Iubirea crestina Domnul a spus: "Ca unde sunt doi sau trei adunati intru numele Meu, acolo

sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 20). Se gasesc oare doi sau trei adunati intru numele Lui? Se gasesc, dar rareori. De altfel nu vorbeste de o simpla adunare si unire locala a oamenilor. Nu cere numai asta. Vrea ca, impreuna cu unirea, sa existe la cei adunati acolo si alte virtuti. Prin aceste cuvinte, asadar, vrea sa spuna: "Daca cineva Ma va avea pe Mine ca temelie a iubirii lui fata de aproapele, si impreuna cu aceasta iubire are si celelalte virtuti, atunci voi fi impreuna cu el". Acum insa, cei mai multi oameni au alte scopuri. Nu intemeiaza pe Hristos iubirea lor. Cineva iubeste pe altcineva, pentru ca si acela ii arata iubire; altul il iubeste pe cel care l-a cinstit; iar altul il iubeste pentru ca i-a fost de folos la vreo treaba de-a lui. E greu sa gasesti pe cineva care-l iubeste pe aproapele doar din dragoste pentru Hristos, caci ceea ce-i leaga pe oameni sunt de obicei interesele materiale. insa o iubire cu atatea lipsuri este batjocoritoare si trecatoare. La cea mai mica problema - vreun cuvant jignitor, daune banesti, invidie, ambitie sau ceva asemanator - iubirea aceasta, care nu are temelie duhovniceasca, se destrama. Dimpotriva, iubirea care-L are ca pricina si temelie pe Hristos, este statornica si nepieritoare. Nimic n-o poate destrama, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar amenintarile cu moartea. Cel ce are dragoste crestina, oricate neplaceri ar suferi de la un om, nu, inceteaza sa-1 iubeasca; caci nu este influentat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea crestina, cum spunea Pavel, nicicand nu va pieri. Si, adevarat, ce pricina ai putea aduce, pentru care sa incetezi sa-l mai iubesti pe aproapele tau? Faptul ca, pe cand tu il cinsteai, acela te injura? Sau faptul ca, pe cand tu savarseai fapte bune in folosul lui, acela voia sa te vatame? Dar daca-l iubesti intru Hristos, aceste cauze te vor face nu sa-l urasti, ci sa-l iubesti si mai mult. Caci toate cele care distrug iubirea obisnuita, nascuta din interes, intaresc iubirea crestina. Cum? In primul rand, intrucat cel care se poarta in chip vrajmas cu tine, iti aduce rasplata de la Dumnezeu; si in al doilea rand, fiindca acela, fiind bolnav duhovniceste, are nevoie de compatimirea si de sprijinul tau. Prin urmare, cel care are iubire adevarata continua sa-l iubeasca pe aproapele, chiar daca acesta il uraste sau il injura sau il ameninta, cu multumirea ca iubeste pentru Hristos si deci il si urmeaza pe Hristos, Care asemenea iubire a aratat vrajmasilor Sai. Nu numai ca S-a jertfit pentru cei care L-au urat si L-au rastignit, dar L-a si rugat pe Tatal Lui sa-i ierte: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). Iubirea, de asemenea, nu stie ce inseamna interesul. De aceea Pavel ne povatuieste: "Nimeni sa nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt" (I Corinteni 10, 24). Iubirea nu stie ce inseamna nici invidia, caci cine iubeste cu adevarat considera binele aproapelui ca pe al sau. Astfel iubirea, incet-incet, il preschimba pe om in inger. Dupa ce il scapa de manie, de invidie si de oricare alta patima tiranica, il scoate din starea naturala omeneasca si-l aseaza in starea ingerestii eliberari de patimi. Cum se naste insa dragostea in sufletul omului? Dragostea este rodul virtutii. Dar si iubirea, la randul ei, da nastere virtutii. Si iata cum se intampla asta: Cel virtuos nu alege banii in locul iubirii aproapelui sau. Nu tine minte raul. Nu este nedrept. Nu vorbeste de rau. Pe toate le rabda cu vitejie sufleteasca. Din acestea provine iubirea. Faptul ca din virtute se naste dragostea este aratat de cuvintele Domnului: "Din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci" (Matei 24, 12). Si iarasi, faptul ca din iubire se naste virtutea, il arata cuvintele apostolului Pavel: "Cel ce iubeste pe altul a plinit legea" (Romani 13, 8). Asadar una din doua se cere, dragostea sau virtutea. Cel ce o are pe una, o detine negresit si pe cealalta. Si invers: cel care nu iubeste si raul il va savarsi; si cel ce face raul nu iubeste. Sa ne straduim deci sa dobandim iubirea, pentru ca ea este o fortareata care ne apara de tot raul. Apostolul nu a spus simplu "iubiti", ci "urmariti iubirea" (I Corinteni 14, 1), de vreme ce e nevoie de multa lupta pentru a o dobandi. Dragostea trece degraba si dispare, caci multe lucruri ale lumii acesteia o distrug. S-o urmarim, sa alergam incontinuu in spatele ei, ca s-o prindem, inainte de a reusi sa ne scape.

Apostolul Pavel ne spune si motivele pentru care trebuie sa ne iubim unul pe altul: "intru frateasca prietenie iubiti-va unii pe altii" (Romani 12, 10). Vrea sa spuna: sunteti frati, si de aceea trebuie sa aveti dragoste frateasca intre voi. Aceasta a spus-o si Moise evreilor acelora care se certau in Egipt: "De ce va certati? Sunteti frati" (Parafraza la Iesirea 2, 13). Este remarcabil faptul ca Apostolul, desi ii povatuieste pe crestini sa aiba intre ei blandete si iubire frateasca atunci cand se refera la legaturile dintre crestini sj necredinciosi spune altfel de cuvinte: "Daca-i Cu putinta, pe cat tine de voi, traiti in pace cu toti oamenii" (Romani 12, 18). Deci in cazul necredinciosilor ne cere sa nu ne certam cu ei, sa nu-i uram, sa nu-i nesocotim, pe cand in cazul fratilor nostri crestini cere in plus blandete, iubire frateasca, sincera si neprefacuta, iubire arzatoare si statornica. Insa cum va fi iubirea statornica? Ne-o arata tot Apostolul, spunand: "intreceti-va cu cinstirea" (Romani 12, 10). in felul acesta se si plasmuieste dragostea, si ramane statornica. Caci, adevarat, na exista mijloc mai bun pentru pastrarea iubirii, cat sa-l cinstim pe celalalt. Astfel si iubirea devine mai vie, si respectul reciproc mai adanc. Dincolo de cinstire, trebuie inca sa aratam ca ne pasa de problemele celuilalt, pentru ca imbinarea cinstirii cu purtarea de grija da nastere celei mai arzatoare iubiri. Nu ajunge sa iubim numai cu inima, ci sunt necesare si acestea doua, cinstirea si interesul pentru celalalt, care sunt manifestarile dragostei, si totodata si conditiile ei. Ele se nasc din iubire, dar si nasc iubire. Trebuie sa stim ca iubirea nu este ceva voluntar. Este obligatorie. Esti dator sa-l iubesti pe fratele tau, atat pentru ca esti inrudit duhovnieeste cu el, cat si pentru ca va sunteti madulare unul altuia. Daca lipseste, dragostea, vine nimicirea. Esti dator insa sa-l iubesti pe fratele tau si dintr-un alt motiv: pentru ca ai castig si folos, de vreme ce prin iubire plinesti toata legea lui Dumnezeu. Astfel, fratele pe care-l iubesti devine binefacatorul tau. Si intradevar, sa nu savarsesti adulter; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb; sa nu poftesti si oricare alta se cuprind in acest cuvant, adica: sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Romani 13, 9). Insusi Hristos ne-a incredintat ca toata legea si invatatura proorocilor se cuprind in iubire (Matei 22, 40). Si iata cat de sus a asezat-o: a stabilit doua porunci de iubire si hotarele fiecareia. Prima, zice, este sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau; iar a doua, la fel de importanta, este sa-l iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 37-39). Cat de inalta este iubirea de oameni si bunatatea lui Hristos! Dragostea fata de El, desi suntem cu mult inferiori Lui, o aseaza pe o treapta cu dragostea fata de aproapele nostru. Tocmai de aceea hotarele acestor doua porunci de iubire aproape ca sunt identice. Despre prima, iubirea de Dumnezeu, a spus: "din toata-inima ta si din tot sufletul tau" (Matei 22, 37); iar pentru a doua, iubirea de aproapele, a grait: " ca pe tine insuti" (Matei 22, 39). Si e de la sine inteles ca fara a doua, prima nu foloseste la nimic. De altfel, cum a spus si Evanghelistul Ioan, "Daca cineva zice: il iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu, sa-L iubeasca si pe fratele sau" (I Ioan 4, 20-21). Cel ce iubeste nu-i face rau aproapelui sau. Dragostea, fiind plinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, are doua avantaje, evitarea raului si savarsirea binelui. Si este numita plinire a tuturor Poruncilor lui Dumnezeu nu numai pentru ca ea constituie suma tuturor indatoririlor noastre crestine, ci Si pentru ca inlesneste plinirea lor. Iubirea este o datorie care ramane mereu neachitata. Cu cat lucram pentru a o achita, cu atat datoria creste. Cand e vorba de foloase banesti, a admiram pe cei care nu au datorii, pe cand, atunci cand e vorba de

foloasele iubirii, ii fericim pe cei care sunt foarte indatorati. De aceea apostolul Pavel scrie: "Nimanui cu nimic sa nu-i fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de altul" (Romani 13, 8). Prin aceste cuvinte vrea sa ne arate ca datoria dragostei trebuie totdeauna s-o achitam si totodata sa ramanem indatorati. Niciodata sa nu incetam sa fim indatorati cu ea, cata vreme ne aflam in aceasta viata. Caci pe cat de grav si suparator este sa datoreze cineva bani, tot atat de vrednic de osandire este sa nu datoreze iubire. Iubirea este o datorie care ramane, cum am spus, mereu neachitata. Fiindca aceasta datorie este cea care mai presus de orice ne alcatuieste viata si ne leaga mai strans intre noi. Orice fapta buna este rodul dragostei. De aceea Domnul a vorbit de multe ori despre aceasta. "intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei", a spus, "de veti avea iubire unii pentru altii" (Ioan 13, 35). Asa cum toata viata noastra ne hranim trupul, la fel trebuie sa-i iubim pe semenii nostri, si, desigur, cu si mai multa ravna decat intretinerea trupului, pentru ca dragostea conduce la viata vesnica si nu va inceta sa existe vreodata. Necesitatea iubirii n-o invatam numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci si din faptele Lui. O astfel de lectie este felul in care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creandu-1 pe primul om, a stabilit ca din el sa se nasca toti ceilalti oameni, ca sa fim considerati toti ca un singur om si sa ne legam prin dragoste. Legatura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu intelepciune prin schimburile pe care suntem nevoiti sa le avem intre noi. Caci a dat multime de bunatati in lume, insa nu pe toate pretutindeni, ci in fiecare tara anumite feluri. Astfel suntem obligati sa facem negot, dand cele care ne prisosesc si primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i pe semenii nostri. La fel a facut Dumnezeu si cu fiecare om in parte. N-a ingaduit fiecaruia sa aiba toate cunostintele, ci unuia sa aiba cunostinte de medicina, altuia de zidarie, altuia de vreo alta stiinta sau mestesug etc, ca sa avem nevoie unul de altul si in felul acesta sa ne iubim unul pe altul. La fel se intampla si cu harismele duhovnicesti, cum spune Apostolul: " Unuia i se da prin Duhul cuvant de intelepciune, iar altuia, cuvant de cunoastere... unuia, faceri de minuni, iar altuia profetie, unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, felurimea limbilor, iar altuia, talmacirea limbilor" (I Corinteni 12, 8-10). Dar deoarece nimic nu este mai presus de iubire, a asezat-o deasupra tuturor, spunand: "De-as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, dar daca n-am iubire facutu-m-am arama sunatoare si chimval zanganitor. Si de-as avea darul profetiei si de-as cunoaste toate tainele si toata stiinta si de-as avea credinta toata sa pot muta si muntii, dar daca n-am iubire, nimic nu sunt" (I Corinteni 13, 1-2). Si nu s-a oprit aici, ci a adaugat ca, chiar moartea pentru credinta ar fi nefolositoare, daca lipseste iubirea (I Corinteni 13, 3). De ce a pus atat de mult baza pe insemnatatea iubirii? intrucat cunostea, ca un cultivator intelept al sufletelor noastre, ca, atunci cand dragostea se inradacineaza bine inlauntrul nostru, vor rasari din ea, ca niste vlastare, toate virtutile. De ce, insa, vorbim despre micile argumente ale insemnatatii iubirii si le nesocotim pe cele mari? Din dragoste a venit langa noi Fiul lui Dumnezeu si S-a facut om, ca sa nimiceasca ratacirea idolatriei, sa aduca adevarata cunoastere de Dumnezeu si sa ne daruiasca viata vesnica, dupa cum spune si Evanghelistul Ioan: " Ca intr-atat a iubitDumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr-insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). inflacarat de iubire, apostolul Pavel a spus aceste cuvinte ceresti: "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos?: Oare necazul? Sau stramtorarea?' Sau prigoana? Sau foametea? Sau golatatea? Sau primejdia? Sau sabia?!..". (Romani 8, 35). Si dupa ce a nesocotit toate aceste greutati, considerandu-le lipsite de importanta, vorbeste de cele mai infricosatoare, nesocotindu-le si pe acestea: "... nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici

cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici inaltimea, -nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de iubirea lui Dumnezeu cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 38-39). Iubirea ti-1 arata pe aproapele ca pe un alt sine al tau, te invata sa te bucuri pentru fericirea lui, ca si cum ar fi fericirea ta, si sa te intristezi la necazurile lui, ca si cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din multi un trup si din sufletele lor vase ale Sfantului Duh. Caci Duhul pacii nu odihneste acolo unde imparateste dezbinarea, ci acolo unde stapaneste unirea sufletelor. Iubirea, de asemenea, face ca toti sa se foloseasca de bunurile fiecaruia, dupa cum vedem in Faptele Apostolilor: "Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una; si nici unul nu zicea ca este al sau ceva din averea sa, ci toatele erau de obste" (Fapte 4, 32). In afara de acestea, .iubirea daruieste oamenilor putere mare. Nu exista fortareata atat de tare, de greu de daramat si necucerita de dusmani, cum este o multime de oameni care se iubesc si care sunt strans legati cu rodul dragostei, buna intelegere. Chiar si atacurile diavolului pot fi respinse, pentru ca, infruntandu-l impreuna, devin nebiruiti, zadarnicesc uneltirile lui si primesc cununile stralucitoare ale iubirii. Asa cum coardele lirei, desi sunt multe, scot un sunet dulce daca conlucreaza toate armonios manuite de degetele muzicianului, la fel si cei care au buna intelegere, ca o alta lira de iubire, scot o melodie minunata. De aceea Pavel ii povatuieste pe credinciosi sa caute sa fie in orice imprejurare in acelasi cuget, sa-i considere pe ceilalti mai presus de ei, pentru ca dragostea sa nu fie nimicita de slava desarta, sa fie uniti, sa se cinsteasca unul pe altul, sa se slujeasca unul pe altul. Iubirea ne face blanzi, pentru ca impiedica lacomia, desfraul, invidia si alte patimi sa ne stapaneasca sufletele. in general nu exista patima, nu exista pacat pe care sa nu le distruga iubirea. Mai lesne este sa scape de flacarile sobei o creanga uscata, decat pacatul de focul iubirii. Asadar, daca sadim dragostea in inimile noastre vom deveni sfinti. Da, fiindca toti sfintii prin iubire s-au facut placuti lui Dumnezeu. Din ce motiv Abel a devenit victima crimei si nu criminal? Pentru ca avea iubire puternica pentru fratele sau si n-a putut sa-i faca rau nici cand acela l-a omorat. Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel si l-a ucis? Pentru ca din inima lui a lipsit iubirea. Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem si Iafet, au dobandit faima buna? Pentru ca il iubeau mult pe tatal lor si n-au rabdat sa-l vada gol. Si pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat Noe? Pentru ca nu-1 iubea pe tatal sau si-1 batjocorea. Dar marea faima a lui Avraam cui se datoreaza? Iubirii pe care i-a aratat-o atat nepotului sau Lot, cat si sodomitilor, pentru a caror izbavire a mijlocit la Dumnezeu. Plini de iubire, plini de blandete, plini de compatimire erau si sfintii. Ganditi-va la Pavel care, desi era in primejdie sa fie dat flacarilor, desi ramanea neclintit la incercari, desi nu se temea decat de Dumnezeu, desi nu-i pasa de nimic, nici chiar de iad, cand a vazut lacrimile persoanelor iubite, s-a inmuiat, acest puternic, sa emotionat si a spus: "Ce faceti? Plangeti si-mi sfasiati inima?" (Fapte 21, 13). Si veti intreba: Au putut lacrimile sa zdrobeasca sufletul acela de diamant? Sigur ca da. Pentru ca, asa cum el insusi a spus, pe toate le biruia cu puterea dragostei, insa nu si dragostea, care-l sufoca si-l biruia. Iata ce i-a placut lui Dumnezeu! Omul pe care nu l-a putut zdrobi marea salbatica, au putut sa-l biruie cateva lacrimi de iubire. Atat de mare este puterea acesteia! Vreti sa-l vedeti si pe Pavel plangand? Iata ce spune intr-o alta imprejurare: " Timp de trei ani, noaptea si ziua n-am incetat sa va sfatuiesc, cu lacrimi, pe fiecare din voi" (Fapte 20, 31). Marea lui dragoste 1-a facut sa-i fie teama ca nu cumva iubitii lui crestini sa pateasca vreun rau, si cu lacrimi ii sfatuia. Acelasi lucru vedem si la preabunul Iosif. Aceasta stanca, care a ramas neclintita in fata puterii uriase a acelei femei desfranate si la focul pacatului, cand i-a vazut pe fratii sai, care il vandusera, il aruncasera intr-o groapa si voisera sa-l omoare, cand i-a vazut asadar, s-a emotionat, s-a zbuciumat sufleteste si, intrucat nusi putea retine lacrimile, a intrat in camera de alaturi si a plans.

Domnul, inainte de a fi predat in mainile iudeilor si de fi rastignit, a dat o porunca pe care a numit-o noua, porunca iubirii: "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unii pe altii" (Ioan 13, 34). insa de ce a numit-o noua, de vreme ce exista si in Vechiul Testament? Pentru ca a dat-o intr-un fel nou, imbunatatit, superior. De aceea a adaugat: "Asa cum v-am iubit Eu pe voi, asa si voi sa va iubiti unii pe altii". Iubirea Mea pentru voi, voia sa le spuna, nu este ca rasplata la ceva pe care Mi l-ati oferit, caci eu v-am iubit primul. in acelasi fel si voi tretmie sa le faceti bine semenilor vostri, nu ca rasplata, ci din iubire spontana. Si fara sa aminteasca de minunile pe care le vor savarsi in numele si cu puterea Lui, a spus ca iubirea este aceea care-i va deosebi si-i va face ucenici ai Sai. Ciudat! De ce nu minunile, ci iubirea? Deoarece iubirea este insusirea principala a sfintilor si temelia virtutii. Prin aceasta ne mantuim toti, ea naste lucratori ai lui Hristos, ea incanta sufletele, ea aduce oile pierdute in staulul Bisericii. Si minunile pe care le vor face Apostolii, nu vor vadi ca sunt ucenici ai Lui? Deloc. Auziti ce a spus odata: "Multi imi vor spune in ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu in numele Tau am profetit? Si nu in numele Tau demoni am scos? Si nu in numele Tau multe minuni am facut? Si atunci le voi marturisi: Niciodata nu vam cunoscut pe voi" (Matei 7, 22-23). Si alta data, cand Apostolii erau bucurosi, pentru ca si demonii li se supuneau, Domnul le-a spus: "Nu va bucurati pentru asta, ci pentru ca numele voastre sunt scrise in ceruri" (Parafraza la Luca 10, 20). Minunile pe care le-au facut, desigur, au ajutat la convertirea lumii la credinta crestina, dar pentru ca a existat mai intai dragostea, fara de care nici minunile nu s-ar fi savarsit. Dragostea le-a dat sfintenia si putinta de a avea cu totii un suflet si o inima. Daca n-ar fi fost uniti prin legaturile dragostei, n-ar fi putut sa faca nimic. Acestea insa, Domnul nu le-a spus doar pentru ucenicii Lui de atunci, ci si pentru toti cei care in viitor vor crede in Dansul. Caci si astazi, ceea ce-i tine pe necredinciosi departe de Hristos nu este faptul ca nu se fac minuni, asa cum spun unii, ci faptul ca iubirea lipseste de la crestini. Pe necredinciosi nu-i atrag neaparat minunile, cat viata virtuoasa, pe care doar iubirea o poate naste. Pe facatorii de minuni i-au acuzat de multe ori ca amagesc poporul, niciodata insa pe cei care aveau viata sfanta. Cel ce are iubire este mai vrednic de admirat decat cel care chiar si pe morti ii invie; Si acest lucru e firesc. Pentru ca invierea din morti, ca minune, depinde cu totul de sfantul har, pe cand iubirea depinde de buna intentie si de ravna evlavioasa a fiecaruia. Iubirea este insusirea adevaratului crestin si-l arata pe ucenicul rastignit al lui Hristos, care nu are nimic in comun cu lucrurile pamantesti. Fara iubire, nici chiar mucenicia nu foloseste la nimic. Sa dobandim, asadar, aceasta minunata harisma, de a ne iubi unul pe altul. Si sa nu spunem vreodata ca iubim pentru ca avem prieteni, unul mai multi, altul mai putini. Aceasta nu este iubire adevarata, iubire crestineasca, iubire dupa voia lui Dumnezeu. Cel ce are iubirea placuta lui Dumnezeu nu-i iubeste doar pe prietenii lui, care-l iubesc la randul lor, ci pe toti oamenii, chiar si pe dusmanii sai, care-l urasc si-l nedreptatesc: Asta o spune Domnul: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine I celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si face sa ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti. Ca daca-i iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea?" (Matei 5, 44-46). Daca iubirea ar fi stapanit pretutindeni, lumea noastra ar fi fost atat de diferita! N-ar fi fost nevoie nici de legi, nici de tribunale, nici de pedepse. Nimeni nu si-ar fi nedreptatit aproapele. Crimele, certurile, razboaiele, rascoalele, rapirile, partinirile si toate nedreptatile ar fi disparut. Rautatea ar fi fost cu totul necunoscuta. Caci dragostea are marele avantaj ca nu are legatura, precum alte virtuti, cu anumite rautati. Lepadarea de cele materiale, de pilda, se leaga deseori de slava desarta, usurinta de a invata cu ambitia, facerea de minuni cu mandria, milostenia cu -desfraul, smerita cugetarea cu inaltarea launtrica etc. Acestea nu exista in iubire, in iubirea adevarata. Omul care iubeste traieste pe pamant ca si cum ar trai in cer, cu liniste si fericire neumbrite, cu sufletul curatat de invidie, zavistie, manie, mandrie, rea dorinta. Asa cum nimeni nu-si face rau siesi, la fel nici el nu-i face rau aproapelui sau, pe care-1 considera ca un alt sine.

Iata omul iubirii - un inger pamantesc! insa cel care nu are iubire, oricate minuni ar face, oricata cunoastere desavarsita a celor dumnezeiesti ar avea, mii de morti de-ar invia, nimic n-ar castiga, de vreme ce traieste doar pentru" el, departe de ceilalti. Tocmai de aceea Hristos a asezaf iubirea de aproapele ca dovada de iubire desavarsita pentru El. "Daca ma iubesti", i-a spus apostolului Petru, "pastoreste oile mele " (Parafraza la Ioan 21, 16). Mare taina este si aceasta, faptul ca iubirea are mai mare valoare decat mucenicia. Daca in societatea noastra ar stapani dragostea, n-ar exista deosebiri, n-ar fi sclavi si oameni f liberi, stapaniti si stapani, saraci si bogati, mici si mari. De asemenea, diavolul si demonii sai ar fi cu totul necunoscuti si lipsiti de putere. Caci dragostea este mai puternica decat toate zidurile si mai tare decat toate metalele. Pe ea n-o cuceresc nici bogatia, nici saracia; sau mai bine-zis, acolo unde stapaneste ea, nu exista bogatie si saracie, ci doar bunatatile amandurora: de la bogatie saracia le ia pe cele necesare intretinerii sale, iar de la saracie bogatia ia lipsa de griji. in felul acesta dispar si grijile bogatiei si temerile saraciei. Insa de ce vorbesc doar de foloasele pe care iubirea le provoaca celorlalti? Iubirea in sine e atat de frumoasa! Cu cata bucurie si pace umple sufletul care o detine! Acesta este unul din marile ei privilegii. Celelalte virtuti, precum postul, privegherea, infranarea, sunt insotite de o anumita osteneala, si de multe ori , provoaca celorlalti invidie. Iubirea insa, dincolo de alte foloase ale sale, provoaca o dispozitie foarte placuta si niciodata truda. Asa cum albina aduna sucul de nectar din diferite flori si-l duce in stup, la fel si iubirea aduna de pretutindeni bunatatile si le aduce in suflet, unde locuieste. Si rob daca este cel ce are iubire in suflet, robia lui i se pare mai placuta ca libertatea, pentru ca se bucura sa i se dea porunci decat sa dea porunci, sa slujeasca decat sa fie slujit, sa ajute decat sa fie ajutat. Iubirea schimba natura lucrurilor si, avand mainile pline de toate bunatatile, se apropie de noi cu blandete mai mare, decat cea materna si cu darnicie mai presus de cea imparateasca. Lucrarile ostenitoare si grele le face usoare si lesnicioase, descoperindu-ne dulceata virtutii si amaraciunea rautatii. Va voi aduce cateva exemple: Sa daruiesti altora pare lucru greu, iubirea insa il face usor. Sa iei de la ceilalti pare ceva placut, iubirea insa il face respingator. Sa-i vorbesti de rau pe ceilalti pare imbucurator, iubirea insa il face amar. Pentru iubire cea mai mare bucurie este sa-i vorbeasca de bine si sa-i laude pe toti. Mania iarasi, ofera o multumire salbatica, insa nu omului iubirii, fiindca el nu cunoaste mania. Daca semenul sau il necajeste nu se infurie, ci izbucneste in lacrimi, rugaminti si implorari. Daca-1 vede pe semenul lui pacatuind, jeleste si se indurereaza sufleteste. Dar durerea aceasta este dulce, caci lacrimile si intristarea dragostei sunt mai presus de orice rasete si orice bucurie. Pacea si odihna pe care le simt cei ce plang pentru fiintele iubite n-o simt cei care rad. Poate ca ma veti intreba: Nu oricare iubire, fie ea si abstracta, aduce bucurie? Nu. Doar iubirea adevarata aduce bucurie curata si sanatoasa. Si iubirea adevarata nu este cea lumeasca, cea josnica, care are in ea rautate si viciu, ci cea crestina, cea duhovniceasca, cea pe care ne-o cere Pavel, cea care urmareste interesul aproapelui. Aceasta iubire o avea Apostolul, care spunea: "Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se poticneste si eu sa nu ard? " (II Corinteni 11 ,29). Nimic nu-1 manie pe Dumnezeu cat nepasarea noastra fata de aproapele. De aceea a poruncit sa fie pedepsit sever robul care a aratat neindurare fata de semenii lui. De aceea a spus ca ucenicii Sai trebuie sa aiba ca insusire iubirea. Pentru ca iubirea in mod normal, duce la interesul pentru aproapele. Si iarasi ma veti intreba: ingrijindu-ne de aproapele, nu vom nesocoti mantuirea noastra? Nu exista o astfel de primejdie. Ba, dimpotriva, pentru ca cel ce poarta de grija celorlalti nimanui nu-i provoaca suparare. Pe

toti ii compatimeste si pe toti ii ajuta, atat cat poate. Nu rapeste nimic de la nimeni. Nici partinitor nu este, nici hot, nici mincinos. Se fereste de orice rau si urmareste mereu doar lucruri bune. Se roaga pentru toti vrajmasii lui. Savarseste binefaceri tuturor celor care-1 nedreptatesc. Nu injura si nu vorbeste de rau, orice i s-ar intampla. Toate acestea nu contribuie la mantuirea noastra? Asadar iubirea este calea mantuirii. Pe aceasta cale sa umblam, ca sa mostenim viata vesnica. Sfantul Ioan Gura de Aur

Iubirea il face pe om dumnezeu Marea taina a iubirii este unirea pe care ea o realizeaza intre cei ce se iubesc, fara desfiintarea lor ca subiecte libere. Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul, asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt, ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine. Intre cei ce se iubesc nu este separatie. Pe de alta parte, ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata ca o identificare de euri. Energia care se comunica de la unul la altul in cei ce se iubesc nu are un caracter fizic si nu se comunica in forma in care se comunica energiile fizice. Intr-un anumit sens, cel iubit nu-si trimite numai energia in fiinta celui iubitor, ci pe sine insusi intreg, fara sa inceteze de a ramane si in sine. E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit si pastrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, incat nu stii care trimite cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalalt: cel iubit sau cel ce iubeste. Desigur, aceasta reciproca comunicare de energie are loc in alt fel intre doi oameni decat intre Dumnezeu si om. Aici in primul rand Dumnezeu isi trimite energia in om. Iar erosul divin coborand in om il face pe acesta sa absoarba proiectia chipului lui Dumnezeu in sine. Dar nu e mai putin adevarat ca energia divina, odata comunicata omului, aceasta se intoarce spre Dumnezeu si in aceasta intoarcere a ei ea imbraca forma afectiunii subiectului uman, trezita de energia divina. Caci nu numai Dumnezeu iubeste pe om, ci si omul il iubeste pe urma pe Dumnezeu, sau isi trimite si el spre Dumnezeu o energie proprie si afectiunea subiectului propriu. Daca, dupa cum zice Ioan Scararul, fata celui iubit ne preface in intregime dupa chipul ei si ne umple fata noastra de bucurie si de farmec, inseamna ca o energie a lui e trimisa in noi si lucreaza asupra noastra, dar nu in mod fizic sau subconstient, ci prin voia, afectiunea si constiinta noastra, usurate insa de energia aceea ce lucreaza mai adanc in noi. Aceasta lucrare a chipului fiintei iubite absorbit de fiinta iubitoare si vice-versa a fost observata si descrisa insistent de Ludwig Binswanger. El numeste aceasta absorbire a chipului iubit si transformarea pe care o provoaca: Imaginatie sau inchipuire, in sensul etimologic al cuvintelor. Imaginatia aceasta nu este o simpla fantezie sau iluzie, fara obiect real, ci primirea in suflet a chipului unei fiinte reale, o legatura intima intre doua fiinte ce se iubesc. Chipul fiintei iubite sau iubitoare primit in mine il traiesc ca pe o adevarata sustinere sau intemeiere a vietii mele. Dar Binswanger nu se multumeste cu constatarea acestui fapt al iubirii "imaginative", al bucuriei de a avea chipul fiintei iubite mereu in cuget, ci cauta si o explicatie a ei. Iar explicatia o gaseste intr-o unire fundamentala, realizata intre persoanele ce se iubesc. Noi am vazut ca pe Dumnezeu il experiem in

rugaciune ca subiect absolut suveran. Ca subiect suveran experiem si pe orice semen al nostru, cum ne experiem si subiectul nostru. Nici subiectul nostru, nici al semenului nu poate fi captat, cuprins, subordonat, facut obiect. Dar daca subiectul nu-l pot capta, ceea ce se intampla mai ales in iubire, cand nici nu incerc asa ceva, deci nu-i pot anula suveranitatea, in iubire eu totusi il experiez ca daruit mie; eu nu ma simt pe mine ca un ins singuratic in opozitie cu el, sau pe el in opozitie cu mine, caci daca ar fi asa, legatura dragostei ar fi rupta. In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci si pe semen sau prin semen, fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta inseamna totusi ca nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualitatii mele, ci in legatura libera cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru. Subiectul lui imi este dat, sau mi se descopera ca fiindu-mi dat, ca si subiectul meu, intr-o existenta suverana, totusi tinand de existenta mea, trait la un loc cu existenta mea. El imi devine mai intim decat orice lucru pe care il posed, il simt patruns mai adanc in mine decat orice, iar eu patrund in el mai mult ca orice lucru pe care-l are. E mai deplina intimitatea intre mine si el decat intre mine si orice lucru posedat, totusi nu-l posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stapanit de "eul' propriu si nu pot dispune singur de el. Daca tu mi te daruiesti liber si fara a inceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu ma daruiesc tie la fel, inseamna ca nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia, ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu, si tu esti al meu fara a-ti pierde liberatea, fara a inceta sa fii si al tau. Eu sunt adica al nostru si tu esti al nostru. Propriu-zis, nici eu, nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune, ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atat de legate, incat nu se pot desparti, ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte, subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim, de necesar ca si al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu, centrul de preocupare si izvorul de traire, asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor. Suntem doi intr-o unitate, fiecare privind la celalalt. Tu imi esti necesar mie, tii de existenta mea, fara a fi incorporat in eul meu, si eu, de existenta ta, fara a fi incorporat in tine. Imi esti necesar mie nu pentru ca sa te fac subordonatul si slujitorul meu, nu pentru ca as simti necesitatea unui astfel de subordonat si slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare si de slujire. imi esti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. Imi esti necesar pentru a inlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune in locul eului meu. Atat de intim imi devii, atat de una cu mine, atat de mult te atrag in centrul existentei mele, incat imi substitui eul meu. Tu tii locul eului meu, tii in mine locul persoanei prime, pastrandu-te independent de mine. Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Prin iubire fiecare atrage pe semenul sau atat de mult la sine in intentiile sale si-l prefera siesi, pe cat il respingea inainte si se prefera pe sine". In acelasi timp, tu faci la fel cu mine, si in aceasta se manifesta independenta subiectului tau fata de mine, intregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de euri. Locul eului meu l-ai luat tu, si locul eului tau in tine l-am luat eu, prin vointa ta, nu prin constrangerea mea. Dar tu ai luat locul eului meu in mine ramanand autonom, deci propriu-zis nu e o absorbire a ta in mine, ci o iesire a mea din mine, o traire a mea nu in jurul eului propriu, ci in jurul tau, ca si o traire a ta in jurul meu. Eu nu experiez numai trairea ta in jurul meu, ci si pe a mea in jurul tau. Intrucat centrul trairii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar intrucat centrul trairii tale sunt eu, valoarea mea este recompensata prin tine, incat prin mine experiez valoarea ta, dar in acelasi timp prin tine imi vine in constiinta si valoarea mea; astfel chiar despre mine, ca valoare, stiu prin tine, sau pe mine ma am in adancimea proprie, prin tine. Constiinta de mine e nedezlipita de constiinta de tine, de constiinta de "noi". Dionisie Areopagitul spune despre iubirea ca iesire din sine: "Iubirea dumnezeiasca este extatica; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc... De aceea Marele Pavel, cuprins de iubirea:dumnezeiasca si de puterea ei extatica, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai

traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 3, 20). Prin iubire este afara de el insusi si aflat in Dumnezeu, dupa propria sa expresie, nemaitraind propria viata, ci viata suveran scumpa a Celui iubit". Propriu-zis, nici eu nu-ti apartin tie, nici tu mie, ci amandoi unui "noi" comun. Eu ma depasesc pe mine in legatura de iubire cu tine, nu mai sunt inchis in mine, ci oarecum intre mine si tine, sunt iesit din cercul proprietatii mele, ca si tu din cercul proprietatii tale, cream o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, si totusi nu e in afara de noi amandoi. Nu e vorba nici de a ne avea pe amandoi intr-o proprietate comuna, cum putem avea diferite obiecte in comun, ci asa cum eul meu singular e mai presus de calitatea de proprietate a mea, dar totusi il traiesc, asa eurile noastre sunt mai presus de o proprietate individuala sau comuna, dar le traim in comun; si eu si tu traim din unitatea celor doua subiecte, fara ca acestea sa inceteze de a fi doua; eu traiesc pe "noi", si tu, pe "noi". De aceea raportul meu cu tine nu se poate exprima ca incorporare a ta in mine, sau a mea in tine, ci ca "intalnire", ca iesire a mea din mine si a ta din tine; eu stau deschis in fata ta, si tu deschis in fata mea. Aceasta reciproca deschidere e si o reciproca apartenenta si libertate in acelasi timp. Eu nu pot exista fara sa te traiesc pe tine, si nici tu, fara sa ma traiesti pe mine. Eu cresc spiritual traindu-te pe tine, iar tu la fel. E o intregire a mea prin tine si a ta, prin mine. Eu am nevoie sa-ti comunic tie anumite sensuri, si daca tu asculti cu intelegere, castig si eu o noua intelegere a lor. Eu castig in adancime, imi devin transparent ca subiect prin faptul ca patrund in adancimea subiectului tau, sau prin faptul ca tu deschizi liber adancimile tale. Tu esti nadejdea si taria mea, eu sunt nadejdea si taria ta. Chiar prin faptul ca te stii nadejdea si taria mea, te intaresti, si eu la fel, chiar prin faptul ca ma stiu nadejdea si taria ta. Apartenenta mea si a ta la un "noi" comun face ca, atunci cand tu strigi dupa ajutorul meu, eu sa simt ca ceva ce tine de mine e in suferinta, iar daca te lovesc pe tine, ma imputinez si ma pagubesc pe mine de ceva cu mult mai esential decat daca as pierde un bun care e exclusiv al meu. Poate de aceea zice francezul "partir c'est mourir un peu". Plecand de langa tine, mor intrucatva, precum mori si tu cand pleci de langa mine. Asa se explica sentimentul acut al mustrarii constiintei pentru raul ce lam facut altora si raspunderea ce o simt pentru semeni. Numai faptul ca in dragoste mi se reveleaza apartenenta ta in cercul existentei mele, ca parte a lui "noi", al unei realitati comune careia ii apartin si eu si tu, si numai faptul ca in acest "noi", fara de care nu pot exista in mod normal, eu am rolul de a primi de la tine, precum tu ai rolul de a primi de la mine, explica acel lucru pe care-l simt ca pe o adevarata minune: ca tu ma iubesti pe mine. Fiecare subiect intelege de ce iubeste pe altul, caci vede in acela o serie de insusiri si de ajutoare, simte ca fara el n-ar putea trai. Dar nu intelege usor de ce il iubeste altul pe el, intrucat in dragostea altuia fata de sine el insusi isi pare fara pret, neinteresant, fara adancimi. Nimeni nu-si poate da seama cat de mult valoreaza el pentru altul, dar isi da seama cat valoreaza altul pentru el. Acesta e reversul mandriei si al parerii de sine. Aci se reveleaza faptul ca nimeni nu se poate multumi cu sine fara altul, ca existenta sa devine bogata si adanca prin altul. Traind exclusiv in mine, existenta mi se sleieste de orice continut. Binswanger citeaza pentru acest fenomen urmatoarele cuvinte din Jean Paul, care vede minunea principala nu in a iubi, ci in faptul de "a fi iubit": "Iubirea cu care ne primeste bunatatea celuilalt este ceva atat de tainic, incat noi nu putem patrunde in intelesul ei, pentru ca nu putem impartasi ideea buna ce si-o face acela despre eul nostru; noi nu intelegem cum ne poate iubi acela, dar ne impacam cu aceasta daca ne gandim ca celalalt din partea sa, intelege tot asa de putin dragostea noastra fata de el". De aceea dragostea crestina e impreunata cu smerenia, intr-un chip analog cu Jean Paul, Dostoievski pune pe Markel, unul dintre personajele sale, sa le intrebe pe slugile sale: "Iubitii mei, bunii mei, de ce ma slujiti? De Se va milostivi Dumnezeu de mine si ma va lasa sa traiesc, va voi sluji si eu pe voi, caci fiecare trebuie sa slujeasca altora".

Cu atat mai greu ne e sa intelegem taina iubirii lui Dumnezeu fata de noi si dorinta lui Dumnezeu de a-I raspunde cu iubirea noastra. E uluitoare valoarea ce ne-a dat-o Dumnezeu. Iubirea e dovada existentei noastre eterne si mijlocul desavarsirii noastre. Uneori sentimentul acesta al lipsei noastre de importanta ne face sa pregetam a darui un cuvant de apreciere cuiva care ni se pare cu mult mai presus de noi ca sa aiba nevoie de el, alteori adresam semenilor cuvinte grele, socotind ca ele nu pot avea nici un ecou serios in ei. Dar pe urma aflam cu uimire cat de mult a durut pe cineva lipsa unui cuvant bun din partea noastra, sau rostirea unui cuvant rau la adresa lui. S-ar parea, la prima vedere, ca ceea ce ne determina la aceasta delasare de a acorda atentia noastra unor persoane ce ni se par superioare este aceeasi smerenie care trebuie sa intovaraseasca dragostea noastra. Dar smerenia adevarata nu pregeta de a acorda altora toata atentia; sentimentul putinatatii proprii, fiind coplesit de sentimentul valorii altora, trebuie sa ne faca sa uitam de putina importanta ce o pot avea cuvintele si atentiile noastre, si sa-i acordam altuia toata atentia fara sa ne mai gandim la noi, ci exclusiv la el. Iubirea e si in acest sens o depasire de sine. Simtirea smerita a acestei putinatati a propriei persoane nu exclude insa o crestere proprie prin dragostea semenului. Eu simt ca, daca as trai prin mine insumi, in afara legaturii de iubire cu cineva, n-as fi nimic, dar in aceasta legatura eu cresc, insa tot plusul pe care-l experiez il reduc la el. Vom vedea ca acelasi sentiment il am atunci cand cresc in dragostea de Dumnezeu. Dragostea se realizeaza deci atunci cand se intalnesc intr-o traire reciproca deplina doua subiecte in calitatea lor de subiecte, adica fara sa se reduca reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea daruindu-se reciproc si intru toata libertatea. Iubirea e patrunderea reciproca a doua subiecte in intimitatea lor (mai mult ca intrepatrunderea intre subiect si un lucru), fara sa inceteze a fi suverane si autonome. Prin iubire patrunzi in intimitatea unui semen, in samburele fiintei lui, mai mult decat patrunzi in fiinta unui obiect, chiar daca il asimilezi prin mancare. Il patrunzi fara sa-l nimicesti sau imputinezi, ci, dimpotriva, dandu-i ocazia sa creasca. De aceea iubirea e suprema unire si promovare reciproca si, tocmai de aceea, suprema cale de cunoastere in care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca in orice alta stare sau relatie. Cu cat il iubesc mai mult, cu atat mi se descopera mai mult. Subiectul uman poate actualiza o astfel de legatura cu orice subiect cand a luat cunostinta de el prin mijlocirea simturilor. Deci virtual el e intr-o astfel de legatura si e chemat spre actualizarea ei cu oricine. Dar putinta acestei legaturi de a se actualiza e mai mare sau mai putin inabusita decat prin incercarea subiectelor de a se reduce reciproc la starea de obiecte, sau prin lipsa de atentie cu care un subiect trece pe langa altul. Mandria, patimile egoiste atrofiaza legatura normala pe care o virtualitate fireasca din noi o cere dezvoltata in orice ins. Cand dezvoltam insa aceasta legatura sau ne descoperim in ea, ne plasam fiecare neasemanat mai mult in interiorul celuilalt decat inainte, dar si in interiorul propriu. Acum se realizeaza si ne devine transparenta propria adancime si adancimea semenului. Ea ne reveleaza, ne da un plus considerabil de realitate. Celalalt ni se reveleaza ca avand o adancime uluitoare, o bogatie nebanuita. Dar ceea ce e ciudat e ca acest plus nu poate fi definit exact. Pe cata vreme, ramanand in contactul superficial cu semenul, cand marea bogatie a subiectului lui ne este acoperita, putem formula in concepte definite anumite insusiri ale lui si tindem sa-I definim exact, descoperirea subiectului lui ne pune, dimpotriva, intr-o legatura cu un plus neasemanat mai mare, dar imposibil de precizat, in esenta lui, in concepte. Iubirea e un urias plus de cunoastere, producand in acelasi timp un urias plus de viata in cel iubit si in cel ce iubeste, dezvoltand la maximum fiinta lui si a mea. Dar aceasta cunoastere nu poate fi captata in concepte. Aici ni se descopera tot sensul "imaginatiei" lui Binswanger. Dandu-mi seama printr-o experienta directa ca

in subiectul semenului se cuprinde o bogatie ce nu poate fi delimitata in concepte, ma ajut de imaginatie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat in concepte. Imaginatia aceasta are multiple temeiuri de adevar. In primul rand subiectul fiecaruia ascunde virtualitati indefinite, care pot fi puse in valoare prin iubire. De aceea aceste virtualitati le sesizeaza tot numai cel ce-l iubeste. Aceasta, in primul rand, pentru ca el surprinde in manifestarile voluntare si in vibratiile lui sufletesti o multime de nuante care reveleaza latente neobservate de privirea piezisa sau superficiala a celor ce-i sunt ostili sau indiferenti. In al doilea rand, pentru ca cel ce iubeste infrumuseteaza in mod real prin dragostea sa fiecare trasatura a celui iubit, nu numai pentru ca proiecteaza de la sine un val de lumina peste ele, ci si pentru ca de fapt cel iubit, simtind dragostea celuilalt, o traieste ca pe o putere ce scoate la iveala din adancurile sale tot ce e bun si, in acelasi timp, il sporeste considerabil; de fapt, prin dragostea noastra facem mai buni si mai frumosi pe altii, precum ne facem si pe noi insine. Iar in al treilea rand, cel ce iubeste faureste in sine un chip de lumina al aceluia, iar faptul acesta se datoreaza fie total virtualitatilor ascunse in trasaturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspira in mod nestiut tendintele celui ce iubeste, fie unei sinteze a aspiratiilor unuia cu virtualitatile sesizate din celalalt, ceea ce-i mai probabil. In general, imaginatia e produsul unor forte, al unor latente, al unor posibilitati din cuprinsul comun al celor doi, din cuprinsul lui "noi". Si daca cel ce si le imagineaza crede puternic in ele, ceea ce se intampla in dragostea adevarata, forta de la baza lor - in care e antrenata si vointa, comu-nicandu-se din cel ce iubeste, celui iubit - il face pe acesta sa se sileasca si el spre actualizarea lor, facand abstractie de faptul ca in el lucreaza si chipul ideal pe care si l-a facut celalalt despre sine. Indefinitul atat de bogat in latente al subiectului iubit, sau dualitatea imbogatita a subiectelor ce se iubesc, cuprinde ca virtualitati tot ce se exprima prin imaginatia lor, iar foita acestei imaginatii care e forfa dragostei, daca dragostea e adevarata, adica statornica si puternica, reuseste sa actualizeze acele latente in fiecare dintre ei. Astfel chipul celui iubit, idealizat de imaginatia celui ce iubeste, devine o forta model care preface pe cel iubit din zi in zi, in vreme ce si cel ce iubeste actualizeaza tot mai mult chipul idealizat al sau, faurit de celalalt. Propriu-zis, intre chipul meu idealizat de celalalt, si chipul lui idealizat de mine se produce prin comunicare reciproca o fuziune, si eu, prefacandu-ma dupa chipul idealizat al celuilalt, actualizez in acelasi timp chipul idealizat al meu care a inceput sa devina chipul dupa care se formeaza celalalt. Iar privind fiecare la celalalt, in lumina chipului reciproc idealizat, de la o vreme a devenit fiecare foarte mult ca si chipul idealizat al celuilalt, caci privindu-l unul pe celalalt, fiecare vede un chip idealizat al lui dupa care se modeleaza el insusi. Se intelege ca noul chip al amandurora nu poarta numai trasaturile unuia sau altuia, ci e o sinteza a amandurora, incat nu e o victorie egoista a unui eu, ci a "noastra" asupra egoismului meu si al tau, si o crestere a mea si a ta. Daca ar lipsi imaginatia, chipul fiecaruia s-ar invartosa si si-ar pierde frumusetea. Imaginatia e forta prin care cel ce iubeste scoate ca un scafandru, din bogatia indefinita a celui iubit, frumuseti si lumini si transparente noi pe chipul aceluia si apoi pe chipul sau, sau pe chipul comun, si in parte il imbogateste pe acela in mod real cu ele. Cand imaginatia se opreste, s-a stins iubirea. Forta imaginatiei e iubirea, si forta iubirii este imaginatia. Si intrucat iubirea e in contact cu o realitate adanca adevarata, imaginatia are si ea o baza reala. Pe de alta parte, ele au o putere creatoare reala. Dar putem merge un pas si mai departe in clarificarea intregii puteri a acestei imaginatii. Precum am vazut mai inainte, cel ce iubeste, descoperind adancurile indefinite ale subiectului semenului, si le descopera si pe ale sale, fara ca aceasta sa insemne ca n-ar putea cobori si prin sine in aceste adancimi proprii, desigur daca nu e lipsit de iubirea de oameni in general, putere pe care o poate avea insa numai daca are iubirea fata de Dumnezeu. Dar noi am vazut ca cel ce coboara in adancurile indefinite ale subiectului propriu adulmeca, in legatura cu indefinitul propriu, si infinitul divin.

Desigur, calea pe care, in acest caz, subiectul coboara in adancimile sale e calea rugaciunii. Fata de cel ce ar socoti ca, admitand o asemenea cale de coborare in adancimile proprii, contrazicem afirmatia noastra ca fara iubirea altuia nu putem sa ne descoperim subiectul propriu, mentionam ca rugaciunea nu sta in contrazicere cu calea dragostei, ci este si ea o cale de crestere continua in dragoste. Caci inaintand prin rugaciunea lui Iisus la rugaciunea mintala din inima, ceea ce ne sustine in acest efort e dragostea fata de Iisus, care creste continuu, facandu-ne, printr-o imaginare spirituala a chipului Sau duhovnicesc, dupa chipul Sau si simtindu-l tot mai unit cu eul propriu, intr-un "noi" din care eu nu mai pot sa ies fara primejdia pierderii mele. Si nu numai eu primesc in mine "Eul" Iui Hristos, facandu-ma dupa chipul Lui, ci si "Eul" Lui primeste eul meu in Sine, primeste chiar trupul meu in Sine, incat ma incadreaza si pe mine in simturile Sale curate, in faptele Sale curate. Astfel, toti cei ce credem devenim un "trup" cu El si intre noi, fapt ce se va desavarsi in viata viitoare. Aceasta se infaptuieste mai ales prin rugaciunea curata adresata lui Iisus. Iar cel ce efectueaza aceasta substituire de euri, intre mine si Hristos si intre toti cei uniti cu Hristos, este Duhul Sfant. El e Duhul acestei comuniuni. Caci e Duhul comuniunii si in Sfanta Treime. Dar pana sa fi ajuns la capacitatea unei astfel de rugaciuni care ma umple cu Hristos, trebuie sa fi crescut considerabil si in dragostea de semeni, si in rastimpurile de intrerupere a acestei rugaciuni trebuie sa ma simt tot mai plin de dragostea fata de ei. Treptele urcusului spiritual nu sunt asa de separate precum le-am descris mai inainte din motive metodologice, ci in acelasi timp coexista mai multe, si cel ajuns pe o treapta nu ramane mereu pe ea, ci mai coboara si pe alta, desi cu noi bogatii duhovnicesti, fiind capabil sa urce mai usor pe cele de pe care a coborat. Nu se poate afla cineva, cat traieste pe pamant, mereu in rugaciune, sau mereu in simtirea unei iubiri actuale. Parintele Dumitru Staniloae Puterea de dragoste Distinctia intre sexe isi are originea in natura, dar nu se identifica cu natura, asa cum nu se identifica nici cu ipostasul omului. Este si aceasta una din energiile naturii, unul din modurile in care este activata realitatea existentiala a naturii, caracterul unic, neasemanat si irepetabil al fiecarui ipostas uman concret. Stiinta psihologiei ne certifica astazi ca elanul erotic nu apare la om numai la varsta cand ii este necesar pentru a servi inmultirea speciei umane. Din momentul nasterii sale, pornirea iubitoare fata de mama constituie prima posibilitate de relatie vitala - posibilitate care edifica personalitatea insasi a omului si punctul de plecare pentru intrarea sa in lumea oamenilor, in spatiul vietii ca si comuniune. Fara distinctia dintre sexe si elanul erotic care o insoteste, faptul relatiei, al comuniunii, al iubirii, erosul, s-ar limita poate la nivelul comportamentului, al impreuna petrecerii, al legaturii psihologice. Datorita distinctiei dintre sexe, erosul este elan si premisa de viata, premisa fundamentala pentru realizarea si manifestarea ipostasului personal al vietii. Ipostasul personal al omului, chiar si in ceea ce priveste originea sa biologica, este rod al dragostei dintre alti doi oameni. Dar chiar alcatuirea si manifestarea personalitatii subiectului uman este rezultat al posibilitatii de relatie, de comuniune, de raportare erotica. Relatia pruncului cu mama este una erotica nu pentru ca ar urmari perpetuarea speciei, ci pentru ca este o relatie constitutiva de viata. Mama transmite pruncului viata nu

metaforic si simbolic, ci la modul propriu si real. Ii da hrana-premisa a vietii, si impreuna cu aceasta mangaierea, afectiunea, primele cuvinte care se adreseaza acestuia, adica prima posibilitate de relatie, simtul unei prezente personale, fara de care pruncul n-ar intra niciodata in lumea oamenilor, in lumea limbajului si a simbolurilor, a identitatii existentiale si a numelor. Nu este deci nici intamplatoare, nici pur si simplu metaforica sau analogica relatia dintre distinctia sexelor si crearea omului "dupa chipul" lui Dumnezeu. Omul infatiseaza pe Dumnezeu pentru ca este persoana, existenta personala. Dar persoana se diferentiaza de individul biologic exact pentru ca existenta sa nu este data in mod natural, ci se realizeaza ca fapt de relatie de dragoste si comuniune. Distinctia dintre sexe permite omului sa dea ipostas natural (ipostas naturii) existentei sale personale, sa fie activata raportarea personala ca fapt constitutiv al ipostasului si unificator al naturii omului. De aceea, nu este intamplator ca relatia lui Dumnezeu cu omul (relatia prin excelenta, cea care constituie viata ca ipostas personal) a fost infatisata intotdeauna prin relatia de dragoste dintre barbat si femeie. Cand poporul lui Israel este necredincios fata de Dumnezeu si se inchina la idoli, profetii ii reproseaza ca savarseste adulter (Ieremia 13, 27), necinsteste unicitatea relatiei prin care Dumnezeu l-a asezat pe acesta in locul iubitei (Osea 2, 25; Romani 9, 25). Relatia lui Dumnezeu cu poporul sau, cu fiecare membru al poporului sau, este o taina nuptiala, de dragoste. Pentru exegeza eclesiala, acesta este singurul motiv pentru care o cantare de dragoste, Cantarea Cantarilor, si-a gasit loc intre cartile Vechiului Testament. Dar relatia de dragoste dintre Dumnezeu si poporul lui Israel este chip si preinchipuire numai a unirii pe care a realizat-o Dumnezeu cu omenirea in Persoana lui Hristos prin intermediul Trupului Lui, care este Biserica. Aceasta este "taina cea mare" pe care o descrie Sfantul Apostol Pavel (Efeseni 5, 23-33) si pe care o ilustreaza parabolele Evangheliilor cu scene luate din ospete si mese de nunta. In Noul Testament, Hristos este Mirele Bisericii si Mirele sufletului fiecaruia dintre noi - Dumnezeu indragostit de persoana fiecarui om. In special in Evanghelia lui Ioan, viata vesnica pe care a venit sa m-o daruiasca Mantuitorul Hristos este definita de verbul a cunoaste, cu care in limbajul biblic este redat intotdeauna cuvantul ebraic care indica relatia de dragoste dintre barbat si femeie: "Aceasta este viata vesnica: sa te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Cel pe care L-ai trimis, Iisus Hristos" (Ioan 17,3). In traditia patristica, Dumnezeu insusi, in viata Sa interioara treimica, va fi definit ca "plenitudinea iubirii", plinatatea unitatii iubitoare indisolubile, "erosul acesta este iubirea, caci este scris ca Dumnezeu este iubire" . Acest eros este extatic, "in masura sa nasca in Dumnezeu un elan iubitor", care intemeiaza si constituie fiintele cele "din afara Lui": "Acesta, care este cauza tuturor, printr-un prisos de bunatate iubitoare iese in afara Sa si astfel El iubeste si este cuprins de iubire. Si coboara din locul care este mai presus de toate catre ceea ce este in toate". Singurul mod prin care omul poate sa descrie experienta primirii acestei iubiri si a raspunsului la aceasta iubire este iarasi relatia dintre barbat si femeie: "Caci iubirea Ta a fost peste mine ca si iubirea femeiasca". In literatura ascetica, modelul iubirii lui Dumnezeu pentru om si a omului pentru Dumnezeu va fi cautat tot in formele erosului omenesc, chiar ale erosului trupesc, nu in formele idealiste ale nostalgiei platonice: iar dragostea trupurilor sa-ti fie chip al dragostei de Dumnezeu. "Dumnezeu se apleaca asupra sufletului care doreste sa se pocaiasca ca un indragostit care-si doreste atat de mult pe iubita sa."

"Nu este un lucru necuvenit a asemana chipurile dorului, fricii, sarguintei, ravnirii si robiei omenesti cu cele ale dragostei lui Dumnezeu. Fericit este cel ce are fata de Dumnezeu un dor asemanator celui pe care-l are indragostitul nebun fata de iubita lui". Daca iubirea (eros) exprima mai mult o pornire oarba instictuala spre placere senzuala, si nu eliberarea persoanei de necesitatile si cerintele naturii, in vederea realizarii vietii ca intrepatrundere iubitoare a doua persoane, aceasta se intampla deoarece noi cunoastem iubirea in starea ei de cadere, o cunoastem ca pacat, ca esec existential si ca pierdere a scopului si a telului sau. Si totusi, chiar si in starea de cadere si de pacat, iubirea (erosul) face posibila unirea fizica a doua ipostasuri diferite si constituirea unor noi ipostasuri personale. Si aceasta pentru ca pastreaza inca ceva din forta iubitoare care, ca chip al lui Dumnezeu, s-a intiparit naturii noastre. Este puterea iubitoare care poate face posibila nu numai unirea a doua ipostasuri diferite, ci si a doua naturi diferite, care il poate face pe om "partas al firii celei dumnezeiesti", "in intregime si in toate coplesit de Dumnezeu, devenind tot ceea ce este Dumnezeu, fara a se identifica dupa fire cu El" . Scriitorul operelor areopagitice vede "ecoul slab" al acestei puteri iubitoare chiar si in desfranatul "care se lasa purtat spre viata cea mai de jos, dus fiind de pofta irationala". Iar Sfantul Maxim Marturisitorul recunoaste chiar si in atractia erotica a animalelor necuvantatoare, ca si in forta de atractie care constituie "intrepatrunderea coerenta" a intregii creatii, o pornire (elan) iubitoare (erotica) unitara si o miscare de intoarcere la unitatea vietii dumnezeiesti. Toate acestea inseamna ca pentru antropologia eclesiala distinctia dintre sexe nu slujeste nici numai scopul natural al perpetuarii speciei umane, nici numai o diferentiere a rolurilor sociale, diferentiere care permite alcatuirea "celulei" vietii sociale, familia. Inainte de orice altceva, distinctia dintre cele doua firi umane, barbateasca si femeiasca, si atractia erotica a existentelor de sex opus conduc la finalitatea sa naturala si la scopul sau elanul erotic universal aflat in natura. Slujeste intruchiparea in natura a modului de viata treimic - intrepatrunderea personala reciproca a vietii in limitele naturii create - si are drept scop final unirea indumnezeitoare a omului cu Dumnezeu. Daca omul refuza acest tel si scop, iubirea (erosul) degenereaza intr-o patimire fara iesire a naturii. Natura patimeste din cauza erosului, il suporta ca pe o chinuitoare si mereu neimplinita dorinta de implinire existentiala si ca pe o nemiloasa necesitate a perpetuarii speciei. Pacatul este exact esecul erosului de a realiza scopul catre care tinde, adica unirea omului cu Dumnezeu. Erosul se transforma atunci intr-o reluare perpetua a tragediei Danaidelor, intr-o nesatioasa pornire a naturii de autosatisfacere, de voluptate si de placeri ale simturilor individuale. Nu mai este fapt de comuniune si relatie de iubire, ci de supunere a celuilalt la cerinta si nevoia subiectiva de placere. Numai cand forta iubitoare (erosul) care este indreptata spre persoana de alt sex va duce la depasirea iubitoare a individualitatii naturale (adica: omul sa se depaseasca pe sine ca individ, dorintele, nevoile si cerintele sale individuale, sa inceteze a avea in vedere numai supravietuirea sa individuala si sa inceapa sa traiasca de dragul celuilalt, din dragoste pentru celalalt), numai atunci se elibereaza drumul raspunsului omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, iar erosul devine cale a vietii si dar de viata. De aceea, prototip al iubirii conjugale este iubirea jertfelnica a lui Hristos pentru Biserica (Efeseni 5, 23-33), moartea de buna voie a individualitatii naturale pentru a se realiza viata ca iubire si daruire de sine. Hristos este cel dintai care intruchipeaza modelul "iubirii adevarate" si face posibila si raportarea noastra iubitoare la Persoana Sa: "El ne-a iubit pe noi mai intai" spune Fotie cel Mare, "pe cand noi eram vrajmasi si potrivnici. Si nu numai ca ne-a iubit, ci S-a lasat batjocorit, batut si rastignit pentru noi si socotit intre cei morti; prin toate acestea, El Si-a aratat dragostea Sa pentru noi".

In Biserica, unde este locul Imparatiei lui Dumnezeu, spatiul in care se realizeaza modul treimic de "viata adevarata", "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca" (Galateni 3, 28). In Biserica existam in felul in care vom exista si dupa moartea individualitatii noastre fizice: nu cu puterile si cu capacitatile firii noastre, cu energiile noastre psiho-somatice, ci datorita iubirii lui Dumnezeu, Cel care "cheama la fiinta cele ce inca nu sunt" (Romani 4, 17) - datorita chemarii Sale iubitoare care constituie existenta noastra ca fapt de comuniune cu El. Aceasta nu inseamna ca firea noastra este anulata in spatiul imparatiei. Inseamna ca se schimba modul in care se ipostasiaza (devine ipostas) firea noastra. Natura noastra nu mai devine ipostas (adica o existenta vie concreta) prin functiile si energiile sale proprii, ci datorita chemarii de dragoste a lui Dumnezeu. De aceea nici nu mai avem nevoie sa trecem prin posibilitatea naturala de distinctie intre partea barbateasca si cea femeiasca pentru a realiza existenta noastra naturala ca ipostas de viata, adica de dragoste si comuniune. Aceasta realitate doreste sa o semnaleze cuvantul evanghelic atunci cand ne certifica faptul ca in spatiul "vietii celei adevarate" sexualitatea dispare, la fel si distinctia dintre sexe: "Fiii veacului acestuia se insoara si se marita; iar cei ce se vor invrednici sa dobandeasca veacul acela si invierea din morti, nici nu se insoara, nici nu se marita. Nici sa moara nu mai pot, caci sunt la fel cu ingerii si sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai invierii" (Luca 20, 34-36). Invierea, care desfiinteaza relatia conjugala asa cum desfiinteaza si moartea, este "inviere din morti". Presupune moartea modului natural, autonom de constituire a ipostasului nostru - moartea de voie sau fara de voie a individului, care isi constituie ipostasul din puterile si energiile firii sale. Trebuie sa intervina o moarte pentru ca "ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata" (2 Corinteni 5, 4). Spre aceasta moarte au curajul sa se indrepte de bunavoie monahii Bisericii. Ei refuza casatoria, modul natural de autodepasire iubitoare (erotica) a individualitatii, si incearca saltul de a ipostasia iubirea si trupul in modul imparatiei. Sa existe numai prin ascultare si nevointa, asceza, numai prin abdicarea de buna voie de la natura, sa-si traga existenta si viata din chemarea de dragoste pe care o adreseaza Dumnezeu omului, in acest sens, monahii Bisericii sunt avangarda dar si primele roade ale imparatiei - ale imparatiei care se zamisleste in pantecele Bisericii. Noi ceilalti, cei multi, avem nevoie de ajutorul pe care ni l-a daruit Dumnezeu (Geneza 2, 18) pentru a ajunge, urmand exemplul jertfei lui Hristos, la moartea si invierea pe care monahii le reusesc prin acel salt. Amandoua drumurile, si cel al monahilor si cel al casatoritilor, sunt la fel de respectabile si validate in Biserica, din moment ce telul lor este comun: viata libera de spatiu, de timp, de stricaciune si de moarte. Christos Yannaras Porunca iubirii - Parintele Teofil Paraian Cuvantarea mea de acum am pus-o sub titlul "Porunca iubirii". Si inceputul l-am facut cu un indemn de la Sfanta Liturghie pe care-l auzim de fiecare data: "Sa ne iubim unii, ca intr-un gand sa marturisim". Il auzim, il trecem cu vederea, nu ne gandim dupa aceea daca implinim acest cuvant, chiar si numai la Sfanta Liturghie, si cu atat mai mult daca il implinim in cealalta vreme a vietii noastre.

Sa ne iubim. Sa ne iubim unii pe altii. Sa ne iubim, sa nu ne uram, sa ne iubim cu adevarat, "sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim". Sa aducem marturie de credinta noastra si prin iubire. Credinta si iubirea sunt doua lucruri legate una de alta. Sfantul Apostol Pavel, in epistola intai catre corinteni, are niste ganduri in legatura cu iubirea, in legatura cu dragostea. Si spune intre altele si aceasta: "De as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste nimica nu sunt" - deci n-am nici o valoare. Chiar daca as muta niste munti, prin credinta mea, daca nu am si iubire la credinta, daca credinta mea nu e lucratoare in iubire, daca la credinta mea nu se adauga iubirea, credinta mea n-are nici o valoare. Credinta are valoare, are insemnatate atunci cand o folosesti si este lucratoare in iubire; atunci cand credinta e lucratoare, si daca nu-i lucratoare, n-are valoare. Si mai ales n-are valoare daca nu-i lucratoare in iubire. "Va arat voua cale" - zice sfantul apostol Pavel - "mai presus de orice alta cale: Toate limbile ingeresti si omenesti daca le-as vorbi, daca nu am dragoste m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator" - sunt ceva fara insemnatate, sunt ceva care nu spune un lucru despre mine anume. Chiar daca as avea daruri deosebite, daca n-am iubire inca nu-i destul. "Si toate limbile omenesti si ingeresti daca le-as vorbi" - sa cunosc toate limbile pamantului, sa cunosc limbile ingerilor, sa cunosc limbile oamenilor, daca nu am dragoste, "m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator". "Si chiar de as avea darul prorociei" - sa fiu proroc, sa stiu toate dinainte, sa le pot spune si altora - "daca nu am dragoste, n-am nimica". "Si dar prorocesc de as avea si tainele toate de le-as cunoaste, si orisice stiinta, si daca as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii" - sa fac minuni, minuni pe care nu le-a mai facut nimenea - "daca nu am dragoste", n-am nici o valoare, "nimica nu sunt", s nimic, is fara valoare. Si ganditi-va, iubiti credinciosi, ca astea-s cuvinte ale unui sfant apostol, sunt cuvinte ale unui sfant luminat de Dumnezeu. Si el spune ca n-ai nici o valoare daca n-ai iubire. Si zice mai departe: "Si toata averea mea de as face-o milostenie si trupul de mi l-as da sa fie ars, daca nu am dragoste, nimic nu-mi foloseste" - n-am nici un folos. Din aceste cuvinte se vede cat de insemnata este iubirea, cat de insemnata este indragirea - pentru ca asta inseamna iubire. Ce inseamna sa iubesti? - Inseamna sa-ti fie drag cel pe care-l ai in vedere, sa-ti fie drag de el. Daca nu ti-e drag cineva, nu-l iubesti. Cuvantul iubire si cuvantul dragoste au aceeasi insemnatate, la drept vorbind. Insa cuvantul dragoste spune parca ceva mai mult, in intelesul acesta ca iubirea trebuie sa fie lucratoare in a-l apropia pe cel pe care il iubesti, in a-l aduce in tine chiar. Daca ai iubire esti apropiat de cel pe care-l iubesti, il indragesti, iti este drag. O vorba populara de pe la noi zice asa: "Pe la poarta cui mi-i drag, Treaba n-am si tot imi fac. Pe la care mi-i urat, Am treaba si nu ma duc". Deci oamenii stiu cand iubesc si cand nu iubesc. Nu trebuie sa ne invete cineva, nu trebuie sa ne spuna cineva "Uite, acum iubesti. Uite, acuma nu iubesti". Tu singur stii daca iubesti.

Ori noi avem porunca de la Dumnezeu sa ne iubim unii pe altii. Cea mai mare porunca din cate porunci sunt este porunca iubirii. Domnul Hristos a fost intrebat de catre farisei: "Care-i cea mai mare porunca?" Si a zis Domnul Hristos asa - dupa ceea ce-i scris in sfanta evanghelie de la Marcu: "Asculta Israele! Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Sa nu ai alt dumnezeu in afara de El si sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata puterea ta. Aceasta este cea dintai porunca. Si a doua, asemenea acesteia, este: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si fariseul care l-a intrebat pe Domnul Hristos despre porunca cea mai mare, despre cea dintai dintre porunci, a zis catre Domnul Hristos: "Bine ai zis, Invatatorule. Pentru ca unul este Dumnezeu si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti este mai mult decat toate arderile de tot si decat toate jertfele". Oamenii pe vremea aceea aducea jertfa, aduceau jertfe de animale. Si Domnul Hristos a spus: "Duceti-va si va invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa." - deci: "vreau sa ai mila fata de oameni; sa ai mila si nu ma intereseaza jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare acuma, s-au implinit toate. Invatati-va, oameni buni, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc si nu jertfa". Jertfa de animale n-are nici o valoare. Are valoare jertfa din iubire, dar pentru asta trebuie sa fii binevoitor fata de omul de langa tine, sa ai mila fata de el. Stiti ca a spus Domnul Hristos o pilda cu samarineanul milostiv, in imprejurarea aceea ca a intrebat un fariseu, un invatator de lege pe Domnul Hristos: "Ce sa fac sa mostenesc viata de veci?". Si Domnul Hristos a zis: "In lege ce-i scris? Cum citesti?" - Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile acestea, in sfanta evanghelie de la Luca, in capitolul 10. Si invatatorul de lege a facut un rezumat al legii - se vede ca a fost un om iscusit, un om invatat, un om cu inteligenta - si a zis ca-n lege-i scris asa: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata inima ta, din toata puterea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si Domnul Hristos i-a zis: "Drept ai raspuns. Fa aceasta si vei fi viu". Vrei sa ai viata ? - Sa ai iubire! Unde-i iubire ii viata, unde nu-i iubire ii moarte. De unde stim? Pai daca citim epistola intaia a sfantului apostolIoan, evanghelistul, stim de acolo ca cel ce uraste pe aproapele sau, pe fratele sau, este in moarte, si cel iubeste este in viata. Are viata cel ce iubeste si in moarte este cel ce uraste. De ce ? - Pentru ca, spune sfantul evanghelist Ioan: "Dumnezeu ii iubire". Nu in intelesul acesta ca ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci in intelesul ca cea ce face Dumnezeu pentru oameni arata ca Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Il stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru ca Dumnezeu ii iubire. Si iubirea primeste in sine, iubirea se revarsa, iubirea ii binevoitoare. Sfantul apostol Pavel spune mai departe in epistola catre corinteni: "Dragostea rabda indelung, dragostea-i plina de bunatate, dragostea nu stie de pizma", adica de invidie, nu-i nemultumita de binele cuiva, "dragostea nu se lauda, dragostea nu se trufeste", dragostea nu-i impinge pe oameni intr-o parte si alta ca sa-si faca loc - asta inseamna "dragostea nu se trufeste". "Dragostea nu se poarta cu necuviinta", zice mai departe sfantul apostol Pavel, "nu cauta ale sale", hai sa zicem noi "nu cauta numai ale sale", pentru ca si ale sale trebuie sa le caute omul. Dar sfantul apostol Pavel zice ca "dragostea nu cauta ale sale"... Si zice mai departe: "dragostea" - fiti atenti! - "nu se aprinde de manie, nu pune la socoteala raul, nu se bucura de nedreptate, se bucura de adevar. Dragostea toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea niciodata nu cade". Deci cine are iubire are bunatate, cine are bunatate n-are pomenire de rau, cine are iubire are trecere cu vederea, cine are cu iubire iarta, cine are iubire ii ingaduitor, cine are iubire ii intelegator, cine are iubire ii rabdator, cine are iubire ii cuviincios, cine are iubire are si nadejde, cine are iubire intemeiata pe credinta are si credinta; si chiar daca

n-are credinta aceea ca sa mute muntii si are si iubire, are si valoare: credinta si iubirea, credinta lucratoare in iubire! "Sa te depasesti si sa te daruiesti!" (Parintele Serafim) Candva, la o spovedanie, Dumnezeu sa-l odihneasca pe parintele meu duhovnic de odinioara, Parintele Serafim Popescu, a zis catre mine: "Sa te depasesti si sa te daruiesti!" N-am vorbit atunci cu Parintele despre cuvantul acesta pe care mi l-a spus - mi l-a spus pentru cealalta vreme a vietii mele, nu pentru vremea pana ma mai spovedesc o data. Zice: "Mai frate, sa te depasesti si sa te daruiesti!". Ce inseamna asta "sa te depasesti si sa te daruiesti"? Inseamna: sa nu fii multumit cu cat ai facut pana acuma, sa vrei sa faci mai mult, sa cauti mai mult, sa fii mai bun daca esti bun, sa fii mai iubitor daca esti iubitor, sa te silesti sa fii mai ingaduitor daca esti ingaduitor, sa fii mai iertator daca esti iertator. Asta inseamna "sa te depasesti". M-am gandit eu asa ca-i vorba sa ma depasesc in credinta; sa ma gandesc la Dumnezeu; sa-L am pe Dumnezeu in prim-planul vietii mele; sa ma gandesc intai la Dumnezeu si apoi sa ma gandesc la om prin gandul la Dumnezeu. "Sa te depasesti" - sa nu fii multumit cu putin, sa nu fii multumit cu cat ai facut, sa nu zici ca "am facut destul"; sa te depasesti, sa vrei mai mult si mai mult. Pentru ca stiti ca Domnul Hristos a spus: "Fiti desavarsiti precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este". In ce sa fim desavarsiti? Ne spune Domnul Hristos: in iubire; sa iubim chiar si pe vrajmasii nostri: "Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc, rugati-va pentru ei ce va blastama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru celui din ceruri". Si spune Domnul Hristos cum ii Tatal nostru cel din ceruri: "care rasare soarele peste cei buni si peste cei rai..." - deci nu numai peste cei buni, ci "si peste cei rai" rasare soarele. Nu zice: "Peste cei buni aduc soarele, peste cei rai nu aduc soarele". "Rasare soarele peste cei buni si peste cei rai si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti". Asa face Dumnezeu. Asa trebuie sa faca si omul, daca vrea sa se asemene cu Dumnezeu: sa trimita iubirea sa, soarele iubirii sale peste cei buni si peste cei rai, peste cei drepti si peste cei nedrepti; sa fie intelegator fata de neputinta omeneasca. "Sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca!" (Parintele Arsenie Boca) Am fost odata la Parintele Arsenie Boca - Dumnezeu sa-l odihneasca! -, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot - au trecut anii peste toti de-atunci... a fost asta in 1965 -, si Parintele vorbind cu el, desigur sa aud eu, i-a spus un cuvant care mi-a ramas mie pentru cealalta vreme a vietii mele si cred ca si pentru vesnicie. N-am sa-l uit niciodata! Zice: "Uite, mai frate. O sa fii preot. Sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca!" Nici nu va puteti inchipui cat m-am gandit eu la cuvintele acestea, de atunci incoace; cat le-am urmarit in viata mea si in viata oamenilor. Si mi-am dat seama ca neputinta omeneasca e o realitate. Sunt atatia oameni rai in lumea asta, si nici ei nu vor sa fie rai... Si-s rai, si noi trebuie sa intelegem rautatea lor de pe pozitia noastra, din situatia noastra. Sa intelegem ca ei nu pot mai mult, ca ei ei insisi sunt nemultumiti de rautatea lor - "Pe cel rau rautatea il ucide", ii scris in Psalmi: "pe cel rau rautatea il ucide", il nimiceste, rautatea il nemultumeste. Pomenirea de rau spun parintii cei duhovnicesti ca e o rautate fara margini, e o rautate ca o rugina care mananca fierul, asa mananca sufletul; rautatea-i cui infipt in suflet. Pomenirea de rau, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un parinte spune ca "raul sa-l scrii pe apa". De aceea sa ne gandim la lucrurile acestea, ca sfantul apostol Pavel zice ca iubire nu exista manie. Daca exista manie inseamna ca nu exista iubire; se contrazic iubirea cu mania: asa cum nu poate fi intuneric unde-i lumina si unde-i lumina nu poate fi intuneric, se contrazice lumina cu intunericul; poate fi intuneric unde nu-i lumina, dar unde-i lumina nu mai poate fi intuneric. Deci unde-i iubire nu mai poate fi pomenire de rau. Unde-i iubire nu poate sa fie neiertare. Unde-i iubire nu poate sa fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le poarta.

Cand a zis Domnul Hristos sa ne iubim unii pe altii, cand a spus Domnul Hristos: "Porunca noua va dau voua: Sa va iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi!" Iubiti credinciosi, a vrut Domnul Hristos cand a spus cuvintele acestea sa ne faca fericiti. Nu exista mai mare fericire in lumea aceasta, in nici o privinta, decat fericirea care vine din iubire. Uite, sunteti aici tineri. Vedeti si voi: la tinerete cand sunteti deschisi cu iubire unii fata de altii mai mult decat dup-aceea. O sa vedeti ca dupa-aceea cumva se imputineaza iubirea. Dar cand iubesti pe cineva parca ii ingadui toate, parca esti fericit. Te gandesti la el si cand ii de fata si cand nu-i de fata. Tot asa trebuie sa ne gandim si noi la Dumnezeu. Tot asa trebuie sa-L avem si noi in vedere pe Dumnezeu. Si asa sa-i avem in vedere pe oamenii din jurul nostru. Sa ne fie mila de oameni. Cand Domnul Hristos a spus ca o zis bine omul acela ca intr-adevar asa trebuie, sa iubesti pe Dumnezeu din toate puterile si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, omul acela a zis: "Doamne, dar cine-i aproapele meu?" Si a zis Domnul Hristos pilda cu samarineanul milostiv: despre un om care a cazut intre talhari, pe langa care au trecut doi oameni nepasatori - un preot si un levit -; dup-aceea a trecut un samarinean milostiv si i s-a facut mila de el si l-a ajutat si l-a dus la o casa de oaspeti si i-a legat ranile si s-a interesat de binele lui si i-a purtat de grija. Si la urma zice Domnul Hristos catre invatatorul de lege: No acuma care din astia trei care au trecut pe langa cel cazut intre talhari, care a fost aproapele celui cazut intre talhari. Si a zis omul acela: Cel care a avut mila de el. Si a zis Domnul Hristos: Du-te si fa si tu la fel. Iubiti credinciosi, noi nu trebuie sa avem mila numai de oamenii care-s neputinciosi, care-s nacajiti, care nau ce le trebuie. E bine sa avem mila de ei. Dar noi trebuie sa avem mila si fata de oamenii care sunt neputinciosi in cele ale sufletului: de oamenii care n-au rabdare, de oamenii care au rautate, de oamenii care fac lucruri pe care n-ar vrea nici ei sa le faca. Si de aceia trebuie sa ne fie mila, si pentru aceia trebuie sa ne rugam, si pe aceia trebuie sa-i ajutam, dupa puterile noastre, cu bunavointa noastra, cu dragostea noastra, cu invaluirea noastra - pentru ca iubirea-i invaluitoare. Si bineinteles ca lucrurile acestea nu le putem face din puterea noastra. Le putem face cu ajutorul lui Dumnezeu daca-L iubim intai pe Dumnezeu. Sa ne cercetam pe noi insine daca-L iubim pe Dumnezeu. Si de unde stim noi daca-L iubim sau nu-L iubim pe Dumnezeu ? Mai intai de toate ne-a spus Domnul Hristos ca "cel ce ma iubeste pazeste poruncile Mele". Cel care pazeste poruncile lui Dumnezeu iubeste pe Dumnezeu. cel care nu pazeste poruncile lui Dumnezeu, chiar daca i se pare ca-L iubeste pe Dumnezeu, de fapt nu-L iubeste. Deci, iubiti credinciosi, sa nu uitam niciodata ca noi avem o porunca de la Dumnezeu sa ne iubim unii pe altii. Avem porunca de la Dumnezeu sa iubim pe Dumnezeu. Avem porunca de la Dumnezeu sa fim milostivi unii fata de altii. Avem porunca de la Dumnezeu sa iertam. Avem porunca de la Dumnezeu sa nu uram pe nimeni. Toate acestea tin de invatatura Mantuitorului, de starea noastra de crestini. Astazi s-a citit in sfanta evanghelie despre iubirea lui Dumnezeu fata de oameni. Si anume a zis Domnul Hristos ca: "Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau cel unul-nascut l-a dat ca oricine care crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Ca n-a trimis..." - fiti atenti! - "Ca n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau sa osandeasca lumea, ci l-a trimis sa mantuiasca lumea". Fiecare dintre noi trebuie sa fim un mantuitor al celor dimprejurul nostru. Fiecare dintre noi trebuie sa ducem in jurul nostru bucurie. Fiecare dintre noi trebuie sa aducem fericire in jurul nostru. Sa ne silim sa facem asa, si atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi si fericirea noastra va fi tot mai mare, pentru ca inaintam in iubire si inaintam si in fericire. Iubiti credinciosi, dar oare ce se-ntampla in lumea asta ca asa putina iubire si asa o iubire neranduita dupa voia lui Dumnezeu. In Filocalie, in volumul II, este o scriere asfantului Maxim Marturisitorul despre cele

400 de capete despre dragoste, si el spune acolo ca sunt 3 feluri de dragoste: o dragoste mai presus de fire, cand ii iubim pe toti la fel, care se intemeiaza pe porunca lui Dumnezeu; al doilea fel de dragoste este dragostea dupa fire, pe care o binecuvinteaza Dumnezeu, si anume cum isi iubescparintii copiii, cum isi iubesc copiii parintii, cum se iubesc fratii intre ei, cum se iubesc prietenii, e o iubire fireasca pe care o binecuvinteaza Dumnezeu; si este o iubire impotriva firii, iubire pe care o au cei patimasi fata de cei care ai ajuta sa-si implineasca patimile, si pe aceasta n-o binecuvinteaza Dumnezeu. Si noi constatam, bagam de seama ca in lumea asta e putina iubire. De ce-i putina iubire? Stiti de ce, iubiti credinciosi? Ia ganditi-va. Ar trebui sa stiti daca cititi evanghelia... In capitolul 24 din sfanta evanghelie de la Matei este scris ca "din pricina inmultirii faradelegilor, iubirea multora se va raci". Deci de ce-i putina iubire? - Pentru ca-i multa rautate, pentru ca-s multe pacate, pentru ca-s multe patimi. Si-atunci ce-i de facut? Cum putem noi sa inmultim iubirea? - Sa ne facem randuiala in suflet, sa ne curatim sufletul si daca ne curatim sufletul se inmulteste iubirea si iubirea inmulteste fericirea. Si atunci Fiul lui Dumnezeu n-a venit degeaba in lumea aceasta, ci a venit si pentru noi, a venit sa inmulteasca iubirea noastra, a venit sa ne ajute sa ne inmultim iubirea, a venit sa ne dea fericirea din iubire. Si aceasta este un dar de la Dumnezeu. Prin urmare, iubiti credinciosi, sa nu uitam ca Dumnezeu ne iubeste. Sa-L iubim si noi pe Dumnezeu. Sa implinim poruncile Lui. Sa nu uitam porunca Mantuitorului de a ne iubi unii pe altii. Sa nu uitam porunca Bisericii, care zice: "Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim!" Sa ne cercetam daca suntem in iubire. Domnul Hristos a spus ucenicilor Sai: "Dupa aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire unii catre altii". Unde nu-i iubire nu-i ucenicie, nu-i urmare a lui Hristos. Unde-i iubire e nadejde de mai multa iubire, e nadejde fericire, e nadejde de dar de la Dumnezeu. Daca ne iubim unii pe altii atunci aratam ca Domnul Hristos este invatatorul nostru, ca tinem seama de Domnul Hristos. Si daca nu ne iubim unii pe altii inseamna ca Domnul Hristos noua ne vorbeste degeaba, degeaba stim ca Dumnezeu ii iubire, degeaba stim ca cea mai mare porunca ii porunca iubirii, degeaba stim ca unde-i iubire-i fericire, pentru ca pentru noi nu-i iubire, pentru noi nu-i fericire, pentru noi ii iubire intamplatoare, si atunci darul lui Dumnezeu nu ne duce acolo unde trebuie sa ne ducem. Iar daca Il avem pe Domnul Hristos ca Invatator, Il avem si ca Mantuitor, si ne ajuta, si ne ajuta, si ne apropie de El, vine El, vine El la noi, ne asteapta si pe noi sa mergem catre El. Zicea Parintele Serafim de la noi de la Manastire - Dumnezeu sa-l odihneasca! - ca: "Daca facem noi un singur pas catre Dumnezeu, Dumnezeu face pasi nenumarati catre noi". "Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos ii mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu" (Parintele Arsenie) Iar Parintele Arsenie a zis o vorba cat lumea asta de mare - ba mai mare decat lumea asta! -, si anume o zis asa: "Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos ii mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu". Nu poate iubi un sfant pe Dumnezeu, cat ar fi sfantul de mare, cat iubeste Dumnezeu pe cel mai mare pacatos; si-l asteapta; si vrea sa-l primeasca; si alearga inaintea lui, dupa cum citim in pilda cu fiul risipitor, unde se spune ca tatal nu l-a asteptat pe fiul care se intorcea; l-a asteptat intr-un fel, dar cand la vazut ca vine, nu l-a mai tinut locul: a alergat inaintea lui, ca sa-l primeasca, sa-l imbratiseze, sa-l sarute, sa-l ajute, sa-l aseze iarasi in starea din care a plecat. Pentru ca din inima lui fiul n-a plecat niciodata! El a ramas in inima tatalui asa cum ramanem noi in inima lui Dumnezeu, in inima Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in inimaMaicii Domnului, oricat de departati am fi, oricate rele am face. Pana traim in aceasta

viata Dumnezeu nu ne paraseste. Noi putem sa parasim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate sa ne paraseasca pe noi. Zice undeva in cartea proorocului Isaia: "Oare va uita mama pe fiii sai? Oare va uita mama pe fiii pantecelui sau?" Si zice mai departe: "Chiar daca mama va uita pe fiii sai, Eu nu te voi uita niciodata Ierusalime". Si mai pomenesc odata cuvantul acela al Domnului Hristos: "Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci si cu pietre omori pe cei trimisi la tine. De cate ori voit-am sa adun pe fiii tai, cum aduna gaina puii sai sub aripi, si n-ati voit. De aceea, iata, vi se lasa casa voastra pustie, iar pe Mine nu ma veti mai vedea pana ce nu veti zice: Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului!" Deci Domnul Hristos ne ocroteste cum ocroteste gaina puii sai sub aripi. E o imagine minunata. Ce putin ne gandim noi la lucrurile astea! Ce putin ne gandim noi ca Dumnezeu ii tatal nostru! Ce putin ne gandim noi ca Dumnezeu ne iubeste! Ce putin tinem noi seama de invataturile Domnului Hristos! Ce putin ne gandim noi ca Domnul Hristos si-a jertfit viata, s-a rastignit si si-a varsat sangele pentru noi! De cate ori ne gandim noi, iubiti credinciosi la sangele Mantuitorului varsat pe Cruce si pentru noi si pentru mantuirea noastra! Daca ne-am gandi mai mult, am avea mai mult izvor de fericire, am avea multumire in suflet, nu ne-ar mai fi frica ca nu ne primeste Dumnezeu, pentru ca sigur ne primeste Dumnezeu, daca vrem noi sa fim cu Dumnezeu. Si daca nu vrem nu ne primeste ca nu ne poate primi, ca nu ne simtim noi bine langa Dumnezeu. Dar Dumnezeu vrea sa ne simtim bine langa El si de aceea credinta noastra este mai mult decat orice altceva in lumea aceasta. E credinta care muta muntii - munti de rautate din sufletul nostru -, ne face buni, ne face ingaduitori, intelegatori, iertatori, ne face binevoitori, ne face sa ne aplecam fata de omul de langa noi, si a fim fericiti din darul lui Dumnezeu. Asta-i lucrarea credintei. Asa zicea Parintele: "Sa te depasesti si sa te daruiesti" - adica sa ma intaresc in credinta si apoi sa-mi daruiesc odata cu binele pe care-l fac si inima mea. Zice undeva sfantul Isaac Siril ca atunci cand faci un bine, cand dai cuiva ceva, veselia fetei tale sa intreaca darul pe care-l dai. Sa nu-l cobori pe omul pe care il ajuti, ci sa-l ridici; sa-l ridici, sa-l cuprinzi in sufletul tau si atunci el face parte din tine, tu faci parte din el si Dumnezeu ne invaluie pe toti. Sa ne gandim la lucruri de felul acesta si sa stiti, iubiti credinciosi, ca asa vrea Dumnezeu: sa fim fericiti, sa fim multumiti, sa fim cu iubire. Asa ne vrea Dumnezeu. - Pentru ca El ne iubeste, pentru ca El ne primeste, pentru ca El ne cauta, pentru ca si noi trebuie sa-L cautam pe El. Si daca facem asa darul lui Dumnezeu va fi cu noi, binecuvantarea Domnului va fi peste noi, folosul sfintelor slujbe il vom avea si noi, rugaciunile ne vor face mai buni, mai deschisi pentru Dumnezeu, sfintele taine ne vor ajuta tot mai mult si mai mult, si aceasta mai ales prin inmultirea iubirii. Sa inmultim iubirea intre noi, sa inmultim iubirea dintre noi, sa atarnam cu iubirea noastra de iubirea lui Dumnezeu. Sa ne rugam sa faca Dumnezeu ce nu putem face noi, dar sa fim totusi preocupati sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim, sa iubim pe oameni cu iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos - "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi" - si fara indoiala ca in felul acesta ne vom bucura de cer, ne vom bucura de Dumnezeu, de acum si pana-n veac, amin. Parintele Teofil Paraian

Iubirea fata de Dumnezeu Termenul iubire are mai multe sensuri. Pe noi ne intereseaza sensul lui spiritual. Iubirea presupune o unitate, o inrudire intre doua persoane. Cei ce se iubesc au impresia ca isi apartin

prin natura, ca se potrivesc intru toate si ca din vesnicie au fost destinati unul pentru altul. Deci, in fiecare dintre noi exista tendinta de a intalni persoana cu care sa se simta una. Tendinta aceasta este insa tendinta spre persoana ca purtatoare de valori. Persoana este purtatoare de valori si tinde spre valori. Iubirea deplina presupune reciprocitate. Atractia aceasta nu se bazeaza pe interes sau placere, ci pe valoarea ce o intuim prin persoana respectiva. Nu esti atras spre persoana aceea pentru tine, pentru ca ea ar satisface dorintele proprii, ci pentru ca in ea vezi intrupata o anumita desavarsire. Iubirea cere unire integrala a celor doua eu-ri. Ea e reciproca daruire de sine, iesire din sine si revarsare in altul. Ea e unitate de viata, pana la impresia de totala contopire. Dar aceasta unitate fiintiala, realizata in iubire, nu nimiceste identitatea personala a celor ce se iubesc; ea nu e dizolvare a unuia in celalalt, ci desavarsire reciproca. Daca iubirea e unitate, ea e si dualitate. Ea este unitate in dualitate. Persoanele unite in iubire se afirma una pe alta ca atare si se desavarsesc reciproc. Iubirea ca virtute teologica Intre Dumnezeu si om, exista ceva comun, care face posibila apropierea de Dumnezeu. Omul este chip al lui Dumnezeu. Ca atare, el e o fiinta spirituala, orientata in chip ontologic spre Dumnezeu. Tendinta spre comuniune, care este iubirea, nu vizeaza numai persoanele omenesti, ci ultima ei tinta este Dumnezeu. Ca si in iubirea omeneasca, este nevoie de reciprocitate, adica de coborarea lui Dumnezeu la om in iubire si de inaltarea acestuia la Dumnezeu in iubire. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in chip de om, ca sa restabileasca relatia de iubire dintre om si Dumnezeu, tulburata de pacat. Trebuie sa precizam ca Dumnezeu este Cel ce ne-a iubit intai. Iubirea noastra catre El este iubire-raspuns, e raspunsul spiritului uman la iubirea ce ne-a aratat-o si ne-o arata Dumnezeu. Daca la iubirea lui Dumnezeu raspundem cu iubire, intre noi si Dumnezeu se realizeaza o asa unitate incat suntem "un duh" cu Iisus Hristos, asa ca ramanem in El si El in noi, viem in El si El in noi, devenind salas al Sfintei Treimi si participind la viata ei prin har. "Iata, stau la usa si bat - zice Mantuitorul. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. III, 20). Iar "cina" aceasta inseamna unire: "Petrece intru Mine si Eu in el" (Ioan VI, 56). Caci "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (1 Ioan IV, 16). Dar unirea ce se realizeaza intre om si Dumnezeu nu este identificare panteista, dizolvare a omului in Dumnezeu. Dualitatea se mentine. Desigur, Dumnezeu nu se imbogateste, nici nu se desavarseste prin iubirea noastra. Dar in Dumnezeu omul nu iubeste numai pe Dumnezeu, ci intreaga creatura (pe sine, pe aproapele si intreg cosmosul). Daca iubesti pe Dumnezeu, iubesti si ceea ce iubeste Dumnezeu. De aceea, cel ce zice ca pe Dumnezeu iubeste insa pe aproapele sau uraste, "mincinos este". "Cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe fratele sau" (1 Ioan IV, 20, 21). Motivul iubirii de Dumnezeu este Dumnezeu insusi ca plenitudine a desavarsirii. Iubirea de Dumnezeu trebuie sa aiba urmatoarele insusiri : a) sa fie mai presus de orice; b) sa fie interna si lucratoare si c) sa fie statornica.

Pacatele impotriva iubirii fata de Dumnezeu Oricat s-ar dezvolta si ar creste in crestin, iubirea, nu poate atinge niciodata limita maxima. Ura impotriva lui Dumnezeu poate veni sau din diferite nenorociri, sau din frica de pedeapsa lui Dumnezeu, pentru pacat, sau din orgoliu. Ura are de obicei, ca obiect, o imagine falsa despre Dumnezeu, socotindu-L autorul nenorocirilor care se abat asupra lui. Nepasarea sau trindavia fata de cele duhovnicesti - se manifesta in dezgust fata de tot ce e in legatura cu viata religios-morala. Sentimentalismul reduce iubirea la sentiment, la bucuriile simtuale. E o pervertire care duce la cadere si deznadejde indata ce dispar aceste bucurii.

Morala cretin consider iubirea cea mai nalt dintre toate virtuile, potrivit esenei sale (I Ioan 4,8). Superioritatea iubirii fa de celelalte virtui o dovedete att Sfnta Scriptur (Mt. 22,37; Rom. 13, 9-10; Ioan 3,16; I Ioan 4, 8-9 etc.), ct i Sfnta Tradiie (Ignaiu de Antiohia, Clement Romanul, Clement Alexandrinul, Fericitul Augustin etc.). Chiar dac prin credin devenim cretini, numai prin iubire ne manifestm cu adevrat cretini. De aceea, Sfntul Apostol Pavel vorbete despre credina lucrtoare prin iubire (Gal. 5,6).
Sf=ntul Petru Damaschinul nva]\ c\ fiecare virtute este lucrat\ de harul lui Dumnezeu [i d\ o anumit\ vedere sufletului. Prin str\duin]ele sale, cre[tinul prime[te de la Sf=ntul Duh cele [apte cuno[tin]e pe care aceste virtu]i le d\ruiesc. Iar cei ce le fac cu scopul de a pl\cea lui Dumnezeu a acestor virtu]i, c=nd lucrarea lor se va fi oprit, des\v=r[irea 79 . ns\[i prezen]a [i r\m=nerea n noi a harului lui Dumnezeu este o dovad\ a lucr\rii virtu]ilor. Pentru Sf=ntul Simeon Noul Teolog, virtu]ile sunt unelte de care omul se folose[te pentru a progresa duhovnice[te, dar, oric=t de nalt ar fi acest progres, f\r\ venirea focului dumnezeiesc, virtu]ile r\m=n 75 Sf=ntul Petru Damaschinul, op. cit., p. 62. 76 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 326. 77 Calist [i Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 195.

78 Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, n Filocalia..., volumul 4, p. 117. 79 Sf=ntul Petru Damaschinul, op. cit., p. 175-176. P r e o t I o a n C . T e [ u - 18 f\r\ rost [i f\r\ folos 80 . Virtu]ile devin, astfel, pecete a dumnezeirii ntr-un suflet omenesc ce a dob=ndit asem\narea cu Tat\l s\u Cel ceresc. Lucrarea aceasta este un dar al Sf=ntului Duh, pentru c\ omul nu poate, singur, s\ le nf\ptuiasc\ deplin, dac\ nu este ajutat de har. Cu c=t experiaz\ mai mult frumuse]ea lor, cu at=t devine mai con[tient de prezen]a [i ajutorul harului divin n sufletul s\u, lucr\tor al virtu]ilor. ncerc=nd s\ fac\ o precizare a virtu]ilor trupe[ti [i suflete[ti, Sf=ntul Maxim M\rturisitorul ne d\ urm\toarea list\ a virtu]ilor sufletului: iubirea, smerenia, bl=nde]ea, ndelunga r\bdare, ng\duin]a, nepomenirea r\ului, nem=nierea, nfr=narea, nezavistia, nejudecarea, nec\utarea de slav\, milostenia, neprih\nirea, neiubirea de argint, comp\timirea, lipsa de trufie, lipsa de m=ndrie, str\pungerea inimii, rug\ciunea; iar ca virtu]i trupe[ti, men]ioneaz\: postul, privegherea, culcarea pe jos, lucrul m=inilor, nfr=narea, s\r\cia, nempr\[tierea 84 . Sf=ntul Ioan Damaschinul l\rge[te [i sistematizeaz\ aceast\ list\, enumer=nd ca virtu]i suflete[ti cele patru virtu]i generale: 80 Sf=ntul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 70. 81 Sf=ntul Grigorie Sinaitul, op. cit., p. 97. 82 Cuviosul Isaia Pusnicul, Dou\zeci [i nou\ de cuvinte, n Filocalia..., volumul XII, p. 160. 83 Sf=ntul Petru Damaschinul, op. cit., p. 212. 84 Sf=ntul Maxim M\rturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua.., p. 91-92. Virtu]ile cre[tine, c\r\ri spre fericirea ve[nic\ -19b\rb\]ia, pruden]a, cump\tarea [i dreptatea, din care se nasc virtu]ile suflete[ti: credin]a, n\dejdea, dragostea, rug\ci

Roadele virtu]ilor Sf=ntul Grigorie Sinaitul vorbe[te despre mireasma fiec\rei virtu]i 119 , o mireasm\ ce nfrumuse]eaz\ via]a noastr\, o mireasm\ duhovniceasc\ bine pl\cut\ lui Dumnezeu. Virtu]ile aduc n sufletul celui ce le practic\ o bucurie negr\it\ 120 , nc=t acesta sufer\ o schimbare minunat\ [i mai presus de cuv=nt 121 , astfel nc=t el uit\ de trup [i de pl\cerile sale, ndrept=ndu-[i toat\ aten]ia [i grija sa spre lucrarea [i via]a mult superioar\ a sufletului s\u. El uit\ aproape n ntregime de trebuin]ele firii sale, fiind preocupat doar s\ dea glas [i mplinire dorului s\u de des\v=r[ire, de asem\nare cu Dumnezeu, prin virtute. Bucuria pe care o d\ lucrarea virtu]ilor sufletului este mpreunat\ cu fericirea [i pl\cerea nestric\cioas\ [i este o lucrare 117 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 327. 118 Ibidem, p. 327-328: Domnul nostru Iisus Hristos cre[te mpreun\ cu v=rstele duhovnice[ti ale celor ce se nevoiesc. C=nd sunt prunci [i au nevoie de lapte, se zice c\ se al\pteaz\ El nsu[i cu laptele virtu]ilor ncep\toare ale deprinderii trupe[ti, al c\rui folos e prea pu]in celor ce au crescut cu virtutea [i leap\d\ pe ncet pruncia. C=nd au ajuns la tinere]e [i m\n=nc\ m=ncarea tare a contempla]iei f\pturilor, ca unii ce [i-au exercitat sim]urile sufletului, se zice c\ spore[te [i Hristos cu v=rsta [i cu harul [i [ade n mijlocul b\tr=nilor [i le descoper\ ad=ncuri acoperite de ntuneric. Iar c=nd au ajuns la b\rbatul des\v=r[it (Efeseni IV,13), la m\sura v=rstei plin\t\]ii lui Hristos, se zice c\ veste[te El nsu[i cuv=ntul poc\in]ei [i nva]\ popoarele cele ale mp\r\]iei cerurilor [i se gr\be[te spre patimi. C\ci aceasta este sf=r[itul oric\ruia din cei ce s-au des\v=r[it n virtu]i, ca dup\ ce a str\b\tut toate v=rstele lui Hristos, s\ ajung\ la p\timirea ncerc\rilor (ispitelor), asemenea crucii Aceluia. 119 Sf=ntul Grigorie Sinaitul, op. cit., p. 121. 120 Sf=ntul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 273. 121 Ibidem. Virtu]ile cre[tine, c\r\ri spre fericirea ve[nic\ -27tainic\ a Duhului Sf=nt, n inima iubitorului de virtute 122

. O pace [i o mul]umire interioar\ pe care o tr\ie[te sufletul ostenitorului, o m=ng=iere lin\ pe care o aduce lucrarea faptei bine, o bucurie cu at=t mai curat\ [i mai intens\ cu c=t faptele noastre bune sunt mai multe [i tot mai des\v=r[ite. O stare dumnezeiasc\, picurat\ [i apoi rev\rsat\ n sufletul nostru. Dup\ roadele lor, putem distinge virtu]ile adev\rate [i m=ntuitoare. Rodul esen]ial al acestora este starea de nep\timire. Virtu]ile care nu conduc spre aceasta sunt doar p\rute [i n realitate de[arte [i mincinoase 123 . Darul sau rodul suprem pe care l procur\ virtu]ile este ndumnezeirea, pe care o dob=ndim atunci c=nd va vrea Dumnezeu s\ ne introduc\ n tainele Sale, n slava Sa 124 . Lucrarea virtu]ilor este oper\ a omului n trup. S\v=r[irea lor nceteaz\ odat\ cu via]a aceasta. Dincolo, ns\, nu vom nceta s\ p\timim ndumnezeirea dup\ har, ca o r\splat\ pentru ele

DRAGOSTEA CRESTINA 1. Dupa credinta si nadejde, care este cea de a treia virtute teologica? Dupa ce am aflat ce este credinta si nadejdea, trebuie sa stim ca pentru dobandirea mantuirii si fericirii vesnice, credinciosul, pe langa credinta si nadejde, are neaparata trebuinta si de dragoste, care este a treia si cea mai mare virtute teologica. Prin credinta, credinciosul primeste si-si insuseste adevarurile mantuitoare descoperite de Dumnezeu si propovaduite de sfanta noastra Biserica Ortodoxa; prin nadejde asteapta cu deplina incredere ca Dumnezeu sa aduca la indeplinire tot ce i-a fagaduit pentru mantuirea sa; prin dragoste insa el intra in cea mai stransa comuniune de viata cu Dumnezeu. il imbratiseaza cu toate puterile sufletului sau si-I implineste voia Sa cea atotsfanta, precum citim in Sfanta Scriptura: "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (I Ioan 4, 16). 2. Ce este dragostea? In inteles larg, dragostea este nazuinta omului spre tot ce este bun si frumos sau vrednic de dorit. Aceasta nazuinta este sadita de insusi Dumnezeu in firea omului, la creare, si de aceea se numeste dragoste fireasca. In temeiul acestei nazuinte, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul si Sustinatorul sau, socotindu-L bunul sau cel mai mare. Dar cum, prin pacatul stramosesc, firea omului a fost slabita in puterile ei, numai cu dragostea fireasca omul nu poate lucra nimic pentru mantuirea sa, caci spune Mantuitorul: "fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5).

De aceea, pentru mantuirea sa, crestinul are neaparata trebuinta de dragoste care sa lucreze cu putere de sus, adica de dragostea supra-fireasca, de dragostea crestina sau de dragostea ca virtute teologica. 3. Ce este dragostea crestina? Dragostea crestina este puterea dumnezeiasca revarsata prin Sfanta Taina a Botezului in sufletul crestinului, prin care acesta are nazuinta adanca si curata catre Dumnezeu, bunul sau cel mai inalt, doreste din toate puterile sufletului unirea cu El si are vointa hotarata de a implini voia Lui atotsfanta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pamantesc. Dragostea crestina este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) si este data omului in dar, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua," (Rom. 5, 5). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturor virtutilor crestine, fiindca toate celelalte virtuti traiesc cu adevarat si rodesc binefacator in viata crestinului numai cand sunt luminate si incalzite de dogoarea arzatoare a dragostei. Adevarul acesta il arata atat de minunat Sfantul Apostol Pavel in acel pe drept numit "imn al dragostei crestine", pe care-l gasim in capitolul al 13-lea din Epistola I-a catre Corinteni: "De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si toate tainele le-as cunoaste, si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste... Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Cor. 13, 1-3, 13). Deci dragostea este mai presus de toata stiinta si cunostinta, este mai mare chiar decat celelalte doua virtuti teologice: credinta si nadejdea. Fara puterea dragostei, credinta slabeste, caci credinta "este lucratoare prin dragoste" (Gal. 5, 6), iar nadejdea se ofileste si scade mereu. 4. Prin ce este dragostea mai mare decat celelalte virtuti? Dragostea este mai mare decat celelalte virtuti: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Caci Dumnezeu fiind El insusi "iubire" (I Ioan 4, 8), din nemarginita dragoste a creat lumea cu toate fapturile din ea si astfel iubirea s-a aratat mai intai in lume si salasluieste in sufletul omului de la inceput; 2) prin roadele si puterea ei, caci "iubirea este implinirea legii" (Rom. 13,10); si 3) prin durata ei. Credinta si nadejdea lucreaza numai in viata pamanteasca. In viata de dupa moarte ele vor fi implinite, caci crestinul nu va mai avea nevoie sa creada in Dumnezeu, pentru ca il va vedea, nici sa nadajduiasca in El, pentru ca il va avea. Dragostea insa ramane si atunci; ea "nu piere niciodata" (I Cor. 13, 8), este vesnica, fiindca insusi Dumnezeu cel vesnic este iubire. 5. Catre cine trebuie sa se indrepte dragostea crestinului? Dragostea crestinului trebuie sa se indrepte intai catre Dumnezeu, catre poruncile si legile Sale; apoi catre aproapele si, in fine, catre sine insusi, caci aceasta este porunca Mantuitorului: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a dona, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-39). 6. Pentru ce crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu? Crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu, fiindca Dumnezeu l-a iubit mai intai pe el (I Ioan 4,19) si fiindca Dumnezeu este Creatorul, Sustinatorul, Rascumparatorul si Binefacatorul sau cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le da, Dumnezeu nu cere in schimb decat dragoste617 (Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 64).

7. Ce inseamna a iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul? Aceasta inseamna ca crestinul trebuie sa-I inchine lui Dumnezeu toate gandurile, toate simtirile, doririle si voirile sale, sa se mute cu toate puterile sufletului in Dumnezeu618 (Idem, p. 199) si in intreaga sa viata sa se osteneasca a-I implini voia, cu statornicie si bucurie. Caci ce este mai frumos si mai dulce decat a iubi pe Dumnezeu, Care este vesnica frumusete, vesnica bunatate, vesnica dragostei Psalmistul spune: "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33, 8). 8. Pentru ce crestinul trebuie sa iubeasca pe aproapele sau? Crestinul trebuie sa iubeasca, apoi, pe aproapele sau, care este orice om, ca pe sine insusi, fiindca toti oamenii sunt facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si sunt frati intre ei, deopotriva iubiti de Dumnezeu, Care pentru mantuirea lor Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos. 9. Cum trebuie sa fie adevarata dragoste crestina? Adevarata dragoste crestina trebuie sa fie: 1) Fzascd, nu din teama de pedeapsa, nici pentru un folos oarecare; ci precum fiul isi iubeste parintele sau, asa sa iubeasca si crestinul pe Dumnezeu, Care este Parintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplina, adica sa cuprinda, cum s-a spus, toate puterile sufletului, incat tot ceea ce facem sa fie spre slava lui Dumnezeu. "De aceea, ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31); 3) Puternica si statornica, mergand chiar pana la moarte. Caci daca Dumnezeu, din dragoste fata de oameni, Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu pentru mantuirea lor, apoi si dragostea acestora fata de Dumnezeu trebuie sa fie fara de margini si sa nu se schimbe niciodata. Sfantul Apostol Pavel spune: "Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorati toata ziua; socotiti am fost ca niste oi de junghiere". Dar in toate acestea suntem mai mult decat biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Rom. 8, 35-39); 4) Vie si lucratoare, adica sa patrunda cu adevarat cugetul si voia crestinului si sa se arate prin fapte de binefacere fata de cei din jurul sau. Citim in Sfanta Scriptura: "Sa nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan 3, 18); si "De Ma iubiti, paziti poruncile Mele" (Ioan 14, 15) - spune Mantuitorul. Inzestrata cu astfel de insusiri, de buna seama, dragostea produce roadele cele mai de pret pentru sufletul si viata credinciosului. 10. Care sunt roadele dragostei? Roadele cele mai de seama ale dragostei sunt: 1) Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste" (Ioan 14, 21) - spune Mantuitorul. 2) Ferirea de pacat: "Nu este nici un pacat, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, in talmacirea Epistolei 1 catre Tesaloniceni, pe care, intocmai ca focul, sa nu-l arda puterea cea mare a dragostei. Mai usor poate rezista o uscatura nebagata in seama, decat pacatul, la puterea dragostei"619 (Sfantul Ioan Gura de Aur, La Epistola 1 catre Tesaloniceni, c. III, Migne, P. G., LXU, col. 420). 3) Cine iubeste pe Dumnezeu este ascultat in rugaciunile sale si se bucura de bunatatea Lui: "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9). 4) Linistea sufleteasca, rabdarea in vreme de incercare, iertarea, blandetea, pacea si bunavoirea intre oameni, caci: "Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le

nadajduieste, toate le rabda" (I Cor. 13, 4-7). 5) Odrasleste mantuirea sufletului: "Iata, un invatator de lege s-a ridicat, ispitindu-L si zicand: invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? Iar Iisus a zis catre el: Ce este scris in Lege? Cum citesti? Iar el, raspunzand a zis: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iar El i-a zis: Drept ai raspuns; fa aceasta si vei trai" (Luca 10, 25-28). Pentru astfel de roade, dragostea crestina este cu adevarat "legatura desavarsirii" (Col. 3, 14) si "implinirea legii" (Rom. 13, 10). Vazand deci insemnatatea covarsitoare a dragostei, crestinul trebuie sa-si dea silinta sa o pastreze, sa o intareasca in sufletul sau si sa o sporeasca in viata sa. De buna seama, aceasta se face intai prin lucrarea harului dumnezeiesc, dupa cuvantul Mantuitorului: "Fara Mine, nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). Dar crestinul are si el datoria sa lucreze si sa se foloseasca de toate mijloacele care pot inmulti dragostea.