoi, târziu, viindu­și în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându­l
să­l înveţe ce să facă. Iar Sfântul, ridicându­l pe el și învăţându­l cele cuvenite,  l­a
înduplecat   să   dea   anatemii   toate   felurile   de   eresuri   și   pe   acesta   al   lui   Sever
monofizitul, de care era stăpânit, și să se apropie de Soborniceasca Biserică și
înaintea tuturor să facă această anatematizare și, așa, să rămână nedespărţit de
Biserica   lui   Hristos.   Iar   după   ce   a   zis   acestea,   i­a   binecuvântat   pe   amândoi,   și
sărutându­i cu sărutare sfântă și făcând rugăciune pentru ei, i­a trimis pe amândoi la
casele lor, bucurându­se.
Preacuviosul Ioan a fost sfinţit Episcop, când era de două zeci și opt de ani și pe
scaunul său a strălucit zece ani. Iar în pustiul Ruva a făcut nevoinţă şase ani, în lavra
Sfântului Sava, doisprezece ani, iar în pustie ani patruzeci și opt. Deci, toți anii vieţii
sale au fost o sută patru. Și așa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.”
Ce s­ar fi întâmplat dacă Sfântul ar fi fost „îngăduitor” cu ereticul și i­ar fi dat
blagoslovenie ca să nu­l supere? Este clar că acela ar fi rămas în erezia lui Sever
monofizitul.
Dar   acest   text   este   important   și   pentru   un   alt   motiv:   arată   că   Dumnezeu   a
descoperit în chip minunat Sfântului Ioan Sihastrul faptul că acel om era stăpânit de
erezia lui Sever. De unde se vede că Sever era eretic monofizit, nu cum spun acum
ecumeniştii, că era ortodox.
În Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev găsim scris și despre Cuviosul Agapie
doctorul fără de arginţi. Pentru tămăduirile sale minunate, acesta ajunsese foarte vestit.
De aceea, era invidiat de un medic monofizit care căuta orice mijloc prin care să­l
discrediteze în faţa oamenilor. Astfel, monofizitul, dând otravă unui om, l­a trimis la
Cuviosul Agapie pentru a pune pe seama lui moartea aceluia. Dar prin rugăciunile
Cuviosului, omul a fost salvat. Mai târziu, a îngăduit Dumnezeu ca însuşi Cuviosul să
se îmbolnăvească foarte grav. Cu această ocazie veni în vizită la el medicul monofizit,
prefăcându­se că se interesează de sănătatea sa. Atunci îi spuse Cuviosului că nu mai
are mai mult de trei zile de trăit. La care Cuviosul îi răspunse că are înştiinţare de la

23
Dumnezeu că îl va lua lângă Dânsul peste trei luni. Iar medicul a făgăduit că, de va fi
așa, el se va face monah. Dar când a aflat Cuviosul că medicul este monofizit, a strigat
către el cu mânie sfântă: „Și cum ai îndrăznit trădătorule al Ortodoxiei să intri aici
înăuntru? Cum ai îndrăznit să­mi întinezi chilia cu prezenţa ta eretică și să mă
atingi? Pleacă de aici neruşinatule și ereticule!” Atunci medicul plecă ruşinat. După
cum vedem, Cuviosul Agapie nu l­a invitat pe monofizit la un dialog ecumenist, ci l­a
mustrat pentru erezie. După trei luni Cuviosul a trecut către Domnul și i­a apărut în
chip minunat monofizitului, spunându­i: „Ai promis că te vei lepăda de erezia ta și
că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această promisiune îţi vei pierde
sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat!” A doua zi medicul se înfăţişă cu pocăinţă la
Cuviosul Stareţ de la Lavra Peşterilor, povestind cele întâmplate și mărturisind că vrea
să îmbrăţişeze Sfânta Ortodoxie, singura credință adevărată și să devină monah. Și
într­adevăr medicul a trecut la Ortodoxie și a devenit monah.
31. Întrebare: Cărţile de cult ortodoxe mai conţin și alte texte care arată clar că
Eutihie, Dioscor și Sever sunt eretici?
Răspuns: Da. Există mai multe texte de acest fel.
„Aşezământurilor   apostoleşti   osârduitori   păzitori   aţi   fost   Sfinţi   Părinți,   căci   o
fiinţă a Sfintei Treime a fi, cu dreaptă credință învăţând, hula lui Arie soborniceşte aţi
surpat; cu carele împreună și pre Machedonie luptătorul împotriva Duhului biruindu­l,
aţi defăimat pre Nestorie, pre Eutihie și pre Dioscor, pre Savelie și pre Sever cel fără
de cap. De a cărora amăgire rugaţi­vă să ne izbăvim noi, ca vieaţa noastră nespurcată
întru credință să se păzească rugămu­vă.” 59
„Cela ce nu propovedueşte în două firi și lucrări pre Hristos Cuvântul Tatălui, să
ia anatemă. Că Sinodul al patrulea al Sfinților Părinți înţelepţeşte așa a aşezat, deci toți
să­i fericim pre dânşii.” 60
„Cei ce vă făliţi fără ruşine cu cuvintele lui Sever cele pline de otravă de moarte
aducătoare, ruşinaţi­vă pururea, depărtându­vă toți de Biserică, ca nişte lupi și câini
răpitori.
Adunările   și   credincioşii,   pre   Atotfăcătorul   și   Mântuitorul   în   două   firi
nedespărţite, și în două voi și lucrări îl cinstim. Pentru aceasta înşelăciunea lui Sever
de tot o lepădăm.
Veniţi să lepădăm arătat înşelăciunea lui Sever, a lui Eutihie și a lui Iacov, a lui
Teodor   și   a   lui   Dioscor   împreună   cu   aceştia.   Iară   Sinodul   al   patrulea   al   drept
slăvitorilor Părinți să­l lăudăm cu cântări dumnezeeşti.” 61
59
Mineiul lunii iulie, Slujba Sfinților Părinți celor din Halkidon (Calcedon) care s-au adunat la Sfântul și a toată
lumea al patrulea Sobor, la Stihoavnă.
60
ibidem, la Utrenie, Cântarea I.
61
ibidem, la Utrenie, Cântarea a III-a.

24
 „Spune nouă nebune Severe și zadarnicule, cum să fie o fire împreunată lumina
cea fără de început, Cuvântul și Fiul Tatălui? Că de zici așa, și altă fire ai însemnat; că
trupul și Cuvântul nu este o fiinţă, ci două sunt, nesocotitule.” 62
„O Severe! Firile lui Hristos nu le amesteca rău, călcătorule de lege, pentru că cei
ce s­au adunat, și toți prea fericiţii învăţători, în două firi, și într­o faţă pre Hristos
tuturor vestindu­l, au aşezat.” 63
„Chiril pre Hristos propovedueşte în două firi, și în două lucrări, eresul lui Sever
celui fără minte biruind. Pentru aceasta toți întru învăţăturile lui să rămânem.” 64
„În   două   firi,   și   în   două   lucrări   mărturisind   pre   Hristos   neamestecat,   și
neschimbat, înşelăciunea lui Sever o biruim.” 65
„Învăţăturile eresului lui Sever celui cu credință rea, le­a surpat dumnezeescul
Dometian; iară credința cea nevătămată și dreaptă o a vestit cu dumnezeească cuviinţă,
propovăduind pe Dumnezeu cel lăudat și preaslăvit.” 66
32. Întrebare: Cum se explică faptul că primim astăzi multe învăţături greşite ?
Răspuns:  Mulţi oameni cu studii superioare sunt ecumenişti. La unele adunări
ecumeniste s­a pus chiar  problema formării ecumeniste a studenţilor. De exemplu,
„între 4 și 7 iulie, 2002, a avut loc consultarea ecumenică cu titlul: Viitorul teologiei în
Europa dintr­o perspectivă ecumenică. Cei 60 de participanţi profesori de teologie și
reprezentanţi ai Bisericilor, ortodoxe, anglicane, protestante și romano­catolice din 24
ţări europene, care s­au întrunit în oraşul Graz – Austria, au declarat în final că într­o
Europă nouă, în transformare, trebuie să se audă o voce creştină comună, chiar dacă nu
uniformă. […] Potrivit declaraţiilor de la această întrunire ecumenică, este nevoie de o
colaborare mai intensă a Facultăţilor de teologie și Seminariilor teologice din toate
ţările   europene.   În   acest   sens,   se   mai   arată   că   o   mare   importanţă   în   desfăşurarea
relaţiilor interconfesionale o are gândirea ecumenică (ecumenistă, ­ n. n.) și mai puţin
programul teologic, întrucât nu este suficient. Gândirea ecumenică (ecumenistă, ­ n. n.)
ar   trebui  să   se  impună  de   așa  manieră,   încât   să  fertilizeze   și  să   pătrundă  întreaga
învăţătură.   Pentru   viitorul   Bisericilor   Europene   nu   trebuie   neglijat   schimbul   de
profesori   și   de   studenţi,   la   care   se   adaugă   integrarea   învăţăturii   ecumenice
(ecumeniste, ­ n. n.) în programul teologic.”67 

62
ibidem, la Utrenie, Cântarea a IV-a.
63
ibidem, la Utrenie, Cântarea a V-a.
64
ibidem, la Utrenie, Cântarea a VI-a. Comentariu: Sfântul Chiril a trăit înainte de Sever, dar prin scrierile sale a
biruit de mai înainte erezia lui Sever care avea să apară. Această modalitate de exprimare este des întâlnită în Sfânta
Slujbă a Sfinților Părinți de la Halkidon (Calcedon).

65
ibidem, la Utrenie, Cântarea a VII-a.
66
10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea VII, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei.
67
Pr. prof. dr. Emilian Corniţescu, Rolul ecumenismului Biblic în viața religioasă, Biserica Ortodoxă Română,
Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXI, nr. 7-12, iulie - decembrie, 2003, p. 486.

25
 Despre   Facultatea   de   Teologie   din   Bucureşti,   decanul   acesteia,   pr.   prof.   dr.
Nicolae D. Necula spune că: „Suntem peste 80 de cadre didactice, majoritatea şcolite
în străinătate, în Apus, cu doctorate și studii foarte serioase […]. Dezvoltăm relaţii și
avem doctoranzi și studenţi din mai multe Biserici ortodoxe și protestante. Avem o
catedră UNESCO în cadrul Facultăţii noastre, onorată de un profesor reformat de la
Geneva,   ceea   ce   înseamnă   pentru   Facultatea   de   Teologie   foarte   mult.   Suntem   în
perspectivă,   acum,   cu   ajutorul   domnului   Secretar   de   Stat   pentru   Culte,   Laurenţiu
Tănase, să dezvoltăm o relaţie cu Facultatea de Teologie musulmană din Ankara și din
Istambul, ceea ce va fi o noutate în cadrul legăturilor Facultăţii noastre cu alte instituţii
de învăţământ superior din străinătate. […] Vrem să facem din clădirea pe care v­am
arătat­o în faţă, un Centru mare ecumenic, pentru care a fost de fapt programată, unde
vor veni personalităţi din toată lumea pentru conferinţe internaţionale, cu o bibliotecă
și cu o sală de conferinţe foarte mare și, în perspectiva aceasta a relaţiilor ecumenice,
ne străduim să formăm și noi pe viitorii noştri studenţi, să dezvoltăm relaţiile noastre
de apropiere și cu celelalte culte din ţară, precum și cu cele din străinătate.”68    
Referitor   la dialogul   ecumenist   dintre  reprezentanţii  ortodocşi  din România   și
luteranii   din   Germania,   ecumenistul   german   Adolf   Martin   Ritter   vorbeşte   despre
„schimbul de profesori și studenţi, care are loc de câteva decenii, de care a profitat tot
mai mult și dialogul, fiindcă foştii bursieri au jucat un rol din ce în ce mai proeminent.
Dialogul   acesta   s­a   remarcat   și   prin   aceea   că   nu   s­a   desfăşurat   izolat   de   celelalte
dialoguri, ci a stat în legătură, în special, cu dialogul la nivel mondial dintre Ortodocşi
și Luterani. În sfârşit, s­a evidenţiat că dialogul a avut loc, de asemenea, într­un orizont
al unei deschideri neobişnuite a unuia faţă de celălalt. Da, într­adevăr, ne­am rugat din
adâncul   inimii   împreună   și   cu   tot   respectul   am   putut   lua   aminte   la   mărturia   și
experienţa spirituală și a unuia și a celuilalt.”69   
Sfinții   nu   au   îngăduit   amestecarea   învăţământului   ortodox   cu   cel   heterodox.
Sfântul   Paisie   Aghioritul   scrie   despre   Sfântul   Arsenie   Capadocianul:   „Deoarece
Părintele avea o mare sensibilitate ortodoxă, simţea foarte profund responsabilitatea
faţă de turma sa și priveghea cum să o păzească de lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, de
protestanţi, care făceau propagandă în Răsărit prin învăţătorii lor pe care îi trimeteau să
facă prozelitism. De aceea Părintele a fost nevoit să ia trei ajutoare la şcoală, pe cei
mai învăţaţi ai satului, ca dascăli, neprimind pe nimeni dinafară. Dacă la început aveau
frică   mai   mare   de   turci   și   şcoala   o   aveau   ca   şcoală   ascunsă,   mai   târziu   frica   de
protestanţi   a   devenit   mai   mare,   deoarece   ei   voiau   să   întineze   credința   ortodoxă   a
copiilor. […] Mai mare rău au făcut protestanţii în poporul ortodox al Răsăritului decât
68
Vestitorul Ortodoxiei, 15 mai 2003.
69
cf. Constantin Pătuleanu, Teologia Ecumenica. Istoria și evaluarea dialogului teologic bilateral dintre EKD și
B. O. R. cu publicarea comunicatelor finale, Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Olteniei,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, p. 5.

26
turcii, deoarece turcii mărturiseau că sunt turci și creştinii ortodocşi se îndepărtau de
ei,  în timp ce protestanţii  se  prezentau  cu Evanghelia   și atrăgeau pe cei  simpli  în
rătăcirea lor, distrugând sufletele.”70 
33. Întrebare:  Copţii spun că au avut de curând un patriarh făcător de minuni.
Este posibil ?
Răspuns: Da. Este posibil. Dar ce garanţie avem că sunt minuni adevărate și nu
false, adică dumnezeieşti și nu drăceşti?
Cuviosul Paisie Aghioritul spune foarte clar: „Toate cele pe care celelalte religii
sau   parareligii   le   prezintă   ca   minuni   nu   au   nici   o   legătură   cu   minunile   religiei
noastre.”71 
Dar și cu copţii se poate întâmpla o minune adevărată: să se lepede de ereziile
lor și să vină la Ortodoxie.
34. Întrebare: Ce se întâmplă cu ereticii care până la moarte nu se pocăiesc ?
Răspuns:  Ereticii care până la moarte nu se pocăiesc, adică cei care nu vin la
Ortodoxie, se vor chinui veşnic împreună cu toți întemeietorii ereziilor.
În capitolul 26 din Limonariu găsim scris:
„Un bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu
Iordan. Și era bătrânul îmbunătăţit în fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin
din ţinutul Dara, cu numele de Teofan, ca să­l întrebe pe bătrân despre gândul curviei.
Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune și viața curată.
Folosindu­se mult fratele din cuvintele bătrânului, i­a spus:
­ Eu, avvă, am părtăşanie în ţara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai
pot rămâne cu ei și vreau să locuiesc împreună cu tine.
Când a auzit bătrânul numele lui Nestorie s­a întristat de pierderea fratelui și l­a
sfătuit și l­a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să vină la Sfânta
Sobornicească și Apostolească Biserică. Și i­a spus :
­   Nu   este   altă   mântuire   decât   numai   în   a   cugeta   drept   și   a   crede   că   Sfânta
Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
­ Într­adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: dacă nu eşti cu noi,
nu te mântui. Sărmanul de mine nu știu ce să fac. Roagă­te deci Domnului ca Domnul
să mă încredinţeze, din faptă, care este credința cea adevărată.
Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui și i­a spus :
­ Şezi în chilia mea și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va descoperi
adevărul !

70
Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul (1840-1924), Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos,
1999, p. 45-46.
71
Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, p. 235.

27
 Lăsându­l pe fratele în peşteră s­a dus la ţărmul Mării Moarte și s­a rugat pentru
el. Și iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva
înfricoşător la vedere, stând în faţa lui și­i spune:
­ Vino să vezi adevărul !
Și luându­l, l­a dus într­un loc întunecos, cu miros urât și cu foc și îi arătă în
mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe
Didim, pe Dioscor și pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alţi câţiva.
­ Iată, îi spune acela ce i s­a arătat,  acesta­i locul pregătit ereticilor  și celor
care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează învăţăturile lor.
Dacă­ţi place locul, rămâi în credința ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta,
vino la Biserica cea Sfântă și Sobornicească, așa cum ţi­a spus Bătrânul. Căci îţi
spun   :  chiar   dacă   ai   săvârşit   toate   virtuţile,   ajungi   în   locul   acesta   dacă   n­ai
dreaptă credință.
La cuvântul acesta fratele și­a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i­a povestit
toate   cele   întâmplate   așa   cum   le­a   văzut   și   a   trecut   la   Sfânta   Sobornicească   și
Apostolească Biserică. Și a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat
mulţi ani cu el, a adormit în pace.”
Iată   unde   se   chinuiesc   ereticii   monofiziţi:   Eutihie   și   Apolinarie,   Dioscor   și
Sever! Iată­i în focul cel veşnic pe „sfinţii” copţilor!
În Edictul nr. 39 din 23 septembrie 1951, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici amintea
sfinţiţilor   preoţi   că   la   Dumnezeiasca   Liturghie   și   la   Parastas   se   săvârşeşte   numai
pomenirea creştinilor ortodocşi.72 Deci nu se cuvine a fi pomeniţi nici papistaşii, nici
protestanţii, nici monofiziţii, nici alţi eretici.
35. Întrebare: Ni s­a spus că Arie era bolnav de inimă și a murit de infarct. Dar
știu de la un Părinte că Arie a crăpat, arătându­se astfel gravitatea ereziei. Cum a fost
de fapt ?
Răspuns:  Povestea   cu   infarctul   de   miocard   au   inventat­o   ecumeniştii,   ca   să
ascundă modul în care Dumnezeu îi pedepseşte pe eretici. 
În Sinaxarul din Duminica Sfinților Părinți de la primul Sfânt Sinod Ecumenic
găsim scris:
„După ce marele Constantin s­a mutat către Domnul și sceptrurile împărăţiei le
cârmuia   fiul   său   Constanţiu,   Arie   a   venit   la   împărat,   zicând   că   vrea   să   lase   toate
rătăcirile și  să se unească cu Biserica lui Dumnezeu. Deci, scriindu­și hulele pe o
tăbliţă și le­a legat de gât (pe sub haine, ­ n.n.) și, ca și cum s­ar fi supus Sinodului,
lovia cu mâna tăbliţa, zicând:  Mă supun hotărârilor  acestuia  (adică celor scrise pe
72
cf. Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovniceşti, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului
Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 272.

28
tăbliţa cea ascunsă, nu hotărârilor Sinodului, ­ n. n.). Atunci împăratul a dat poruncă
patriarhului Constantinopolului, negreşit, ca Arie să fie primit iarăşi în sânul Bisericii.
Și  atunci,  după moartea  lui  Alexandru,  pe scaunul  Alexandriei  era Mitrofan, care,
ştiind   firea   cea   rea   a   acelui   Arie,   era   la   îndoială   și   se   ruga   lui   Dumnezeu   să­i
descopere, dacă primirea lui Arie în sânul Bisericii este după voia cea dumnezeească.
Și sosind vremea ca Arie să slujească împreună cu el, rugăciunea lui s­a făcut și mai
fierbinte. Iar Arie mergând la biserică, undeva prin apropiere de stâlpul târgului, fiind
cuprins de dureri de pântece, a intrat într­o umblătoare obştească. Acolo  crăpând,
toate mădularele cele dinlăuntru și le­a dat afară, pătimind aceeaşi sfâşiere ca și
Iuda, pentru aceeaşi vindere a Cuvântului. Astfel, de vreme ce el a rupt pre Fiul
lui Dumnezeu de fiinţa Tatălui, a fost și el sfâşiat, fiind găsit mai târziu mort. Și
astfel a scăpat Biserica de pacostea aceluia.”
„În prăpastia păcatului a căzut Arie, cel ce și­a închis ochii să nu vadă lumina, și
în   undiţa   cea   dumnezeiască   se   zbate   ca   să­și   dea   afară   toată   materia   din
măruntae și sufletul să și­l dea forţat, făcându­se ca un alt Iuda cu judecata și cu
purtarea. Dar Sinodul cel din Niceea, Fiu al lui Dumnezeu Te­a propovăduit pre Tine,
Doamne, împreună cu Tatăl și cu Duhul pre scaun şezător.”73
„Semănătorul de mălură (neghină, n. n), Arie, cel numit cu supranumele nebuniei,
nu s­a putut ascunde de Pronia cea nespusă; că râvnind lui Iuda, a crăpat ca și
vicleanul acela.”74
36.   Întrebare:  Am   citit   despre   Sfintele   Sinoade   Ecumenice   și   am   înţeles   că
acestea au stabilit dreapta credință. În ultima vreme se vorbeşte din ce în ce mai mult
despre  mişcarea ecumenică. Ce este de fapt mişcarea ecumenică ?
Răspuns: Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii și
practici  heterodoxe care au ca scop unificarea religioasă. S­a folosit denumirea de
mişcare   ecumenică   pentru   a   crea   impresia   că   are   legătură   cu   Sfintele   Sinoade
Ecumenice. 
Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sfintele Soboare a toată lumea au fost rânduite
de   Dumnezeu   pentru   apărarea   Ortodoxiei.   Atunci   când   apăreau   erezii   (credințe
greşite), Sfinții Părinți se adunau în Sfinte Sinoade, statornicind dreapta credință și
combătând ereziile.
Ecumenismul nu are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.
După   criteriul   grupării   întemeietoare,   ecumenismul   este   de   două   feluri:
ecumenism romano­catolic și ecumenism protestant.

73
Penticostarul, Duminica a şaptea după Paşti, a celor trei sute optsprezece Părinți de la Sfântul Întâiul Sobor
din Niceea, la Vecernia cea Mare.
74
ibidem, la Utrenie, Cântarea 6.

29
 După criteriul scopului, există ecumenism creştin și ecumenism panreligios.
Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere
ortodocşii, romano­catolicii, anglicanii și denominaţiunile protestante.
Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere
toți oamenii.75
37. Întrebare: Sfinții Părinți erau împotriva unirii religioase?
Răspuns: Sfinții Părinți, ştiind că în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire,
se rugau ca cei de alte credințe să se lepede de rătăcirile lor, să primească dreapta
credință și să intre în Biserica Ortodoxă. Ei luptau cu scrisul și cu cuvântul împotriva
ereziilor și mărturiseau credința cea adevărată.
Sfântul Ioan din Kronstadt se ruga astfel: „Doamne, mântuieşte neamul creştinilor
dreptslăvitori   și   întoarce pe toți  necredincioşii  la Ortodoxie, ca  la singura credință
mântuitoare, aşezată de Tine, slăvită și proslăvită de Tine în veci !”
Sfinții   Părinți   nu   doreau   o   simplă   „unire   religioasă”,   ci   venirea   tuturor
heterodocşilor la Ortodoxie.
38.   Întrebare:    Dar   prin   ecumenism   nu   se   poate   obţine   venirea   tuturor   la
Ortodoxie ?
Răspuns: Ecumeniştii nu doresc venirea tuturor heterodocşilor la Ortodoxie. 
Ecumeniştii   papistaşi   urmăresc   venirea   tuturor   la   adunarea   romano­catolică,
pentru ca toți să intre sub conducerea papei. Iar ceilalţi ecumenişti urmăresc o simplă
„unire   religioasă”,   lăsând   pe   locul   al   doilea   aspectele   dogmatice.   Această   unire
religioasă le foloseşte  lor  în procesul  globalizării (constituirea unui stat unic, cu o
legislaţie unică, cu o economie unică, cu o cultură unică și cu o religie unică).
Unii spun că prin ecumenism se poate obţine venirea tuturor la Ortodoxie. Ei
spun   aceasta   sau   din   naivitate,   sau   cu   scopul   de   a­i   convinge   pe   ortodocşi   că
ecumenismul   este   ceva   bun.   Dar   noi   nu   ne   lăsăm   înşelaţi   de   aceste   afirmaţii.
Cunoaştem   faptul   că   „în   procesul   făuririi   și   lărgirii   Unităţii   Europene   este
semnificativă preocuparea Uniunii de a se realiza, între alte programe însemnate aflate
în propria sa finanţare, pe acela intitulat Un suflet pentru Europa.”76 Nu se spune Un
suflet  ortodox  pentru Europa, ci doar  Un suflet pentru Europa. Mai  ştim că „unii
teologi contemporani vorbesc chiar despre necesitatea unui  ethos planetar, despre o
teologie pentru al treilea mileniu  care să susţină, prin  pacea dintre religii, o pace

75
cf. Ecumenismul, Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004; Părintele Arsenie
Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare - , Ed.
Evanghelismos, Bucureşti, 2006.
76
Pr. lect. univ. Florin Şerbănescu, Valorile creştine și integrarea europeană, Biserica Ortodoxă Română,
Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXI, nr. 7-12, iulie - decembrie, 2003, p. 381.

30
mondială.”  77  Dacă ar accepta Ortodoxia, nu ar mai avea nevoie de un nou  ethos
planetar. Mai mult, ei doresc să construiască o teologie pentru al treilea mileniu, ca
și cum Teologia Ortodoxă din primele două milenii creştine nu ar fi suficientă. Ei vor
să   înlocuiască Teologia Ortodoxă cu o nouă „teologie” care să ofere baza teoretică
pentru pacea dintre religii.
Referitor la dialogul ecumenist dintre reprezentanţii ortodocşi din România și
luteranii   din   Germania,   se   vorbeşte   despre   „evaluarea   drumului   ce   trebuie   în
continuare parcurs, până ce se va ajunge la recunoaşterea bisericească reciprocă și la
scopul deplinei comuniuni bisericeşti  a celor aflaţi în dialog.”78  
  Deci   nu   se   urmăreşte   venirea   luteranilor   la   Ortodoxie,   ci  recunoaşterea
bisericească reciprocă.
39. Întrebare: Ecumenismul este folositor pentru pacea lumii ?
Răspuns:  Ecumeniştii   nu   urmăresc   pacea   duhovnicească,   ci   pacea   lumească.
Aceasta este o pace superficială care nu ţine seama de Adevăr. Sub pretextul păcii se
trec   cu   vederea   aspectele   dogmatice.   Se   urmăreşte  pacea   dintre   religii,   adică
împăcarea între Ortodoxie și erezii, între adevăr și minciună. Ni se propune să fim în
pace cu ereticii. Dar Sfinții Părinți n­au fost în pace cu ereticii. Pentru mărturisirea
ortodoxă, Sfinții au fost prigoniţi, torturaţi și omorâţi. Nu se cuvine să prigonim pe
cineva,   dar   avem   datoria   să   răbdăm   atunci   când   suntem   prigoniţi   pentru   dreapta
credință.
În anul 1936, Arhiepiscopul Teofan de Poltava scria: „Ai observat ce se petrece
astăzi în lume? Conducătorii guvernelor lumii fac toți acelaşi lucru: vorbesc cu toţii
despre  pacea  lumii.   Conducătorii   Franţei   și   ai   statelor   aliate   cu   ea   stăruiesc   să
vorbească și despre căile de asigurare a  stabilităţii, ca și cum aceasta ar fi condiţia
esenţială pentru această ‹‹pace››. Nu putem să nu ne amintim cuvintele apostolului
Pavel din epistola sa către Tesaloniceni: Ziua Domnului ca furul noaptea, așa vine.
Căci când vor zice:  pace și aşezare  (stabilitate), atunci fără de veste va veni peste
dânşii pieirea (asupra celor ce nu le pasă de adevăr, cf. II Tes. 2, 10), ca durerea celei
ce are în pântece; și nu vor scăpa (I Tes. 5, 3).” 79   
40. Întrebare: Cum se desfăşoară o adunare ecumenistă pentru pace ?
Răspuns:  La  o  astfel  de  adunare,  pacea  este   doar   un  pretext  pentru   întărirea
ecumenismului.   Se   începe   cu   o   slujbă   ecumenistă   și   se   continuă   cu   o   sesiune   de
77
ibidem.
78
Constantin Pătuleanu, Teologia Ecumenica. Istoria și evaluarea dialogului teologic bilateral dintre EKD și B.
O. R. cu publicarea comunicatelor finale, Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Olteniei,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, p. 226.
79
Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Epistole, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Egumenița, p. 74-75. Cuvintele Arhiepiscopului Teofan sunt valabile și
astăzi.

31
referate ecumeniste. De exemplu „între 28 iunie și 3 iulie 1964 s­au desfăşurat la Praga
lucrările   celei   de   a   doua   Adunări   mondiale   creştine   pentru   pace,   convocată   de
Conferinţa   Creştină   pentru   Pace.   […]   Au   fost   reprezentate   Bisericile   Ortodoxe,
Biserica   Romano­Catolică,   Biserica   Armeană,   Biserica   Etiopiană,   Biserica   Coptă,
Biserica Anglicană, Biserica Vechilor­Catolici, Biserica Luterană, Biserica Reformată,
precum   și   alte   numeroase   denominaţiuni   și   organizaţii   creştine   protestante   și
neoprotestante. Între participanţi s­au aflat înalţi ierarhi, clerici, profesori de teologie,
predicatori, publicişti și credincioşi. […] Au fost prezenţi, de asemenea, observatori
din   partea   a   numeroase   organizaţii   creştine   cu   caracter   mondial,   continental   ori
regional, sau a unor foruri laice de acţiune pentru pace, dintre care se cuvine a fi
menţionate: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Consiliul Mondial al Păcii, Federaţia
Mondială   Prezbiteriană,   Uniunea   Mondială   Baptistă,   Conferinţa   bisericească
panafricană, Conferinţa Bisericilor Europene, Federaţia Protestanţilor din Franţa etc.
Ca   invitaţi,   au   luat   parte   și   reprezentanţi   ai   unor   religii   necreştine   –   mozaici,
musulmani și budişti.” 80   
„În   dimineaţa   zilei   de   duminică   28   iunie,   în   capela   Bethleem   din   Praga   s­a
săvârşit o impunătoare slujbă ecumenistă de către Dl. Profesor Dr. J. L. Hromadka și
Înalt Prea Sfinţitul Nicodim, Mitropolitul Leningradului și Ladogăi. Au fost prezenţi la
această  slujbă ecumenistă, –  în care cântări din ritualul ortodox au alternat cu
imnuri protestante – aproape trei mii de persoane: ierarhi, preoţi, pastori, predicatori
ai feluritelor confesiuni creştine veniţi din toate cele cinci continente, precum și preoţi,
pastori   și   credincioşi   ai   comunităţilor   protestante,   romano­catolice   și   ortodoxe   din
Praga.”81 
Predica a fost rostită de pastorul Dr. Martin Niemoller, preşedintele Bisericii
Evanghelice   din   landul   Hessen­Nassau   (Republica   Federală   Germană).   Canonicul
Stefan Zarecky din Bratislava, care a vorbit în numele clericilor romano­catolici din
Cehoslovacia,   și­a   exprimat   speranţa   că   dezbaterile   ce   au   loc   în   cel   de   al   doilea
Conciliu de la Vatican, vor aduce contribuţii cauzei ecumeniste. 82   
41. Întrebare: N­ar fi bine să păstrăm credința cea dreaptă în inima noastră și să
tăcem ca să avem pace cu cei de altă credință?
Răspuns:  Când Sfântul Maxim Mărturisitorul se afla exilat în Bizya (656), au
venit   la   dânsul   trimişi   ai   împăratului   pentru   a­l   convinge   să   accepte   Typos­ul
împărătesc prin care se ordona a se trece sub tăcere expresiile   „o voinţă”, „două

80
A. C. Rădulescu, A doua Adunare Mondială Creştină pentru Pace de la Praga – 28 iunie-3 iulie 1964, B. O.
R., Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, nr. 7-8, iulie-august, 1964, p. 673.
81
ibidem, p. 674.
82
cf. ibidem, p. 675.

32
voinţe” referitoare la Domnul nostru Iisus Hristos. Trimişii Epifanie și Troilos i­au
spus că Typos­ul s­a dat din iconomie, ca să fie pace.
Epifanie: Acest lucru s­a făcut printr­o „iconomie”  ca poporul să nu se vateme
cu astfel de expresii foarte subtile.
Răspunzând, Sfântul Maxim a spus :
­ Dimpotrivă, oricine se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei, nu însă
prin suprimarea ei pe care o conţine Typos­ul.
Troilos : Și la palat ţi­am spus că el nu suprimă nimic, ci porunceşte să se treacă
sub tăcere aceste expresii, ca să avem cu toţii pace.
Sfântul Maxim : Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor cuvinte.
Căci zice Duhul Sfânt : «Nu sunt graiuri, nici cuvinte al căror glas să nu se audă» [Ps.
18,3]. Aşadar, cuvântul care nu este rostit, nici nu există.
Troilos : Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.
Sfântul Maxim : Dar Dumnezeu n­a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci
când a spus:
«Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor și Eu îl voi mărturisi înaintea
Tatălui Meu Cel din ceruri » [Matei 10,32]. Iar dumnezeiescul Apostol învață spunând
: «  Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire  »
[Romani 10,10] .
O nouă audiere în acelaşi an la Bizya are ca urmare trimiterea lui în Perberis. În
anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici, în
faţa   mulţimii,   i   s­a   tăiat   limba   din   rădăcină   și   mâna   dreaptă,   ca   să   nu   mai   poată
comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris. Astfel, se adeveri din nou că fiecare
părticică din dogmele Bisericii s­a impus prin sângele celor ce au fost gata să­și dea
viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică.
83

42. Întrebare: Domnul nostru Iisus Hristos s­a rugat ca toți să fie una (Ioan 17,
21). Dacă nu admitem dialogul ecumenist, cum se va ajunge la această unitate ?
Răspuns: Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Pentru a se ajunge la această
unitate trebuie ca toți să primească dreapta credință și să intre în Biserica Ortodoxă,
cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
Cuviosul Filothei Zervakos spune că „numai prin smerenie, pocăinţă și întoarcere
la Dumnezeu, la credința ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri și
dezbateri, prin dialoguri nefolositoare și lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.” 84

83
cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarăşii lui întru martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
84
Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, tipărită cu
binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura Bunavestire, Galaţi,
2003, p. 75.

33
 Cuviosul Filothei se ruga iubitorului de oameni Dumnezeu, „ să­i ţină în credința
ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să­i
cheme pe toți la unirea întru credința ortodoxă cea adevărată, să­i învrednicească pe
toți de unirea întru Duhul Sfânt și să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire.”
85
 
43. Întrebare: Am înţeles acum că Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Dar
nu se poate ca unitatea ecumenistă să fie o treaptă intermediară spre unitatea întru
Adevăr?
Răspuns:  Nu   se   poate.   Deoarece   ecumenismul   merge   în   sens   contrar.   Prin
ecumenism oamenii se depărtează de unitatea întru Adevăr. Cunoaştem faptul că „prin
sincretismul care se cultivă în cadrul acestor dialoguri cu heterodocşii și cei de alte
religii   se   nesocoteşte   cu   desăvârşire   înţelesul   de   erezie,   din   motive   de   ‹‹politeţe
ecumenistă››   și   pentru   menţinerea   ‹‹duhului   ecumenic››.   În   felul   acesta   adevărata
unitate a oamenilor în Adevăr, adică în Hristos, este înlocuită cu un nou model de
unitate – în ciuda diferenţelor dogmatice – , adică nu în Adevăr. Acesta este modelul
acţiunii   comune,   al   organizaţiei,   al   ‹‹slujirii   comune››,   un   model   umanist,
antropocentric. Centrul acestei unităţi nu­l mai constituie Dumnezeu­Omul, ci omul
căzut.” 86 
Pomul   se   cunoaşte   după   roade,   iar   roadele   ecumenismului   sunt   rele.   Prin
ecumenism   oamenii   se   depărtează   de   Ortodoxie.   Papistaşii,   protestanţii   și
anticalcedonienii  nu mai  au nici  o motivaţie să  vină  în Biserica Ortodoxă, fiindcă
ecumeniştii din Biserica Ortodoxă admit că și adunările acelora sunt Biserici. Situaţia
anticalcedonienilor   este   și   mai   gravă,   deoarece   adunările   lor   sunt   recunoscute   ca
„Biserici Ortodoxe Orientale”, iar Bisericile Ortodoxe naţionale (Greacă, Rusă, Sârbă,
Română, etc.), sunt numite Biserici Ortodoxe Răsăritene. De ce ar pleca un om dintr­o
Biserică Ortodoxă Orientală pentru a intra într­o Biserică Ortodoxă Răsăriteană? Dacă
ambele sunt ortodoxe, el poate rămâne acolo unde se află acum. 
„Participarea   la   C.   M.   B   (Consiliul   Mondial   al   Bisericilor,   organizaţie   a
ecumenismului protestant – n. n.) și tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai
dialoguri, ci și manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe
în   ţările   în   care   predomină   confesiunile   creştine.   În   felul   acesta   închidem   uşa
oamenilor obosiţi ai Apusului, arătându­le că trebuie să rămână acolo unde se află, de
vreme ce ‹‹suntem la fel››, suntem ‹‹biserici surori›› și ‹‹unirea este iminentă››.” 87

85
ibidem, p. 13.
86
Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o
adevărată ameninţare - , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006, p. 188.
87
ibidem p. 189.

34
 Chiar  și ortodocşii  care participă la ecumenism se îndepărtează de Ortodoxie.
„Participarea aceasta a condus și conduce în fiecare zi tot mai mult  la schimbarea
cugetării și etosului ortodox și la formarea unei cugetări și a unui etos interreligios”.
88
 
44. Întrebare:  Unii spun că, pentru a fi credibili  în lume, creştinii trebuie să
aducă   o   mărturie   comună,   prin   dialog   și   colaborare   între   confesiuni.   Este   corectă
această părere ?
Răspuns: Sfinții Părinți n­au gândit așa. Ei n­au încercat să colaboreze cu ereticii
pentru a fi credibili în lume. Ci au mărturisit dreapta credință cu râvnă duhovnicească
și curaj și au luptat cu preţul vieţii împotriva ereziilor.
45. Întrebare:    În ecumenism, fiecare confesiune este chemată să treacă de la
triumfalism   și   autosuficienţă   la   smerenie   și   autocritică,   în   raport   cu   plinătatea
Adevărului și Iubirii lui Hristos. Este bună această chemare ?
Răspuns: Evident, smerenia este bună. Dar chemarea ecumenistă de mai sus este
greşită. Iar greşeala începe cu termenul „confesiune”, considerându­se că există mai
multe confesiuni creştine. Sfinții Părinți n­au vorbit de „confesiuni” și „culte”. Ei au
vorbit însă de ortodocşi și de eretici. Biserica este Una, cea adevărată, adică Ortodoxă.
Ereticii sunt cei care trebuie să renunţe la triumfalism, să se smerească și să se întoarcă
la Biserica cea adevărată. Și ortodocşii se smeresc, făcând ascultare faţă de Sfinții
Părinți de la Sfintele Sinoade Ecumenice și Locale și rămânând în Ortodoxie.
Iar autocritica în raport cu plinătatea Adevărului și Iubirii lui Hristos trebuie să și­
o facă tot ereticii. Ortodocşii au păstrat credința cea adevărată. Din acest punct de
vedere, ortodocşii nu au motiv să­și facă autocritică. Este adevărat că și ortodocşii pot
cădea în greşeli și păcate. Pentru acelea trebuie să­și facă autocritică; mai bine zis, să
aibă pocăinţă. Dar pentru credință n­au motiv, atât timp cât păstrează credința cea
adevărată.
Iar   smerenia   nu   înseamnă   subestimarea   Ortodoxiei   și   toleranţa   faţă   de   erezii.
Sfinții Părinți au fost smeriţi, dar au luptat cu mare râvnă duhovnicească împotriva
ereziilor.   În   Sinaxarul   Sfântului   Ierarh   Grigorie   Palama,   din   Duminica   a   doua   a
Sfântului și Marelui Post, găsim scris că acesta era peste măsură de blând și smerit,
însă când era vorba de Dumnezeu și de cele dumnezeieşti era în acestea mare luptător.
46. Întrebare:  Se afirmă că în dialogurile ecumeniste se realizează și un efort
comun de înţelegere mai profundă a Evangheliei și a Bisericii, dat fiind faptul că unele
confesiuni   au   accentuat   unele   aspecte   ale   Revelaţiei   în   opoziţie   cu   altele,   sau   au
neglijat o parte din ele. Este adevărat ?

88
ibidem, p. 187.

35
 Răspuns: Afirmaţia este un exemplu de relativism ecumenist. Nu se vorbeşte de
Biserica Ortodoxă și de eretici. Ci se vorbeşte de confesiuni, într­un mod omogen, ca
și cum nu ar exista doar una adevărată, ca și cum fiecare ar avea de învăţat ceva bun de
la celelalte.
Se vorbeşte despre un efort comun de înţelegere mai profundă a Evangheliei și a
Bisericii. Dar noi ne străduim să mergem pe calea Sfinților Părinți. Iar Sfinții Părinți n­
au conlucrat cu ereticii pentru înţelegerea mai profundă a Evangheliei, ci s­au curăţit
de patimi, iar Dumnezeu le­a dăruit înţelegerea duhovnicească. Chiar dacă noi nu vom
ajunge   niciodată   la   măsura   Sfinților   Părinți,   avem   posibilitatea   înţelegerii   mai
profunde a Evangheliei, rugându­ne Sfinților Părinți și citind cu evlavie cărţile lor, sub
atenta îndrumare a unui Duhovnic binecredincios și iscusit.
În ceea ce priveşte neglijarea unei părţi a Revelaţiei, Biserica Ortodoxă nu a
neglijat nimic. De aceea, nici nu avem nevoie să primim vreo învăţătură de la eretici.
47. Întrebare: S­a afirmat că ecumenismul a obţinut rezultate efective: polemica
s­a schimbat în dialog; ostilitatea s­a schimbat în dorinţa de colaborare și solidaritate;
ignoranţa   și   indiferenţa   reciprocă   s­a   schimbat   în   cunoaştere   reciprocă.   Sunt   reale
aceste rezultate ?
Răspuns: Trebuie să analizăm fiecare afirmaţie în parte și să vedem nu doar dacă
rezultatul este real, ci și dacă este bun.
Cele trei afirmaţii prezintă schimbări. Vechea situaţie (ortodoxă) s­a schimbat,
devenind ecumenistă.
Prima   afirmaţie:   polemica   s­a   schimbat   în   dialog.   Este   adevărat,   dar   este   un
aspect   negativ,   nu   pozitiv.   Sfinții   Părinți   purtau   o   polemică   cu   ereticii,   deoarece
ereziile intrau în contradicţie cu învăţătura ortodoxă pe care Sfinții Părinți o apărau.
Ecumeniştii proveniţi din Biserica Ortodoxă poartă doar un dialog cu ereticii (pe care
nici nu­i mai consideră eretici). În loc să mărturisească dreapta credință și să lupte cu
preţul vieţii împotriva ereziilor, ei se limitează la un dialog comod.
A doua afirmaţie: ostilitatea s­a schimbat în dorinţa de colaborare și solidaritate.
Aceasta este și mai rău. Dialogul cu ereticii a dus la dorinţa de solidaritate cu ei. 
A treia afirmaţie: ignoranţa și indiferenţa reciprocă s­a schimbat în cunoaştere
reciprocă. Această afirmaţie este falsă, deoarece se spune că ignoranţa și indiferenţa
erau reciproce. Sfinții Părinți nu erau nici ignoranţi, nici indiferenţi faţă de eretici.
Dacă ar fi fost indiferenţi faţă de eretici, nu s­ar fi străduit atât de mult să le dea ajutor
spre îndreptare și să apere poporul binecredincios faţă de influenţele eretice. De fiecare
dată când apărea o erezie, Sfinții Părinți grăiau și scriau împotriva ei. De multe ori
trimiteau scrisori către eretici, sau chiar se întâlneau cu ei, arătându­le pericolul în care
se aflau și povăţuindu­i pe calea cea bună. Iar când ereziile persistau, Sfinții Părinți se

36
adunau   –   prin   rânduiala   lui   Dumnezeu   –   în   Sfinte   Sinoade   Ecumenice   și   Locale,
statornicind dreapta credință și luptând împotriva ereziilor.
48. Întrebare:  În vremea noastră se tinde către o religie unică. Se organizează
conferinţe   interconfesionale   la   care   participă   și   ortodocşi.   Se   spune   că   Ortodoxia
trebuie să fie o prezenţă, să nu rămână închisă în sine. Este bine? Se poate ajunge
astfel la o unire adevărată a tuturor oamenilor ?
Răspuns:  „Astăzi, din păcate, a intrat politeţea europeană și vor să arate că fac
binele.Vor   să   arate   superioritatea,   dar   în   cele   din   urmă   merg   înspre   a   se   închina
diavolului celui cu două coarne. ‹‹Să existe o religie›› ­ îţi spun, și le nivelează pe
toate. Au venit și la mine unii și mi­au spus: ‹‹Toţi cei care credem în Hristos, să
facem o religie››. Asta este ca și cum am lua aur și aramă, aur de atâtea carate și toate
cele ce au fost separate de el, și să le amestecăm din nou ca să facem una. Este corect
să le amestecăm iarăşi? Întrebaţi un aurar: E bine să amestecăm zgura cu aurul? S­a
dus atâta luptă, ca să strălucească dogma. Sfinții Părinți au ştiut ceva atunci când au
interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: ‹‹Nu numai cu cel eretic, dar și cu
budistul și cu închinătorul la foc și cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca și
ortodocşii să se afle la rugăciunile și conferinţele lor. Este o prezenţă››. Ce prezenţă?
Le rezolvă toate cu raţiunea și justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european
crede că și problemele duhovniceşti pot intra în Piaţa Comună.” 89
Biserica Ortodoxă nu este închisă în sine. Ea mărturiseşte adevărul și îi aşteaptă
la sine pe toți cei din afară, fiindcă Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și
să   ajungă   la   cunoştinţa   adevărului.   Dar   participarea   ortodocşilor   la   adunările
ecumeniste este greşită. Sfinții Părinți nu au participat împreună cu ereticii la adunări
de acest fel, în care se relativizează adevărul.
Ecumenismul nu poate duce la o unire adevărată a tuturor oamenilor. Sfântul
Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Noul Mărturisitor, spune că „au fost și cazuri când oameni
uşuratici s­au gândit să creeze o religie internaţională pe baza studiului de bibliotecă.
S­au trimis milioane de apeluri cu invitaţia la unire în această ‹‹religie comună››, al
cărei proiect era garantat de aceste apeluri.
Planul acesta  însă a fost  schiţat  în termenii cei mai generali, astfel  încât un
catolic, un protestant, un musulman sau un evreu să poată semna la fel de nestânjenit.
Fireşte, chiar dacă toți oamenii s­ar învoi cu planul cu pricina, aceasta nu i­ar uni în
nici   un   fel   unul   cu   altul:   tezele   abstracte   generale   nu   obligă   pe   nimeni   la   nimic.
Oamenii   ar   rămâne   aceiaşi;   nimeni   nu   ar   dobândi   mântuire.   Este   totală   nebunie   a
încerca   să   uneşti   oamenii   pe   temeiul   unei   anume   învăţături.   Pentru   aceasta   este

89
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos,
2000, p. 321.

37
trebuinţă de o putere aparte, mai presus de fire, pe care numai Biserica lui Hristos cea
Una Sfântă Sobornicească o are.”90 
49. Întrebare: Prin ce hotărâri au interzis Sfinții Părinți legăturile cu ereticii?
Răspuns: Prin mai multe Canoane ale Sfintelor Sinoade:
„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi­i și­i lepădaţi de ceilalţi
credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu
și porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, și să nu se întovărăşească
cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici și duşmani ai Bisericii,
strică turma lui Hristos și batjocoresc moştenirea credinţei.“ 91
„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug și dragoste și
adunare,  ce   se  zice   cu  armenii   (monofiziţi,  n.  n)  sau   alţii  ca  dânşii,  unii  ca   aceia
anatema să fie. “ 92
„Al 10­lea Canon al Sfinților Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii și
schismaticii, măcar în casă de s­ar afla; se afuriseşte și să nu fie primit la Sfintele
Taine.
Canonul  45 al Sfinților Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul
care numai s­ar ruga cu ereticii, să se afurisească și dacă l­ar primi să slujească ca
preot, să se caterisească.
La   tâlcuirea   Canonului   47   al   Sfinților   Apostoli,   scrie   Sfântul   Nicodim
Aghioritul că latinii (papistaşii, n. n.) sunt eretici și nu au nici Botez, nici Preoţie, și
dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.
Și Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici și cu schismatici. “ 93

Despre părtăşia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele
rânduite de Sfinții Părinți trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta
împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra
celor   care   au   părtăşie   cu   ei,   fie   și   doar   la   mâncare   sau   băutură   sau   simplă
relaţie.” 94  
Iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Auziţi toți care mâncaţi împreună
cu ereticii hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este

90
Sfântul Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Noul Mărturisitor Creştinismul sau Biserica?, Carte tipărită cu
binecuvântarea Prea sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed.
Egumenița, 2005, p. 72.
91
Hotărâre canonică, Const. Ap. VI, 18, în Pravila Bisericească, Valea Plopului, 1999, p. 172.
92
Hotărâre a Soborului Antiohiei, canonul 70, în Pravila Bisericească, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la
1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.
93
Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000, p. 541.
94
Dreapta Credinţă în scrierile Sfinților Părinți, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul
Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p.153.

38
prieten   cu   vrăjmaşii   împăratului   nu   poate   să   fie   prieten   al   împăratului;   și   nu   se
învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii și suferă și mai rele.” 95 
„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei: cum veţi scăpa de mânia ce va
să   vină   peste   voi,   care   vă   pângăriţi   împreună   cu   aceştia   prin   mâncare   și   băutură
laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile și înfricoşatele Taine ale lui
Hristos?   Sau   nu   aţi   auzit   pe   fericitul   Pavel   strigând   că   ‹‹nu   puteţi   bea   paharul
Domnului și paharul demonilor ; nu puteţi avea parte de masa Domnului și de masa
demonilor›› (I Corinteni 10, 21)” 96  
50. Întrebare:  Aceasta înseamnă implicit că Sfinții Părinți nu admit căsătoriile
mixte. Există și un canon explicit care să le interzică?
Răspuns: Da. Canonul 72 al celui de al şaselea Sfânt Sinod Ecumenic nu admite
ca bărbatul dreptslăvitor să se însoţească cu femeie eretică, nici bărbat eretic a se însoţi
cu femeie dreptslăvitoare, ci deşi s­ar afla ceva de acest fel că s­a făcut de vreunul,
nunta să se socotească neîntărită, și nelegiuita însoţire să se deslege, că nu trebuie cele
neamestecate a se amesteca. 97 
51. Întrebare: Există și alte canoane care interzic slujirea și prăznuirea împreună
cu ereticii ?
Răspuns: Da. Între Canoanele Sfinților și întru tot lăudaţilor Apostoli se află și
acestea:
CANONUL 46
„Episcopul,   sau   Presbiterul,   ereticesc   botez   primind,   sau   jertfă,   a   se   caterisi
poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu
necredinciosul?”[Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47,
2, Cartag: 6, 15]
TÂLCUIRE
„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, și slujirile lor a le urî.
Iar   mai   vârtos   însuşi   ereticii   se   cuvine   a   se   mustra   și   a   se   înţelepţi   de   către
Episcopi și Presbiteri, doar cumva vor înţelege și se vor întoarce din rătăcirea lor.
Pentru aceasta și Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi
ca de drept și adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul
ca   acesta,   poruncim   ca   să   se   caterisească.   Fiindcă   ce   conglăsuire   are   Hristos   cu
diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele
de către eretici, sau și ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie
spre a­i scoate pe dânşii din cacodoxia (credința cea rea – n. n.) lor.  Că cei ce bine
95
ibidem, p. 170.
96
ibidem, p. 171.
97
cf. Pidalion, Canoanele Sfântului și Ecumenicului al şaselea Sinod.

39
voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a­i mustra pe ei ca să lepede
eresul lor cel cacodox și rătăcit?”
CANONUL 70
„Dacă   vreun   Episcop,   sau   Presbiter,   sau   Diacon,   sau   oricine   din   catalogul
Clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de la
dânşii ospăţurile praznicului, precum azime, sau ceva de acest fel, să se caterisească,
iar de va fi mirean, să se afurisească.”[Apsotolic: 7, 65, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao:
29, 37, 38; Car: 60, 81, 117]
TÂLCUIRE
„Dacă cel ce numai se roagă împreună cu cei afurisiţi, se afuriseşte, sau cu cei
caterisiţi numai, împreună se cateriseşte. Cu mult mai vârtos cel ce posteşte și serbează
împreună   cu   Iudeii   ucigaşii   lui   Hristos,   Cleric   fiind   se   cateriseşte,   iar   mirean   se
afuriseşte.   Pentru   aceasta   și   Canonul   acesta   rânduieşte,   că   oricare   Episcop,   sau
Presbiter, sau Diacon, sau oricare fiind din catalogul Clericilor, posteşte cu Iudeii, sau
serbează cu dânşii Paştile, sau alte sărbători, sau primeşte de la dânşii daruri de ospăţ
ale sărbătorii lor, precum sunt azimile (pe care ei la zilele pascăi lor le mănâncă, și la
toată   sărbătoarea   lor,   și   la   toată   jertfa   azimele   proaduce),   sau   altceva   ca   acestea,
primind să se caterisească. Iar de va fi mirean să se afurisească. Căci măcar deşi cei ce
primesc unele ca acestea, și împreună postesc și împreună prăznuiesc, nu sunt de o
cugetare cu Iudeii (că de ar fi fost unii ca aceştia, s­ar cuvenit nu a se caterisi, sau a se
afurisi, ci și anatemei a se da după Canonul 29 al Soborului din Loadiceea). Dar însă
dau prilej de sminteală, și presupunere că cinstesc slujbele Iudeilor, care lucru este
străin   de   Dreptslăvitori.   Las   a   zice,   că   și   se   spurcă   unii   ca   aceştia   cu   împreună
petrecerea ucigaşilor de Hristos. Către care zice Dumnezeu, Postul  și nelucrarea și
sărbătorile voastre le urăşte sufletul meu.”
CANONUL 71
„Dacă vreun creştin ar aduce unt de lemn la Altarul păgânilor, sau în Sinagoga
Iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească.” [Apost: 7, 65,
70; Sobor 6: 11; Ant: 1; Laod: 29, 37, 38; Cart: 59, 82, 123]

TÂLCUIRE 
„Că din aceasta ce face se arată că cugetează de adevărate mincinoasele slujbele
acelora, și tainele lor cele spurcate.” 98

98
Pidalion, Canoanele cele ale Sfinților și întru tot lăudaţilor Apostoli.

40
 52. Întrebare:  Unii consideră că eretici sunt doar cei care nu recunosc Sfânta
Treime și pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat. Este corect ?
Răspuns: Nu este corect. Mai există și alţi eretici: monofiziţi (care consideră că
Domnul Iisus Hristos are doar  o fire), monoteliţi (care consideră că Domnul Iisus
Hristos are o singură voire), iconoclaşti (luptători împotriva sfintelor icoane); mai sunt
cei care consideră că harul este creat, cei care spun că Duhul Sfânt purcede și de la
Fiul, cei care spun că papa este infailibil, precum și mulţi alţi eretici. Acest fapt se
vede   foarte   clar   în  Sinodiconul   Ortodoxiei,   în   care   sunt   anatematizaţi   toți   ereticii.
Sfânta   Slujbă   a  Sinodiconului   Ortodoxiei  se   află   în  Triodul  grecesc,   la   Duminica
Ortodoxiei.
53.   Întrebare:  Dar   iubirea   ne   îndeamnă   să   respectăm   părerile   celor   de   altă
credință. De ce Sfinții Părinți erau așa de categorici?
Răspuns: Chiar credeţi că Sfinții Părinți nu aveau iubire? Credeţi că ecumeniştii
contemporani au ajuns la o măsură duhovnicească mai înaltă decât Sfinții Părinți ale
căror Sfinte Moaşte izvorăsc până astăzi bună mireasmă și tămăduiri? 
Tocmai iubirea era cea care îi îndemna pe Sfinții Părinți să le arate ereticilor unde
greşesc. Fiindcă doreau îndreptarea ereticilor. Adevărata iubire nu se manifestă prin
acceptarea rătăcirilor celuilalt, ci prin dorinţa sinceră de a­l ajuta să se îndrepte.
Sfinții Părinți erau așa de categorici în probleme dogmatice deoarece ereziile fac
imposibilă mântuirea. Erezia este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; ea este blasfemie
împotriva Sfântului Duh. Iar ereticii   „sunt potrivnici și duşmani ai Bisericii, strică
turma lui Hristos și batjocoresc moştenirea credinţei“, așa cum arată Canonul.
54. Întrebare: Am înţeles acum că iubirea faţă de un om rătăcit se manifestă prin
dorinţa sinceră de a­l ajuta să se îndrepte și să ajungă la Adevăr. Dar Canonul referitor
la   eretici   îndeamnă   pe   ortodocşi   „să   se   ferească   cu   desăvârşire   de   ei,   și   să   nu   se
întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune.” Atunci cum să­l ajutăm pe eretic
să se îndrepte?
Răspuns: Pentru a înţelege corect Canonul trebuie să­l privim în ansamblu:
„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi­i și­i lepădaţi de ceilalţi
credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu
și  porunciţi   credincioşilor  să   se   ferească   cu   desăvârşire   de   ei,   și   să   nu   se
întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici și duşmani
ai Bisericii, strică turma lui Hristos și batjocoresc moştenirea credinţei. “
Canonul spune: „porunciţi credincioşilor  să se ferească cu desăvârşire de ei”.
Oamenii   care   nu   cunosc   în   amănunt   Dogmatica   Ortodoxă   și   Istoria   Bisericească,
precum   și  cei  care  nu  au   blagoslovenie  să   stea   de  vorbă   cu  ereticii,  trebuie  să   se
ferească   cu   desăvârşire   de   eretici.   De   ce?   Fiindcă   ei   pot   cădea   pradă   ereziilor,

41
stricându­se astfel  turma lui Hristos. Aceşti oameni nu au datoria să­i îndrume pe
eretici   la   Ortodoxie.   Dar   Sfinții   Părinți,   la   Sfintele   Sinoade,   stăteau   de   vorbă   cu
ereticii, mărturisind învăţătura ortodoxă și combătând ereziile. Însă această convorbire
cu ereticii nu dura prea mult timp. Ereticii  care nu se pocăiau  erau anatematizaţi.
După anatematizare nu mai urma nici un dialog. De exemplu, după cel de­al patrulea
Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), Sfinții Părinți nu i­au mai invitat la dialog
pe   ereticii   monofiziţi.   De   ce?   Fiindcă   nu   mai   aveau   ce   discuta.   A   fost   stabilită
învăţătura ortodoxă, iar  ereticii  au fost anatematizaţi   împreună  cu ereziile lor. Dar
ecumeniştii   poartă   un   „dialog   teologic”   cu   ereticii   monofiziţi   din   anul   1964   până
astăzi,   în   diverse   întâlniri   oficiale   și   neoficiale.   Și   în   loc   să­i   anatematizeze   pe
monofiziţi,   vor   să   ridice   anatemele   date   de   Sfinții   Părinți   la   Calcedon   împotriva
monofiziţilor. Adică se aliază cu ereticii monofiziţi împotriva Sfinților Părinți. 
55.   Întrebare:  Nu   cumva   ecumeniştii   au   lungit   acest   timp   de   dialog   tocmai
pentru a­i ajuta pe monofiziţi să se întoarcă la Ortodoxie?
Răspuns: Dacă ar fi așa, încă ar fi bine. Dar pomul se cunoaşte după roade. Care
sunt roadele acestui dialog care durează de peste 42 de ani? Ce au hotărât ecumeniştii
la propunerea monofiziţilor? Iată ce au hotărât: 
- să nu­i mai considere eretici  pe monofiziţi;
- să se considere că ortodocşii și monofiziţii au aceeaşi credință;
- să   ridice   anatemele   date   de   Sfinții   Părinți   la   Sinodul   Ecumenic   de   la
Calcedon;
- să elimine din cărţile de cult toate textele care se referă la monofiziţi ca la
nişte eretici;
- să realizeze un „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să
accepte cărţile de cult modificate;
- să   modifice   Istoria   Bisericească   în   funcţie   de   rezultatele   dialogului,
eliminând acele texte care nu convin monofiziţilor;
- să   introducă   în   calendarul   Bisericii   Ortodoxe     ­   ca   Sfinţi   ­     pe   ereticii
monofiziţi anatematizaţi;
- adunările monofizite să se numească „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale”,
iar adunarea monofiziţilor egipteni să se numească „Biserica Ortodoxă Coptă”;
- după ridicarea anatemelor să se intre în comuniune euharistică (împărtăşire
în comun). 99

99
cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul
2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech,
Craiova, 2004, pp. 244- 254; Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile
contemporane – o adevărată ameninţare - , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006, p. 189; Î.P.S. Antonie, Mitropolitul
Transilvaniei, Dialogul dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Ortodoxă Vechi-Orientală, Ortodoxia, 1994, nr.1.

42
 Acestea sunt  roadele dialogului ecumenist. I­au batjocorit pe adevăraţii Sfinţi,
modificând Istoria Bisericească și considerând drept sfinţi pe ereticii anatematizaţi. Au
hulit pe Sfântul Duh care a grăit prin Sfinții Părinți la Sfintele Sinoade Ecumenice. S­
au împotrivit adevăratei Biserici, numind „Biserici Ortodoxe” nişte adunări de eretici
anatematizaţi. Au batjocorit credința ortodoxă, considerând­o una cu credința rătăcită a
monofiziţilor. Și­ dacă vor ajunge ­   vor strica turma lui Hristos prin  împărtăşire în
comun cu ereticii. Bine a spus Canonul că  ereticii „sunt potrivnici și duşmani ai
Bisericii, strică turma lui Hristos  și batjocoresc moştenirea credinţei. “
56.   Întrebare:    De   ce   se   strică   obştea   binecredincioşilor   prin   împărtăşire   în
comun cu ereticii? Dacă ereticii n­au har  în taine, împărtăşania lor nu este simplă
pâine? 
Răspuns:  Sfântul   Theodor   Studitul   spune   că   „împărtăşania   de   la   eretic
înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului.”   
„După măsura deosebirii dintre lumină și  întuneric, așa e și deosebirea dintre
împărtăşania   drept   slăvitoare   (ortodoxă)   și   cea   ereticească:   cea   drept   slăvitoare
luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul;
una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu
simplă pâine.” 100
57. Întrebare: Am văzut că s­au luat mai multe hotărâri care favorizează unirea
ecumenistă cu monofiziţii. Ce legătură există între aceste hotărâri?
Răspuns:  Dialogul   ecumenist   între   ortodocşi   și   monofiziţi   are   ca   scop
recunoaşterea bisericească reciprocă și împărtăşirea în comun, ca semne exterioare ale
comuniunii (fără ca monofiziţii să renunţe la ereziile lor). Toate hotărârile menţionate
urmăresc   acest   scop.   Pentru   a   se   împărtăşi   în   comun,   au   nevoie   de   recunoaşterea
bisericească reciprocă. Pentru a se recunoaşte reciproc, afirmă că au aceeaşi credință.
Ca să pară că au aceeaşi credință, vor să elimine din cărţile de Dogmatică și din cărţile
de cult  ortodoxe  textele care  îi consideră eretici pe monofiziţi. Considerând că  au
aceeaşi credință, vor să arate că anatemele date la Sfintele Sinoade nu sunt valabile.
Pentru aceasta consideră că la Sfintele Sinoade a fost o neînţelegere de termeni. Iar
pentru a face plauzibilă această idee, trebuie să modifice cărţile de Istorie Bisericească.
Aceasta va permite acceptarea ca sfinţi a ereticilor monofiziţi anatematizaţi.
 Este evident că ecumeniştii urmăresc îndoctrinarea binecredincioşilor cu aceste
idei false. Iar pentru aceasta se străduiesc să pregătească în stil ecumenist pe actualii și
viitorii preoţi. Deci au nevoie de un învăţământ teologic ecumenist.
58. Întrebare: Se pot aplica hotărâri ecumeniste de acest fel în mod paşnic, fără
prigoană?
100
cf. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, p. 123.

43
 Răspuns: Toate măsurile ecumeniste vor determina o reacţie de împotrivire din
partea   dreptcredincioşilor   ierarhi,   preoţi   și   mireni.   Aceştia   vor   scrie   și   vor   grăi
împotriva ereziei ecumeniste. În acest fel vor împiedica răspândirea ecumenismului,
vor împiedica aplicarea planurilor ecumeniste la nivel naţional și mondial. Iar sistemul
oficial îi va prigoni, căutând să­i compromită și să­i elimine prin diverse metode. În
acest fel, cei ce se sfinţesc, se vor sfinţi și mai mult, iar cei ce se spurcă, se vor spurca
și mai mult. Cei ce se sfinţesc (prin mărturisirea dreptei credințe), se vor sfinţi și mai
mult (prin mucenicie), iar cei ce se spurcă (cu ereziile), se vor spurca și mai mult
(făcându­se prigonitori).
59. Întrebare: De unde ştim că va fi așa?
Răspuns: Din Istoria Bisericească ştim că așa s­a întâmplat de fiecare dată când
ereticii se aflau în funcţii mari bisericeşti.
Printre apărătorii Crezului alcătuit la primul Sfânt Sinod Ecumenic se număra și
episcopul Eustatie al Antiohiei. Ereticul Eusebiu al Nicomidiei, găsind un moment
prielnic, a improvizat în anul 330 la Antiohia un sinod pentru judecarea lui Eustatie,
acuzat   pe   nedrept   de   imoralitate,   erezie   și   infidelitate   faţă   de   împărat.   Acest
pseudo­sinod s­a pronunţat pentru exilarea episcopului Eustatie; hotărarea a fost pusă
în practică, iar Sfântul Eustatie a murit în exil, in anul 337. 
Episcopul Marcel al Ancyrei era de asemenea un apărător neînfricat al dreptei
credințe.   Și   acesta   a   fost  acuzat   pe   nedrept   într­un   sinod   eretic  ţinut   la
Constantinopol și  a fost exilat. În locul lui a fost ales ereticul arian Vasile de Ancyra.
După eliminarea acestor doi ierarhi dreptcredincioşi, ereticii arieni au declanşat o
violentă   campanie   de   denigrare  a   Sfântului   Athanasie   cel   Mare,   episcopul
Alexandriei,   care   rămase   cel   mai   important   apărător   al   Ortodoxiei.   Acesta  a   fost
acuzat că l­a omorât pe episcopul Arsenie de Hypsele. Cenzorul Delmatius, delegat
de   împarat   să   ancheteze   acest   caz,   l­a   găsit   însă   în   viaţă   pe   episcopul   Arsenie   în
mănăstirea Ptemencyris.
Toată viața Sfântului Athanasie a fost o luptă contra ereziei lui Arie și o luptă
pentru mărturisirea de credință de la Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure
patru izgoniri  de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta credință, ca un
adevărat stâlp al Ortodoxiei.
Împăratul eretic Valens (364­378) a încercat să facă din arianism religia statului
său. Cei ce susţineau învăţătura Sfântului Sinod de la Niceea au fost alungaţi, iar
bisericile   lor   închise   sau   predate   arienilor.   Episcopii   binecredincioşi   au   fost
exilaţi, preoţii omorâţi, iar monahii bătuţi cu toiege și înrolaţi în armată.

44
 Credinţa ortodoxă era apărată în Constantinopol de Sfântul Grigorie de Nazianz,
care la stăruinţa binecredincioşilor veni aici din Capadocia îndată după moartea lui
Valens (379). Fiindcă bisericile din Constantinopol erau în stăpânirea arienilor, el
săvârşea Sfânta Liturghie într­o casă particulară a unei rude, casă transformată de el în
biserică și numită biserica Invierii. Dar  Sfântul Grigorie a fost trădat chiar de un
prieten al său  ­Maxim Cinicul ­ care arăta la suprafaţă un mare zel pentru dreapta
credință și părea că duce o viaţă de ascet. În realitate, el era un  intrigant ipocrit și
mincinos care lucra în ascuns pentru a fi ales episcop la Constantinopol. Ales și
hirotonit în secret, cu ajutorul episcopului Petru al Alexandrei, poporul binecredincios
îl izgoni din oraş. Vremurile erau atât de grele   încât Sfântul Grigorie, descurajat de
greutăţile pe care i le făceau chiar ai lui, a hotărât  să plece din Constantinopol; dar a
revenit asupra hotărârii la insistenţele poporului binecredincios care credea în Treimea
cea de o Fiinţă. 
Sfântul   Vasile   cel   Mare   a   fost   ales   Arhiepiscop   al   Cezareei   în   anul   370,   în
vremuri grele pentru Biserică, atunci când ereticii lui Arie și Macedonie izbutiseră să
aibă de partea lor pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, cu
scrisul și cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea și­a atras mânia
împăratului și a suferit multe prigoniri din partea lui. 
60.   Întrebare:  Organizaţiile   mondiale   ale   tinerilor   creştini   sunt   implicate   în
unirea ecumenistă dintre ortodocşi și monofiziţi ?
Răspuns: „În întâlnirea din anul 1991, ce a avut loc în Egipt, la mănăstirea Amba
Bishoy, s­a recomandat ca ‹‹mişcările tuturor tinerilor ortodocşi și oriental ortodocşi
(monofiziţi – n. n.) să se pregătească pentru iminenta comuniune a Bisericilor prin
activităţi   comune,   informaţii   și   împreună   colaborare››.   Tot   acum  Syndesmos
(Organizaţia Internaţională a Tineretului Ortodox – n. n.) a fost de acord să modifice
statutul său, pentru a permite mişcărilor și şcolilor teologice ale tinerilor vechi orientali
(monofiziţi – n. n.) să se afilieze organizaţiei.” 101
61. Întrebare: Ecumenismul are legătură cu francmasoneria și cu Noua Eră?
Răspuns: Da. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu,
conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Francmasoneria urmăreşte instaurarea
unui stat unic condus de ea. Pentru a realiza acest stat unic, are nevoie de un teritoriu
unic (obţinut prin desfiinţarea graniţelor), de o armată unică, de o legislaţie unică, de o
economie unică, de un învăţământ unic și de o religie unică. 102 Religia unică se obţine
pe calea ecumenismului.
101
Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul
2001, Ed. Sitech, Craiova, 2004, p. 246.
102
cf. Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Francmasoneria, Bucureşti, 1941, extras din Teologia luptătoare, pp. 160-
172.

45
 Noua Eră are două scopuri de bază: o nouă ordine a lucrurilor pe plan politico­
economic și o nouă ordine a lucrurilor pe plan religios (o nouă religie mondială).
Robert Müller, fostul sub­secretar al O.N.U. și un important exponent al  Noii
Ere, scrie în cartea sa Noua Geneză că religiile trebuie:
­ să accelereze ecumenismul și să creeze fundaţii religioase mondiale comune;
­ să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;
­ să se roage și să organizeze rugăciuni comune mondiale. 103
62.   Întrebare:  Biserica   Ortodoxă   Română   a   luat   vreo   măsură   împotriva
francmasoneriei?
Răspuns:  Da.  În anul 1937, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat
următoarea hotărâre publicată în Telegraful Român: 
„În   urma   raportului   I.   P.   Sf.   Mitropolit   Nicolae   al   Ardealului,   s’au   hotărât
următoarele:
Biserica osândeşte francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie și ca metodă
de lucru ocultă, și în special pentru următoarele motive:
Francmasoneria propagă necredinţa.
1. Francmasoneria învață pe adepţii ei să renunţe la orice credință și adevăr
revelat de Dumnezeu, îndemnându­i să admită numai ceeace descopere cu raţiunea lor.
Ea propagă astfel necredinţa și lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături  sânt
revelate de Dumnezeu. Vânând pe câţi mai mulţi intelectuali să și­i facă membri și
obişnuindu­i  pe aceştia  să renunţe la credința creştină, francmasoneria îi rupe dela
biserică, și având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului ,
e de aşteptat ca necredinţa   să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi.  În faţa
propagandei   anticreştine   a   acestei   organizaţii,   Biserica   trebuie   să   răspundă   cu   o
contrapropagandă.
2. Francmasoneria   propagă   o   concepţie   despre   lume   panteistnaturalistă,
reprobând   ideia   unui   Dumnezeu   personal   deosebit   de   lume   și   ideia   omului   ca
persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3. Din   raţionalismul   și   naturalismul   său,   francmasoneria   deduce   în   mod
consecvent, o morală pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral
‹‹heteronom››   și   orice   educaţie   ce   rezultă   din   credința   religioasă   și   din   destinaţia
omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul și oportunismul cel mai cras, în toate
acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele francmasoneriei.
Francmasoneria consideră pe evrei superiori creştinilor

103
cf. Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o
adevărată ameninţare - , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 151-155.

46
 4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii și creştinii, și francmasoneria
susţine  că  numai   ceice  se  adună  în lojile ei  cunosc  adevărul  și  se  înalţă  deasupra
celorlalţi   oameni.   Aceasta   însemnează   că   creştinismul     nu   dă   un   avantagiu   în   ce
priveşte   cunoaşterea   adevărului   și   dobândirea   mântuirii   membrilor   săi.   Biserica   nu
poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi
într’o situaţie superioară creştinilor, din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor
celor mai înalte și al mântuirii.
Francmasoneria vrea să se substitue creştinismului
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine.
Chiar dacă unii din adepţii ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe
spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi religioasă.
În orice caz prin acest cult francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci
și creştinismului.
În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare și
motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra francmasoneriei.
Francmasoneria subminează ordinea socială
6. Francmasoneria   este   un   ferment   de   continuă   și   subversivă   subminare   a
ordinei   sociale   prin   aceea   că   îşi   face   din   funcţionarii   statului,   din   ofiţeri,   unelte
subordonate altei autorităţi pământeşti decât acelea care reprezintă ordinea stabilită
vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei având să lupte pentru
idei și scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate, niciodată nu
există o siguranţă în viața statului și în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei
minciuna și întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l­au
prestat statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform
căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna
specificul   spiritual   al   naţiunilor   și   le­a   ajutat   să­și   dobândească   libertatea   și   să­și
menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea
varietăţii spirituale din sânul omenirii.
Măsuri ce se impun
Iar ca măsurile cele mai eficace, pe care Biserica înţelege să le ia împotriva
acestui   duşman   al   lui   Dumnezeu,   al   ordinei   social­morale   și   al   naţiunii,   sânt
următoarele:
1. O acţiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și a
activităţii nefaste a acestei organizaţii.

47
 2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji,
să le părăsească. În caz contrar, ‹‹Frăţia Ortodoxă Română›› extinsă pe toată ţara va fi
îndemnată să izoleze pe ceice preferă să rămână în loji.
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se
căesc.
De asemenea le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.
3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason
și­l va sfătui să se ferească și să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
4. Sf. Sinod și toate corporaţiile bisericeşti și asociaţiile religioase stărue pe
lângă   guvernul   român   și   corpurile   legiuitoare   să   aducă   o   lege   pentru   desfiinţarea
acestei organizaţii oculte. În caz că guvernul nu o va face, Sf. Sinod se va îngriji să fie
adusă o astfel de lege din iniţiativă parlamentară.”
63. Întrebare: Domnul a zis: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar și acolo îţi vei
aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului
și mergi întâi și împacă­te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 23­
24)  Deci  dacă  cei   de  altă credință  au ceva   împotriva noastră,  că  nu participăm  la
întâlniri  ecumeniste  sau slujbe  ecumeniste,  noi nu mai putem  să aducem  daruri la
altar ?
Răspuns: Domnul nu se referă aici la eretici. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă
să ne depărtăm de cei care se împotrivesc învăţăturii ortodoxe: „Și vă îndemn, fraţilor,
să vă păziţi de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit­o.
Depărtaţi­vă de ei.” (Romani 16, 17) Deci nu se cuvine să participăm la întâlniri și
slujbe cu ereticii.
La Sfintele Sinoade Ecumenice, cum au gândit Sfinții Părinți? Au cugetat cumva
că nu mai pot aduce daruri la altar din cauza faptului că ereticii sunt supăraţi pe ei?
Nicidecum.   Ci   au   mărturisit   cu   mult   curaj   dreapta   credință   și   au   anatematizat   pe
eretici.
64. Întrebare: Ce înseamnă anatema ?
Răspuns:  „Cuvântul  anatema  înseamnă lepădare. Când Biserica dă anatemei o
învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh,
și   pentru   mântuire   este   de   trebuinţă   ca   ea   să   fie   lepădată   și   îndepărtată   cum   este
îndepărtată otrava de mâncare. Când este dat anatemei un om, asta înseamnă că omul
cu pricina și­a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu­se prin ea de mântuire
pe sine și pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi. Când cineva se
hotărăşte să părăsească  învăţătura hulitoare și să primească învăţătura pe care o ţine
Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei
învăţătura   mincinoasă   pe   care   o   ţinea   până   atunci   și   care   îl   ţinea   în   pierzare,

48
înstrăinându­l de Dumnezeu, făcându­l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al
Sfântului Duh, părtaş al satanei.
Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei
boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.” 104
65. Întrebare: Anatemele date asupra ereticilor nu arată și o lipsă de iubire ?
Răspuns: „Erezia are ca efect ruperea de trupul Bisericii și autoexcluderea din
viața ei.” 105
Deci   ereticul   însuşi   se   exclude   pe   sine   din   Biserică.   El   însuşi,   cugetând
împotriva Sfinților Părinți, renunţă la comuniunea cu aceştia. El singur se face vrăjmaş
al   lui   Dumnezeu   prin   blasfemie   împotriva   Sfântului   Duh   care   a   grăit   prin   Sfinții
Părinți. Nu anatema îl rupe de Biserică, ci propria lui erezie. Dacă n­ar avea nici o
erezie, n­ar cădea sub influenţa anatemei.
Ereticul este lipsit de iubire faţă de Dumnezeu și de Sfinții Părinți. Dacă ar iubi
pe Dumnezeu ar păzi poruncile Lui, ar păstra cu evlavie învăţătura dată de Dumnezeu
prin Sfinții Părinți.
Deci   nu   Sfinții   Părinți   erau   lipsiţi   de   iubire,   ci   ereticii.   Iar   Sfinții   Părinți   îi
mustrau pe eretici din iubire.
66. Întrebare: Dar cum se pot împăca iubirea și mustrarea ?
Răspuns: Iubirea și mustrarea nu sunt incompatibile. „Căci Domnul ceartă pe cel
pe care­l iubeşte și ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.” (Pilde 3, 12;
Evrei 12, 6)
În Sinaxarul Sfântului Grigorie Episcopul Acragantiei (sec VII) găsim scris că
acesta s­a dus la Constantinopol, unde atunci se adunase Sinod împotriva monoteliţilor
Serghie,   Pir   și   Pavel.   Și„s­a   luptat  cu   dânşii   Sfântul   Grigorie   și  atât   de   mult   a
mustrat nebunia lor, încât vestea despre el a ajuns până la urechile împăratului.” Prin
această   mustrare,  Sfântul   a dat  dovadă  de  dragoste  adevărată,  dorind  îndreptarea
ereticilor și arătând binecredincioşilor pericolul ereziei. De aceea și Biserica îl numeşte
„icoana curăţiei, sprijinul Bisericii, sfeşnic al dragostei”. 106  
67. Întrebare:  Dar acesta era episcop, de aceea a îndrăznit să­i mustre. Cineva
care nu este episcop, are voie să mustre pe eretici ?
Răspuns:    Pe atunci, Sfântul Grigorie nu era episcop, ci numai diacon. De la
Constantinopol s­a întors la Roma și acolo a fost hirotonit Episcop al Acragantiei. 107

104
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod și Penticostar, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 100.
105
Pr. prof. dr. Ion Chivu, A XVI-a Consfătuire Panortodoxă a Reprezentanţilor Ortodoxiei, Prokopion-Evia,
Grecia, 1-4 noiembrie 2004, Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXII, nr. 9-12,
septembrie- decembrie, 2004, p. 414.
106
Minei, 23 noiembrie, la Vecernie.
107
cf. Minei, 23 noiembrie, Sinaxar.

49
 Iar pe ereticul Nestorie, care era patriarh al Constantinopolului, l­a mustrat prima
oară un mirean, de faţă cu toți oamenii din biserică.
Tot astfel, Sfântul Grigorie Decapolitul, abia intrat în mănăstire, l­a mustrat pe
egumenul eretic, în faţa întregii obşti, „spunând că nu este vrednic a păstori atâtea oi
cuvântătoare,   fiind   eretic   și   luptător   contra   sfintelor   icoane.   Iar   egumenul   acela,
nesuferind mustrările Sfântului și umplându­se de mânie, cu multă trufie a poruncit
celor ce­i stau înainte să bată pe Sfântul fără milă. Sfântul a primit mulţimea loviturilor
ca   o   rouă   cerească   și   mulţumind  lui   Dumnezeu   că   l­a   învrednicit   a   suferi   aceasta
pentru  dreapta  credință.  Deci  a  fugit   din  acea  mănăstire,   că  nu  suferea  să   stea   cu
ereticul acela la un loc.” 108  De aceea, Biserica îl cinsteşte cu laude ca acestea:
„Înţelegerea   cea   răzvrătită   a   răucredinciosului   egumen   cunoscând­o,   cu
îndrăzneală l­ai înfruntat în sobor mustrându­l; iar el trufaşul, mâniindu­se a poruncit
ca să te bată fără milă; tu însă primind mulţimea loviturilor ca nişte rouă cerească,
mulţumit­ai lui Dumnezeu; pentru care noi lăudând râvna ta cea dumnezeiască, grăim
ţie:
Bucură­te, că ai vădit cu îndrăzneală eresurile celor răucredincioşi;
Bucură­te, că ai fugit de locuinţa cea împreună cu dânşii;
Bucură­te, că pentru dreapta credință primind răni te bucurai ca apostolii;
Bucură­te, apărătorul dogmelor celor soborniceşti și apostoleşti.” 109
Însă este bine să ne sfătuim în toate cu Părintele Duhovnic, deci și în problema
atitudinii faţă de eretici. De asemenea, trebuie să cunoaştem bine învăţătura ortodoxă.
68.   Întrebare:  Stim   că   adevărata   dragoste   nu   se   aprinde   de   mânie.   Cum   se
explică atunci faptul că adevărata dragoste îngăduie mustrarea ?
Răspuns: „Adevărata dragoste nu se aprinde de mânie, nu se mânie pe aproapele,
chiar   dacă   suferă   necazuri   din   partea   lui.   […]   Și   chiar   dacă   uneori   se   arată   a   fi
mânioasă, această mânie este îndreptată împotriva păcatelor, nu împotriva oamenilor;
prigoneşte și se străduieşte să stârpească păcatele, nu pe cei care au păcătuit. Această
mânie   vine   cel   mai   adesea   din   partea   mai­marilor   și   păstorilor   binecredincioşi.  O
astfel de mânie este îndreptăţită și arată marea iubire ce se ascunde în inima celui
ce se mânie, iubire care caută în tot chipul mântuirea aproapelui. Unii ca aceştia
se aseamănă doctorului bun și iscusit, care dă câteodată o doctorie amară celui bolnav,
ca astfel să gonească mai lesne din el boala. […]
O astfel de mânie este trebuincioasă păstorilor și mai­marilor, care sunt datori să
gonească   și   să   dezrădăcineze   răutatea   și   proastele   năravuri   ale   celor   aflaţi   sub
ascultarea lor. Treaba lor este să rabde cu blândeţe atunci când sunt jigniţi ei înşişi,
108
Viaţa și Acatistul Cuviosului Grigorie Decapolitul, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Agapis, Bucureşti, 2002.
109
Acatistul, Icosul al 2-lea.

50
însă atunci când e călcată legea lui Dumnezeu și aproapelui i se face nedreptate, ei sunt
datori să înfiereze acest lucru, să nu tacă”. 110
În Sfânta Slujbă din Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic se arată
că   „Dumnezeeştii   Păstori,   ca   nişte   slujitori   cu   totul   credincioşi   ai   lui   Hristos   și
cunoscători preasfinţiţi ai dumnezeeştii propovăduiri, strângându­și toată iscusinţa lor
păstorească și mânaţi fiind acum de o prea îndreptăţită mânie, au alungat cu praştia
Duhului   pe  lupii   cei   primejdioşi   și   molipsitori”.   Cu   harul   Sfântului   Duh,   Sfinții
Părinți i­au alungat pe eretici, așa cum un bun păstor ar alunga cu o praştie pe lupii
care atacă turma.
69.   Întrebare:  Cum   vorbeau   Sfinții   Părinți   despre   eretici   și   cum   vorbesc
ecumeniştii ?
Răspuns: Sfinții Părinți, Dumnezeieştii Dascăli ai Bisericii, îi numeau pe eretici:
„semănători   de   neghină”,   „mădulare   putrede”,   „spurcaţi”,   „pângăriţi”,   „smintiţi”,
„nebuni”, „vase ale necurăţiei”, „vrăjmaşi ai lui Dumnezeu”, „urgisiţi de Dumnezeu”,
„ceată blestemată”, „lupi primejdioşi și molipsitori”, „cumpliţi lupi ciumaţi”. 
Iar   ecumeniştii   îi   numesc   pe   eretici:   „păstori”,   „Excelenţa   Sa...”,   „Sanctitatea
Sa...”, „Sfântul Părinte Papa...”.
70. Întrebare: Am auzit că există și un ecumenism biblic. Cum este acela?
Răspuns:  Nu   există   ecumenism   biblic,   deoarece   în   Sfânta   Scriptură   găsim
argumente împotriva ecumenismului. Dar unii pseudoteologi, în dorinţa lor de a găsi
argumente ecumeniste chiar și în Dumnezeiasca Scriptură, au definit ecumenismul ca
fiind „buna înţelegere dintre oameni”  și au găsit argumente biblice pentru aceasta.
Rezultatul a fost numit „ecumenism biblic”.
S­a ajuns chiar să se afirme că „la temelia ecumenismului biblic se află în mod
firesc toate scrierile canonice ale Vechiului Testament, textele profeţilor fiind de mare
folos   între   oamenii   de   bună   credință,   creştini   sau   necreştini.”  111  și   că   „dialogul
interreligios se poate baza pe nenumărate temeiuri neotestamentare.” 112
71.   Întrebare:  Care   sunt   cele   mai   importante   argumente   biblice   împotriva
ecumenismului ?
Răspuns: Cele mai importante argumente biblice împotriva ecumenismului sunt
următoarele:
Dumnezeul Cel Adevărat interzice să avem alţi dumnezei:

110
Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre pocăinţă, Tipărită cu binecuvântarea Prea
Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 175.
111
Pr. prof. dr. Emilian Corniţescu, Rolul ecumenismului Biblic în viața religioasă, Biserica Ortodoxă Română,
Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXI, nr. 7-12, iulie - decembrie, 2003, p. 489.
112
ibidem, p. 491.

51
 „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te­a scos din pământul Egiptului și din
casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine!” (Ieşirea 20, 2­3)
O singură credință este adevărată; un singur Botez este adevărat:
„Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.” (Efeseni 4, 5)
Învăţăturile heterodoxe provin din îngâmfare:
„Iar de învață cineva altă învăţătură și nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale
Domnului nostru Iisus Hristos și de învăţătura cea după dreapta credință, acela e un
îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor și a certurilor de cuvinte”. (I
Timotei 6, 3­4)
Se cuvine să păstrăm dreapta credință pe care am învăţat­o de la înaintaşii noştri
binecredincioşi:
„Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat și de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la
cine le­ai învăţat”. (II Timotei 3, 14)
„Aduceţi­vă   aminte   de   mai­marii   voştri,   care   v­au   grăit   vouă   cuvântul   lui
Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum și­au încheiat viața și urmaţi­le credința. Iisus
Hristos, ieri și azi și în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele
de multe feluri”. (Evrei 13, 7­9)
Pe heterodocşi nu se cuvine să­i primim în casă, nici să le zicem Bun venit!:
„Oricine se abate și nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel
ce rămâne în învăţătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. Dacă cineva vine la voi și
nu aduce învăţătura aceasta, să nu­l primiţi în casă și să nu­i ziceţi: Bun venit! Căci cel
ce­i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (II Ioan 1, 9­11)
Trebuie să ne depărtăm de eretici:
„Și vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva
învăţăturii pe care aţi primit­o. Depărtaţi­vă de ei.” (Romani 16, 17)
Ierarhii trebuie să­i mustre pe eretici:
„De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează­te.” (Tit 3, 10)
Ereticii să fie anatema:
„Dacă   vă   propovăduieşte   cineva   altceva   decât   aţi   primit   –   să   fie   anatema!”
(Galateni 1, 9)
72. Întrebare: De ce ecumenismul îi „prinde” așa de uşor pe oamenii din zilele
noastre?
Răspuns: Din cauza slăbirii vieţii duhovniceşti.
Cuviosul Paisie Aghioritul spune că „astăzi cei mai mulţi oameni nu au gustat
bucuria jertfirii și nu iubesc osteneala. Au intrat trândăvia, căpătuiala și multul confort.
Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea.” 113  

113
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, p. 220

52
 „Astăzi există un duh căldicel, deloc bărbăţie, deloc jertfă. Toate le­au prefăcut cu
logica stricată de azi.” 114 
„În epoca noastră, din păcate, oamenii nu vor să­și taie patimile lor, voia lor, nu
primesc sfaturi. Pe lângă asta, vorbesc cu obrăznicie și alungă harul lui Dumnezeu. Și
după   aceasta,   oriunde   ar   sta   omul,   nu   poate   spori   deoarece   primeşte   înrâuriri
diavoleşti.”115  
Mintea   întunecată   de   patimi   nu   poate   distinge   sensurile   fine   din   cugetarea
dogmatică a Sfinților Părinți. Patimile împiedică simţirea duhovnicească.
Învăţământul   teologic   de   astăzi   este   mai   mult   raţionalist   decât   duhovnicesc.
Studenţii provin din licee  și  şcoli în care învăţământul a avut o influenţă negativă
asupra lor. Întregul învăţământ actual se bazează pe principii neortodoxe. „Scopul lor
este acum să depărteze pe copii de Biserică. Îi otrăvesc, îi molipsesc cu diferite teorii,
le   clintesc   credința.   Îi   împiedică   de   la   bine,   ca   să­i   netrebnicească.   Îi   distrug   de
mici.”116  Televiziunea are și ea un efect negativ foarte puternic.
73. Întrebare: Există vreo legătură între televiziune și ecumenism?  
Răspuns:  Da. În primul rând, televiziunea actuală favorizează iubirea de slavă
deşartă, iubirea de avuţie materială și patimile trupeşti. Un om cuprins de aceste patimi
va fi o victimă uşoară a ecumenisnului. Acolo unde este comoara lui va fi și inima lui.
Un astfel de om nu are duh de jertfă. Nu este în stare să apere dreapta credință cu
preţul vieţii sale.
În al doilea rând, televiziunea actuală are orientare ecumenistă, contribuind astfel
la formarea unor concepţii ecumeniste. Sub pretextul păcii și al iubirii se trece uşor
peste aspectele dogmatice.
În   al   treilea   rând,   televiziunea   produce   o   slăbire   intelectuală   și   spirituală.
„Vizionarea TV slăbeşte mult controlul intern al atenţiei, capacitatea tinerilor de a­și
susţine   sau   concentra   atenţia   până   la   finalizarea   activităţii   desfăşurate   și,   practic,
deprinde creierul să răspundă automat la stimulii externi cultivând o atitudine mentală
pasivă.”117  „Copiii nu mai pot urmări cu atenţie o prezentare obişnuită, iar profesorii
nu știu ce să mai facă pentru a le captiva și a le menţine această putere a minţii, fără de
care nici o activitate, fie ea de învăţare sau de alt tip nu se poate desfăşura.”118 „Toate
studiile privitoare la efectele televiziunii, fie că se referă la copii, fie la adulţi, constată
că   vizionarea   este   un   factor   important   în   generarea   unui   comportament   pasiv.
Proporţional cu timpul dedicat vizionării, se poate constata o micşorare a vigilenţei

114
ibidem, p. 225.
115
ibidem, p. 43.
116
ibidem, p. 278.
117
Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos, Fundaţia Tradiţia
Românească, 2005, p. 79.
118
ibidem, p. 71.

53
generale. De asemenea, se înregistrează o scădere vizibilă a perseverenţei, a voinţei și
dispoziţiei de a urmări activ rezolvarea unei probleme.”119 În gimnaziu apar dificultăţi
în înţelegerea lecturii și în exprimarea ideilor. Ca efect al vizionării TV „ în liceu,
dificultăţile de limbă continuă să se arate în chestiuni subtile precum: planificarea,
succesiunea și organizarea ideilor, clasificarea, diferenţierea nuanţată a conceptelor,
înţelegerea   raporturilor   dintre   cauză   și   efect,   raţionament   matematic   și   ştiinţific,
înţelegerea relaţiilor dintre idei în timpul citirii, exprimarea directă și cu acurateţe a
ideilor, reflecţia interioară etc.”120
  Un   om   cu   comportament   pasiv,   cu   dificultăţi   în   organizarea   și   exprimarea
ideilor,   incapabil   de   o   diferenţiere   nuanţată   a   conceptelor,   un   om   cu   vigilenţă   și
perseverenţă scăzută, nu va fi în stare să sesizeze ereziile fine și să organizeze un plan
de rezistenţă ortodoxă. Nu va fi în stare să apere dreapta credință cu preţul vieţii lui.
Din   aceste   trei   aspecte   deducem   că   televiziunea   favorizează   foarte   mult
ecumenismul.
74. Întrebare: Ce caracteristici au ereziile în vremea noastră ?
Răspuns: „Este quasi unanim recunoscut că epoca globalizării este și o epocă a
confuziei   și   relativizării   principiilor   și   valorilor.  De   la   această   relativizare   nu  face
excepţie nici valoarea de adevăr religios. Astfel, astăzi, se creează un mediu destul de
propice proliferării ereziilor. Învăţăturile eretice îşi schimbă cu uşurinţă masca sub
care   apar,   fără   a   înceta   să   rămână   la   statutul   de   imitaţii   și   surogat   al   adevărului
credinţei în Hristos. În epoca actuală, ereziile aplică tot mai frecvent tactica adaptării
aparente la mediul spiritual în care vor să se implanteze. Capacitatea adaptabilităţii
cameleonice este favorizată de concepţiile și mentalităţile propagate pe diverse căi în
noua epocă. […] În epoca globalizării, reprezentanţii și adepţii ereziilor, în general,
invocă tot mai insistent dreptul la libera circulaţie a ideilor și la libertate religioasă.”121
75.  Întrebare:  Mulţi   oameni   de  altă  credință  fac  fapte  bune.  Cu  ei  ce   se  va
întâmpla ? 
Răspuns:  Dumnezeu   ştie   ce  se   va  întâmpla  cu  ei.  Dar  noi  ştim  de  la  Sfinții
Părinți că cel ce vrea să se mântuiască trebuie să aibă și dreaptă credință și fapte bune.
Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar: „Dumnezeu Preamilostivul, prin
credința ortodoxă și fapte bune, și darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor
ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca și
Apostoliceasca   Biserică   a   Răsăritului,   iar   fără   ea,   adică  fără   credința   ortodoxă,
nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui.  Credinţa ortodoxă fără fapte
119
ibidem, p. 80.
120
ibidem, p. 95.
121
Pr. prof. dr. Ion Chivu, A XVI-a Consfătuire Panortodoxă a Reprezentanţilor Ortodoxiei, Prokopion-Evia,
Grecia, 1-4 noiembrie 2004, Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXII, nr. 9-12,
septembrie- decembrie, 2004, p. 413.

54
bune moartă este, precum și faptele cele bune fără credința ortodoxă sunt moarte. Iar
cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credința ortodoxă cu faptele
cele bune și să aibă fapte bune întru credința ortodoxă.” 122
Sfântul   Ierarh   Ignatie   Briancianinov   spune   că   „Ortodoxia   este   învăţătura
Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie,
acolo nu este mântuire.” 123  
Sfântul   Teodosie   de   la   Pecerska   spune:   „Numai   cel   ce   trăieşte   în   Credinţa
Ortodoxă îşi va mântui sufletul.”124 
În Proloage, la 20 septembrie, găsim scris despre Sfântul Mare Mucenic Eustatie
(+120). El era un om bogat și împreună cu femeia lui, deşi erau păgâni, erau foarte
milostivi spre săraci. Fiind odată la vânătoare, Plachida (că așa se numea el înainte de
Botez), a văzut între coarnele unui cerb strălucind cinstita Cruce, iar pe dânsa chipul
lui Hristos. Și a auzit un glas venind de la Cruce și zicând: „Pentru ce mă goneşti,
Plachida ? Eu sunt Hristos. Mergi la unul din preoţii mei creştini și el îţi va arăta calea
pe care s­o urmezi.” Și s­au botezat, el și toată familia lui. Iar mai târziu, nevrând ei a
se lepăda de Hristos, au fost arşi de vii, pe vremea tiranului împărat Adrian (117­138).
De aici vedem că Dumnezeu nu i­a lăsat în păgânism, ci i­a îndrumat spre credința
creştină și spre Sfântul Botez. Deşi aveau fapte bune, le era de trebuinţă și credința
creştină.
76. Întrebare: Dar Domnul i­a spus lui Plachida: „Eu sunt Hristos. Mergi la unul
din preoţii mei creştini și el îţi va arăta calea pe care s­o urmezi.”   L­a îndrumat spre
unul din preoţii creştini. De unde ştim că s­a referit la un preot creştin ortodox ?
Răspuns:   Era înainte de anul 120.  Pe atunci nu existau nici protestanţi, nici
romano­catolici, nici monofiziţi. Este evident că s­a referit la un preot creştin ortodox.
Biserica Ortodoxă este unica Biserică întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos.
77. Întrebare: Atunci de ce există mai multe Biserici ?
Răspuns:  Nu   există   mai   multe   Biserici.   Biserica   este   „Una,   Sfântă,
Sobornicească și Apostolească” așa cum mărturisim în Crezul alcătuit la primele două
Sfinte Sinoade Ecumenice. 
Sfântul Iustin Popovici ne învață astfel: „Dat fiind că Domnul Hristos nu poate
avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici.”125 

122
Cuvinte și scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.
123
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod și Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 99.
124
cf. preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp și temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea
Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului și Muscelului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002, p.113.
125
Biserica Ortodoxă și ecumenismul, 2002, p.41.

55
 Sfântul   Lavrentie   de   Cernigov   spune   că   „Una   este   doar   Biserica   Ortodoxă
Sobornicească și Apostolească, celelalte ce se numesc ‹‹Biserici›› nu sunt Biserici, ci
sămânţă stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos.”126
78. Întrebare: Unii spun că toți oamenii se roagă la acelaşi Dumnezeu, că toate
religiile sunt unul și acelaşi lucru, toate slujesc lui Dumnezeu. Este corect ?
Răspuns: Există un singur Dumnezeu Adevărat. Dar aceasta nu înseamnă că toți
oamenii se roagă aceluiaşi Dumnezeu. 
Papistaşii se roagă unui dumnezeu la care Sfântul Duh purcede și de la Fiul, nu
se roagă Adevăratului Dumnezeu.
Monofiziţii se roagă unui hristos inventat de ei, care are o singură fire.
Evreii (necreştini) se roagă unui dumnezeu monopersonal. Ei nu recunosc pe Fiul
lui   Dumnezeu   și   pe   Duhul   Sfânt   ca   Persoane   Dumnezeieşti.   Deci   nu   se   roagă
Adevăratului Dumnezeu.
Cuviosul Paisie Aghioritul spune că „sunt unii care pe nişte înşelaţi îi iau de
prooroci. Cu câţiva ani în urmă, un protestant umbla peste tot cu o valiză de piele, care
avea pe ea o inscripţie în engleză: ‹‹Sunt Proorocul Ilie!››. Purta o cămaşă cu mâneci
scurte, avea și o Sfântă Scriptură în engleză și spunea că a coborât din cer. Când l­au
întrebat ce crede, de ce religie ţine, a spus: ‹‹Ei, astea sunt pierdute. Atunci nu existau
religii!››. Ai înţeles. Pentru el, toți: catolicii, protestanţii, penticostalii, toate ereziile și
tot lăstărişul ereziilor sunt unul și acelaşi lucru. Din asta nu­și poate da seama oricine
despre   ce   este   vorba?   Câte   scrisori   nu   mi­a   trimis!   Cita   diferite   locuri   din   Sfânta
Scriptură și avea numai poziţii protestante. Trimitea și la alţii o mulţime de scrisori,
când din Anglia, când din altă parte. Unii au crezut în cele ce le scria și voiau chiar să
publice într­o revistă că a venit Proorocul Ilie. ‹‹Sunteţi sănătoşi? Ce vreţi să faceţi?›› ­
le­am spus. Sărmana lume este ameţită.” 127
Afirmaţia   că   „toți   oamenii   se   roagă   la   acelaşi   Dumnezeu”   este   specifică
ecumenismului panreligios. „Victimă a acestui ecumenism sinistru, nenorocitul Iacov
al   Americii   a   avut   sinceritatea   vrednică   de   laudă   să   nu­și   ascundă   cugetele   sale
lăuntrice: ‹‹Mişcarea ecumenică, deşi este de provenienţă creştină trebuie să devină
mişcare a tuturor religiilor (!!!), a uneia spre cealaltă, așa cum se face dialogul, dacă
este  adevărat  că toate religiile slujesc  pe Dumnezeu  și pe om. Nu există decât un
Dumnezeu…››   (ziarul  Orthodoxos   Tipos,   august­septembrie   1968)   Adică,   nici   mai
mult nici mai puţin, prin Mesajul de mai sus de la al 19­lea Congres clerico­mirenesc
din Atena, la două mii de ani după ce a strălucit în Betleem lumina dumnezeiască a
Adevărului   și   s­a   revărsat   până   la   marginile   pământului,   Arhiepiscopul   „ortodox”

126
Viaţa, învăţăturile și minunile Sfântului Lavrentie de la Cernigov, Ed. Credinţa strămoşească, 2003, p. 179.
127
Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, p. 238.

56
readuce   sincretismul   și   „Theoxenia”(sărbătoare   păgână   în   cinstea   tuturor   zeilor)
vechilor religii misterice!
De   la   Hristos   și   până   azi   au   apărut   multe   și   felurite   erezii.   Dar   care   erezie
creştină, care eretic a susţinut vreodată că ‹‹toate religiile slujesc lui Dumnezeu și pe
om››? […] Până și iehoviştii, care au întrecut orice măsură prin lipsa de evlavie și
hulele lor, n­au ajuns nici măcar aproape de grozăvia ecumenismului. Mulţi monştri a
născut iadul în vremurile noastre, dar de mărimea ecumenismului nu este niciunul!”128 
79. Întrebare: Unii sunt de părere că am putea să numim religiile „acumulatori
încărcaţi la razele Soarelui Dreptăţii”  și că trebuie să recunoaştem inspiraţiile care
există în alte religii. Este corect ?
Răspuns:  Nu este corect. Ştim că Soarele Dreptăţii este Domnul nostru Iisus
Hristos, care este Calea, Adevărul și Viaţa. Există un singur Domn, o singură Credinţă,
un   singur   Botez   (cf.   Efeseni   4,   5).   O   singură   credință   este   adevărată,   Credinţa
Ortodoxă primită de la Cel care este Adevărul.
În religiile vechilor mexicani există două grupe de zei: zeii creatori și zeii naturii.
Din prima grupă fac parte „stăpânul și stăpâna cărnii noastre”, „marele şarpe verde cu
pene” și „oglinda fumegândă”. Din grupa zeilor naturii fac parte zeul focului și zeiţa
dragostei, care este soţia zeului porumb. Se consideră că zeii au creat la început focul
și numai o jumătate de soare. Ar fi urmat apoi crearea stăpânilor lumii subpământene,
a zeului apelor și a soţiei acestuia, a apei și în apă a unei fiinţe uriaşe asemănătoare
crocodilului, din care a fost modelat pământul. Se consideră că marele şarpe verde cu
pene a prăvălit oglinda fumegândă în adâncurile apelor, iar el a devenit soare. Dar o
furtună a distrus omenirea, iar unii oameni s­au transformat în maimuţe. Într­o altă
etapă, zeul apelor a devenit soare, iar omenirea s­a transformat în păsări și fluturi. Se
mai consideră că fiinţele umane actuale au fost create de către marele şarpe verde cu
pene   din   oasele   măcinate   ale   oamenilor   morţi   care   se   găseau   în   lumea
subpământeană.129 
Vechii   mexicani   practicau   jertfe   umane.   Victima   era   întinsă   pe   piatra   de
sacrificiu,   iar   un   popă   idolesc   sfâşia   coşul   pieptului   în   dreptul   inimii   cu   un   cuţit
ceremonial, smulgea inima care, încă bătând, era consacrată zeului soare. Trupul se
arunca pe trepte în jos către mulţime, de unde era luat pentru a fi mâncat în cadrul
sărbătorii.130 

128
Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos,
Bucureşti, 2006, p. 40.
129
cf. Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria Religiilor. Manual pentru Seminariile
Teologice, Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR,
Bucureşti, 1991, p. 45.
130
ibidem, p. 48.

57
 În   religia   Mesopotamiei   antice   exista   o   mare   mulţime   de   zei.   Zeităţile   erau
dispuse în panteon după tiparul prezent la curtea regală. Magia și ghicitul făceau parte
integrantă din cult. Se considera că lumea a fost creată de un zeu din cadavrul unui
monstru.131 
Fenicienii adorau mai mulţi zei, printre care și Baal, considerat creatorul zeilor,
născut din Aşerata mării (mama zeilor, care ar fi avut 70 de copii). Cultul cuprindea,
printre altele, sacrificiul uman și prostituţia rituală.132 
Cultul galilor cuprindea  și  sacrificii umane. Nişte momâi uriaşe, împletite din
nuiele, erau umplute cu oameni vii. Acestora li se dădea foc, iar cei dinăuntru piereau
cuprinşi de flăcări.133 
În   religia   vechilor   germani   erau   mai   mulţi   zei.   Părintele   zeilor   era   zeul
războiului; el avea următoarele însuşiri: violenţa, iuţeala, posibilitatea de a­și schimba
înfăţişarea și priceperea în lucrările magice. Se considera că vântul cald a topit gheaţa
și, din picăturile care cădeau, a luat naştere un gigant și o vacă. Din gheaţă au apărut
într­o zi perii capului unui om, a doua zi capul, iar a treia zi omul întreg, a cărui urmaşi
au omorât pe gigant și au creat din el lumea: cu sângele marea, cu oasele munţii, cu
dinţii piertoaiele, cu craniul cerul, cu părul arborii, cu creierii norii.134  
În   budism,   „vehicolul   tantric”   pune   accent   pe   vrăjitorie,   credință   idolatră   și
imoralitate voită.135  
Aceste   inspiraţii   nu   aparţin   Soarelui   Dreptăţii.   Ele   sunt   vădit   satanice   și   se
îndreaptă ca și cult spre întemeietorul lor.
De   aceea,   Sfântul   Teodosie   de   la   Pecerska   spune:   „Nu   se   cade   să   lauzi   o
credință străină. Cine laudă o credință străină face la fel ca și cel care­și huleşte propria
credință. Cine laudă credința sa și pe cea străină e un făţarnic și apropiat de erezie […]
Dacă cineva îţi spune: ‹‹Credinţa noastră și a voastră este de la Dumnezeu›› atunci,
fiule, răspunde­i așa: ‹‹Făţarnicule! Cum pot fi amândouă de la Dumnezeu? Nu ştii ce
spune Scriptura: Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.›› (Efeseni
4,5) Aşadar, fiule, fereşte­te de aceştia și întotdeauna apără­ţi credința ta! Nu te înfrăţi
cu ei, ci fugi de ei și întăreşte­te în credința ta prin fapte bune! Fiule, chiar dacă va
trebui să mori pentru Credinţa ta Sfântă, du­te cu îndrăzneală la moarte! Așa au murit
și Sfinții pentru Credinţă, iar acum vieţuiesc întru Hristos.”136 

131
ibidem, p. 87.
132
ibidem, p. 99.
133
ibidem, p. 165.
134
ibidem, pp. 169-172.
135
ibidem, p. 252.
136
Pr. Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp și temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului
Calinic Episcopul Argeşului și Muscelului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002, p. 113.

58
 80. Întrebare: Unii consideră că avem multe de învăţat de la cei de altă credință:
de la romano­catolici, disciplina și asceza monahală; de la protestanţi, rigurozitatea
teologică; de la monofiziţi, păstrarea tradiţiei. Este corect ?
Răspuns: Așa consideră cei care nu cunosc bine Ortodoxia. 
Disciplina și asceza monahală nu o învăţăm de la papistaşii cei înşelaţi, ci de la
Sfinții Cuvioşi și Sfintele Cuvioase. Patericul egiptean, Patericul Lavrei Peşterilor de
la Kiev, Patericul  Soloveţului, Patericul Sarovului  sunt pline de minunate vieţi de
Sfinţi. Buna rânduială monahală o învăţăm de la Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan
Casian,  Sfântul  Teodor  Studitul, Sfântul Paisie  de la Neamţ,  Sfântul Calinic de  la
Cernica. 
Rigurozitatea teologică nu o  învăţăm de la ereticii protestanţi, ci de la Sfinții
Părinți și mai ales de la Sfinții Trei Ierarhi, de la Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Iustin Popovici.
Păstrarea Sfintei Tradiţii Ortodoxe nu o învăţăm de la ereticii monofiziţi (care
păstrează tradiţia lor greşită), ci tot de la Sfinții Părinți.
81.   Întrebare:  Romano­catolicii,  anglicanii,   protestanţii,   neoprotestanţii   pot  fi
consideraţi creştini ?
Răspuns:  Aceştia   se  consideră   ei   înşişi   creştini,   dar   nu   aparţin   Bisericii   lui
Hristos,   adică   Bisericii   Ortodoxe.   Pot   fi   consideraţi   oameni   cu   concepţii   creştine
greşite, dar nu sunt creştini în adevăratul înţeles al cuvântului.
Sfântul  Arhiepiscop  Mărturisitor  Ilarion  Troiţki spune  foarte clar   că „în  afara
Bisericii și fără Biserică viața creştină este cu neputinţă. Numai învăţătura creştină
singură,   lipsită   de   Biserică,   rămâne   o   vorbă   goală,   căci   viața   creştină   este   viața
Bisericii.”137
Iar   Sfântul   Ioan   de   Kronstadt   spune:   „Adevărat   este   cuvântul   Mântuitorului
nostru   Iisus   Hristos:  Cine   nu   este   cu   Mine   este   împotriva   Mea  (Matei   12,   30).
Catolicii, luteranii și reformaţii au căzut din Biserica lui Hristos și nu sunt cu noi,
nu sunt de aceeaşi credință cu noi, ci ne urăsc foarte tare, ne prigonesc până la moarte,
ne persecută prin toate mijloacele pentru credința noastră, îşi bat joc de ea și de noi și
ne fac tot felul de necazuri, mai ales în principalele locuri ale aşezărilor lor; ei luptă în
chip   vădit   împotriva   lui   Hristos   și   a   Bisericii   Lui,   nu   cinstesc   Crucea   de   viaţă
făcătoare,   sfintele   icoane,   sfintele   moaşte,   nu   respectă   posturile,   modifică   sfintele
dogme   ale   credinţei   celei   mântuitoare.  Nu   sunt   cu   noi,   ci   împotriva   noastră   și

137
Creştinismul sau Biserica?, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul
Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, 2005, p. 27.

59
împotriva lui Hristos.  Întoarce­i, Doamne, la adevărata Ta Biserică și mântuieşte­
i.”138
82. Întrebare: Ce se poate spune despre situaţia din vremea noastră?
Răspuns:  A zis Avva Antonie: „Va veni vremea ca oamenii să înebunească și
când vor vedea pe cineva că nu se înebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându­i că el
este nebun, pentru că nu este asemenea lor.” 139 
Într­o scrisoare din anul 1936, Arhiepiscopul Teofan de Poltava arăta că „în ce
priveşte   treburile   Bisericii,   potrivit   cuvintelor   Mântuitorului,   unul   dintre   cele   mai
uimitoare lucruri care se vor petrece  în zilele din urmă este că atunci ‹‹stelele vor
cădea din cer›› (Matei 24, 29). După tâlcuirea Mântuitorului Însuşi, aceste ‹‹stele››
sunt Îngerii Bisericilor, cu alte cuvinte, Episcopii (Apoc. 1, 20). Decăderea religioasă
și   morală   a   episcopilor   este,   aşadar,   unul   dintre   cele   mai   caracteristice   semne   ale
zilelor din urmă. Căderea episcopilor este înspăimântătoare îndeosebi atunci când
ei   se   depărtează   de   învăţăturile   de   credință  sau,   așa   cum   zice   Apostolul,   când
‹‹voiesc să strămute Evanghelia lui Hristos›› (Gal. 1, 7).  Apostolul porunceşte ca
astfel de oameni să fie ‹‹anatema››. El zice: ‹‹Oricine vă va binevesti afară de ceea
ce aţi luat, anatema să fie›› (Gal. 1, 9).”140 
Dar să nu deznădăjduim ! Tot Arhiepiscopul Teofan scrie că „există, bineînţeles,
în   mijlocul   acestei   întunecimi   generale,   o   ‹‹rămăşiţă   plină   de   har››   care   încă   mai
păstrează credința ortodoxă”. 141 
  Se cuvine să facem ascultare de Ierarhii cu adevărat ortodocşi, de cei care fac
ascultare faţă de Sfinții Părinți. 

83. Întrebare: Să spunem că există unii ierarhi ecumenişti. Părinţii duhovniceşti
care scriu împotriva atitudinii acestora, nu produc oare sminteală, sau chiar schismă ?
Răspuns:  Sminteala   o   produc   ierarhii   ecumenişti,   deoarece   se   abat   de   la
Ortodoxie. Tot ierarhii ecumenişti sunt cei care produc schismă, deoarece nu mai fac
ascultare de Sfinții Părinți.
Atunci   când   unii   ierarhi   ortodocşi   se   abăteau   de   la   calea   Sfintei   Predanii   și
începeau   să   meargă   pe   cărarea   periculoasă   a   ecumenismului,   Cuvioşii   Părinți   cu
adevărat   ortodocşi   le  atrăgeau   atenţia   prin   viu   grai  sau   prin  scrisori.   De   exemplu,

138
Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 60.
139
Patericul, Avva Antonie, 27.
140
Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Epistole, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Egumenița, p. 75.
141
ibidem, p. 73.

60
Asociaţia Ortodoxă ‹‹Sfinții trei Ierarhi›› din Grecia a adresat în decembrie 1965 o
Scrisoare deschisă către Prea Fericitul Patriarh Ecumenic. Redăm câteva fragmente:
„Prea Fericite, 
De câţiva ani plinătatea chinuită de durere a Bisericii Ortodoxe, plinătatea care
crede în mod conştient, se află înaintea unor acrobaţii primejdioase făcute în domeniul
credinţei   ale   Întâiului   episcop   al   Ortodoxiei.   Așa   stând   lucrurile,   ca   să   trecem   cu
vederea   altfel   de   acrobaţii,   comportamentul   Prea   Fericirii   Voastre   și   al   unor
reprezentanţi   ai   Prea   Fericirii   Voastre   faţă   de   Papa   și   papism   aruncă   în   mâhnire
nespusă   dar   și   într­o   înfricoşătoare   încercare   sufletească   pe   fiii   cei   cu   adevărat
ortodocşi ai Bisericii. 
Corespondaţi cu Papa în toată regula bisericească, ca și cum am trăi în secolul al
V­lea după Hristos.  Vă supuneţi la călătorii lungi  și chinuitoare ca să  vă întâlniţi.
Schimbaţi cu el strângeri la piept cordiale și sărutări frăţeşti. Îl numiţi pe el ‹‹Primul
episcop   al   Creştinătăţii››,   iar   pe   Prea   Fericirea   Voastră   Înşivă   ‹‹al   doilea››.
Propovăduiţi urbi et orbi că ‹‹nici o deosebire nu desparte cele două Biserici››. […]
Prea Fericite,
Care din aceste două lucruri s­au întâmplat: Papa a venit la Ortodoxie sau Prea
Fericirea Voastră la papism ? Dacă s­a întâmplat primul, vestiţi­l ca să­l prăznuim cu
bucurie mare cu toţii și să dănţuim împreună. Dacă s­a întâmplat al doilea, spuneţi­ne­
o cu sinceritate și direct ca să ne încredinţăm că împreună cu Roma cea veche a căzut
și cea Nouă sub erezie. Dacă nu s­a întâmplat nici una din acestea, ci prea Fericirea
Voastră și Papa aţi rămas fiecare între hotarele sale, atunci cum se explică acţiunile pe
care Prea Fericirea Voastră se îndărătniceşte să le întreprindă ? Cum este cu putinţă ca
ereticul Papa să fie primul episcop al Creştinătăţii, iar Prea fericirea Voastră al doilea?
Când   i­a   numărat   Biserica   noastră   pe   episcopii   ortodocşi   împreună   cu   episcopii
eretici? Vorbiţi limba scumpătăţii dogmatice și canonice sau cea abilă a făţărniciei
diplomatice? Sunteţi episcop sau diplomat? Cum este cu putinţă să se ridice pedepsele
canonice ale Bisericii atunci când obiectul acestora (erezia) nu numai că continuă să
existe, ci se măreşte, se întinde în voie și se îngâmfă? […]
Răbdarea multor mii de suflete evlavioase, clerici și mireni, se epuizează văzând
cu   ochii.   Pentru   dragostea   Domnului,   întoarceţi­vă!  Nu   vă   apucaţi   să   creaţi   în
Biserică schisme și erezii. Vă ispitiţi să uniţi cele despărţite și ceea ce veţi reuşi este
numai să rupeţi cele unite și să creaţi crăpături în terenul tare și compact de până
astăzi.”142

142
Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos,
Bucureşti, 2006, pp. 18-25.

61
 Se cere patriarhului: „Nu vă apucaţi să creaţi în Biserică schisme și erezii.” Deci
patriarhul ecumenist produce schismă, nu mărturisitorii Adevărului. Se adaugă: „Vă
ispitiţi să uniţi cele despărţite (Biserica Ortodoxă și ereticii papistaşi – n.n.) și ceea ce
veţi reuşi este numai să rupeţi cele unite și să creaţi crăpături în terenul tare și compact
de până astăzi (al Bisericii Ortodoxe –n.n.)”
84. Întrebare: Am înţeles acum că cel care produce sminteală sau chiar schismă,
este cel care se abate de la Ortodoxie. Totuşi, cunosc oameni care nu se smintesc de
ecumenişti, dar se smintesc de unele afirmaţii hotărâte din scrierile Sfinților Părinți,
sau de Ierarhii și Părinţii care au o atitudine ortodoxă tradiţională. Cum se explică
aceasta ?
Răspuns: Aceşti oameni sărmani sunt victime ale îndoctrinării ecumeniste. Ei nu
s­au hrănit cu învăţătura Sfinților Părinți, nu au avut o vieţuire după rânduiala ortodoxă
și nu au dobândit Cugetul Sobornicesc al Bisericii. Au fost impregnaţi cu concepţii
ecumeniste în şcoală, în Facultate, sau în societate.
Atunci când văd manifestări ecumeniste nu se smintesc, deoarece sunt obişnuiţi
cu   ele   și   le   consideră   normale.   Dar   când   află   o   mărturisire   ortodoxă   adevărată
împotriva   ereticilor,   o   consideră   extremistă,   deoarece   o   raportează   la   starea   lor
„căldicică”.
85. Întrebare:  Dacă  un episcop sau patriarh cade în erezie, preoţii și episcopii
dreptslăvitori pot rupe comuniunea cu el ?
Răspuns: Se cuvine a se aştepta o cercetare și osândire Sinodală. De ce? Pentru a
se evita pe cât posibil apariţia unei schisme. Dar dacă erezia propovăduită este deja
anatematizată la unul din Sfintele Sinoade, atunci preoţii și episcopii dreptslăvitori au
datoria   să   întrerupă   comuniunea   cu   ereticul.   Fiindcă   acel   eretic   nu   este   episcop
adevărat, ci mincinos.
„Drept aceea dacă vreun Presbiter, sau Episcop, sau Mitropolit ar îndrăzni a se
depărta de împărtăşirea cea către Patriarhul său, și n­ar pomeni numele lui, precum
este   hotărât   și   rânduit,   întru   Dumnezeiasca   Mistagoghíe,   ci   mai   înainte   de
Sinodiceasca înfăţişare, și de deplinita lui osândire, ar face schismă. Acesta a hotărât
sfântul Sinod, cu totul a fi străin de toată Ieratía [Preoţia], dacă numai se va vădi că a
nelegiuit acest lucru. Și mai ales s­au pecetluit și s­au hotărât acestea pentru cei ce cu
pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători, și fac schismă, și
rup unirea Bisericii. Că cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul
şezător   al   lor,  pentru   oarecare   eres   osândit   de   sfintele   Sinoade,   sau   de  sfinţii
Părinți, de acela care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl
învăţá. Unii ca aceştia nu numai Canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu­
se pe sineşi, despre împărtăşirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodiceasca

62
cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor Dreptslăvitori se vor învrednici. Că
nu au osândit Episcopi, ci minciuno­episcopi,  și minciuno­ învăţători. Și nu cu
schismă au rupt unirea Bisericii, ci s­au silit a izbăvi Biserica de schisme și de
împărţiri.” [Apostolesc: 31; Sinod 4: 18; Sinod 6: 10, 31, 34: Sinod 1 și 2: 12, 13, 15;
Gangra: 6; Cartaghén: 10, 11, 62; Antiohía: 5]
TÂLCUIRE
„Cele ce Canoanele cele mai de sus au rânduit pentru Episcopi, și Mitropoliţi,
acesteaşi le rânduieşte și cu mult mai vârtos, Canonul acesta, pentru Patriarhi, zicând:
Însă acestea să se facă, dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem, sau Ierosilii
(adică furare de cele sfinte) și altele ca acestea, s­ar despărţi de împărtăşirea cu întâiul
şezător   al   lor;  iar   dacă   întâi   şezători   cei   numiţi   ar   fi   eretici,   și   eresul   lor   l­ar
propovădui întru arătare, și supuşii lor pentru aceasta se despart de ei, și mai
înainte   încă   de   Sinodiceasca   judecată   pentru   eresul   acela.   Unii   ca   aceştia
despărţindu­se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită, ca
nişte   Dreptslăvitori,   sunt   vrednici.   Că   nu   au   pricinuit   schismă   Bisericii   cu
osândirea   aceasta,   ci   mai   ales   o   au   slobozit   de   schisma   și   eresul   minciuno­
episcopilor acelora.”143

86. Întrebare: Cum erau ierarhii ortodocşi din vechime ?
Răspuns:  Ierarhii  ortodocşi din vechime duceau o viaţă sfântă și   dobândeau
harul Sfântului Duh. Ei aveau râvnă duhovnicească pentru păstrarea și mărturisirea
dreptei credințe și păstoreau cu înţelepciune turma cea cuvântătoare încredinţată lor de
Dumnezeu, fără a face compromisuri cu ereticii sau cu puternicii zilei.
Sfântul Foca, pentru viața sa îmbunătăţită, a fost ales Episcop al cetăţii Sinope și
păstorea bine turma sa, cu fapta și cuvântul, întorcându­i pe mulţi   de la închinarea
idolilor și aducându­i la cunoştinţa lui Hristos. Și fiindcă nu a voit să se lepede de
Hristos, a fost tăiat cu sabia, în zilele împăratului Traian (98­117).144 
Sfântul Ierarh Averchie al Ierapolei a trăit pe vremea împăratului Marc Aureliu
(161­180), când creştinii erau puţini la număr, iar închinătorii la idoli erau foarte mulţi.
Și s­a făcut odată în cetate un mare praznic păgânesc. Iar Sfântul Averchie, rugându­se
lui Dumnezeu, s­a aprins de duhovnicească râvnă și a sfărâmat în ţăndări chipurile
idolilor.   De   aceea,   popii   idoleşti   au   făcut   legământ   să­l   omoare.   Dar   n­au   reuşit,
fiindcă Sfântul a tămăduit apoi nişte demonizaţi, iar poporul, văzând aceasta, a lepădat
mânia   și   a   strigat:   „Unul   este   Dumnezeul   cel   adevărat.   Acela   propovăduit   de

143
Pidalion, Canonul 15, din cele 17 Canoane ale Sinodului celui în Biserica Sfinților Apostoli adunat (I - II).
144
Proloagele, 22 septembrie.

63
Averchie.” Și păstorea Sfântul Ierarh, mângâind pe cei ce sufereau, ajutând pe sărmani
și vindecând pe cei bolnavi.145 
Sfântul Ierarh Mucenic Vavila  (+250) a păstorit Biserica Antiohiei între anii
237­250. Împăratul Filip, care era creştin, dar săvârşise un omor, venind în Antiohia
împreună cu împărăteasa lui, a fost oprit de Sfântul Ierarh Vavila să intre în biserică,
acesta amintind împăratului, cu înţelepciune, că fiind creştin este supus unui canon de
pocăinţă pentru păcatul  său.  Împăratul, nu numai că nu s­a supărat, ci a mulţumit
Bătrânului Episcop și a rămas la uşa bisericii.
Pe vremea lui Decius, urmaşul lui Filip, Sfântul Ierarh Vavila a fost întemniţat
împreună cu cei trei copii al căror dascăl era. Și nevrând ei să se lepede de Hristos,
ostaşii le­au tăiat capetele.146 
Sfântul Ierarh Mucenic Zenovie al Egeei s­a născut din părinţi dreptcredincioşi
și   a   fost   crescut   cu   bună   învăţătură   în   frica   Domnului.   Pentru   râvna   sa   în
propovăduirea Evangheliei și pentru faptele sale bune a fost ales Episcop al cetăţii
Egeea și a primit de la Domnul puterea facerii de minuni, că, pe orice bolnav îşi punea
mâinile   lui,   îndată   bolnavul   acela   lua   tămăduire.   Pornindu­se   prigoana   împotriva
creştinilor, pe vremea lui Diocleţian (284­305), Sfântul Zenovie a fost adus înaintea
dregătorului Lisias, care i­a spus: „Ai în faţa ta viața și moartea, viața dacă te vei
închina zeilor noştri, și moartea dacă nu te vei închina lor.” Iar Sfântul Zenovie a
răspuns cu îndrăzneală: „Viaţa cea vremelnică pe pământ, fără Hristos, nu este viaţă, ci
moarte   adevărată,   iar   moartea   pentru   credința   în   Hristos,   nu   este   moarte,   ci   viaţă
veşnică.” Pentru aceasta a fost pus la bătăi și la chinuri. Iar Sfânta Zenovia, sora lui,
aflând că îndură chinuri pentru Hristos, a alergat la dregător și i­a mărturisit că este
creştină.   Și   i­au   chinuit   pe   amândoi.   Dar,   păzindu­se   cu   harul   lui   Dumnezeu
nevătămaţi, și­au primit sfârşitul prin sabie. Și așa au luat cununa muceniciei.147 
Sfântul Ierarh Atanasie al Alexandriei (+373). Copil fiind, a cunoscut vremea
prigoanelor, care l­au călit pentru mărturisirea dreptei credințe. Era numai diacon când,
însoţind pe Episcopul său, Sfântul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la primul
Sfânt Sinod de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui
Arie și a cerut osândirea ereziei lui.
Ajuns Episcop și Patriarh în Alexandria, toată viața Sfântului Atanasie a fost o
luptă contra ereziei lui Arie și o luptă pentru mărturisirea de credință de la Niceea, o
luptă   de   45   de   ani,   trebuind   să   îndure   cinci   izgoniri   de   pe   scaunul   patriarhal,
mărturisind până la capăt dreapta credință, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei.148  

145
Proloagele, 22 octombrie.
146
Proloagele, 4 septembrie.
147
Proloagele, 30 octombrie.
148
Proloagele, 18 ianuarie.

64
 Sfântul Ierarh Amfilohie al Iconiei (+395) a fost un viteaz apărător al dreptei
credințe,   pentru   care   multe   prigoniri   și   necazuri   a   răbdat,   în   vremea   stăpânirii
împăratului arian Valens. A luat parte la cel de­al doilea Sfânt Sinod Ecumenic (381),
luptând împotriva ereticului Macedonie. Și păstorind mulţi ani turma lui Hristos și
alcătuind multe învăţături de dreaptă credință, s­a odihnit cu pace în Domnul.149 
Dar ierarhi cu viaţă sfântă avem și în vremurile din urmă: Sfântul Ierarh Ignatie
Briancianinov, Sfântul Ierarh Nectarie, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Sfântul Ierarh
Nicolae Velimirovici. 
87. Întrebare: Dar aceştia au fost ierarhi, de aceea au mărturisit dreapta credință
cu preţul vieţii lor. Ceilalţi ortodocşi cum trebuie să se comporte ?
Răspuns: Nu doar ierarhii binecredincioşi aveau această râvnă pentru păstrarea și
mărturisirea dreptei credințe, ci și mulţi alţi creştini binecredincioşi.
Sfântul Mucenic Trifon  (+250) propovăduia dreapta credință încă din tinereţe.
Iar când Decius a ajuns împărat și a pornit prigoana împotriva creştinilor, a fost prins
și el și aruncat în temniţă. Fiind chemat să jertfească zeilor, el n­a voit să facă aceasta,
ci l­a mărturisit pe Hristos Dumnezeu adevărat. Pentru aceasta a fost chinuit în multe
feluri: a fost tras pe roată, a fost purtat desculţ prin cetate în vreme de iarnă, până i­au
degerat picioarele, umblând prin zăpadă, a fost legat de cai, i s­au bătut cuie în picioare
și a fost ars pe coaste cu făclii și trupul i­a fost sfâşiat cu gheare de fier. Și îndurând
toate acestea,  Sfântul  nu  înceta a mărturisi  dreapta  credință,   îndemnând  pe ceilalţi
creştini să nu se depărteze de la Hristos, socotindu­se fericit a suferi pentru El. Și așa
și­a dat sufletul la Dumnezeu.150 
Sfântul   Mucenic   Sozont  (+288)   care   era   păstor   de   oi,   sfărâmând   idolii   și
mărturisind   pe   Hristos   Dumnezeu,   a   fost   bătut   cumplit   și   i   s­au   frânt   mâinile   și
picioarele, dându­și sufletul lui Dumnezeu.151 
Chinuri grele au suferit și Sfinții Mucenici: Trofim, Savatie și Dorimedont (+278,
19   septembrie),   Calistrat   (+304,   27   septembrie),   Romano   (+303,   18   noiembrie),
Serghie   și   Vah   (+303­305,   7   octombrie),   Prov,   Tarah   și   Andronic   (+304,   12
octombrie) și sute de mii de Sfinţi Mucenici care nu erau nici episcopi, nici preoţi. Ei
nu s­au lepădat de dreapta credință, cu toate că au fost supuşi la chinuri cumplite:
spânzurarea cu capul în jos și afumarea cu fum usturător, legarea de cai și târârea prin
gunoaie,   tăierea   buzelor,   limbii   și   urechilor,   jupuirea   pielii,   tăvălirea   pe   cărbuni
aprinşi, arderea cu fierul înroşit, smulgerea unghiilor și dinţilor, bătaia cu toiege peste
pântece, împungerea cu ţepuşe înroşite în foc, zdrobirea cu pietre, strujirea cu unghii
de fier, scoaterea ochilor, tăierea în bucăţi, fierberea în smoală, aruncarea în cuptor,
149
Proloagele, 23 octombrie.
150
Proloagele, 1 februarie.
151
Proloagele, 7 septembrie.

65
împănarea cu trestii ascuţite de la picioare până la cap. Astfel de chinuri au răbdat și
Sfintele Muceniţe: Tecla (sec. I, 24 septembrie), Irina (sec. I, 5 mai), Anastasia (sec.
III, 29 octombrie), Eufimia (sec. IV, 16 septembrie), Ripsimia și Gaiani (sec. IV, 30
septembrie), Haritina (+304, 5 octombrie), Iuliana (+304, 21 decembrie), Ecaterina
(+305,   25   noiembrie),   Varvara   (+306,   4   decembrie)   și   alte   sute   de   mii   de   Sfinte
Muceniţe   care   n­au   făcut   compromisuri   cu   puternicii   zilei,   nici   n­au   participat   la
conferinţe interconfesionale.
88.  Întrebare:  Cei  care nu aveau  familie  îşi  puteau permite să mărturisească
dreapta credință, dar cei cu familie ce făceau ?
Răspuns:  Binecredincioşii care aveau familie mărturiseau și ei dreapta credință
cu mult curaj, având nădejde în Dumnezeu.
Sfinții Terentie și Neonila (303­305, 28 octombrie) erau soţi creştini și au avut
şapte  fii,  pe   care  i­au  crescut   în  dreapta   credință.  Pârâţi   și   duşi  la  judecată,   ei  au
mărturisit pe Hristos Dumnezeu adevărat și au defăimat pe idoli. De aceea, ostaşii îi
spânzurară pe lemn strujindu­i fără milă, apoi, stropindu­le cu oţet rănile lor, îi ardeau
cu foc. Dar Sfinții se rugau lui Dumnezeu în tăcere, îndemnându­se unul pe altul la
mucenicie.   Și   după   multe   chinuri   li   s­au   tăiat   capetele,   primind   astfel   cununa
muceniciei.152
Familie aveau și  Sfintele Muceniţe Perpetua și Felicitas  (+203, 1 februarie).
Felicitas era însărcinată în luna a opta și a născut în temniţă, iar Perpetua avea un copil
mic pe care îl alăpta. Și fiind scoase din temniţă la întrebare, ele nu s­au înduplecat
nici   de   dragostea   lor   pentru   prunci,   nici   de   stăruinţele   jalnice   ale   părinţilor   și
rudeniilor, ci au mărturisit cu hotărâre credința lor în Hristos Dumnezeu și au fost
osândite să fie date spre mâncare la fiare, în circ, de ziua împăratului. Dar neprimind
moartea de la fiare, au luat cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.153
Tot astfel au fost și Sfinții Mucenici Adrian și Natalia (+303­305, 26 august),
Timotei și Mavra (+295, 3 mai), Galaction și Epistimi (+250, 5 noiembrie), Montanus
Preotul și soţia sa Maxima (+304, 26 martie).
89. Întrebare:  Mulţi creştini nu cunoşteau în amănunt dogmele ortodoxe. Cum
mărturiseau ei atunci ?
Răspuns:  „Mulţi Sfinţi Mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: ‹‹Cred
ceea ce au hotărât Sfinții Părinți››. Dacă cineva spunea asta, mărturisea. Adică nu ştia
să aducă dovezi prigonitorilor pentru credința lui și să­i convingă, ci avea încredere în
Sfinții Părinți. Se gândea: ‹‹Cum să nu am încredere în Sfinții Părinți? Aceştia au fost

152
Proloagele, 28 octombrie.
153
Proloagele, 1 februarie.

66
și mai cu experienţă, mai virtuoşi, mai sfinţi. Cum să primesc eu o neghiobie? Cum să
sufăr să hulească cineva pe Sfinții Părinți?››. Să avem încredere în Tradiţie.154 ” 155
90. Întrebare: Cum se cuvine să vieţuim ca să­i ajutăm cu adevărat pe cei de altă
credință ?
Răspuns:  „Dacă am fi trăit după Sfinții Părinți, toți am fi avut deplina sănătate
duhovnicească,   pe   care   ar   fi   invidiat­o   toți   heterodocşii   și   astfel   și­ar   fi   lăsat
înşelăciunile  lor  bolnăvicioase   și s­ar  fi mântuit fără predică. Aceasta  deoarece  ei,
acum   nu   se   mai   mişcă   de   Tradiţia   noastră   patristică   sfântă,   ci   vor   să   vadă   și
continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinții noştri.
Ceea   ce   se   impune   fiecărui   ortodox   este   să   pună   neliniştea   cea   bună   și   în
heterodocşi, să înţeleagă adică faptul că ei se află în înşelare, ca să nu­și odihnească în
mod mincinos gândul lor și să se lipsească și în această viaţă de binecuvântările bogate
ale Ortodoxiei, și în cealaltă viaţă de și mai multele și veşnicele binecuvântări ale lui
Dumnezeu.”156

CUM SE RUGAU SFINŢII ?
„Mă   rog   ca   iubitorul   de   oameni   Dumnezeu,   Cel   ce   voieşte   ca   toți   să   se
mântuiască și să aibă pocăinţa cea sinceră și adevărată, să­i lumineze pe cei întunecaţi,
să­i   călăuzească   la   adevăr   pe   cei   amăgiţi,   să­i   liniştească   pe   cei   învrăjbiţi,   să­i
tămăduiască pe cei bolnavi la trup  și la suflet, să­i ocrotească pe orfani, să le dea
putere de milostivire și mângâiere celor bogaţi, să­i miluiască pe cei săraci, să­i ierte
pe cei păcătoşi, să­i întărească pe cei puţin credincioşi, să­i ţină în credința ortodoxă pe
cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să­i cheme pe toți
la unirea întru credința ortodoxă cea adevărată, să­i învrednicească pe toți de unirea
întru   Duhul   Sfânt   și   să   dăruiască   tuturor   cele   necesare   pentru   mântuire.   Și   să   mă
miluiască și să mă mântuiască pe mine cel mai mic și mai păcătos dintre toți, cu harul
și iubirea Sa de oameni, și să mă învrednicească de viața veşnică și nestricăcioasă și de
împărăţia Sa cea cerească. Amin.”

(Cuviosul Filothei Zervakos)

154
Sfânta Tradiţie cuprinde Hotărârile și Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice și Locale și scrierile Sfinților
Părinți.
155
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos,
2000, p. 321.
156
ibidem p. 322.

67
 „Doamne,   mântuieşte   neamul   creştinilor   dreptslăvitori   și   întoarce   pe   toți
necredincioşii la Ortodoxie, ca la singura credință mântuitoare, aşezată de Tine, slăvită
și proslăvită de Tine în veci !”

(Sfântul Ioan din Kronstadt)
BIBLIOGRAFIE

1. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, tipărită
întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1997.
2. Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către
Simion Ştefan Mitropolitul Transilvaniei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a
Alba Iuliei, 1998.
3. Noul Testament al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti,
1857.
4. Biblia sau Sfânta Scriptură, cu aprobarea Sfântului Sinod, 1988.
5. Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.
6. Pidalion sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii și Apostoliceştii Biserici
a Ortodocşilor, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1844.
7. Pravila   Bisericesca,   numită   Cea   Mică,   tipărită   mai   întâiu   la   1640,   în
Mănăstirea   Govora,   publicată   acum   în   transcripţiune   cu   litere   latine,   Tipografia
Academiei Române, 1884.
8. Pravila Bisericească, editată de parohia Valea Plopului, 1999. 
9. Penticostarul  care   cuprinde   în   sine   Slujba   ce   se   urmează   din   Sfânta   și
Luminata   Duminică   a   Paştilor   până   la   Duminica   Tuturor   Sfinților,   Ed.   IBMO,
Bucureşti, 1953.
10.  Penticostar, adică Sfintele Slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica
Tuturor Sfinților, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.
11.   Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.
12.  Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.
13.  Mineiul pe octombrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.
14.  Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.
15.  Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.
16.  Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.
17.  Mineiul pe februarie, EIBMO, Bucureşti, 1967. 
18.  Mineiul pe martie, EIBMBOR, Bucureşti, 1977.
19.  Mineiul pe aprilie, EIBMBOR, Bucureşti, 1977.

68
 20.  Mineiul pe mai, EIBMBOR, Bucureşti, 1977.
21.  Mineiul pe iunie, EIBMBOR, Bucureşti, 1977.
22.  Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930. 
23.  Mineiul pe august, EIBMBOR, Bucureşti, 1989.
24.  Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.
25.   Triodul, care cuprinde Slujbele bisericeşti de la Duminica vameşului și a
fariseului până la Sfânta Înviere, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.
26. Valeriu   Anania,  Pro   memoria.   Acţiunea   catolicismului   în   România
interbelică, EIBMBOR, Bucureşti, 1993.
27.   Sfântul   Atanasie   cel   Mare,  Scrieri,   partea   I,   Cuvânt   împotriva   elinilor.
Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1987.
28.   Arhimandrit   Ioanichie   Bălan,  Patericul   românesc   ce   cuprinde   viața   și
cuvintele   unor   Sfinţi   și   Cuvioşi   Părinți   ce   s­au   nevoit   în   mănăstirile   româneşti
(secolele III­XX), Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998.
29.   Arhimandrit   Ioanichie   Bălan,  Sfintele   Moaşte   din   România,   Episcopia
Romanului, 1999.
30.   Preotul   Iconom   Stavrofor   Eugeniu   Bărbulescu,  Istoria   Bisericească
Universală, Ed. Cugetarea, 1947.
31.  Petru Botsi, Sfântul Ioan de Kronstadt. Portret duhovnicesc. Profeţii despre
Apocalipsă, Tipărit  cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte  Galaction, Episcopul
Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire Galaţi, 2003.
32.   Constantine Cavarnos,  Sfinții Martiri Rafail, Nicolae  și Irina din Lesvos,
EIBMBOR, Bucureşti, 2003.
33.  Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol. II, Ed. Mitropoliei Moldovei
și Bucovinei, Iaşi, 2000.
34.   Sfântul   Chiril   al   Alexandriei,  Comentariu   la   Evanghelia   Sfântului   Ioan,
traducere, introducere și note de Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2000.
35.   Nicolae Densuşianu,  Independenţa bisericească  a Mitropoliei Române de
Alba Iulia, Braşov, 1893, Alba Iulia, 2002.
36.   Silviu   Dragomir,  Istoria   dezrobirii   religioase   a   românilor   din   Ardeal   în
secolul XVIII, vol I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.
37.   Silviu   Dragomir,  Istoria   dezrobirii   religioase   a   românilor   din   Ardeal   în
secolul XVIII, vol II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.
38.   Pr. C. Dron,  Canoanele.  Text și interpretare, vol. II, Sinoadele Ecumenice,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935.

69
 39. Arhimandritul Epifanie Theodoropulos,  Cele două extreme. Ecumenismul și
stilismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006.
40. Părintele Filothei Zervakos,  Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei
ortodoxe,   tipărită   cu   binecuvântarea   Prea   Sfinţitului   Părinte   Galaction,   Episcopul
Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.
41. Matthew Gallatin,  Însetând după Dumnezeu. De la rătăcirile protestante la
adevărul   Ortodoxiei,  tipărită   cu   binecuvântarea   Prea   Sfinţitului   Părinte   Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, 2005.
42. Virgiliu   Gheorghe,  Efectele   televiziunii   asupra   minţii   umane,   Ed.
Evanghelismos, Fundaţia Tradiţia Românească, 2005.
43.   Arhimandrit Gherghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu ­ Athos,  Scrieri
athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie. 
44.   Sfântul Grigorie de Nazianz,  Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia,
1993.
45.   Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos,  Sfântul Grigorie Palama Aghioritul,
Ed. Bunavestire, Bacău, 2000.
46.  Sfântul Ignatie Brianceaninov, Tâlcuiri la patericul egiptean, Ed. Anastasia,
1996.
47.   Sfântul   Ignatie   Brianceaninov,  Experienţe   ascetice,   vol.I,   Ed.Sophia,
Bucureşti, 2000.
48.   Sfântul   Ignatie   Brianceaninov,  Experienţe   ascetice,   vol.II,   Ed.Sophia,
Bucureşti, 2000.
49.   Sfântul   Ignatie   Brianceaninov,  Experienţe   ascetice,   vol.III,   Ed.Sophia,
Bucureşti, 2001.
50.   Sfântul   Ignatie   Brianceaninov,  Experienţe   ascetice,   vol.IV,   Ed.Sophia,
Bucureşti, 2001.
51.   Sfântul Ignatie Briancianinov,  Predici la Triod și Penticostar, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2003.
52. Sfântul   Arhiepiscop   Ilarion   Troiţki,   Noul   Mărturisitor    Creştinismul   sau
Biserica?, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, 2005.
53. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, EIBMBOR, Bucureşti, 2004.
54.  Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
55.   Sfântul   Ioan   Damaschin,  Cele   trei   tratate   contra   iconoclaştilor,   Ed.
IBMBOR, 1998.
56.   Sfântul Ioan de Kronstadt,  Liturghia:  Cerul pe pământ. Cugetări mistice
despre Biserică și Cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

70
 57.  Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, Ed.
Sophia.
58.   Sfântul Ioan Iacob Românul Sihastru contemporan din  Ţara Sfântă 1913­
1960, Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la cer. Învăţături exprimate prin
poezii   foarte   umilicioase   și   proză   plină   de   lumină   cu   conţinut   dogmatic   și   moral,
Jerusalem, 1999.
59.  Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din
Lumină, 2000. 
60.   Sfântul Ioan Gură de Aur,  Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR,  Bucureşti,
1987.
61.   Sfântul Ioan Gură de Aur,  Omilii la Facere,  II, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1989.
62.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, Ed. Bunavestire,
Bacău, 1997.
63.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre
creşterea copiilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.
64.   Sfântul Ioan Maximovici,  Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă,
Ed. Icos, 2000. 
65.   Sfântul   Ioan   Maximovici,  Predici   și   îndrumări   duhovniceşti,   Ed.   Sophia,
Bucureşti, 2006.  
66. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Mănăstirea Sfinții
Arhangheli Petru Vodă, 2002. 
67.   Sfântul   Iustin   Popovici,  Credinţa   Ortodoxă   și   viața   în   Hristos,   Ed.
Bunavestire Galaţi, 2003.
68.   Părintele   Alexandru   Kiselev,  Icoanele   făcătoare   de   minuni   ale   Maicii
Domnului din Rusia, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire Galaţi, 2003.
69.  Marina I. Lupaş, Mitropolitul Sava Brancovici 1656­1683, Tipografia Cartea
Românească, Cluj, 1939.
70.  Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Patmos, 2001.
71.   Arhimandrit Teofilact Marinakis,  Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii
Domnului   de   la   Sfântul   Munte   Athos,   tipărit   cu   binecuvântarea   Prea   Sfinţitului
Galaction Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002.
72.   Sfântul Maxim Grecul,  Viaţa și cuvinte de folos, tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire,
Galaţi, 2002.

71
 73.   Sfântul   Maxim   Grecul,  Adevăr   și   minciună.   Scrieri   dogmatico­polemice,
tipărită   cu   binecuvântarea   Prea   Sfinţitului   Galaction,   Episcopul   Alexandriei   și
Teleormanului, Ed. Sophia, 1998.
74. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri și Epistole hristologice și duhovniceşti,
PSB 81, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990.
75.   Arhim. Veniamin Micle,  Sfântul Grigorie  Decapolitul. Viaţa  și minunile,
Sfânta Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1992.
76.   Mitropolitul   Irineu   Mihălcescu,  Teologia   luptătoare,   ediţia   a   II­a,   Ed.
Episcopiei Romanului și Huşilor, 1994.
77.   Diacon   Gheorghe   Moisescu,  Catolicismul   în   Moldova   până   la   sfârşitul
veacului XIV, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942.
78.   Diac.   Nicuşor   Morlova,  Sfântul   Nectarie   Taumaturgul,  Ed.   Bunavestire,
2002; 
79.   Ioan   Moshu,  Limonariu   sau   Livada   Duhovnicească,   Episcopia   Ortodoxă
Română, Alba Iulia, 1991.  
80.  Petru Movilă, Mărturisirea Ortodoxă, Ed. Junimea, Iaşi, 2001.
81.  Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Biserică, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.
82.  Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia (Bunul moral al creştinilor), Sfântul
Munte Athos.
83.   Sfântul   Nicodim   Aghioritul,  Carte   foarte   folositoare   de   suflet,   Ed.
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997.
84.   Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole. Cale către Cer, Schitul Lacu, Sfântul
Munte Athos.
85.  Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din grădina Maicii Domnului, Schitul Lacu,
1999.
86.  Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan,
Schitul Lacu, 2000.
87.  Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, 2000.
88.  Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, 2001.
89.   Cuviosul   Paisie   Aghioritul,  Sfântul   Arsenie   Capadocianul   (1840­1924),
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999.
90.  Sfântul Paisie Velicikovski, Crinii ţarinii, Ed. Anastasia, 1996.
91.  Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovniceşti, I, 1998.
92.  Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovniceşti, II, 1999.
93.   Preot   Prof.   Dr.   Mircea   Păcurariu,  Începuturile   Mitropoliei   Transilvaniei,
EIBMBOR, Bucureşti, 1980.

72
 94.  Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1,
EIBMBOR, Bucureşti, 1992.
95.  Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2,
EIBMBOR, Bucureşti, 1994.
96.   Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu,  Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2000.
97.   Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu,  Biserica Ortodoxă Română sub regimul
comunist,   1945­1958,  vol   I,   Institutul   Naţional   pentru   Studiul   Totalitarismului,
Bucureşti, 2001.
98.   Protosinghel   Ioachim   Pârvulescu,  Cele   trei   mari   mistere   vizibile   și
incontestabile din Biserica Ortodoxă. Puterea sfinţitoare a Ortodoxiei, Ed. Amacona,
Colecţia Eseuri Teologice nr. 1.
99.   Evsevie   Popoviciu,  Istoria   Bisericească,   volumul   I,   de   la   anul   1­1054,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1900.
100.  Pulpea, M. Dana, Istoria Bisericii Universale până la 1054, 1933.
101.  Dr. S. Reli, Curs de Istoria Bisericii Române, vol II, Universitatea "Regele
Carol II", Cernăuţi.
102.  Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski, 100 de minuni ale Fericitului
Ioan Maximovici, Ed. Sophia, 2003;
103.   Dr.   Sergiu   Arhiepiscop   de   Vladimir,  Cuvântări   Apologetice   asupra
adevărurilor fundamentale ale religiunii creştine ortodoxe, traduse de Arhimandritul
Nicodem Munteanu, Bucureşti, 1905. 
104.   Sfântul Simeon Noul Teolog,  Cateheze către monahi, Fundaţia Anastasia,
1995.
105.   Pr.   Vasile   Sorescu,  Biserica   Ortodoxă   stâlp   și   temelie   a   Adevărului,
Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului și Muscelului,
Ed. Credinţa Strămoşească, 2002.
106. Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Epistole, Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea   Sfinţitului   Părinte   Galaction,   Episcopul   Alexandriei   și   Teleormanului,   Ed.
Egumenița.
107. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 1,
Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2007.
108. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2,
Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2007.
109.   Sfântul Tihon din Zadonsk,  Despre adevăratul creştinism. Despre păcate,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2000. 

73
 110.  Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre pocăinţă
și roadele pocăinţei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000. 
111.   Nomikos   Mihail   Vaporis,  Mărturisitori   ai   lui   Hristos.   Vieţile   noilor
mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437­1860), Ed. Sophia, Bucureşti,
2002.
112. Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie,
Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare ­  , Ed. Evanghelismos, Bucureşti,
2006.
113.   Acatistul   și   viața   Sfinţiei   sale   Părintelui   nostru   Nifon,   Patriarhul
Ţarigradului, Scrisă de Chir Gavriil Protul, carte publicată după manuscrisul vechi
scris de Ioan Ieromonah ot Bistriţa, la anii de la Adam 7191, iar de la naşterea lui
Hristos 1682, Biserica Sfântului Ierarh Nifon ,2000.
114.  Actele Martirice, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.
115. Cronograf tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, I, Ed. Minerva, 1998.
116. Cronograf tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, II, Ed. Minerva, 1999.
117. Cuvintele   Sfântului   Teodor   Studitul,   Ed.   Episcopiei   Ortodoxe   Alba­Iulia,
1994.
118. Din   istoria   marii   apostazii:   sinodul   de   la   Ferrara­   Florenţa,   Ed.   Scara,
Bucureşti, 2002.
119. Dreapta   Credinţă   în   scrierile   Sfinților   Părinți,  Sfântul   Theodor   Studitul,
Sfântul   Ioan   Gură   de   Aur,   Sfântul   Amfilohie   de   Iconium,   vol.   1,   Ed.   Sophia,
Bucureşti, 2006.
120. Ecumenismul,   Sfânta   Mânăstire   Paraklitu,   Ed.   Evanghelismos,   Bucureşti,
2004.
121. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.I, Ed. Harisma,  Bucureşti, 1993.
122. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.
123. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.
124. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.
125. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.V, Ed. Harisma,  Bucureşti, 1995.
126. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul   curăţi,   lumina   și   desăvârşi,   vol.VI,   Ed.   Institutului   Biblic   si   de   Misiune
Ortodoxă,  Bucureşti, 1977.

74
 127. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.VII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977.
128. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.VIII, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 
129. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.IX, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1980.
130. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol. X,  Ed. IBMBOR, Bucureşti, 
131. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.XI, Ed. Episcopiei Romanului și Huşilor, 1990.
132. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate
omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol. XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991.
133. Ortodoxia   și  creştinismul   apusean,  de  Nicodim  Episcopul   Huşilor,  1915,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943. 
134. Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai­noiembrie 1908,
Carte   tipărită   cu   binecuvântarea   Prea   Sfinţitului   Părinte   Galaction,   Episcopul
Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.
135. Patericul  ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, Care
s’a tipărit pentru întăia oară în zilele lui Grigorie Dimitrie Ghica Voevod Domnul
Munteniei   cu  osîrdia   și  binecuvîntarea  celui de  atunci  Mitropolit  al Ungro­Vlahiei
Kiriu Kir Grigorie în Bucureşti, la Sfînta Mitropolie, la anul 1828. Iar acum a doua
oară îndreptat și tipărit cu osteneala și cheltuiala smeritului Arhiereu Antim Petrescu­
Botoşeneanu Vicarul Sfintei mitropolii a Moldovei și Sucevei. Cu înalta aprobare și
nine­cuvîntare   a   Sfîntului   Sinod   al   Sfintei   Biserici   Autocefale   Ortodoxe   Române,
1913.
136. Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev, Ed. Egumenița.
137. Patriarhia   Ortodoxă   Română   și   concordatul,   Hotărâre   luată   de   Sfântul
Sinod la şedinţa de la 24 mai 1929, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1929.
138. Proloagele.  Vieţile   Sfinților   și   Cuvinte   de   învăţătură,   Ed.   Mitropoliei
Olteniei.
139. Sfinţi   români   și   apărători   ai   Legii   strămoşeşti,   lucrare   alcătuită   din
încredinţarea Sfântului Sinod sub directa purtare de grijă a Înalt Preasfinţitului Nestor,
Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.
140. Sfântul   Maxim   Mărturisitorul   și   tovarăşii   lui   întru   martiriu,   Ed.   Deisis,
Sibiu, 2004.
141. Sfârşitul omului. Cules din Sfintele Scripturi și din Sfinții Părinți de smeritul
între monahi Zosima Pascal din Sfânta Mănăstire Neamţu, la 1905, Carte tipărită cu

75
binecuvântarea   Prea   Sfinţitului   Calinic   Episcopul   Argeşului,   Ed.   Credinţa
Strămoşească, 2004.
142. Sinaxar   ortodox   general   și   dicţionar   aghiografic,   îngrijit   de   Arhimandrit
Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului, 1998.
143. Ştefan   cel   Mare   și   Sfânt,   1504­2004.   Portret   în   istorie,  carte   tipărită   cu
binecuvântarea   Înalt   Prea   Sfinţitului   Pimen   Arhiepiscopul   Sucevei   și   Rădăuţilor,
Sfânta Mănăstire Putna, 2003
144. Viaţa, Paraclisul și Acatistul   celui întru Sfinţi părintelui nostru Grigorie
Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni, Ed. Bizantină, 2004.
145. Viaţa Cuviosului Paisie de la Neamţ, ediţie îngrijită de Diac. Prof. Ioan Ivan,
după manuscrisul nr. 154 din Biblioteca Mănăstirii Neamţ, Ed. Trinitas, Iaşi, 1997.
146. Viaţa și acatistul Preacuviosului nostru Părinte Paisie (Velicikovski) de la
Neamţ, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999.
147. Viaţa,   învăţăturile   și   minunile   Sfântului   Lavrentie   de   la   Cernigov,  Ed.
Credinţa strămoşească, 2003.
Viaţa   și   nevoinţele   celui   între   sfinţi   Părintelui   nostru   Grigorie   Palama
Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.
148. Viaţa   și   nevoinţele   celui   între   sfinţi   Părintelui   nostru   Fotie   cel   Mare
Patriarhul Constantinopolei, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.
149. Viaţa   și   nevoinţele   celui   între   sfinţi   Părintelui   nostru   Marcu   Evghenicul
Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.
150. Viaţa   Sfântului   Voievod   Martir   Constantin   Brâncoveanu,  Ed.   Anastasia,
1997.
151. Viaţa și minunile Sfintei Matrona din Moscova, Ed. Sophia, 2003.
152. Viaţa   unui   Sfânt.   Avva   Justin   Popovici;   Sfântul   Nicolae   Velimirovici.
Despre desfrâul Europei, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.

76
77