Iubirea
Nici sexul şi nici creierul nu sunt constituite din muşchi şi nici nu pot să fie
astfel. De aici decurg mai multe consecinţe dintre care următoarea nu este cea mai
puţin importanţă: nu iubirea ce vrem, ci iubim pur şi simplu şi aproape că nu avem
de ales. Cum ai putea opta între dorinţe sau între mai multe iubiri, din moment ce
tot nu poţi alege, fiind dependent de ele? Iubirea nu se comandă şi în consecinţă nu
poate fi o datorie.

Să fie prezenţa sa într-un tratat al virtuţilor problematică? Se poate spune că

virtutea şi datoria sunt două lucruri diferite (datoria este o constrângere, pe când
virtutea - o libertate). Este evident că amândouă ne sunt necesare, fiind solidare
una faţă de alta. Dar virtutea şi datoria sunt mai degrabă complementare, adică
simetrice, decât asemănătoare sau confundabile. De exemplu binefacerea fără
generozitate pare un act făcut din datorie, deci o formă de constrângere  .

Este şi cazul iubirii. ,,Ceea ce facem din dragoste se situează totdeauna dincolo de bine şi de rău" -
spune Nietzsche .

Eu nu aş merge până acolo, pentru că dragostea reprezintă binele însuşi. Dar

aproape întotdeauna dragostea depăşeşte zona interzisă şi datoria, ceea ce este cu
atât mai bine! Datoria este o constrângere (un ,,jug" spune Kant  ); datoria este
tristă, în timp ce dragostea este spontană şi bucuroasă. ,,Ceea ce facem din
constrângere, nu facem din dragoste"- scrie Kant.

Reciproca este la fel de valabilă: ceea ce facem din dragoste nu facem din
constrângere şi prin urmare nu din datorie. Oricine ştie că unele experienţe - şi
anume cele cu un evident caracter etic - nu au nimic de-a face cu morala, nu
pentru că i s-ar împotrivi, ci pentru că nu au nevoie de obligaţiile impuse de ea.

Care mamă îşi hrăneşte copilul din datorie? Şi ce expresie este mai cumplită
decât datoria conjugală privită ca atare? Dar există iubire, dacă există dorinţă, de
ce am mai fi datori? Se poate vorbi însă de virtutea conjugală, de virtutea maternă,
de o virtute în plăcere şi chiar în dragoste. O mamă îşi poate dărui laptele, o femeie
se poate dărui pe sine, noi toţi putem iubi sau mângâia cu mai multă sau mai
puţină tandreţe ori curăţenie, cu mai multă sau mai puţină fidelitate sau prudenţă.

Gesturile şi vorbele noastre pot fi simple sau mai sofisticate, pot ascunde mai
mult sau mai puţin umor. Suntem de bună-credinţă, iubim în măsuri diferite. Dacă
mama şi-ar hrăni copilul numai din virtute, sau dacă dragostea virtuoasă nu s-ar
naşte decât din datorie...

Există o manieră mediocră, egoistă, uneori chiar agresivă de a face dragoste.

Dar există şi o alta, sau mai multe altele, tot atâtea câţi indivizi sau câte cupluri,
când dragostea cuiva sau iubirea în cadrul unui cuplu stă sub semnul binelui, iar
lucrul bine făcut este o virtute. Dragostea fizică nu este decât un exemplu şi este
aburd să fie supraevaluată, aşa cum se întâmplă uneori astăzi, după cum ar fi
absurd să fie diabolizată, cum s-a întâmplat nu de puţine ori în decursul secolelor.

Chiar dacă se naşte din sexualitate, după cum crede Freud - şi eu îi dau
dreptate - dragostea este în orice caz mai presus de micile sau marile noastre
plăceri erotice. Toată viaţa noastră, privată sau publică, familială sau profesională,
îşi are valoarea în dragostea pe care o dăm sau o primim.

Ce altceva este egoismul decât dragostea faţă de propria persoană?

De ce mai muncim dacă nu din dragoste de bani, de confort, sau din dragoste
de muncă?

De ce filosofia n-ar fi, de fapt, iubire de înţelepciune?

Dacă n-aş iubi filosofia, atunci cum ar fi apărut cărţile mele?

La ce ar mai folosi cartea de faţă dacă eu n-aş fi încredinţat că iubesc virtuţile?

Şi de ce parcurgi aceste pagini tu, cititorule, dacă nu împărtăşeşti una sau alta
dintre aceste iubiri?

Dragostea nu se comandă, fiindcă ea este cea care comandă.

Şi acest lucru este important în viaţa noastră morală sau etică. Avem nevoie de
morală chiar şi în absenţa iubirii, fiindcă morala ne este într-adevăr indispensabilă!

Iubirea comandă, dar o face în lipsă. Iubirea comandă în absenţă şi prin

această absenţă. Tocmai acest fapt este explicat sau relevat de datorie, care ne
constrânge să facem ceea ce în prezenţa dragostei ar veni de la sine, fără
constrângere. Cum ar putea comanda dragostea altceva decât pe sine însăşi, sau,
în orice caz, ceva care să nu-i semene?

Numai acţiunile pot fi comandate, şi aceasta este esenţialul: morala nu prescrie

dragoste; ea indică îndeplinirea, din datorie, a aceleiaşi acţiuni care, din dragoste,
s-ar fi îndeplinit liber. Deci maxima datoriei ar fi: Acţionează ca şi cum ai iubi.

În fond este ceea ce Kant numea iubirea practică

,,Iubirea faţă de oameni este posibilă, la drept vorbind, dar nu poate fi comandată,
pentru că nu este în puterea nimănui să iubească pe un altul la ordin. Este vorba,
aşadar, de o iubire practică, cuprinsă în esenţa tuturor legilor... A-ţi iubi aproapele
înseamnă să te achiţi bucuros de toate datoriile faţă de el. Dar această rânduială,
din care am făcut o regulă, nu poate comanda să şi ai aceste intenţii în acţiunile la
care te conformezi din datorie, ci doar îţi cere să tinzi spre ele. Porunca de a face
ceva cu plăcere este o contradicţie în sine".

Iubirea nu este un comandant: este un ideal (,,idealul sfinţeniei", spune Kant  ).

Dar acest ideal ne călăuzeşte şi ne luminează.

Nu ne naştem virtuoşi; devenim astfel. În ce mod?

Prin educaţie, prin politeţe, prin morală, prin iubire.

Politeţea, am văzut deja, este o aparenţă de morală.

Să acţionezi politicos este ca şi cum ai fi virtuos.

Fără iubire, ce ar mai rămâne din virtuţile noastre şi ce ar mai însemna ele
dacă nu le-am iubi?

Pascal, Hume şi Bergson sunt mai expliciţi aici decât Kant. Morala decurge mai
mult din sentiment decât din logică, mai mult din inimă decât din raţiune ].

Iubirea este deci cea mai importantă, nu absolută, fără îndoială (de ce ar mai
exista astfel Dumnezeu?). Dar, raportată la morală, la datorie, la lege, este cea mai
importantă.

Iubirea este alfa şi omega pentru orice virtute. 

Student: Coserea Mihail Andrei

Anul III , Muzica.