Iubirea necondiționată, minciuna ce ne ține prizonieri

Am ales acest titlu de articol pentru simplul fapt că titlul « Spune-mi cum ai fost iubit în
copilărie, ca să-ți spun ce relație ai acum ca adult » era prea lung. « Spune-mi cum ți-e relația de
cuplu, ca să-ți spun ce copilărie ai avut » este, de asemenea, lung. Este un articol care poate să-ți
schimbe viața, iar dacă nu va reuși, măcar te va pune pe gânduri și-ți va fura somnul câteva nopți
la rând, așa că îmi asum tot ce scriu aici și, dacă dorești, și consecințele a ceea ce scriu aici. Să
începem deci…
În frumosul oraș în care locuiesc, în fiecare vară din ultimii 25 de ani, se organizează
Festivalul Internațional de Teatru, ajuns, așa cum îi spune și numele, celebru în toată lumea. Și-n
fiecare vară sălile de teatru, halele fabricilor dezafectate, străzile, cafenelele, parcurile din Sibiu
sunt invadate de turiști români și străini ce se delectează cu multe reprezentații ale actorilor de pe
tot mapamondul. Dintr-un an, îmi amintesc un număr de actorie cu subiect sportiv. Pentru că era
o reprezentație interactivă, protagonistul argentinian invita copii din public care să-l ajute cu
mingile cu care jongla. La final, unui băiețel i-a oferit o bomboană. Actorul și-a introdus mâinile
în buzunar, a scos în același timp două bomboane, un braț ridicându-l sus, în aer, pe celalalt
menținându-l la nivelul bazinului. Băiețelul a început să sară ca să-și ia premiul din mâna ce
flutura bomboana în aer. De pe margine, noi râdeam și-i strigam că mai este o bomboană la
nivelul la care el poate să ajungă, însă băiețelul – concentrat și perseverent în obiectivul lui – ne-a
ignorat și a conținut să sară și să se chinuie să o ia pe cea de sus. În continuare, spre hazul nostru,
al celor care vedeam lucrurile mai clar de pe margine, fiindcă nu eram implicați emoțional în ceea
ce se întâmplă pe scenă.
Așa este și în viață în ceea ce privește iubirea pe care ne-o dorim cu toții și la care ne
uităm cu jind, ca la bomboana ținută sus-sus, fără posibilitatea de a ajunge la ea. În același timp
nu vedem că există iubire și mai aproape de noi, ba-i chiar sub nasul nostru și putem avea acces
la ea simplu și fără eforturi pantagruelice. Însă ca să o putem vedea pe aceasta din urmă, avem
nevoie să facem un pas în spate, să vedem imaginea de ansamblu și să înțelegem ce înseamnă cu
adevărat bomboana fără de care viețile noastre nu ar fi atât de dulci și aromate.
Și atunci când facem un pas în spate și vrem cu adevărat să vedem cum stau lucrurile în
privința iubirii, primul lucru pe care îl observăm este că nu ne-a spus nimeni faptul că ordinea
firească a lucrurilor este că mai întâi ne formam o relație și apoi se naște iubirea, ci am trăit
mereu cu iluzia că din cauză că ne iubim cu cineva, formăm o relație. Pe scurt: « am ajuns să ne
iubim pentru că facem ca această relație să funcționeze » și nu « pentru că ne iubim, vrem să
avem o relație împreună ».
Al doilea lucru foarte important pe care îl observăm, atunci când vrem să ne îmbunătățim
relațiile este marele egal pe care îl punem între iubire și relație. Credem inconștient, și deci
automat, că acestea sunt unul și același lucru, și că dacă suntem într-o relație e musai să ne și
iubim. Însă, din nou, realitatea crudă și rece, ne arată că lucrurile nu stau așa nici pe departe, iar
că să înțelegem iubirea, avem nevoie să știm care sunt ingredientele unei relații sănătoase.

Relația sănătoasă : echilibrul dintre pasiune, angajament și intimitate

 Pasiunea este chimia unei relații și, de obicei, apare prima. Spun chimie deoarece
hormonii (biologicul) sunt cei care se manifestă cel mai mult aici, iar hormonii sunt activați de
imaginația noastră, când începem să proiectăm la începutul relației tot felul de calități și scenarii
despre partener/parteneră. În timp multe dintre ele se adeveresc, multe se dovedesc a fi doar
iluzii. Pasiunea se traduce prin atașamentul romantic față de partener/ă, atracția sexuală și dorința
de a fi împreună cu partenerul acesta/partenera aceasta. În timp, pasiunea se diluează –
specialiștii spun că durează între 2 săptămâni și 3 ani. Din fericire, există multe modalități prin
care putem să aprindem focul într-o relație ce a depășit cu mult cei 3 ani. Nu voi insista asupra
acestora, însă amintesc doar câteva, în ceea ce privește atracția sexuală: tantra, sex-shopuri,
kamasutra, lenjerie intimă, site-urile erotice, schimbat rutina sexuală (frecvența, pozițiile,
preludiul, postludiul etc.), schimbat locurile în care de obicei faceți sex și altele. Informează-te și-
o să ai o surpriză frumoasă în privința a ceea ce poți face împreună cu partenerul tău/partenera ta.
Angajamentul este fizica unei relații și conține atât o componenta mentală/cognitivă, cât și
una fizică, concretă. Decid, îmi asum și sunt responsabil/ă că tu ești persoana cu care vreau să fiu
acum și-mi iau angajamentul că îți rămân fidel/ă și renunț la alți parteneri/alte partenere atâta
timp cât sunt în relație cu tine. Îmi iau angajamentul că nu plec de lângă tine, când vom da de
greu și căutam soluții să rezolvăm problemele ce pot apărea. Alte forme prin care îmi exprim
angajamentul sunt: ies cu tine în public, te prezint prietenilor mei, te invit la petrecerile cu firma
și te prezint colegilor/șefului, te prezint părinților și familiei mele, ne mutăm împreună, facem
cumpărături importante împreună (casă, mașină etc.), inițiem și implementăm proiecte împreună
(vacanțe, afaceri, activități), ne căsătorim, facem copii. De oră mai actuală, o formă de
angajament este și aceea în care îmi schimb statusul de pe facebook din “single” în « in a
relationship with... ». Nu-i așa că știi multe persoane care sunt într-o relație, dar la status au trecut
« single »?
Intimitatea este mecanica unei relații și dacă ar fi să reprezentăm relația ca pe un triunghi
echilateral, intimitatea se găsește in vârful de sus pentru că este vitală unei relații, este
componenta cel mai greu de prelucrat și pentru că este cea care aduce iubirea în relație. Care
iubire, îmi pare rău să te informez tocmai eu despre acest lucru, nu este deloc necondiționată –
aspect care o face cu atât mai valoroasă. Intimitatea – mecanica fină și mecanica cuantică a unei
relații – se bazează pe doua procese emoționale importante pentru viața noastră și pe care le-am
învățat încă de când eram în burtica mamei: simbioza și autonomia. Voi reveni mai jos asupra lor
pentru că ele sunt baza iubirii și a libertății de care avem parte zi de zi.
Aceste trei ingrediente – pasiune, atașament și intimitate – fac ca o relație să fie una
sănătoasă, hrănitoare și de creștere. Toate celelalte combinații în care lipsesc unul sau două
ingrediente se numesc oricum, numai relație de cuplu sănătoasă nu. Când ai doar pasiune cu
cineva se cheamă că sunteți prieteni cu beneficii (sau fuck buddies, cum spun americanii). Atunci
când ai doar angajament cu partenerul tău, sunteți, cel mult, colegi de apartament și va țineți de
urât unul altuia (mai bine îți iei un câine sau o pisică). Când ai doar intimitate, relația este o
prietenie profundă și… cam atât. Angajamentul și pasiunea formează un început bun de relație,
dar dacă aceasta continuă doar astfel, mai devreme sau mai târziu, cei doi vor resimți lipsa
sensului și a miezului, pasiunea va scădea și rămân doar cu angajamentul (ne întoarcem iar la
câine sau la pisică). Angajamentul și intimitatea fac casă bună când cei doi parteneri au peste 70
de ani și niciun hormon nu îi mai întreabă de sănătate. Iar intimitatea și pasiunea în doze mari se
regăsesc în relațiile în care cei doi parteneri sunt amanți – pentru o perioada funcționează, dar
când unul dintre cei doi își dorește mai mult, iar celălalt nu poate să îi ofere și angajament,
lucrurile se destramă rapid. Mai departe voi scrie doar despre ingredientele principale ale
intimității. Sau, cum frumos zicea un prieten, despre abilitatea de a te privi în ochi cu partenerul.
Simbioza și autonomia : rădăcinile și aripile noastre emoționale - iubirea și libertatea
Simbioza este, conform DEX, forma de relaționare (conviețuire) reciproc avantajoasă
între două organisme din specii diferite. În ceea ce privește relațiile umane, simbioza presupune
că am câteva nevoi (le găsești descrise mai jos) pe care Celălalt trebuie să mi le îndeplinească,
făcând ceva pentru mine, ceva ce eu nu pot face, oricât de dezvoltat/ă personal aș fi (sau, chiar
dacă pot să îl fac, nu este suficient pentru mine).
Autonomia este abilitatea de a ne conduce propria viață, independent de factorii externi,
În relații, autonomia și nevoile de autonomie ( le găsești descrise mai jos) se referă la faptul că
Celălalt (cu care sunt în relație) observă că vreau să fac un anumit lucru, că pot să îl fac prin
forțele proprii, îl fac singur/ă, și mă lasă să fac acel lucru fără ca el să intervină în vreun fel.
Simbioza și autonomia sunt nevoi, procese și abilități în același timp, care se nasc, pe care
le dezvoltăm, le trăim, ni se rănesc și le vindecăm numai în relații (cu cât e mai semnificativă
relația, cu atât mai intens lucrăm aceste două aspecte). Încă dinainte să ne naștem și din
momentul în care ne naștem, simbioza se creează cu mama (sau cu persoana ce are, mai apoi,
grijă cel mai mult de noi). La fel și autonomia. Cu cât simbioza e mai sănătoasă, cu atât trăim o
autonomie mai sănătoasă. Cu cât ne este simbioza mai rănită, cu atât și autonomia noastră are de
suferit. Și pentru că nu există persoană pe pământ căreia să nu i se fi rănit una sau mai multe
nevoi de simbioză și autonomie, când suntem adulți, responsabilitatea noastră este să ne
vindecăm aceste răni în relațiile pe care le formăm. Și asta pentru că atunci când suntem mari ne
îndrăgostim și intrăm în relații cu persoane care au același tipar de simbioză și autonomie pe care
l-am învățat în copilărie. Dacă vrem să avem relații conștiente și parte de iubire, vom vedea
aceste relații de cuplu ca șanse prin care să ne vindecăm de rănile primilor ani de viață. Dacă nu,
vom zice că n-am avut noroc în viață și că « ne ducem crucea » așa cum e ea, mai grea sau mai
ușoară.
Deși s-ar crede că autonomia este o consecință a simbiozei, în ceea ce privește psihicul
uman, autonomia și nevoile ei se manifesta încă de la începutul vieții și se trăiește tot în relație,
nu de unul singur. În DEX, una dintre definițiile autonomiei este « distanța maximă pe care o
poate parcurge un autovehicul cu motor fără să aibă nevoie de alimentare ». În sens metaforic,
putem colinda prin lume cu capul sus, însă la un moment dat avem nevoie să ne alimentăm, să ne
conectăm la o altă ființă ce ne împlinește o simbioza sănătoasă, ca apoi să ne putem manifesta
iarăși autonomia. Nevoile de simbioză conduc dezvoltarea în copilărie și nu dispar la maturitate.
Nevoile de autonomie conduc dezvoltarea la maturitate, fără ca asta să însemne că ele nu sunt
prezente și nu se cer îndeplinite în copilărie (dacă n-am învățat să fim autonomi în copilărie, nici
în perioada adultă nu vom fi). Mai este important de spus că dacă simbioza e rănită, atunci și
autonomia este rănită. Nu se poate ca una să fie sănătoasă, iar cealaltă disfuncțională. Le putem
avea pe amândouă sănătoase, rezonabil de sănătoase, rănite sau foarte rănite. Împlinirea acestor
nevoi oferă energie, sentimente de securitate, siguranță, încredere, bucurie. Sunt baza pentru
starea de bine, de sănătate. Să vedem, deci care sunt acestea…
 Nevoile de simbioza
1. Nevoia de a fi îngrijit/ă și atins/ă corespunzător : hrană, haine, mediu propice
(temperatură, aer, lumină), de a fi manipulat cu grija. În copilărie, aceasta nevoie ne este
rănită, când suntem ori constant neglijați, înfometați, lăsați în frig/căldură, suciți, împinși,
zguduiți, ori când, tot constant, suntem îmbuibați cu mâncare, stimulați fizic prea mult,
sufocați cu haine care mai de care, avem o cameră prea încărcată cu jucării, obiecte
colorate etc. În cuplu, aceasta nevoie îmi este satisfăcută când celălalt are grijă de mine cu
mici atenții : îmi aduce o bluză, ca să nu-mi fie rece pe terasă, îmi prepară o gustare
pentru birou, mă îmbrățișează regulat etc. Cum te simți, când partenerul/partenera nu face
nimic din toate acestea? Dar el/ea cum se simte, când tu nu faci nimic din toate astea?
2. Nevoia de a fi ținut la căldura, inclusiv căldura sufletească. Ambii părinți ne pot satisface
această nevoie și o fac prin haine corespunzătoare, prin propriile brațe, prin felul în care
ne învelesc. În perioada adultă, partenerul ne satisface această nevoie prin propriile brațe,
când ne dezvelim noaptea și el vede acest lucru și ținându-ne aproape de inima lui prin
zâmbete, complimente, îmbrățișări, priviri calde. Această nevoie poate fi rănită foarte
ușor, nefăcând nimic din cele de mai sus. Cum te simți, când partenerul/ partenera nu se
apropie de tine în acest fel? Dar el/ea, când tu stai departe?
3. Nevoia de contact cu ochii – de a fi văzut: când vorbești cu copilul sau cu partenerul tău,
să te uiți la el, în ochii lui. Copiii când fac ceva de care sunt mândri și vor să fie văzuți,
cer singuri: « Mami, uită-te la mine! Uită-te cât de sus sar/uită-te ce am desenat etc! »
Cum te simți, când partenerul/partenera nu te bagă în seamă sau îți vorbește de după un
ziar, cu nasul într-o carte sau faceți sex cu lumina stinsă? Dar când faceți sex cu lumina
aprinsă și te uiți în ochii lui? Și reciproc? Crește intimitatea?
4. Nevoia de contact cu corpul : copiii au obiceiul de a se încurca de picioarele mamei, de a
se încurcă în fustele ei și astfel își satisfac această nevoie. La fel sunt și îmbrățisările,
dormitul la piept, ținutul de mână. La maturitate facem sex, ne sărutăm, ne îmbrățișăm, ne
ținem de mână tot ca să ne împlinim această nevoie. Într-o relație de-a mea, de fiecare
dată când plecam cu mașina undeva, partenerul meu îmi cerea să îi ating ceafa, să îl
mângâi și să mă joc cu părul lui, cât dura drumul. Ție cum îți este împlinită această nevoie
de către partener/ă? Dar tu cum i-o împlinești lui/ei?
5. Nevoia de a fi înțeles: înseamnă ca celălalt să îmi decodifice corect și la timp nevoia. În
copilărie, mama să-mi dea de mâncare când mi-e foame mie, nu când crede ea că mi-e
foame, să îmi dea o haină în plus când mi-e frig, nu când crede ea că mi-e frig (mie îmi dă
o haină în plus, iar ea stă in tricou), să-mi dea o îmbrățișare, când am nevoie eu de o
îmbrățișare, nu când se simte ea instabilă emoțional și nu-și recunoaște sieși propriile
trăiri. Rănirea acestei nevoi este una dintre cele mai importante pentru că fostul copil-
actualul adult nu știe exact ce e important pentru el, care îi sunt granițele și care îi sunt
nevoile. În cuplu, această nevoie ne este împlinită numai și numai dacă deschidem gura și
cerem exact ce vrem și nu îl lăsăm pe celalalt să ne citească gândurile, să ghicească ce
 nevoi avem etc. Știi vorba «copilul care nu plânge, nu primește de mâncare»? E
responsabilitatea ta să îi ceri celuilalt, cu subiect și predicat, ce vrei de la el: sex, o
îmbrățișare, să mergeți la film, doar să stea puțin lângă tine sau să te lase singur/ă 3 ore. Și
invers: întreabă-ți partenerul/partenera ce vrea mai exact, descifrează-i nonverbalul,
calibrează-i corect gesturile și nu mai presupune, căci s-ar putea să fii departe tare de ceea
ce are nevoie, de fapt.
6. Nevoia de a fi susținut: exact cum spune și cuvântul, în copilărie suntem susținuți, ținuți
sus în brațe, pe umeri, în cărucior. Din punct de vedere psihologic, susținerea în copilărie
ia forma încurajărilor (cu vorbe, cu bani, cu timp petrecut împreună) în ceea ce își dorește
să facă copilul. Rănirea acestei nevoi constă în a-l împinge prea mult pe copil într-o
directivă pe care nu și-o dorește, în care nu are abilități etc. sau, din contra, să nu arăți
niciun interes pentru ce face copilul, pentru reușitele lui etc. De exemplu, acum în
perioada adultă, mie mi-a fost greu să accept susținerea altor adulți din jurul meu,
deoarece când am fost copil, părinții mei nu mi-au acordat nicio atenție în privința
reușitelor școlare, nici aprecieri, dar nici obstacole. M-au lăsat în « plata Domnului » și,
cum spuneam, pentru că n-am știut ce înseamnă susținerea, când, am dat de greu, mi-a
fost dificil și să cer ajutorul, dar și să îi las pe ceilalți să mă ajute. În cuplu, această nevoie
presupune ca partenerul/a să te susțină în susul care are sens pentru tine în ceea ce
privește activitatea profesională, hobby-urile, alegerile pe care le faci. Îți este rănită
această nevoie și când ești veșnic criticat/ă pentru aceste lucruri de către partener/ă, și
când te împinge de la spate pentru a face ceva (chiar dacă acel ceva e ales de tine), dar și
când ea/el nu spune nimic în legătură cu alegerile tale. Echilibrul înseamnă să îți fie ținut
spatele, ca tu să te simți în siguranță de a face ce ai nevoie să faci. Tu cum îți susții
partenerul/a?
7. Nevoia de a aparține exclusiv cuiva: se formează foarte de timpuriu, când copilul are un
raport 1:1 cu mama, iar în perioada adultă avem un singur cel-mai bun-prieten, un singur
soț, o singura soție (importantă, chiar și în harem). Avem nevoie să simțim că aparținem
cuiva pe lumea asta și în viața asta. Orfanilor instituționalizați le este rănită tare această
nevoie, dar până și acolo există modalități prin care copiilor ajunge să le fie împlinită
această nevoie. În cuplu, strălucirea verighetei mă face să zâmbesc căci știu că eu îți
aparțin ție. Rănirea acestei nevoi, în cuplu, poate să se întâmple când partenerul/a evită
subiectul căsătoriei și mă ține într-o zonă obscură mulți ani de zile. Sau, chiar dacă nu se
pune încă problema căsătoriei, suntem într-o relație, dar el/ea se poartă de parcă nu am fi
și eu sunt într-o confuzie totală în ceea ce privește natura relației noastre.
8. Nevoia de a simți vitalitate: în copilărie mama/părinții se joacă cu noi, râd spre noi, au
fața mobilă, relaxată, își mișcă corpul, sunt plini de viață și ne transmit și nouă aceasta
vitalitate. Ne este rănită această nevoie în cazul unei sarcini dificile când mama a trebuit
să stea doar în pat, cât timp a fost însărcinată cu noi, sau când mama este depresivă și de
fiecare dată când ne-am apropiat de ea ca să se joace cu noi, ne-a spus « nu pot, mama se
simte rău etc », sau în cazul unei mame care a avut o boală ce a țintuit-o la pat. Sau dacă
am fost crescuți de bunici cu vârste înaintate și care nu au avut nici pe departe vitalitatea
părinților noștri. Când suntem mari, această nevoie rănită ne duce ori spre exprimarea
 excesivă a vieții (sub diferite forme), ori spre neexprimarea ei (sub diferite forme).
Cunosc un bărbat care are 2 mașini (una de teren), 3 motociclete, o barcă, echipamente
sportive de tot felul, îi plac și practică sporturile de iarnă, karate, muntele, înotul, alcoolul
și, ocazional, drogurile. Își încarcă programul de la birou, preluând o funcție de conducere
cu mulți subalterni, proiecte valoroase din punct de vedere financiar, iar când își ia
concediu mai mult de 2 săptămâni, se simte ca leul în cușcă fiindcă i se pare că se
plictisește, iar senzația pe care continuu dorește să o simtă în corp e aceea de încordare,
durere. Spune despre ea că este « o durere plăcută, care îl ajută să crească ». Și ca să fie
sigur că nu ratează nimic, și-a făcut și o amantă ce locuiește la distanta de 3 case de el (el
locuind împreună cu soția lui). În discuțiile pe care le-am avut, am auzit des « nu sunt
împlinit, simt că ceva lipsește în viața mea », și prea curând nu este dispus să facă vreo
schimbare în viața lui.
Ai auzit de expresia adrenaline junkies? Prin multele activități exterioare căutăm să ne
conectăm la viața din noi. Unora ne iese, altora nu, poate și pentru că nu căutam unde
trebuie. La polul opus, cunosc un bărbat care își duce viața în cea mai deplină neclintire și
netulburare: nu pleacă în concedii peste hotare, nu își ia concedii, nu se implică în relații
(iar dacă se implică, o face cu cineva la distanță), nu face sex, nu are pasiuni sportive, nu
pleacă din jurul casei decât dacă e de maximă necesitate, la restaurante preferă același loc
și aceeași mâncare ca în ultimii 10 ani, nu întreprinde nimic, nu riscă nimic, iar pasiunile
lui sunt cititul și discuțiile pe chat cu persoane care nu se apropie foarte mult de el. Și-a
dezvoltat extrem de mult intelectul, ținându-și astfel în frâu emoțiile și refuzând cu
desăvârșire să și le exprime. O altă variantă de rănire a acestei nevoi se regăsește la
oamenii care sunt abuzați fizic și acceptă asta. Din păcate, aici e valabilă vorba « iubește-
mă, bate-mă, dar nu mă ignora », pentru că nevoia de vitalitate, în profunzimea ei,
înseamnă să știu că viața mea este importantă pentru cineva, că nu deranjez pe nimeni că
eu exist. În cuplu, nevoia de vitalitate presupune să ne jucăm, să trăim împreună cu și
alături de partener/ă, făcând sex, gătind, cultivându-ne pasiuni comune, dansând, făcând
sporturi, toate în mod echilibrat și… fără să ne apuce migrena.
9. Nevoia de a primi feedback: de a ți se răspunde la ceea ce se întamplă cu tine. Și aici este
valabilă vorba de mai sus « iubește-mă, bate-mă, dar nu mă ignora », pentru că ignorarea
este nimic, iar nimicul este îngrozitor. Când nu primesc feedback înperioada copilăriei, nu
am de unde să știu dacă fac bine/rău ceea ce fac, nu știu cine/ce sunt eu și de aceea,
feedback-ul este necesar în dezvoltare. Cumva e logic: imaginează-ți că te angajezi într-o
firma nouă, știi care îți este fișa postului, care îți sunt atribuțiile, însă nu cunoști cultura
organizațională și regulile, granițele în care să îți desfășori aceste atribuții. Nimeni nu-ti
spune nimic, faci bine, nu faci bine ceea ce faci, ce rezultate să ai, în cât timp, cu cine și
cum. Te simți frustrat și confuz că nimeni nu vorbește cu tine, nimeni nu te ghidează în
vreun fel etc. Ei, la copil e și mai gravă situația pentru că el nu-și cunoaște nici fișa
postului, nici atribuțiile. De aceea, dacă nu primește feedback, va lua acest lucru ca fiind
normal și se dezvoltă cum poate el (vezi parentingul excesiv de permisiv), iar la perioada
adultă, dacă cineva îl corectează cu ceva, devine agresiv, opac sau înlemnește. Știi situația
în care trimiți un mesaj cuiva, vezi că ți l-a citit, dar nu-ți răspunde la el decât după câteva
ore, zile sau niciodată. Cum te simți, când se întâmplă asta? În cazul în care îți vine să te
 îndrăgostești și mai tare de cineva care nu-ți răspunde, face pe inaccesibilul și te ține în
beznă totală, întreabă-te cum ți-a fost hrănită sau rănită nevoia de feedback, când erai
copil. Ne trebuie mulți ani ca să ameliorăm nevoia de feedback rănită și să ajungem,
astfel, cât mai mult să ne simțim relaxați, atunci când ni se spune că mai avem de
îmbunătățit anumite aspecte etc. Îmi amintesc că am avut un prieten căruia, atunci când îi
spuneam că făcea ceva ce mă deranja, nici macăr nu ajungeam să închei fraza că imediat
îmi replica « dar și tu faci așa, așa și pe dincolo ! ». Sau când făcea ceva bun și îi
spuneam, spunea că nu a facut mare lucru și schimba rapid subiectul. Feedback-ul, că e
pozitiv sau constructiv, dacă nu am fost stimulați de mici în privinta lui, îl resimțim ca pe
un cărbune încins pe care îl prindem în palme și ne grăbim repede să îl aruncăm înapoi
celui care ni l-a oferit.În cuplu, e necesar să vezi, să înțelegi, să exprimi adevărul, oricare
ar fi el, despre orice ar fi el și oricât de mult ar durea. Cum faci?
10. Nevoia de schimburi fiziologice: prima oară se realizează prin cordon ombilical, prin
placentă și prin laptele pe care îl sugem la sânul mamei, mirosul mamei. În cuplu, se
realizează prin sărut, îmbrățișare, sex, băut din același pahar, mâncat cu aceeași lingură.
Cu cât relația e mai intimă, cu atât facem mai multe schimburi fiziologice, iar
compatibilitatea e mai mare, mai ales la începutul relației. Dacă nu-ți place mirosul lui/ei,
dacă ți-e scârbă să bei după el/ea și după un an de relație, ori schimbi partenerul, ori
începi să te întrebi dacă e totul în regulă cu tine. Glumesc. Sau poate nu.
11. Nevoia de reglaj prin reglajul unui alt corp: copilul își reglează emoțional corpul după al
mamei, fiind ținut în brațe, atins, mirosind și fiind mirosit și astfel se linisteste. Dacă nu
există mama, atunci există bona. Dacă nu există bona, atunci o alta fiinta vie, o pisică, un
câine, de exemplu. Dacă nu există nici acestea, nevoia îl face să se ducă spre orice obiect
care se miscă sau pe care îl miscă: o mașinută teleghidată, un căluț de lemn ce se
balansează etc. În perioda adultă, rănirea unei astfel de nevoi poate să ducă, în cazuri
extreme, la dependențele de sex, droguri, alcool, iar prin acestea persoana își reglează
emoțiile, se liniștește, se simte împacată, în siguranță, chiar dacă pe termen scurt și
iluzoriu. În cuplul sănătos, când sunt furioasă, neliniștită, îmi îmbrățișez partenerul și îmi
reglez starea după a lui, liniștindu-mă și eu. Celălalt înțelege ce se întâmplă cu mine, nu
mă respinge și rămâne acolo, în îmbrățișare.
12. Nevoia de a se lega exclusiv de mamă: această nevoie face să ne crească încrederea în
oameni, să ne vulnerabilizăm în fața celuilalt și să ne simțim în siguranță cu el.
13. Nevoia de stabilitate: în ceea ce priveste spațiul, locul, activitățile, programul, rutinele
zilnice, persoanele. Schimbările să existe, dar câte puțin din toate, nu toate odată și de la o
vârstă fragedă. Rutina este sănătoasă în copilărie deoarece este baza stabilității emoționale
din perioada adultă și este important ca persoanele care il ingrijesc pe copil să fie unele și
aceleași pe o perioada lunga. Ne este rănită această nevoie, când devin ori evitant (am 3
relații cu 3 parteneri diferiți și-mi justific comportamentul prin dorința de nou sau că
fiecare îmi oferă ceva ce nu are celalalt), ori depedent (mă lipesc de un partener și nu-i
mai dau drumul oricât de rău mi-ar fi lângă el – « până când moartea ne va despărți »).
14. Nevoia de predictibilitate: are ca rezultat același lucru ca mai sus – încredere în oameni și
în viată. În copilărie, dacă urmează schimbări majore, pe cât posibil, trebuie anunțat
copilul, oricât de dureroase ar fi aceste schimbari (divorțul părinților, schimbatul
școlii/domiciliului, decesul unui membru al familiei etc.). Dacă au loc schimbari bruște,
nu este anunțat copilul etc., adultul de mâine poate să dezvolte o personalitate paranoidă,
suspicioasă, să trăiască o anxietate relațională și legată de viață, în general. În cuplu,
lucrurile acestea se pot manifesta în forma: ajung la un moment de stabilitate, totul e în
regulă în relația mea, în familia mea, dar eu vreau să plec, să scap de acolo, fiindcă
stabilitatea și predictibilitatea mă înspăimântă, însă mă mint că am nevoie de varietate. Ai
auzit vreodată de vorba «i s-a urât cu binele »? În cuplu, partenerul/a ne satisface această
nevoie prin faptul că discută cu mine ce urmează să facem, unde plecăm în vacanță, dacă
urmează să ne schimbăm mașina/casa, când urmează să îi facem o vizita soacrei etc.
Luat/ă prin surprindere la orice eveniment se întâmplă în familie, încep să mă simt
înșelat/ă, mintit/ă și simt că-mi este forțată mâna să accept ceva ce poate nu-mi place.
15. Nevoia de a fi recunoscut/ă ca unic/ă: ne este lezată când, dacă mai am surori sau frați,
sunt îmbrăcat/ă la fel ca ele/ei sau, dacă sunt mai mari ca mine, primesc mereu hainele
lor; când parinții ne spun, mie și surorilor/fraților, « vă iubim la fel ». Există o rănire a
acestei nevoi de a fi recunoscuți ca unici și la nivel colectiv ori socio-politc, se numește
comunism: mâncam aceleași lucruri, ne tundeam la fel, ne îmbracam în uniforme identice,
aveam aceleași mașini. E drept că ne hrănea nevoia de apartenență, însă era și aceasta
lezată pentru că nu era ceva ce fiecare își lua singur, ci era impusă. Revenind la nevoia de
a fi recunoscut ca unic, copilul are nevoie de jucăriile lui, hainele lui, timpul lui petrecut
cu mama/tata. O prietena și-a dus la balet fiica și pentru că îi rămăsese timp o oră de
așteptare, l-a luat și pe băiețelul ei cu ea, ca să se plimbe prin oraș. Băiatul i-a spus: « tu
nu faci acum ceva împreună cu mine, doar pentru mine, ci faci ca să o așteptăm pe X. »
Mama a înțeles ce vrea să spună copilul și și-a luat separat un timp pe care i l-a alocat lui
și numai lui. Sesizați diferența? În cuplu, când barbatul se întoarce din delegația dîntr-o
țară exotică și le aduce femeilor dragi lui câte un cadou, e grav dacă aduce soției, fiicei,
mamei și sorei câte o bluză de același fel, respectiv aceeași valoare. Mesajul pe care îl
transmite este că niciuna nu este mai deosebită decât cealaltă. Și pentru că vorbim de
cuplu, soției trebuie să îi facă un cadou deosebit și valoros față de celelalte 3 femei,
tocmai pentru a-i sublinia statutul. Fidelitatea este iarăși o manifestare a acestei nevoi: ești
unica/unicul din viața mea.
16. Nevoia de a fi valorizat: aceasta stă la baza unei imagini de sine sănătoase și este susținută
de nevoile de a primi feedback corect, de a fi recunoscut ca unic și de a fi susținut. O
rănire a nevoii de a fi valorizat este aceea că, de pildă, copilul ori nu primește feedback,
ori este criticat constant și atacat personal (ești un prost versus văd că ai note mici la
matematică), ori este valorizat excesiv (ești cel mai bun, cuminte, frumos, deștept copil).
Aici copilul este valorizat pentru că este pur și simplu, nu pentru că face ceva deosebit,
este recunoscut pentru existența lui unică, iar atunci când face ceva ce nu place părintelui,
să îi fie criticat și corectat comportamentul, nu ființa întreagă.În cuplu, valorizarea se face
la fel: te văd, ca fiind unic și te valorizez cu toate ale tale. Nu înseamnă că înghit lucrurile
 urâte pe care le faci și vreau să îmi asculți feedback-ul pe care ți-l dau punctual, fără să te
atac la persoana.
17. Nevoia de a fi căutat și explorat: se realizează când mama/persoanele semnificative din
jur observă și exprimă schimbările prin care trece copilul – o tunsoare nouă, a crescut cu 2
cm, nu se simte bine. A fi căutat și explorat înseamnă să fie întrebat ce mai face, cum se
mai simte, cum i-a fost la școală, căutat la lecții, întrebat cu cine iese sâmbătă seară și
unde anume se duce, ce îl macină, mama să îi pună o mână pe frunte, luându-i astfel
temperatura (când există suspiciunea de febra) etc. și toate acestea, echilibrat făcute, nu
înseamnă că părintele îl controlează. În cuplu, îmi este hrănită această nevoie când sunt
întrebată de partener dacă am mâncat, cum mi-a mers la lucru, ce-mi mai fac parinții, cum
mă mai simt, am suficienți bani pentru perechea de pantofi pe care vreau să mi-o iau. Și
îmi este lezată când nu sunt întrebată deloc despre aceste lucruri, dar și când sunt întrebată
în exces, respectiv căutarea se extinde la a mi se verifica telefonul, mailurile, conturile
bancare, prietenii etc. Aici intram pe teritoriul geloziei și a controlului patologic, iar
acestea nu sunt iubire.
18. Nevoia de a fi ghidat: mesajul acestei nevoi, odată hrănită, este că sunt important pentru
celălalt și este fundamentul parentingului. Copilul învață mai mult din ceea ce faci,
respectiv faci împreună cu el (ghidaj), decât din ceea ce spui (feedback). Când îl învață să
se spele pe dinți, părintele își spală proprii dinți, iar copilul pe ai lui, nu părintele pe ai
copilului. În cuplu, în perioada adultă, când îmi cumpăr flori și cărti singură, îmi ghidez
partenerul să îmi cumpere flori și cărti, pentru că își dă seama care sunt lucrurile care îmi
fac placere.
19. Nevoia de a fi primit cu bucurie: înseamnă valorizare autentică. Înseamna că existența
mea este văzută cu bucurie și, deci, mă simt acceptat. Vedem cum părinților li se
luminează fața, le strălucesc ochii și își desfac larg brațele, atunci când se duc la grădiniță
să își ia copiii. Același obicei ar fi frumos să îl avem și în cuplu, când partenerul se
întoarce de la serviciu, intrând pe ușă.

Nevoile de autonomie

1. Nevoia de a fi singur: apare încă de la începutul vieții însă se reclamă cu mai multă putere
și evidență la adolescență – singur în pătuț, singur în cameră, singur la plimbare, singur în
baie, singur cu gândurile mele. În cuplu, ne-o manifestam când ne luăm timpul nostru
singuri, spațiul nostru etc. și nu avem nicio reținere să o facem, căci dacă simbioza între
partenerul meu este sănătoasă și nu toxică, nu îi rănesc celuilalt sentimentele, respectiv
nici eu nu mi le lezez pe ale mele. Nu ne simțim abandonați, respinși, vinovați.
2. Nevoia de a fi pe cont propriu: când copilul desenează, se urcă în copac, se leagă la
șireturi sau face singur la toaleta, părintele este acolo dar nu intervine peste ele (așa cum
fac mamele-drona sau elicopter, cum metaforic mai sunt denumite). În cuplu, această
nevoie ne este lezată când partenerul nu mă lasă să fac nimic (el plătește taxele, el face
cumpărături, el face curățenie, el face mâncare etc.) și eu îmi dezvolt astfel o personalitate
 dependentă. Sănătos este să fac și eu lucruri, și chiar dacă nu le fac bine de la început,
partenerul meu să nu intervină deloc.
3. Nevoia de a se descurca pe cont propriu: când copilul nu reușește să rezolve tema la
biologie, rolul mamei este să îl ajute să își regleze frustrarea, nu să îi rezolve tema la
biologie. Când copilul se împotmolește, cere ajutor că nu îi iese ceva, se enervează etc.,
rolul părintelui nu este să îi rezolve acel lucru specific, ci să îl ajute să își regleze emoțiile,
să vorbească despre ele, să și le clarifice și calmeze, apoi să o ia de la capăt. În cuplu, ne
este satisfacută această nevoie când ne sunt recunoscute frustrările, suntem văzuți și
susținuți, însă noi suntem cei care trebuie să ne rezolvăm sarcina pe care o avem.
Partenerul nu are dreptul să o rezolve în locul nostru și nici noi nu avem niciun drept să îi
cerem să facă asta, fie că e vorba de o ceartă cu un vecin, de rezolvat un proiect la
serviciu, de rezolvat ceva administrativ ce ține de gospodaria comună. Când soțul spală
vasele, pentru a-i fi respectată nevoia de a se descurca pe cont propriu, soția nu intervine
spunându-i că nu le-a pus corect în uscător, sau a lăsat o pată nu știu unde, sau nu a pus
suficient detergent etc. Dacă, să zicem, soția are nevoie de asistență la contabilitatea
propriei firme, iar soțul este contabil, iar soția îi cere explicit ajutor pentru ceva ce ține de
contabilitate, soțul o ajută, dar nu ii face soției treaba și în sectorul HR, și în promovare și
în alte lucruri. Autonomia cuiva se respectă lăsându-l singur să-și facă treaba și ajutându-l
punctual la ce ni s-a cerut, nu oferindu-ne și pentru alte lucruri. Tot aici intră și relațiile pe
care partenerul le are cu alte persoane – gelozia pe care o resimt pentru faptul că se duce
la o bere cu prietenii lui, că petrece timp cu fratii lui etc. Este important de precizat că,
dacă nu îmi hrănesc propria mea autonomie, nu o pot hrăni nici pe-a altuia. Și invers.
4. Nevoia de a se baza pe propriul corp: copilul începe să își manifeste această nevoie când
merge singur la baie, când învață să mănânce cu lingura și furculița, când își duce singur
ghiozdanul etc. Mulți părinți le rănesc copiilor această nevoie făcând multe/totul în locul
lor, copiii cresc astfel cu un soi de frică de greutăți, de boală, de moarte și asteaptă mereu
un Altul care să vină să facă/rezolve lucrurile în locul lor. La barbatul adult, rănirea
acestei nevoi poate să se răsfrângă asupra erectiei și să apară probleme precum ejacularea
precoce, impotența, erecție spontană în cele mai nepotrivite momente. În cuplu,
manifestarea acestei nevoi este foarte evidentă în legătură cu părți ale propriului corp. Se
poate manifesta în sexualitate, când femeia se bazează pe propriul corp (sâni proprii, nu
implantati, solduri etc) să-și cucerească bărbatul, iar bărbatul se bazează pe propriul corp
să ridice femeia în brațe, să o susțină și să o protejeze, iar mesajul pe care și-l transmit lor
înșiși este că se simt bine cu propriul corp. Bărbatul nu își vopsește părul, dacă
încărunțește și nici nu face caz de asta. Sau nu ia în tragic faptul că chelește.
5. Nevoia de a se simți liber și neîngrădit: copilul are nevoie să aibă liber în jurul lui (măcar
ca spațiu), să nu aibă limita/granița prea aproape de corpul său (haine prea strâmte, pătuț
mic, corp contorsionat la înfășat, fular peste gură, mănuși legate). Toate acestea îi creează
adultului de mâine abilitatea de a vedea la depărtare, de a avea perspectivă. Să ne gândim
puțin acum, la nivel colectiv, cum această nevoie ne-a fost lezată cam la toți, cel puțin
acelora care s-au născut înainte de revoluție. Mă refer la faptul că am fost înfășați, fiindcă
așa se făcea, cultural, din cauza resurselor puține, din cauza comodității și a faptului că se
credea că dacă copilul nu e înfășat, va crește cu mâini/picioare strâmbe. Am înteles că în
prima luna este important ca bebelușul să fie înfășat pentru confortul lui psihic (se face
 trecerea mai usor de la viața intrauterină la viața pe pământ), însă atât este mai mult decât
suficient. În cuplu, această nevoie se manifestă prin a-ți arăta libertatea și neîngrădirea în
privința oamenilor cu care să vorbești/ieși la un suc, o bere, în privința banilor pe care să
îi cheltui, fără ca aceste cheltuieli să destabilizeze bugetul comun al familiei, să te simți
liber să-ți alegi lecturile, filmele pe care le vizionezi, mâncarea pe care o mănânci, cu ce
te îmbraci în fiecare zi, cum să îți dozezi timpul liber. Fără să ți se verifice telefonul,
jurnalul, portofelul, emailul și contul de Facebook. Emoțional, libertatea și neîngrădirea se
manifestă în a spune ce simți, când simți, fără teama de a fi judecat, neînțeles, respins etc.
Dacă unei persoane i-au fost rănite aceste nevoi în copilărie, când va fi adult cu greu își va
exprima aceste nevoi sau, din contra, de teama de a nu se simți sufocat (chiar dacă
partenerul lui nu-l sufocă), evită să se angajeze în vreo relație sănătoasă.
6. Nevoia de a se simți stăpân pe sine: copilul are nevoie să își simtă corpul, să simtă că
poate să facă cu corpul lui ceea ce își propune, că este miezul autoreglarii lui. Astfel se
naște încrederea în sine și învață că poate fi stăpân pe viața și pe situațiile în care se va
afla. Mai departe, această nevoie stă la baza voinței proprii. Copii spun de multe ori NU
pentru că au nevoie să spuna NU, iar părintele e necesar să vadă acest lucru și să-l
respecte. Țin minte, de exemplu, că în liceu o colegă era dusă la ginecolog regulat de către
parinții ei ca să fie verificată dacă mai este sau nu virgină, iar asta nu este grijă
parintească, ci simbioza toxică și rănirea acestei nevoi de a se simți stăpână pe corpul său.
Un alt caz de rănire este când, în grupuri de adolescenți, cel care nu a făcut deja sex,
presat de prietenii/colegii lui, face sex, deși nu era încă pregătit pentru așa ceva. În cuplu,
o consecință a acestei răniri este, de exemplu, când femeia nu are drepturi prea multe
asupra corpului ei și trebuie să facă sex ori de câte ori dorește bărbatul. O altă variantă
este când, la polul opus, partenerul/a refuză relațiile sexuale și apropierea fizică.
7. Nevoia de a se juca și exprima: aceasta este starea naturală a copilului, fiindcă așa
cunoaște lumea, așa se dezvoltă, așa se formează și devine cine trebuie el să devină. Copii
fiind, ne jucăm, explorăm, cunoaștem copii de seama noastră, vrem să petrecem timp
alaturi de ei, vrem să ne exprimăm și să scoatem din noi ceva al nostru, personal, unic.
Aceasta nevoie ne este lezată, când o mama care nu suporta vitalitatea, autonomia și
bucuria copilului ei, dar nu poate recunoaște acest lucru va spune des «l-aș lăsa pe copilul
meu la voi în seara asta, dar nu doarme decât acasă la el, nu se descurcă singur, are nevoie
de mine, nu-i place să plece de acasă etc. ». Copilul înregistrează aceste mesaje și crește
cu ideea că e ceva greșit cu el/la el. Când va fi mare, devine omul serios, scorțos, rigid,
care n-are timp de prostii, de râs, de viață, pentru că el trebuie să muncească, să fie om
serios, stâlp de bază al societății, pentru că în sufletul lui își inchipiue că lumea se va
dezintegra într-o mie de bucăti dacă se relaxează și el puțin, dacă se joacă, dacă râde, dacă
se simte bine măcar o dată în viața lui. În cuplu, avem nevoie să ne exprimăm această
nevoie prin dans, jocuri de societate, flirt cu o altă persoană (chiar dacă sunt într-o relație
sănătoasă), flirt cu partenerul/a cu care sunt într-o relație de 5 ani, relaxare in ceea ce fac,
glume, ieșiri jucăuse cu prietenii.
8. Nevoia de explorare: aceasta se manifestă destul de timpuriu, când copilul începe să tragă
de toate lucrurile la care ajunge, să-și bage degetele prin diferite orificii, să rupă, să
desfacă, să caute prin sertare, dulapuri, să desfacă obiecte, să dea peste prezervativele
parintilor și să le umfle sau să le umple cu apa, crezând că sunt baloane. Această nevoie
 este nevoia de a știi mai mult, de a cunoaște lucrurile în profunzime, de a testa ce e
bun/rău pentru mine, de a căuta ce e disponibil (sau nu) pentru mine. Această nevoie ne
este rănită, când părinții ne dau peste degete să nu mai facem așa și, în functie de cât de
dureros a fost evenimentul, îl pot interioriza și, când sunt adult, nu ajung să explorez, să
caut ce e bun pentru mine, ci rămân într-o relație nefericită, respectiv mă mulțumesc cu ce
am, cu puțin, pozând fals (față de mine însumi) în rol de smerit și împlinit cu ce am. În
această nevoie rănită, curiozitatea naturală care țipă din mine este inhibată de durere
(fizică și psihică) și atunci mai bine stau în banca mea. Într-o formă sănătoasă, în cuplu îi
propun partenerului să mergem în locuri noi, să încercam poziții sexuale noi, să facem
lucruri pe care nu le-am mai facut, iar multe dintre acestea le pot face și singur. De
asemenea, pot testa o tunsoare nouă, un nou mod de a mă îmbrăca, noi rețete etc.
9. Nevoia de a fi unic, diferit: copilul are întâi și întâi acest sentiment de unicitate, iar apoi
ceilalți i-l confirmă prin hrănirea nevoii de simbioză de a fi recunoscut ca unic. Ne este
rănită această nevoie, când auzim lucruri de genul « te dai mare, cine ești tu, mucea, să fii
așa cum ești, să vorbești așa cum vorbești etc. Tu ești ca noi, stai în banca ta, nu reuși
nimic mai mult decât am reușit noi. » Aici amintesc din nou și comunismul. Iar din nevoia
noastră de simbioză, de aparteneță, îi ascultăm pe cei mai mari ca noi (părinți, frați,
profesori) și ne negăm unicitatea și nevoia de a fi diferit. În cuplu, manifestată sănătos,
această nevoie ne face să ne manifestam masculinitatea/feminitatea, să ne scoatem la
lumină propria identitate unică și diferită de a celorlalți și să ne exprimăm așa cum suntem
noi, nu cum și-ar dori partenerul, părinții, proprii copii, vecinii, societatea să fiu.
10. Nevoia de a se raporta la propria persoana: oricât de multe lucruri am face în exterior și
oricât de mult am fi în contact cu alte persoane, viața noastră este despre noi și tot ce
facem și simțim pentru și despre exterior, este important să ne întoarcem la noi înșine și să
să ne scanăm propria persoană clipă de clipă. Ne bazăm pe noi înșine, pe simțurile
noastre, pe miezul nostru esențial – la altul n-avem acces, iar oricare altul nu este
responsabilitatea noastră. Nici măcar în patologia severă acest sentiment de raportare la
propria persoana nu se pierde de tot. Atunci când suntem empatici cu cineva, nu înseamnă
că ne părăsim propria persoana, ci că suntem capabili să adunăm informații despre celălalt
și pe care le prelucrez eu, persoana mea fiindu-mi punct de referință. Empatia nu
înseamnă lipsa granițelor. Această nevoie ne este rănită când în copilărie suntem
comparați constant cu un frate, cu un coleg, cu un prieten care este mai cuminte, ia note
mai bune, este mai cuminte etc.Mai există și varianta în care suferim din tot și toate,
pentru toți copiii orfani și înfometați de pe lume, pentru toate balenele eșuate la mal,
pentru toate pădurile care sunt tăiate și ard pe planetă, pentru pisicile abandonate din jurul
blocului, iar suferința asta ne copleșește într-atât, încât nu mai facem nimic o bună parte
de timp și ne simțim vinovați – aici granițele mele sunt prea permisive și am nevoie să
învăț să mă întorc mereu la mine, dacă chiar vreau să ajut cu adevărat victimele din jurul
meu. În cuplu, este important ca tot ce se întâmplă să fie trecut prin sita propriilor valori,
abilități și resurse. Când se întâmplă ceva, întreabă-te: Ce spune asta despre mine? Ce
importanță are asta pentru mine? Cum contribui eu la starea lucrurilor? Ce îmi doresc, de
fapt, acum? Cum mă ajută acest lucru să mă vindec, să fiu bine, să cresc?
11. Nevoia de a spune NU și STOP: această nevoie se reglează singură și apare când copilul
nu se mai uită la mamă și se uită în altă parte. Acum copilul învață că este el însuși o
 ființă diferită de mama sa, că se poate simți pe sine, că își este sieși reper, că devine
autonom și se poate centra pe sine. Această nevoie este rănită când părintele nu i-o
recunoaște copilului și la NU-ul copilului, părintele spune NU. Mama întreabă dacă
copilul mai dorește mâncare, copilul spune NU, s-a săturat, însă mama îi mai pune un
polonic de ciorba – și astfel părintele spune NU la NU-ul copilului. La fel și în cazul
hainelor pe care le îmbracă și cu care vine suplimentar mama, la fel cu multe alte lucruri
care îi sunt băgate pe gât doar pentru că părintele nu poate/nu vrea să îi recunoască
copilului nevoia de autonomie ce se manifestă prin NU și STOP. Cu un astfel de start,
copilul învață că ceea ce dorește el nu este important, că el nu contează și când va fi adult
îi va fi greu să-i refuze pe cei care îi cer diferite lucruri, respectiv să le spună STOP celor
care îl abuzează fizic, psihic, emoțional. În cuplu, ne manifestăm nevoia de a spune NU și
stop de fiecare dată când ceea ce ne propune partenerul ne dăunează nouă înșine, când
punem capăt unor comportamente abuzive, dar și când știm să ne oprim pe noi înșine la
timp din mâncat, din băut, din statul pe calculator, din muncă în exces, din a fi infideli,
din a pierde timpul cu persoane nepotrivite, știind că aceste comportamente daunează
stării noastre de bine și celorlalți.
12. Nevoia de a decide pe cont propriu, de a alege: după ce copilul își manifestă nevoia de
explorare, urmează să aleagă între ceea ce a descoperit și alege ceea ce îi place, ceea ce îi
face bine. Mama este cea care supraveghează ca explorările copilului și alegerile lui să nu
fie periculoase pentru el, nu îl îngradeste în explorare și nu îi impune alegerile ei. Când
această nevoie ne este lezată, în viața adultă ori nu alegem și nu decidem nimic (așteptând
pe un altul să ia decizii și să facă alegeri în locul nostru), ori decidem și alegem contra a
ceva sau cineva (și astfel nu vom ști niciodată ce ne dorim noi, de fapt). În cuplu, avem
nevoie să facem alegeri, să decidem pe cont propriu, iar dacă celălalt nu ne respectă aceste
lucruri, să îi spunem NU și STOP.
13. Nevoia de autoreglare: este una dintre cele mai importante nevoi de autonomie deoarece
stă la baza formării propriei identitati, înțeleasă că Eul care își exercită pe deplin
capacitățile. În copilarie această nevoie se hrănește atunci când copilul plânge, mama îi
este martor, fără să îi nege trăirea, fără să i-o încurajeze, ci doar să îi încurajezi
autoreglajul. Părintele care atunci când copilul plânge sare să îl aline disproporționat cu
durerea. Să i-o nege « hai că nu s-a întâmplat nimic, de ce plângi, n-ai voie, pentru că ești
băiat mare etc. » sau care i-o încurajează mai mult, exagerând-o « vai, dar ce ai patit !?!
Nu se poate așa ceva, trebuie să fugim cu tine la urgențe/să sunam medicul » deși poate e
vorba doar de un cucui – cum ziceam, acest parinte nu îi dă posibilitatea copilului să
învețe că durerea e firească în viața lui, că poate să o suporte și că aceasta trece, nu sta o
veșnicie cu el. La fel este și în cazul în care un membru al familiei moare, iar copilului nu
i se spune onest acest lucru, din teama parintelui că cel mic nu ar putea face față. Ca adult,
persoana care nu a fost încurajată să se autoregleze singură în interior, ajunge să abuzeze
de substanțe, de muncă, de relații, de oameni. Sau va fugi de oameni și emoții, punând
între el și propriile emoții un zid de nepătruns. Autoreglarea este cea care ne șopteste o
viață la ureche că suntem creatorii propriei experiențe interioare, că noi suntem la pupitrul
a tot ce ține de noi, că suntem managerul propriei întreprinderi interioare, că viața noastră
fiind despre noi, e necesar să decidem cu capul nostru, să facem cum vrem și credem noi
de cuviință că e mai bine.
 Consecințele simbiozei și a autonomiei sănătoase și toxice în relații

1. Intimitatea
O persoană ce are hrănite sănătos nevoile de simbioză, se va simți în deplină siguranță și
intimitate cu partenerul ei în toate aspectele: sexual, în timpul petrecut împreună și în proiectele
pe care le fac împreună, își poate exprima gândurile, emoțiile de bucurie sau tristete, de confuzie
sau furie cu lejeritate fără teama de a fi rănit, judecat și astfel poate să-și manifeste și autonomia
sănătoasă. Nu disperă când este refuzată, clarifică și înțelege refuzul. Își poate face planuri
singură, poate să facă lucruri în solitudine, fără să se simta abandonată, respinsă sau umilită.
Poate să își formuleze clar cererile și să ceară ceea ce are nevoie, fără ca partenerul/a să
trebuiască să ghicească ce e în mintea sa.

Când o persoană se află într-o simbioza toxică, își dezvoltă foarte mult dependența de o
persoană: nu face lucruri singură, nu inițiaza lucruri, nu are perspeciva propriei vieți decât cu și
prin partenerul ei. Nu se vede trăind fără partenerul respectiv. Când acesta devine distant,
persoana dependentă se simte abandonată, respinsă, umilită, vinovată chiar de distanța pe care o
ia partenerul. Nu întreabă ce se întamplă, evită să clarifice situația, continuând să-și facă scenarii
nerealiste în minte și care îi întrețin cercul vicios al emoțiilor negative. De obicei, o persoană
dependentă va fi atrasă de o persoană cu o autonomie rănită, anume distantă în ceea ce privește
intimitatea. Aceasta nu își împărtășește emoțiile, gândurile, planurile. Nu își face planuri cu
partenerul și trăieste constant cu frică că îi este invadată intimitatea. Țin minte că, în urmă cu
câțiva ani, aveam de făcut un proiect pentru o formare în psihologie, iar acesta presupunea să
intervievez o persoana care avea rezultate remarcabile în munca ei. Iubitul pe care il aveam
atunci era un profesionist în domeniul lui și atunci mi-am îndreptat atentia spre el. Am început să-
i pun întrebarile până când, la întrebarea « Ce este important pentru tine în profesia ta? Ce valori
ai în ea? » văd că se schimbă la față, devine extrem de serios și cu jumatate de gură îmi spune:
« Cum poți să mă întrebi așa ceva?! Sunt lucruri prea intime ca să ti le pot spune! » Și eram iubiți
de 3 ani… Atunci am înțeles (dacă mai era nevoie) că dacă despre acest lucru moderat-banal cum
este profesia nu vorbim, atunci alte subiecte vitale pentru relația noastră nici gând să le abordăm
vreodată. Și am avut dreptate, însă mi-a mai luat o bună bucată de timp să ies din propriile mele
scenarii de femeie dependentă și să pot pleca fără să simt că o să mor dacă el nu va fi în viața
mea.

2. Conflictul
O persoană ce se află într-o simbioză sănătoasă comunică eficient. Poate să calibreze
corect o situație, să înțeleagă ce se întâmplă, cine cui încalcă limitele, ce valori nu trăiește, ce
dureri are și ce anume vrea și nu mai vrea. Și poate să exprime clar și direct toate aceste lucruri
partenerului pentru că rămâne deschisă la dialog, nu se fofilează, nu dispare în ceață, nu aruncă
fum ca să creeze confuzie. Această deschidere și exprimare sănătoasă a conținutului ei emoțional
o duce spre o autonomie sănătoasă, în care știe să stabiliească granite personale, știe ce poate și
ce nu poate să facă, nu mușcă mai mult decât poate să înghită, știe că nu poate să salveze pe
nimeni și viața fiecăruia este responsabilitatea fiecăruia.
 O persoana aflata într-o simbioză toxică, personalitate dependentă, va evita conflictele, va
face tot felul de artificii numai ca să nu existe momente tensionate și lucrurile ascunse sub pres să
nu explodeze. Tace și își cultiva o răbdare și o toleranță care, în timp, corodează și mai mult
relația și, de cele mai multe ori, se transformă în boli fizice și emoționale. Sau într-o continuă
lipsă de energie, preocupare slabă pentru propria viață, pentru propriile proiecte, îndreptarea
atenției spre exterior, spre rezolvarea problemelor altor persoane, a altor situații sau domenii din
viață pentru că – nu-i așa – « noi acasă nu avem probleme, în 10 ani nu ne-am certat o dată! ». Iar
acest lucru este spus cu mândrie. Cearta e bună, conflictele sunt bune pentru că, precum febra
într-un corp, evalueaza starea la care te afli la un moment dat. Dacă te certi o data la 15 ani,
cearta respectiva ajunge să aiba proprotii cataclismice și să lovească rău tot ceea ce îți este drag,
uneori fără putința de a mai repara ceva. O persoană cu autonomia rănită și care nu știe cum să
gestioneze conflictele într-o maniera sănătoasă este veșnic critică, defensivă. Nu o mulțumește
nimic, însă atentie, nu nimic din ce o privește personal – fiindcă nu vei afla niciodată ce o
nemulțumește personal, ci nu e mulțumită de trafic, de cum conduc politicienii țara, de sistemul
de învățământ, de șefi și colegi, de partener, de copii, de părinți, de vecini etc. Am avut la un
moment dat un prieten care în 10 minute reușea performanța să critice 5 aspecte diferite ale vieții
și nu obosea deloc. N-am avut plăcerea să ajung foarte intimă cu el, însă cred că nu ar fi fost o
plăcere deloc. Critica și defensivitatea continue corodeaza foarte mult intimitatea, în aspectul ei
de simbioză sănătoasă. Cu alte cuvinte, în scurt timp se duce dracului tot ce a fost frumos la
începutul unei relații.

3. Puterea
O persoană aflată într-o simbioză sănătoasă își cunoaște propria valoare, unicitate,
propriile plusuri și minusuri și conștiința acestor lucruri îi dau o putere pe care nu are nevoie să o
reclame nicăieri și de la nimeni. Preferă cooperarea și știe ce are de facut și face, fără să simtă că
este ceva sub demnitatea ei. Dupa liceu am lucrat într-un magazin alimentar ca să mă pot întreține
la facultate. Șeful venea prin magazin, dădea cu piciorul câte unei sticle apoi spunea « te rog,
ridic-o! », iar noi, vânzătoarele, o ridicam pentru că placa preferată a lui era « dacă nu-ți convine
job-ul ăsta, mai sunt o sută la ușă care vor să-ți ia locul ». La câteva luni după asta, m-am angajat
într-un magazin de papetărie, că să fiu mai aproape de facultate. Aici patronul lucra cot la cot cu
noi, făcea curat și nu avea nevoie să își manifeste puterea în vreun fel sonor, fiindcă era puternic
în adevaratul sens al cuvântului, iar noi vedeam, simțeam dincolo de cuvinte acest lucru.

Cineva care se află într-o simbioză toxică, în ceea ce privește puterea, devine extrem de
servil, se face luntre și punte în fața ta, îți pune masa, nu se plânge niciodată, nu are solicitări de
niciun fel, însă această atitudine adună multe lucruri sub preș și, în timp, devine pasiv-agresiv,
manifestându-și remarcile sub formă acidă, sarcastică, ironică, autosarcastică, autoironică. La
polul opus, autonomia rănită în privința puterii se exprimă printr-o atitudine dominatoare, rigidă,
rebelă fără cauză. Ca primul meu șef de mai sus. O persoană care dă cu pumnul în masă și îți
amintește constant că nu trebuie să uiți cine e seful în casă, asta nu este o persoana puternică.

4. Grija
 Există grija reală, autentică, sănătoasă pentru ceilalți atunci când ne sunt hrănite nevoile
de simbioză, empatie și găsire de soluții. În autonomia sănătoasă, persoana are grijă de sine, știe
ce îi face bine corpului și îi ofera acel tip de haine, acel tip de mâncare, atâtea ore de somn și
relaxare câte are nevoie și se distanțează de persoane și relații toxice sau cu care nu mai are nimic
de împărțit și împărtășit.

În simbioza toxică, persoana are o grijă excesivă față de ceilalți, îi dădăceste, îmbrăcând
haina Salvatorului și privindu-i ca pe niste Victime. Trece peste liberul arbitru și rezolvă ea toate
problemele (mai puțin pe ale sale). Iar în autonomia rănită, persoana este absorbită de sine, nu
există alte persoane în afara ei, ba chiar se simte îndreptățită să i se dea, să i se facă doar pentru
că ea este și atât. Spuneam că de cele mai multe ori o persoană cu simbioza rănită va face pereche
cu una cu autonomia rănită, tocmai ca să-și întrețină una celeilalte jocul și modelul cu care au fost
învățați în copilărie. În același timp, cine are simbioza rănită și se exprimă ca atare, în următoarea
oră îmbracă de multe ori haina autonomiei rănite și se comportă ca atare, fiindcă una fără cealaltă
nu se poate. Nu este nevoie să se manifeste în ambele feluri cu aceeași persoana, ci o poate face și
cu persoane diferite. Cum ar veni, « pentru unii este mumă, pentru altii este ciumă ». Dar asta
doar când simbioza și autonomia sunt rănite. În variantele lor sănătoase nu ne mai jucăm
psihologic astfel.

5. Social
Simbioza sănătoasă, hrănită în relații unu la unu, are efecte și în societate, în familia
extinsă, în grupul de prieteni, în colectivul de la serviciu etc, iar efectul cel mai evident este acela
că persoana este una autentică. Nu are agende ascunse, este congruentă în fapte, vorbe și simțire,
se simte în elementul ei printre oameni și privește relațiile ca pe un schimb continuu. Autonomia
în social se manifesta prin a fi încrezator în ceilalți. Persoana calibrează, descifrează mesajele ce
îi sunt transmise, intră în rapport cu ceilalti și se comportă cu încredere și deschidere față de cei
de lânga el.

Când simbioza nu este hrănită și, deci, este rănită, în social o persoană apare ca una
epuizată, retrasă, modestă, nu cere atenție pentru sine și e cea mai fericită dacă la o petrecere sau
într-o ședință o uiți într-un colț cu un pahar în mână, să ocupe cât mai puțin spațiu, să deranjeze
cât mai puțin cu prezența ei (fiindcă așa crede despre sine, că îi încurcă pe ceilalți). Autonomia
rănită în schimb, se manifestă printr-o atitudine fermecătoare, cuceritoare. Sunt charismaticii care
vor să facă cât mai multe cuceriri, să tulbure cât mai multe minți și inimi, și nu pentru că le-ar lua
acasă sau că le-ar trebui, ci doar pentru că așa se simt bine (pe moment, fiindcă niciodată nu e
suficient, iar în urmatorul grup o vor lua de la capăt).

6. Forța
Persoana în simbioză sănătoasă își construiește forța prin sentimentul de centrare, din
eforturile pe care le face zilnic de a se întoarce și a se raporta la sine, de a rămâne conectată la
propria ființă. Autonomia se manifestă prin putere, iar persoana puternică nu are nevoie să facă
nimic de prisos, nici acțiuni, nici cuvinte.
 O persoană cu simbioza rănită adună multă furie pe care o reprimă, și din păcate există
foarte multe săli de cursuri de spiritualitate care sunt pline de oameni care își reprima furia. Se
lasă seduși de idei frumoase, nu pentru că ideile nu ar fi bune, ci pentru că persoanele cred că
rănile originare se vindecă teoretic (cu idei) și nu în relație unu la unu (cu psihoterapeutul, apoi în
cuplu și/sau cu alte persoane semnificante). Mai devreme sau mai tarziu, furia reprimată iese la
suprafață, ori prin boli, ori prin accidente, acte ratate sau răsturnări de situație, prin evenimente
majore de viață (divort, decese, somaj). La polul opus, o persoană cu autonomia rănită își
exprimă furia excesiv. Abia așteaptă un motiv, cât de mic, ca să explodeze și ai senzatia că te afli
constant în prezența unui butoi cu pulbere pe lângă care trebuie să pășești ca pe ouă crude. Vă
amintiți de exemplul de mai sus cu barbatul dependent de adrenalina? Nici nu-i greu de dedus că
este o persoana furioasă, pusă mereu pe competiție, pe luptă, nu de dragul de a câștiga, ci de
dragul de a găsi un motiv să își exprime furia.

7.Încredere
Ne manifestăm încrederea în oameni, în viață, în prezent și în faptul că vom reuși să
depașim situatiile dificile pe care le întâmpinăm. Când suntem autonomi în privința încrederii,
suntem receptivi la ce ne înconjoară, adunăm informații despre oameni și evenimente, pe care le
sondăm și triem corect, dupa care tragem concluzii și acționăm.

Când simbioza ne este rănită, devenim naivi, creduli și orice persoană cu o charismă
puternică ne poate oferi informații care se potrivesc de minune scenariilor pe care le avem în
minte. La un moment dat m-am îndrăgostit de un barbat care era deja într-o relație de lungă
durată și luni de zile mi-a povestit despre cât de greu îi este acolo, despre cum își doreste să facă
o schimbare în viața lui, despre cum s-a îndrăgostit de mine. Și pentru că aveam nevoie să aud
toate acele lucruri, să cred toate acele lucruri, iar el știa cum mă poate ține ca pe o caprioară în
lumina farurilor, mi-a spus povești frumoase până la final. Însă faptele lui nu aratau deloc că ar
vrea să plece din cealaltă relație. Abia când am clipit eu și m-am uitat în alta parte, am putut să
văd clar nevoile care mi-au fost rănite și care m-au făcut să mă îndrăgostesc de el. La polul opus,
persoana cu autonomia rănită, în ceea ce priveste încrederea, se manifesta suspicios. O să dau ca
exemplu tot relația de mai sus. În timp ce eu eram naivă și credulă, barbatul în cauză era
suspicios și toate acțiunile pe care le făceam și lucrurile pe care le spuneam le analiza, le despica
în 4 ca să găsească sămânța de tradare care i-ar fi justificat lui neîncrederea pe care o avea în
femei (și, de fapt, în el însuși și în viața lui). Când stăteam de vorba, îmi spunea des că vrea să
înțeleagă cum « ticăi », ce fel de mecanism sunt, iar eu abia spre final am înțeles că omul avea
dreptate. Încerca să înțeleaga cum ticăi ca să știe ce fel de atitudine să-mi servească pentru a
rămâne cât mai mult în acea poveste. Mi-a hrănit astfel o mulțime de nevoi de simbioză și am
început să îmi afirm și autonomia sănătoasă. Iar când am avut forta și puterea necesare să îi spun
ce vreau de la el, s-a retras. Probabil că nu i-a mai placut noul tip de ticăit…

8. Onestitate
În privinta onestității, o persoană cu nevoi de simbioză hrănită, atunci când trebuie să
transmită un mesaj, o face cu tact, așteaptă momentul potrivit, nu amână transmiterea mesajului și
calibrează persoana din fața ei, facând și un bun rapport. O persoană cu nevoile de autonomie
hrănite, îți va spune onest care este starea de fapt, cu ton egal și cu asertivitate. Lucrurile sunt
ceea ce sunt și nu le ocolește.

O persoana cu simbioza rănită este amăgitoare, înșelătoare în privința onestității și nici

măcar nu-și dă seama de acest lucru pentru că se minte și pe sine că actiunile și vorbele ei sunt
spre binele celuilalt, ca să nu-l rănească etc. În urmă cu foarte mulți ani ma aflam într-o relație de
3 ani și l-am întrebat pe iubitul meu dacă nu vrea să ne căsătorim. Mi-a raspuns că nu este
momentul atunci, să mai așteptăm pentru a vedea în ce directie profesională ma îndrept eu etc.
Tocmai terminasem masterul la facultate și încă nu aveam un serviciu care să corespunda cu ce
îmi doream eu. Atunci l-am crezut pe cuvânt și am început să îmi văd de parcursul profesional
fiindcă, dacă acesta era motivul necăsătoriei noastre, atunci să îl rezolv cât mai repede. Însă…
însă nu a fost niciodată vorba despre așa ceva. Eu nu eram suficient de matură, iar el cu atât mai
puțin. Dacă am fi fost amândoi onești atunci, el ar fi recunoscut față de mine și față de el însuși că
nu e pregătit pentru un asemenea pas și poate am fi acționat mai departe într-o altă manieră. Ne-
am fi despărțit și ne-am fi văzut de ce ne doream. Însă nici eu, nici el nu eram pregătiți pentru a
renunța la minciunile frumoase pe care ni le spuneam în interiroul nostru. Amăgitori și înșelători
sunt și părinții care, deși urmează să divorțeze, îi dau asigurări copilului că totul este bine și că nu
se vor despărți niciodată. Amăgitori și înșelători sunt și șefii/patronii care le promit angajaților
lucruri pe care știu că nu au cum să le onoreze. În partea opusă, când autonomia este rănită,
persoana devine, în privința onestității, obtuză, limitată. Nu acceptă alte adevăruri, alte percepții,
alte puncte de vedere și nici nu poate să se pună în locul unei alte persoane ca să înțeleagă ce se
întâmpla din perspectiva ei.

9. Feedback/evaluare
În simbioza sănătoasă, o persoană manifestă apreciere, le spune celorlalți cât de
importanți sunt în viața ei și ce anume îi aduce fiecare. O astfel de persoana nu își crește copiii
(partenerul, prietenii sau angajații) după vorba românească « Pe copil trebuie să-l pupi doar în
somn, ca să nu-l răsfeți. » Urâtă vorbă! În autonomia sănătoasă, persoana care primește feedback
manifestă receptivitate și cere mai multe informatii pentru a înțelege ce are de îmbunătățit la ea
(în cazul feedbackului constructiv) și mulțumește cu recunoștință (în cazul feedbackului pozitiv).

Când simbioza sănătoasă e rănită, în ceea ce priveste feedbackul, persoanele tind să

idealizeze o situație, o persoană etc. Nu de puține ori m-am trezit pusă pe câte un piedestal de
către anumiți cursanți, că imediat ce am făcut ceva ce nu corespundea cu imaginea lor idealizată
despre mine, să mă dea jos și să treacă în partea de autonomie rănită, criticându-mă și găsindu-mi
multe cusururi, mai mult sau mai puțin adevărate. Tot ca o consecință a unei autonomii rănite este
situația în care nu știu și nu pot accepta complimente și ma devalorizez eu pe mine. Și chiar dacă
primesc un feedback pozitiv, pentru că nu știu cum arată acesta, ma gândesc că sigur trebuie să
fie ceva rău în el, iar dacă nu gasesc răul, îl inventez eu.

10. Responsabilitate
În simbioza sănătoasă ne împărtășim vulnerabilitatea cu celălalt, îi indicăm care sunt
limitele noastre, ne asumăm partea noastră de relație și căutam și găsim soluții pentru a ieși din
impas, având mereu conștiința faptului că și noi suntem responsabili de situația în care ne aflăm.
Mergând mai departe, cu ajutorul autonomiei putem acționa și rezolva ce e de rezolvat aici și
acum. Nu mâine, nu peste 5 ani, nu când îți vei gasi un job mai bun, nu când vor pleca copiii la
facultate etc. Aici și acum. Care este problema și cum o rezolv/rezolvam?

Când simbioza ne este rănită, nu știm, nu vrem, nu putem să ne asumăm nicio

responsabilitate și atitudinea pe care o luăm în fața situatiilor ce apar este de victimizare, lipsă de
putere. Ma plâng, îmi vântur peste tot problemele, însă nu-mi trece prin cap să întreb care e
soluția și cum aș putea eu rezolva problema. De altfel, nici nu e problema mea. E a celor care au
cauzat-o, întotdeauna altul/alții. Și ca drama să fie completă, va apărea și cel/cea/cei cu
autonomia rănită care ori îmi vor fi agresori, ori salvatori, manifestându-și astfel atitudinea
contorlatoare, manipulatoare. Fiindcă așa se trăiește aceasta: nici aici persoana în cauză nu-și
asumă responsabilitatea, ci îi controleaza pe alții, dând vina pe ei pentru problemele personale.

Și totuși, ce e de facut ca să simt și să traiesc iubirea?

Pot să-ți răspund direct la întrebare sau s-o iau pe ocolite. O s-o iau pe ocolite pentru că-
mi plac intriga și suspansul. În plus, ai citit pana acum, mai reziști câteva minute, da?

Într-o carte celebră, apare la un moment dat o replică a unui personaj controversat, care
spune: « Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul… ». Personajul cu pricina ne dă o
instrucțiune clară, dar pe care o ignorăm de când a fost scrisă cartea și să tot fie de atunci vreo
2500 de ani. La ordinea și sensul instrucțiunilor mă refer. Întâi ni se spune să creștem, apoi să ne
înmulțim și abia apoi să umplem pământul. Creșterea nu-i necesar să o luăm în sens fizic, cât mai
ales în sens psihic, emoțional. Înmulțirea nu ne duce cu gândul la procreere, ci la înmulțirea
noastră interioară, să ajungem în noi înșine la un preaplin cu care, mai apoi, să ne ducem în lume,
să o stăpânim, facând ceva frumos cu viața noastră și atingând și viața altui om sau altor oameni.

În cazul în care pornim cu finalul – ne ducem să stăpânim lumea – o vom face dintr-un
loc gol, iar acest gol este anxietatea existențială pe care mulți dintre noi o resimțim în zona
pieptului, a diafragmei, sub forma unei neliniști, a unui neastâmpăr care ne face să nu ne simțim
în siguranță, relaxați și prezenți în « aici și acum ». Acest neastâmpăr din piept, această anxietate
exitențială s-a născut la începutul vieții noastre, la unii chiar din timpul vieții intrauterine, când
(repet ce am spus și mai sus) părinții noștri ne-au rănit anumite nevoi de simbioză și autonomie.
Asta este vestea proastă. Veste bună, dacă te încălzește cu ceva, este că toți ne aflăm în asta: nu
există om pe planetă căruia să nu îi fi fost rănite (mai mult sau mai puțin, din știință sau neștiință,
din răutate sau din prea multă bunătate) aceste nevoi. Deci, suntem cu toții în asta. Așa că, te
sfătuiesc să nu mai cauti prea departe, în stele, filosofii, religii etc. ce înseamnă procesul de
creștere și maturizare, că-ti spun eu acum: înseamnă să ajungi să-ți vindeci nevoile rănite, ca să te
poți bucura din plin de hrănirea lor. Cu un altul, întotdeauna cu un altul.

De unul singur, împreună cu cărtile sau rugându-te la icoane (sau la un Dumnezeu din
ceruri) nu vei reuși. Pentru că ne-au fost rănite în prima relație pe care am avut-o când am apărut
(cu mama), tot într-o relație semnificativă ni le și vindecăm. La început, ne vom îndrăgosti, vom
intra și vom rămâne în relații cu persoanele care au cel mai mare potential să ne rănească și chiar
o fac, nu pentru că așa vor ele, ci pentru că le alegem pe acestea fiindcă ne amintesc de primul
« acasă », de prima schema de iubire pe care am învățat-o. Apoi, cum spune și povestea, după ce
pupăm mulți broscoi în bot, dăm și de prințul/prințesa pe care îl/o așteptăm. Poate să fie tot cel
care ne-a rănit și crescând împreună, am facut ca relația noastră să functioneze sau poate să fie un
altul/o alta cu care să o luam de la început.

Se spune că nimeni pe lumea asta nu-ți va da ceea ce nu ai deja în tine. E adevărat, dar
asta sună puțin a sentință. Un altul îți poate da atâta cât îi permiți tu să îți dea, nici mai mult, nici
mai puțin. Cândva, cineva o să repare tot…? Da, cu o singură și vitală condiție: să vii și tu la
întâlnire, să faci tot ce ține de tine ca să poți să primești ceea ce poate persoana să îți ofere. Și,
dacă ești puțin onest cu tine, încă de pe acum poți recunoaște un adevăr pur: viața îți dă și lectii –
sunt toate relațiile în care te-a durut și ai învățat câte ceva valoros pentru tine, dar tot viața îți dă
și sanse – acei oameni care au fost dispuși să-ți dea cu mâinile amândouă, dar tu nu ai fost încă
pregătit să primești.

Dacă vrei totuși să schimbi registrul suferinței cu cel al creșterii și evoluției și te simți
pregătit să îți asumi asta, atunci îți spun ce ai de făcut :
- Mergi la psihoterapeut și fă psihoterapie: până te înzdrăvenești puțin și te repui iar pe
picioare, este cam singurul lucru pe care îl poți face ca să îți descâlcești puțin
simbioza și autonomia toxice. Te rog nu te duce la biserici la spovedanie, la sala de
forță ca să-ți lucrezi muschii, la nutriționist ca să-ți facă o dietă personalizată. Acestea
nu au nicio treabă cu aparatul tău psihic și emoțional, care te doare acum.
- Dupa ce ai fost la psihoterapeut și ai început să mergi copăcel-copăcel sau în același
timp în care mergi la psihoterapeut (în functie de nivelul de suferință/toxicitate în care
te afli), începe să îți indrepti atenția spre partenerul tău și să aveti o discutie deschisă,
fără măști despre ceea ce vrei de la el și de la relația voastră. Dacă găsești deschidere,
receptivitate și dorinta de schimbare și de cealaltă parte, atunci ești un om norocos.
Poți să îi dai să citească acest articol, să se informeze despre nevoile de simbioză și
autonomie și, împreună, să începeți să vi le împliniți unul altuia. Dacă vrei iubire, altă
cale nu există. « Do ut des. » este o expresie latinească din dreptul roman și înseamnă
« îți dau ca să-mi dai ». Așa functioneaza relațiile: îți dau ca să-mi dai, îmi dai ca să-ți
dau. Iubirea necondiționată se găsește (dacă se găsește) doar între mamă și bebelusul
ei, în filmele americane și în romanele siropoase. Noi, muritorii de rând, trebuie să
muncim pentru ea.
- Dacă partenerul nu este deschis și consideră că nu vrea, nu poate să-ți dea ceea ce
vrei, încă nu-l părăsi. Mergi în continuare la psihoterapie, fiindcă la un moment dat
vei avea în tine forța de a ieși din relația asta. Dar nu te grăbi! Fă lucrurile cu cap!
Oricum, le-ai făcut numai cu inima (rănită) până acum și au ieșit prost. Puțină
înțelepciune nu strică!
- În timp ce mergi la psihoterapie (sau după) și îți hrănești nevoile de simbioză și
autonomie cu partenerul, intră și într-un program de dezvoltare personală de minim
jumatate de an, fiindcă ai nevoie ca toate schimbările pe care le faci să îți fie susținute
și de partea științifică, organizată, cu informații teoretice și metode practice prin care
recuperezi părți din tine și îți dezvolti resurse noi, moduri de a privi diferit viața.
 Avantajul acestor programme este că se desfasoara în grup, iar grupul îți poate hrăni
foarte bine nevoile de simbioză și autonomie, coordonat fiind de un trainer pregătit în
acest sens. Iar aici te pot ajuta eu, pentru că mă ocup cu acest lucru și începând cu 8-
10 mai 2020, desfășor un grup de formare în NLP, detalii ai aici :
www.bucuresti.nlpintegrativ.ro Pentru celelalte orașe ale țării, contactează-mă la
0745.96.98.00 sau contact@mariacotoimaria.ro
- Ordinea celor de mai sus nu e musai să fie aceasta fiindcă tu îți știi cel mai bine
contextul de viață. De asemenea, nu-i nevoie să apelezi la toate cele trei metode odată.
Poate că ai un partener atât de înțelept, cu care poți să îți îndeplinești toate nevoile,
fără să mai fie necesar să faci psihoterapie etc.

Încă două lucruri importante vreau să-ți mai spun. Am tot mentionat că nevoile de
simbioză și autonomie se hrănesc într-o relație semnificantă (cuplu), însă mai apoi ele se întrețin
(și) în celelalte relații pe care le ai: părinți, copii, frați, prieteni, șef, colaboratori, colegi, vecini,
oameni străini. Relația cea mai semnificantă rămâne cea de cuplu, pentru simplul motiv că sexul
este una dintre căile cele mai valoroase de a construi și menține iubirea, iar cu ceilalți nu poți face
sex. Deci, după ce realizezi lucruri mărețe cu tine însuți în cuplu, le aduci treptat în fiecare dintre
celelalte relații ale tale și îi înveti și pe ceilalti despre simbioza și autonomia sănătoasă,
practicându-le în aceste conexiuni.
Și al doilea lucru pe care doresc să ți-l spun este că vei pierde mult timp dacă crezi că
munca aceasta de creștere o poți realiza prin alte căi decât prin oameni. Adică tu poți încerca, însă
vei vedea că e degeaba. Poți să faci bani pe care să îi întorci cu lopata, senzatia de gol și de
nesiguranță din piept nu va dispărea sau va dispărea pe termen scurt. Poți să îți injectezi în buze,
pomeți, sâni mult botox și acid hialuronic, golul acela semnificativ nu se va umple. Poți să faci
sex ocazional cu cele mai frumoase și de râvnit femei/barbați, anxietatea existențială este tot
acolo. Poți să-ți dai doctoratul și să obtii toate titlurile academice în domeniul tău profesional,
când îți vei îndrepta atenția spre corpul tău, zbuciumul și neiubirea te vor aștepta cuminți tot
acolo. Poți să cucerești munții cei mai înalți și podiumurile multor competiții sportive, când
strălucirea reflectoarelor încetează, durerea ta este tot acolo. Tot ceea ce facem este degeaba, dacă
nu facem ce trebuie.

Rezumat

Iubirea necondiționată este o poveste frumoasă care ne menține bolnavi.

Relația sănătoasă are trei ingrediente principale: pasiune, angajament și intimitate.
Intimitatea se realizează cu ajutorul simbiozei și a autonomiei.
Simbioza înseamnă apartenență, iubire, rădăcini.
Autonomia înseamnă autenticitate, libertate, aripi.
Ambele reprezintă două fațete ale aceleiași monezi.
Ambele se manifestă prin hrănirea unor nevoi specifice.
Ambele se hrănesc în relații.
Tu ești singurul responsabil pentru vindecarea și creșterea ta.
Vindecarea și creșterea ta depind de cum știi să dai, să primești, să ceri și să spui NU.

Să ne fie de folos!
Maria Cotoi, trainer NLP

Materiale din care m-am inspirat:

- Experienta mea de viață relațională
- Cursurile și lecțiile colegei mele, Ruxandra Ciorescu, trainer NLP
- Cursurile și ideile d-nei Profesor și psihoterapeut Diana Vasile
- « Simbioză și autonomie », Franz Rupert
- « Săgeata lui Cupidon », Robert Sternberg
- « Iubirea nu e de ajuns », Aaron Beck
- « Cum să ne mărturisim iubirea », Jaques Salome, Sylvie Galland
- « Nevoile lui, nevoile ei », Willard Harley
- « Primește iubirea pe care o dorești », Harville Hendrix, Hellen Lakelly
- « Labirintul codependenței », Frank Minirth, Robert Hemfelt
- « Evitant. Cum să iubești sau să părăsești un partener distant », Jeb Kinnison
- « NLP și relațiile de cuplu », Robin Prior, Joseph O`Connor
- « Iubiri toxice », Walter Riso
- « Ține-mă strâns în brate », Sue Johnson
- « Terapia relațiilor », John Gottman, Joan DeClaire