Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Iubiți credincioși,
Marele Apostol Pavel, vasul alegerii și gura lui Hristos, arătând că dragostea
dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: “Și acum rămân acestea trei:
credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ (I
Corinteni 13, 13). În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: “Dragostea este plinirea
Legii“ (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), și “legătura desăvârșirii“ (Coloseni 3, 14).
De-ar avea cineva toate darurile și toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască
nu are nimic bun și nimic nu folosește fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-
4).
Deci, înțelegând cât de mare este comoara cea neprețuită a dragostei de Dumnezeu,
în cele ce urmează vom vorbi câte ceva despre această preasfântă virtute. Mai întâi,
să punem o întrebare: prin ce virtuți câștigă omul dragostea de Dumnezeu? La
această întrebare vom răspunde cu mărturii de la Sfinții Părinți, care zic: "Toate
virtuțile ajută mintea omului să câștige dragostea dumnezeiască, dar mai mult
decât toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburând către
Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia
II, op. cit. p. 39). La fel învață și dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice:
"Dragostea se naște din rugăciune".
Acest lucru îl arată Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: "Alta este dragostea
sufletului și alta este aceea ce vine în el de la Duhul Sfânt. Dragostea dintâi este
moderată și pusă în mișcare de voința noastră, atunci când vrem; de aceea este și
răpită ușor de duhurile cele necurate, când nu ținem cu tărie la hotărârea noastră.
Cealaltă, așa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încât toate
părțile lui se lipesc de dulceața cea negrăită și infinită, căci mintea umplându-se
atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care țâșnește dragostea și
bucuria" (Pr. D. Stăniloae, Teologia morală, vol. 3, 1981, p. 256). Așadar, trebuie
să înțelegem că în dragostea naturală este activ și omul. Însă mai presus de această
treaptă se află cea în care lucrează dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune curată și
prin energie necreată dumnezeiască, ca dar al lui Dumnezeu.
Cel care are dragoste dumnezeiască în inima lui, se poate cunoaște și după faptul
că ajută altora în nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajută pe săraci
(Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3,
17); ajută pe bolnavi și străini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I
Tesaloniceni 5, 15); mângâie pe cei necăjiți și întristați (II Corinteni 1, 4); iartă pe
cei ce l-au necăjit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) și se roagă lui
Dumnezeu pentru binele altora și pentru iertarea celor ce îi fac rău (II Corinteni 9,
14; Iacob 5, 16); se jertfește pe sine pentru alții și chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II
Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16).
Acestea și altele de acest fel sunt semnele omului care s-a învrednicit a dobândi
dragostea pentru Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi. Dar să zicem ceva în
această privință și din mărturiile Sfinților Părinți. Iată ce zice Sfântul Maxim
Mărturisitorul despre cel ce are dragoste: "Cel ce iubește pe Dumnezeu, nu poate
să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile încă
necurățite ale aproapelui". Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dragostea de Dumnezeu îl
face pe om să nu mai simtă nici plăcere de mâncare sau chiar să nu mai poftească a
mânca; căci precum apa hrănește rădăcinile de sub pământ ale plantei, așa hrănește
focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui"
(Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarăși Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: "Cel ce are
mintea sa pironită în dragostea de Dumnezeu, disprețuiește toate cele văzute și
însuși trupul său, ca pe ceva străin" (Filocalia IX, Suta I-a).
Deci, frații mei, dacă Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne arată că dragostea nu
face rău aproapelui (Romani 13, 10) și ne învață să iubim pe aproapele ca pe noi
înșine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuiește pe fratele și se întristează de binele
și de sporirea lui și se silește a defăima numele cel bun al fratelui său, îi întinde
curse spre a-l vătăma, se va dovedi pe sine că este străin de dragostea lui
Dumnezeu și vinovat de osânda cea veșnică!
Preabunul nostru Mântuitor ne-a zis: “Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce
vă urăsc pe voi; binecuvântați pe cei ce vă blestemă“ (Matei 5, 44). Oare de ce ne-a
poruncit El aceasta? Iată de ce! Ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mânie și
de ținerea de minte a răului. Apoi ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare
avuție care este dragostea desăvârșită. Căci este cu neputință să o aibă pe aceasta,
cel ce nu iubește pe toți oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubește pe
toți oamenii la fel “și vrea ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să
vină“ (I Timotei 2, 4).
Iubiți credincioși,
Dragostea de aproapele, însă, trebuie să aibă măsură, căci dacă vom iubi pe
aproapele fără măsura cuvenită, ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu și ne
poate aduce mare pagubă. De aceea trebuie să iubim pe aproapele numai în măsura
în care nu ne depărtează de dragostea lui Dumnezeu, care zice: “Să iubești pe
Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău...“ (Matei 22, 37). Iar
pentru dragostea către aproapele spune: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine
însuți“ (Matei 22, 37), adică pe cât porți grijă și te sârguiești pentru tine, pe atât
poartă grijă și te silește și pentru aproapele tău. De exemplu, dacă noi avem o
rudenie tată, mamă, soră, frate sau prieten, care ne-ar îndemna să facem un păcat
mare sau să călcăm legea lui Dumnezeu, și am asculta de unul ca acesta făcând
fărădelege înaintea lui Dumnezeu, atunci vom primi osândă veșnică, pentru că am
iubit pe tată sau pe mamă, rudenie sau prieten mai mult decât pe Dumnezeu. De
aceea nu mai putem fi ucenici ai lui Hristos și ne facem vinovați de gheena focului,
după cum a zis Domnul (Matei 18, 8-9).
Pe vremea împărăției lui Traian, a fost patriarh al Antiohiei Sfântul Ignatie, pe care
sfânta noastră Biserică Ortodoxă îl prăznuiește la 20 decembrie, cu câteva zile
înainte de Nașterea lui Hristos. Acest preafericit patriarh era copil pe vremea când
Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pământ și a fost luat de Mântuitorul în
preasfintele Sale brațe, pe care arătându-l poporului, a zis: “De nu vă veți întoarce
și de nu veți fi ca pruncii, nu veți intra întru Împărăția Cerurilor“. Apoi a zis: “Cine
va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primește“ (Matei 18,
3-5). De aceea i se zicea Sfântului Ignatie "purtător de Dumnezeu", fiindcă a fost
purtat de Domnul în brațele Sale.
Acest mare mucenic a fost ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, a cărui viață a
urmat trăind în feciorie și viață sfântă, purtând neîncetat în inima sa pe Hristos și
pururea mărturisindu-L oamenilor.
Pe acest sfânt l-a întrebat împăratul Traian: "Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?"
El a răspuns: "Tot cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său este purtător
de Dumnezeu". Apoi l-a întrebat: "Tu porți în tine pe Hristosul tău?" Sfântul a
răspuns: "Cu adevărat Îl port". După ce împăratul l-a amenințat cu moartea și l-a
chinuit să se lepede de Hristos și să se închine la idoli, văzându-l tare ca diamantul
în mărturisirea dreptei credințe, l-a condamnat la moarte, trimițându-l la Roma
legat în lanțuri, sub paza a zece ostași aspri, care l-au chinuit mult pe drum.
Ajungând acolo, a fost legat și dat spre mâncare leilor, într-o zi de sărbătoare, în
fața unei mari mulțimi de oameni.
Creștinii de la Roma s-au întristat mult și voiau să-l oprească de la această moarte
amară. El le-a scris o scrisoare când a trecut prin Smirna, și le-a zis: "Iubiții mei
frați, să nu arătați către mine dragoste deșartă ca să mă opriți de la dorința mea cea
mare. Eu sunt grâu al lui Hristos și vreau să fiu măcinat de dinții fiarelor, spre a mă
arăta pâinea lui Dumnezeu".
Înainte de a se da drumul leilor spre a-l sfâșia, Sfântul Ignatie a vorbit poporului,
zicând: "Bărbați romani care priviți la această nevoință a mea, să știți că nu pentru
un oarecare lucru rău primesc această moarte, nici pentru vreo nelegiuire sunt
osândit la moarte, ci numai pentru mărturisirea lui Hristos Dumnezeul meu, de a
cărui dragoste este cuprinsă inima mea și pe care fără de saț Îl doresc". Acestea
zicând el, au venit asupra lui leii și îndată l-au sfâșiat în bucăți, după cum el singur
mult a dorit, pentru dragostea lui Iisus Hristos.
Dar acolo s-a văzut un lucru de mare mirare, că mâncând leii trupul sfântului,
inima lui fiind de carne a rămas neatinsă, ca și unele din oasele cele mai mari.
Atunci un ostaș, care auzise de la mulți că el poartă pe Iisus Hristos în inima lui, a
zis în derâdere: "Să vedem oare, spunea el, dacă are pe Hristos Dumnezeul său în
inima sa". Luând o sabie, a despicat inima sfântului în două. Dar, o, minunile Tale,
Doamne! Inima sfântului fiind despicată în două, pe ambele părți ale inimii sale,
era scris cu litere de aur Iisus Hristos. Toți cei care au văzut acestea s-au speriat și
s-au mirat, zicând: "Cu adevărat omul acesta a fost purtător de Dumnezeu!"
Așa a iubit pe Hristos Sfântul Ierarh și Mucenic Ignatie, cu toată inima sa. Cine
voiește să știe mai pe larg despre pătimirea Sfântului Ignatie și cum a pătimit la
Roma, să citească viața lui la 20 decembrie.
Iubiți credincioși,