Nici Un Om Nu e o Insulă

1
Nici un om nu e o insula
Cuprins
1. Iubirea poate fi păstrată doar daca e dăruită
1. Fericirea cautata pentru sine, nu poate fi gasită
Fericirea ce scade dacă e daruita altora, nu e suficienta pentru a ne face fericiti.
Poate exista o fericire falsa si temporară în auto – satisfacere.
Dar întotdeauna duce la parere de rau, deoarece ingusteaza si nimiceste spiritul nostru.
Nu exista sfarsit in daruirea iubirii.
De aceea, fericirea cu putință a acestei iubiri nu are limite.
Daruirea infinita este Legea Vietii interioare a Domnului.
El a facut daruirea de noi înșine Legea propriei fiinte, astfel ca in a iubi pe altii cel mai bine
ne iubim pe noi.
In fapta dezinteresata, cel mai bine implinim puterile proprii de a faptui si de a exista. Totusi,
nu poate fi fericire in presiune. Nu e suficient pentru iubire sa fie daruita, trebuie sa fie daruita liber.
Asta ar insemna sa spui ca trebuie daruita nu pentru a cere o recompensa sau ceva inapoi
pentru a iubi, ci pentru ca in ea sta fericirea celui iubit. Daca cel iubit primeste iubirea egoist, cel care
iubeste nu e satisfacut. El vede ca iubirea sa a esuat, in a face pe cel iubit fericit. Nu i-a trezit
capacitatea pentru iubirea neegoista.
De aceea, paradoxul este ca iubirea neegoista, nu poate exista perfect decat intr-o iubire care
este perfect reciproca.
Ea stie ca pacea adevarata poate fi gasita decat in iubirea neegoista.
Facand aceasta, iubirea se perfectioneaza. Darul iubirii este darul de a avea putere si
capacitatea de a iubi, si, de aceea, a da iubirea complet inseamna si a o primi. Astfel, iubirea nu poate
fi pastrata, decat daca e daruita, si poate fi daruita perfect cand e si primita.
2. Iubirea nu doar prefera binele altuia mai mult decat binele meu, dar nici nu le compara pe cele
două.
Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

2
Ea are un sngur bine, cel al persoanei iubite, care este in acelasi timp al meu. Iubirea
impartaseste binele cu celalalt, nu doar daruindu-l lui, ci identificandu-se pe sine su el, astfel ca binele
lui sa devina al meu.
Acelasi bine este savurat in intregime de doi, intr-un spirit, nu divizat de cele doua suflete.
Unde iubirea e intradevar dezinteresata, cel care iubeste nu inceteaza chiar sa se intrebe daca
poate sa isi aplice pentru el o parte a binelui, pe care il doreste pentru prietenul sau. Iubirea cauta
binele sau intreg in binele celui iubit, si a imparti acel bine ar fi sa reduca iubirea. O astfel de impartire
nu doar ar slabi actiunea iubirii, dar facand asta ar reduce si bucuria sa. Pentru ca iubirea nu cauta doar
bucuria ce urmeaza dupa efectul ei, bucuria ei este efectul insasi, care este binele celui iubit. Prin
urmare, daca iubirea mea e pura, nici nu trebuie sa caut pentru mine satisfacerea iubirii.
Iubirea cauta un singur lucru, binele celui iubit, lasand toate efectele secundare sa aibe grija de
ele insasi (sa se rezolve de la sine). Iubirea, de aceea, are singura sa recompensa in ea insasi.
3. Sa iubești pe altcineva este să vrei ceea ce este întradevar bine pentru el.
O astfel de iubire trebuie bazata pe adevar. O iubirea care nu face distinctie intre bine si rau, dar
iubeste orbeste, doar de dragul iubirii, este ura, mai mult decat iubire.
A iubi orbeste este a iubi egoist, deoarece scopul unei asemenea iubiri nu doar avantajul real al
celui iubit, ci doar exercitiul iubirii in propriul suflet.
O astfel de iubire nu pare a iubi decat daca ea pretinda ca ea cauta binele celui iubit.
Dar, pentru ca nu ii pasa deloc de adevar, si niciodata nu considera ca ea poate merge pe un drum
gresit, se dovedeste egoista.
Ea nu cauta adevaratul avantaj al celui iubit, sau chiar al nostru. Ea nu e interesata de adevar, ci
doar de ea insasi.
Ea se proclama pe sine ca are acelasi continut ca un bine aparent, care este exercitiul iubirii
pentru bine, fara a considera efectele bune sau rele ale iubirii.
Cand aceasta iubire se manifesta la nivelul pasiunii trupesti, ea este recunoscuta usor pentru ceea
ce este.
Ea este egoista si de aceea nu este iubire.
Cei care iubesc astfel nu transcend dorintele propriilor corpuri, in general nu se deranjeaza sa se
insele pe ei cu bune motive.
Ei isi urmaresc pasiunile.
Pentru ca nu se inseala pe ei insisi, ei sunt mai cinstiti, ca si mai mizerabili, decat cei care pretend
ca iubesc intr-un plan spiritual, fara a realiza ca “neegoismul” lor este doar o inselaciune.
4. Caritatea nu este nici slabă nici oarbă.

3
Ea este esentialmente prudenta; temperata si puternica. Doar daca toate celelalte virtuti se
impletesc impreuna in caritate, iubirea noastra e pura.
Nimeni care, intradevar, vrea sa iubeasca pe altcineva nu va consimti sa il iubeasca fals.
Daca vrem sa ii iubim pe altii vreun pic, trebuie sa ne hotaram sa ii iubim bine.
Altfel, iubirea noastra e o greseala.
Primul pas spre iubirea neegoista este recunoasterea faptului ca iubirea noastra poate fi gresita.
Trebuie intai sa ne purificam iubirea prin a renunta la placerea de a iubi ca scop in sine.
Atat timp cat placerea este scopul, vom fi necinstiti cu noi insine si cu cei pe care ii iubim.
Noi nu vom cauta binele lor, ci placerea noastra.
5. Este clar, deci, ca pentru a iubi pe alții bine trebuie întâi să iubim adevărul.
Si pentru ca iubirea este o chestiune de relatii umane practice si concrete, adevarul pe care
trebuie sa il iubim cand iubim pe fratii nostri nu e doar o speculatie abstracta. Este adevarul moral
care este intrupat (materializat) si i se da viata in destinul nostru si al altora.
Acest adevar este mai mult decat indeplinirea rece a unei obligatii, ce decurge din percepte
morale.
Adevarul pe care trebuie sa il iubim cand iubim pe fratii nostri este destinul concret si sanctitatea,
dorite pentru ei de iubirea lui Dumnezeu.
Cel care iubeste intradevar pe altul este nu doar miscat putin de dorinta de a il vedea multumit si
sanatos si prosper in acesta lume. Iubirea nu poate fi satisfacuta de ceva atat de incomplet.
Daca ar trebui sa il iubesc pe fratele meu, trebuie sa intru adanc in miterul iubirii lui Dumnezeu
pentru el. Trebuie sa fiu miscat nu doar de simpatia umana, ci de compasiunea divina care e revelata
noua de Isus si care imbogateste vietile noastre insine prin umplere cu Spiritul Sfant a inimilor noastre.
Adevarul pe care il iubesc iubindu-l pe fratele meu nu poate fi ceva doar filozofic si abstract. El
trebuie sa fie in acelasi timp supranatural si concret, practic si viu.
Si pronunt aceste cuvinte nu in sens metaforic. Adevarul pe care trebuie sa il iubesc in fratele
meu este Dumnezeu insusi, care traieste in el. Trebuie sa caut viata Spiritului lui Dumnezeu, care
respira in el. Si pot doar sa discern si sa urmaresc viata asta misterioasa prin actiunea aceluiasi Spirit
Sfant care traieste si actioneaza in insasi adancurile inimii mele.
6. Caritatea ma face sa caut mai mult decat satisfacerea propriilor mele dorinte, chiar daca ele
sunt indreptate spre binele altuia.
Trebuie sa ma faca din mine un instrument al Providentei lui Dumnezeu in vietile lor. Trebuie sa
devin convins si patruns de realizarea ca fara iubirea mea pentru ei, poate ca ei nu ar obtine lucrurile pe
care Dumnezeu le vrea pentru ei. Dorinta / vointa mea trebuie sa fie intrumentul dorintei lui Dumnezeu
de a ii ajuta pe ei sa creeze destinul lor.
4
Iubirea mea trebuie sa fie pentru ei “taina” misterioasa a infinitei iubiri neegoiste pe care
Dumnezeu o are pentru ei.
Iubirea mea trebuie sa fie pentru ei un preot nu doar al spiritului meu, ci al Spiritului Sfant.
Cuvintele pe care le vorbesc lor trebuie sa nu fie altele decat cuvintele lui Cristos, care a consimtit
sa se arata El Insusi lor prin mine.
O asemenea conceptie este, mai mult decat orice, proprie unui preot. Este un aspect al gratiei
ordinelor.
Este, ca sa spunem asa, inseparabila de preotie, si un preot nu poate fi in pace cu el insusi sau cu
Dumnezeu decat daca incearca sa ii iubeasca pe altii cu o iubire care nu este a lui, ci iubirea Insusi a lui
Dumnezeu. Dar, caritatea aceasta care este asa de puternica si asa de sigura ca Spiritul Domnului
insusi poate ne salva pe noi de eroarea lamentabila a a turna peste altii o iubire care ii duce in eroare si
ii sileste sa caute fericirea unde nu poate fi gasita.
7. Pentru a ii iubi pe altii cu caritate perfecta, trebuie sa fim sinceri cu ei, cu mine insumi si cu
Dumnezeu.
Interesele adevarate ale unei persoane sunt atunci complet ale sale, si comune intregului Regat al
lui Dumnezeu. Aceasta deoarece aceste interese sunt toate centrate pe proiectele lui Dumnezeu, pentru
Sufletul Lui.
Destinul fiecaruia dintre noi este menit de Domnul, sa intre in destinul intregului Sau Regat. Si
cu cat mai perfect noi insine facem asta, cu atat mai mult contribuim la binele intregii Biserici a lui
Dumnezeu.
Pentru ca fiecare persoana este perfectata cu virtutile unui copil al lui Dumnezeu, si aceste
virtuti se arata diferit in fiecare om, intrucat ele apar la lumina in vietile fiecaruia din sfinti, sub diferite
colectii de circumstante providentiale.
Daca ne iubim unul pe altul cu adevarat, iubirea noastra va fi decorata cu o prudenta

clarvazatoare, care vede si respecta proiectele lui Dumnezeu, pentru fiecare suflet separat.
Iubirea noastra pentru altul trebuie sa fie inradacinata intr-o adanca devotiune pentru
Providenta Divina, o devotiune care abandoneaza planurile noastre limitate in mainile lui Dumnezeu,
si, cauta doar sa intre in munca invizibila care construieste Regatul Sau.
Doar o iubire care simte proiectele Providentei se poate uni ea Insasi cu actiunea providentiala a
lui Dumnezeu asupra sufletelor.
Supunerea cu credinta, Secretului lui Dumnezeu care lucreaza in lume va umple iubirea noastra
cu pietate, sau, sa zicem, cu respect si minunare supranaturala.
Acest respect, aceasta pietate, a iubirii noastre, este caracterul de adoratie, fara de care caritatea
nu poate fi niciodata completa. Pentru ca iubirea nu doar cauta adevarul, in vietile celor din jurul

5
nostru, ea trebuie sa il gasesca in ele. Dar, cand gasim adevarul care ne deseneaza vietile noastre, am
gasit mai mult decat o idee. Am gasit o Persoana.
Am ajuns la actiunile celui care este inca ascuns, dar ale carui Lucrari il proclama pe El sfant, si
demn de a fi adorat. Si in El ne putem gasi, de asemenea, pe noi.
8. O iubire egoista arareori respecta drepturile iubitului (iubitei) de a fi o persoana autonoma.
Departe de a respecta adevarata fiinta a celuilalt, si a garanta spatiul personalitatii sa creasca si

sa se extinda in modul sau original, acesta iubire cauta sa il tina in supunerea lui. Ea insista sa se
conformeze el noua, si lucreaza in orice mod posibil sa il faca pe celalalt sa faca asa.
O iubire egoista slabeste si moare, doar daca nu e sustinuta de atentia celui iubit. Cand iubim
astfel, prietenii nostri exista doar cu scopul ca noi sa ii putem iubi. In a ii iubi, cautam sa facem din
animale de companie, sa-i imblanzim. Unei astfel de iubiri nu ii e frica de nimic mai mult decat de
evadarea celui iubit. Ea cere supunerea lui pentru ca e necesara pentru hranirea propriilor afectiuni.
Iubirea egoista rar pare sa fie neabsorbita de sine, pentru ca ea vrea sa faca orice concesie celui
iubit, pentru a il tine prizonier.
Dar, supremul egoism este sa cumperi ce este mai bun intr-o persoana, cum ar fi libertatea,
integritatea, demnitatea sa autonoma, ca persoana, cu pretul unor bunuri mai scazute.
Un asemenea egoism este cu atat mai abominabil cu cat are o placere satisfacuta in concesiile
sale, ce sunt inselatoare, a parea a fi facute ca acte de caritate altruista.
O iubire care este altruista, care onest cauta adevarul, nu face concesii nelimitate celui iubit. Fie
ca Dumnezeu sa ma pazeasca de iubirea unui prieten ce niciodata nu indrazneste sa ma certe, reprime.
Fie ca El sa ma pazeasca de prietenul ce nu cauta sa faca ceva decat sa ma schimbe si sa ma corecteze.
Dar, sa ma pazeasca El si mai mult de cel a carui iubire este satisfacuta doar de a fi
admonestat. Daca ii iubesc pe fratii mei conform adevarului, iubirea mea pentru ei trebuie sa fie
sincera, nu doar pentru ei, ci si pentru mine. Nu pot sa fiu sincer cu ei, daca nu sunt sincer cu mine.
“Domnul a incercat pe cel drept si pe cel inselator, rau, dar cel care a iubit raul isi ura
propriul suflet.” (Psalmul 10:6).
“Raul” este inegalitatea, injustitia, care cauta mai mult pentru mine, decat ar trebui sa primeasca.
Sa ma iubesc pe mine mai mult decat pe altii, este sa fiu nedrept cu mine, ca si cu ei.
Cu cat mai mult caut sa profit de altii, cu atat mai putin o persoana o sa fiu eu insumi, din cauza
anxietatii de a poseda ceea ce nu ar trebui sa am, care scade si ingusteaza propriul meu suflet. De
aceea, omul care se iubeste pe sine prea mult, este incapabil sa iubeasca pe oricine efectiv, inclusiv pe
el.
Cum atunci sa spere sa iubeasca pe altcineva?
“Un om nedrept il pacaleste pe prietenul sau si il conduce pe acesta intr-un mod care nu este
bun.” (Proverbe 16:29).

6
9. Caritatea trebuie sa ne invete ca prietenia este un lucru sfant, si, ca nu este nici caritabil, nici
sfant sa ne bazam prietenia pe falsitate.
Putem fi, in anume sens prieteni cu toti oamenii, pentru ca nu e om de pe pamant cu care sa nu
avem ceva in comun! Dar, ar fi fals sa tratam prea multi oameni ca pe prieteni intimi.
Nu e posibil sa fi intim cu mai mult decat foarte putini, pentru ca sunt foarte putini in lume cu
care avem practic totul in comun. Iubirea este atunci cand este adevarata, sincera, cu cei pe care ii
iubim, si cu sine, si, de asemenea, cu propriile legi.
Nu pot fi sincer cu mine daca pretind ca am mai mult in comun decat in realitate cu cineva
pe care il plac, pentru un motiv egoist si nedemn.
Exista, totusi, o baza universala pentru prietenia cu toti oamenii: toti suntem iubiti de
Dumnezeu, si trebuie sa le doresc tuturor sa Il iubeasca cu toata puterea lor.
Dar, fapt fapt ramane, ca pe acest pamant nu pot sa intru adanc in misterul iubirii lor pentru El,
si al iubirii Lui pentru ei.
Marii preoti, sfinti, cum ar fi Cure d’Arts, care au vazut in adancimile ascunse a mii de suflete,
oricum, au ramas oameni cu cativa prieteni intimi.
Nimeni nu e mai singur decat un preot care are o preotie (parohie) vasta. El e izolat intr-un
desert teribil, de secretele semenilor sai oameni.
10. Cand toate de mai sus au fost spuse, adevarul ramane ca destinul nostru este iubirea unuia
pentru celalalt, cum Cristos ne-a iubit.
Isus a avut foarte putini prieteni apropiati cand a fost pe pamant, si totusi El a iubit si iubeste toti
oamenii si este, pentru fiecare suflet nascut in lume, cel mai intim prieten al acelui suflet. Vietile
tuturor pe care ii intalnim si cunoastem sunt impletite in destinul nostru, impreuna cu vietile a multora
pe care nu ii vom cunoaste pe pamant.
Dar, anumiti, foarte putini, sunt prietenii nostri apropiati. Deoarece avem mult in comun cu ei,
suntem capabili sa ii iubim cu o afectiune speciala, neegoista, deoarece avem multe de impartit. Ei sunt
inseparabili de destinul nostru propriu, si, de aceea, iubirea noastra pentru ei este in special sfanta, este
o manifestare a lui Dumnezeu in vietile noastre.
11. Caritatea, ajutorul perfect, ofera suprema lauda libertatii lui Dumnezeu.
Se recunoaste puterea lui de a se darui El Insusi celor care Il iubesc pur, fara a viola puritatea
iubirii lor.
Mai mult decat atat, caritatea neegoista, prin primirea de la Dumnezeu a darului Lui Insusi,
devine capabila, prin acel fapt insusi, sa iubeasca cu o puritate perfecta.
Pentru ca Dumnezeu Insusi creaza puritate si iubire pentru acei care Il iubesc pe ei, si intre ei,
cu o caritate perfecta.

7
Caritatea cu care Il iubim, nu poate sa fie ca astampara foamea. Ea este Banchetul Regatului
Raiului, in care multi au fost invitati de marele Rege.
Multi nu pot veni la Banchet pentru ca ei doresc ceva mai mult de el, ceva pentru ei insisi, o
ferma, o nevasta, o turma de vite.
Ei nu stiu ca daca ar cauta pentru prima data Banchetul si Regatul, ei ar primi si orice altceva
pe langa.
Caritatea nu este astampararea foamei. Ea este Juge Convivium, banchetul continuu, unde nu
este indestulare.
O sarbatoare in care suntem hraniti prin a ii servi pe altii, decat sa ne servim pe noi insine. El
nu e nici un banchet de prudenta, in care stim cum sa dam unul altuia cu masura.
“Si Domnul a spus: Cel care dintre voi, este credincios si intelept slujbas la care Domnul s-a
pogorat peste Familia lui, la ei va da cu masura grau in anotimpul urmator. Binecuvantat e acel slujbas
la care, cand Dumnezeu va veni, el il va gasi facand astfel!” (Luca, 12: 43 - 44).
Dar, a hrani pe altii cu caritate, inseamna a ii hrani cu painea vietii, care e Cristos, si de a ii
invata, de asemenea, sa iubeasca cu o iubire care nu stie ce este foamea. “Eu sunt Painea vietii, celui
care ma stie pe Mine nu ii va fi foame, si celui care crede in Mine nu ii va fi niciodata sete.” (Ioan
6:35).

8
Ganduri despre speranta
1. Nu suntem liberi pana nu traim cu speranta pura.
Doar cand speranta noastra e curata, ea nu mai are incredere decat in mijloacele umane si
vizibile, si nici nu se defineste decat intr-un scop vizibil. Cel care spera in Dumnezeu, are
incredere in Dumnezeu, pe care nu Il vede niciodata, de a fi adus in posesia lucrurilor care sunt mai
presus de imaginatie.
Cand nu dorim lucrurile din aceasta lume pentru binele care ni-l dau, putem sa le vedem asa
cum sunt. Noi vedem imediat bunatatea si scopul lor, si putem sa le apreciem asa cum nu am facut-o
inainte. De indata ce suntem eliberati de ele, ele incep sa ne placa.
De indata ce vom inceta sa ne bazam doar pe ele, ele sunt capabile sa ne serveasca. Deoarece,
nu depindem nici de placere, nici de asistenta pe care o primim de la ele, ne ofera atat placere, cat si
asistenta, ajutor, la comanda lui Dumnezeu. Pentru ca Isus a spus: “Cautati mai intai Imparatia lui
Dumnezeu, in dreptatea Sa si toate aceste lucruri (tot ce aveti nevoie pentru viata voastra pe Pamant)
va vor fi date in plus” (Matei 6:33). Speranta spranaturala, deasupra naturii, este virtutea care ne
indeparteaza de toate lucrurile, pentru a ne da posesia tuturor lucrurilor. Nu speram sa avem ceea ce
avem. Deci, a trai in speranta este a trai in saracie, fara sa ai nimic. Si totusi, daca ne abandonam in
economia Providentei Divine, avem tot ceea ce speram. Prin Credinta Il cunoastem pe Dumnezeu
fara sa-L vedem. Prin Speranta Il avem fara sa simtim prezenta Lui.
Daca speram in Dumnezeu, prin speranta Il avem deja, deoarece speranta este o incredere pe
care el o creaza in sufletele noastre ca o dovada secreta ca ne-a luat in stapanire. Deci, sufletul care
spera in Dumnezeu, deja apartine Lui, si, sa ii apartinem Lui, este acelasi lucru ca sa Il detinem,
deoarece El se daruieste pe deplin celor care se dedica Lui. Singurul lucru pe care speranta si credinta
nu ni-l dau este viziunea clara a Celui pe care Il avem. Suntem uniti cu El in intuneric pentru ca trebuie
sa speram. “Pentru ca suntem salvati de speranta. Dar, speranta care e vazuta nu e speranta.
Pentru ca daca omul vede, de ce sa mai spere?” (Romani, 8:24). Speranta ne priveaza de orice nu
este Dumnezeu, pentru ca toate lucrurile sa serveasca adevaratul lor scop, ca mijloc de a ne duce la
Dumnezeu.
Speranta este proportionala cu detasarea. Aduce sufletele noastre in starea celei mai perfecte
detasari. Facand astfel, aceasta restabileste toate valorile, punandu-le in ordinea corecta. Speranta ne
elibereaza mainile, pentru ca noi sa putem lucra cu ele. Ne arata ca putem avea ceva de lucru, sa avem
ceva de muncit, si ne invata cum sa muncim. Fara speranta, credinta noastra ne da doar un asociat al
lui Dumnezeu.
Fara dragoste si speranta, credinta Il cunoaste doar ca pe un strain. Caci speranta ne arunca in
bratele milei Lui, si ale providentei Lui. Daca speram in El, nu numai vom ajunge sa aflam ca El este
milostiv, dar vom experimenta mila Lui in vietile noastre.
2. Daca in loc sa am incredere in Dumnezeu, am incredere doar in propria mea inteligenta, in

puterea si propria mea prudenta, mijloacele pe care Dumnezeu mi le-a dat pentru a-mi gasi
calea spre El, toate vor esua pentru mine.
Nimic creat nu are nici o folosinta fara speranta. A-ti pune increderea in lucrurile vizibile este
a trai in disperare. Si totusi, daca sper in Dumnezeu, trebuie, de asemenea, sa folosesc cu incredere
ajutoarele de la natura, care, cu harul, cu gratie, imi permit sa ajung la El. Daca El este bun si daca
inteligenta mea este darul Lui, atunci trebuie sa-mi arat increderea in bunatatea Lui prin folosirea
inteligentei mele. Trebuie sa las credinta sa se inalte, sa vindece si sa transforme lumina mintii mele.
Daca El este milostiv, si daca libertatea mea este un dar al milei Sale, trebuie sa-mi arat increderea in
mila Sa prin folosirea vointei mele libere. Trebuie sa las speranta si caritatea sa-mi purifice si sa-mi
9
intareasca libertatea umana si sa ma ridice la autonomia glorioasa a unui fiu al lui Dumnezeu. Unii
care cred ca au incredere in Dumnezeu, pacatuiesc de fapt impotriva sperantei, deoarece nu folosesc
vointa si judecata pe care El le-a dat-o. Ce folos au pentru mine sa sper in Har, daca nu indraznesc sa
fac actul de vointa care corespunde Harului?
Cum profit prin abandonarea pasiva in vointa Lui, daca nu am puterea vointei de a asculta
comenzile Lui. De aceea, daca am incredere in Harul lui Dumnezeu, trebuie sa manifest increderea in
puterile naturale pe care mi le-a dat, nu pentru ca sunt puterile mele, ci pentru ca sunt darul Lui. Daca
cred in Harul lui Dumnezeu, trebuie sa tin cont si de vointa mea libera, fara de care harul Sau ar fi
varsat in sufletul meu fara vreun scop. Daca cred ca El poate sa ma iubeasca, trebuie sa cred si eu ca
pot sa-L iubesc. Daca nu cre ca pot sa-L iubesc, atunci nu-L cred pe cel care ne-a dat prima porunca:
“Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul Tau cu toata inima si cu intrega ta minte, si cu toata puterea ta, si
pe aproapele tau ca pe tine insuti.”
3. Il putem iubi pe Dumnezeu pentru ca speram ca ne va da ceva, fie ca putem spera in El

stiind ca El ne iubeste.
Uneori incepem cu primul fel de speranta si ajungem la al doilea tip. Astfel, speranta si
caritatea lucreaza impreuna ca parteneri apropiati. Si amandoi se odihnesc in Dumnezeu.
Apoi, fiecare act de speranta poate deschide usa contemplatiei, caci aceasta speranta este
implinirea ei.
Mai bine decat sa nu speram nimic de la Domnul pe langa iubirea Lui, sa ne punem toata
speranta in insusi iubirea Lui.
Aceasta speranta e la fel de sigura ca si Dumnezeu Insusi. Nu poate fi niciodata confundata cu
altceva. Este mai mult decat o promisiune a implinirii proprii. Este un fel de efect al Iubirii la care
spera. Ea cauta caritate pentru ca a gasit deja caritate. Il cauta pe Dumnezeu stiind ca a fost deja gasit
de El. Calatoreste spre Rai realizand vag ca a sosit deja acolo.
4. Toate dorintele pot fi degeaba, in afara de una.
Singura dorinta care este implinita, infailibil, este dorinta de a fi iubit de Dumnezeu.
Nu putem sa ne dorim asta cu adevarat, fara sa ne dorim in acelasi timp sa Il iubim, in dorinta
de a-L iubi este o dorinta care nu poate fi degeaba. Doar in a dori sa-L iubim, incepem sa facem ceea
ce dorim.
Daca Libertatea e perfecta atunci nici o alta iubire nu impiedica dorinta de a Il iubi pe
Dumnezeu.
Dar, daca Il iubim pe Dumnezeu pentru ceva mai putin decat EL Insusi, pretuim o dorinta care
ne poate esua. Riscam sa Il uram, daca nu vom primi ceea ce speram ca vom primi.
Este legitim sa iubim totul si cautam totul, daca devin mijloace pentru iubirea lui Dumnezeu.
Nu e nimic ce nu-I putem cere Lui, daca ne dorim ca El sa fie mai iubit, de noi sau de altii.
5. Ar fi pacat sa punem o limita sperantei noastre in Dumnezeu
Trebuie sa-L iubim fara masura. Orice pacat are radacina in esuarea iubirii. Orice pacat pune
limite sperantei noastre si pune iubirea in inchisoare.

10
Daca ne punem ca scop final ceva limitat, marginit, ne-am retras inimile in intregime din
slujirea lui Dumnezeu cel viu.
Daca vom continua sa Il iubim ca tel, dar sa ne punem speranta in altceva, impreuna cu El,
iubirea si speranta noastra nu sunt ceea ce ar trebui sa fie, caci nimeni poate sluji la doi stapani.
6. Speranta este inima vie a ascetismului.
Ne invata sa ne negam si sa ne lasam lumea, nu pentru ca noi sau lumea suntem rai, ci pentru
ca daca e speranta supranaturala nu ne ridica deasupra lucrurilor timpului, nu suntem in stare sa ne
folosim perfect nici bunatatea noastra, nici cea a lumii.
Dar, ne avem pe noi insine, si toate lucrurile in speranta, pentru ca in speranta le avem nu asa
cum sunt in sine, ci cum sunt in Isus: pline de promisiune.
Toate lucrurile sunt in acelasi timp bune si imperfecte. Bunatatea este marturie bunatatii lui
Dumnezeu.
Dar imperfectiunea tuturor lucrurilor ne reaminteste sa le lasam pentru a putea trai in speranta.
Ele sunt in sine insuficiente. Trebuie sa mergem dincolo de ele, la El, in care ele au adevarata lor
existenta.
Lasam lucrurile bune ale acestei lumi nu pentru ca nu sunt bune, ci ca ele sunt bune pentru noi
in masura in care fac parte dintr-o promisiune.
Ele la randul lor depind de speranta noastra si, de detasarea noastra in implinirea destinului
lor. Daca le folosim gresit, ne distrugem impreuna cu ele. Daca le folosim ca niste copii ai
promisiunii lui Dumnezeu, le aducem impreuna cu noi la Dumnezeu. “Caci asteptarea creaturii era
descoperirea ei de catre fiii lui Dumnezeu. Deoarece creatura insasi va fi eliberata de robia coruptiei in
libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu.” (Romani, 8: 19 - 21).
Pentru ca speranta noastra este angajamentul pentru un nou cer si un nou pamant, in care toate
lucrurile sunt ceea ce ar trebui sa fie. Ele se vor ridica cu noi impreuna in Cristos.
Fiarele si copacii vor impartasi odata cu noi o noua creatie, si le vom vedea pe ele cum le vede
Dumnezeu si vom sti ca ele sunt foarte bune.
Intre timp, daca le imbratisam pe ele, pentru ce sunt, le vom descoperi atat pe ele cat si pe noi
ca pe un rau.
Acesta este rodul pomului cunoasterii a ce este bun si ce este rau, si a dezgustului fata de
lucrurile pe care le-am abuzat si a urii fata de noi insine pentru ca le-am abuzat.
Dar bunatatea creatiei intra in cadrul sfintei sperante.
Toate lucrurile create proclama onestitatea lui Dumnezeu fata de promisiunile sale si ne
indeamna de dragul nostru si al lor sa ne negam pe noi, si sa traim in speranta si sa cautam in final
reinvierea.
Un ascetism ce nu e in intregime sustinut de aceasta promisiune este mai putin decat Crestin.
7. Diavolul crede in Dumnezeu dar nu are Dumnezeu.
Domnul nu e Dumnezeul lui. A fi in ostilitate cu viata inseamna sa nu ai pentru ce trai. A trai

pentru totdeauna fara viata este o moarte vesnica, dar este moarte vie, continua, vie si treaza fara
mangaierea uitarii.
Acum esenta insasi a acestei morti este lipsa sperantei. Cei blestemati si-au intarit convingerea
ca ei nu pot spera in Dumnezeu.
Cateodata gandim despre cei blestemati ca despre oameni ce gandesc despre ei insisi ca fiind
buni, deoarece tot pacatul decurge din mandria ce refuza sa iubeasca.
11
Dar mandria celor ce traiesc ca si cum ar crede ca sunt mai buni decat oricine altcineva, are
radacinile intr-un esec secret de a crede in propria bunatate.
Daca vad destul de clar incat sa-mi dau seama ca sunt bun pentru ca Dumnezeu m-a vrut sa fiu
bun, voi putea in acelasi timp sa vad mai clar bunatatea altor oameni si a lui Dumnezeu. Si voi fi mai
constient de esecurile mele.
Nu pot fi umil decat daca stiu mai intai ca sunt bun si stiu ca ceea ce este bun in mine nu
este al meu si, daca stiu cat de usor este pentru mine sa inlocuiesc un rau care este alegerea mea, cu
binele care este darul lui Dumnezeu pentru mine.
8. Cei care abandoneaza totul pentru a-l cauta pe Dumnezeu stiu ca el este Dumnezeul celor
saraci.
Este acelasi lucru sa spui ca El este Dumnezeul celor saraci cu acela ca EL este un Dumnezeu
gelos. A spune ca Dumnezeu este gelos este cu a spune ca este Dumnezeu al milei infinite. Nu sunt doi
Dumnezei, unul gelos, de care trebuie sa ne temem, si unul milos, in care trebuie sa ne punem speranta.
Speranta noastra nu consta in a opune unul din acesti doi Dumnezei unul altuia, mituind pe unul
pentru a Il impaca pe celalalt.
Domnul intregii dreptati este gelos prin prerogativele sale, ca Tata al milosteniei, si suprema
expresie a justitiei Sale este de a ierta pe cei pe care nimeni altcineva nu i-ar ierta vreodata.
De aceea, El este mai presus de toaate Dumnezeul celor care pot spera acolo unde nu exista
speranta. Hotul care se caia, care a murit cu Cristos, a putut sa-l vada pe Dumnezeu cand doctorii Legii
sau aratat incapabili sa vada clamarea de catre a divinitatii.
9. Doar omul care trebuie sa se confrunte cu disperarea este cu adevarat convins ca are nevoie
de compasiune.
Cei care nu vor mila nu o cauta niciodata. Este mai bine sa-L gasim pe Dumnezeu in pragul
disperarii decat sa ne riscam viata intr-o multumire care nu a simtit niciodata nevoia de iertare. O viata
fara probleme poate fi ad literam mai fara speranta decat una care sta mereu in pragul disperarii.
10. Una din cele mai mari probleme speculative in teologie este rezolvata in viata crestinului
practicant prin virtutea sperantei.
Taina liberului arbitru si a harului, a predestinarii si a cooperarii cu Dumnezeu este rezolvata in

speranta, ce coordoneaza efectiv pe cele doua, in relatia corecta una cu cealalta.
Cel care spera in Dumnezeu nu stie ca este predestinat Raiului. Dar daca el persevereaza in
speranta lui, si continuu face acte de vointa inspirate de gratia divina (harul divin), el va fi printre cei
predestinati, caci acesta este obiectul sperantei sale, si “speranta nu s-a inselat” (Romani 5:5).
Fiecare act de speranta este propriul sau act, liber, dar este si un dar de la Dumnezeu.
Si, insasi esenta sperantei este de a astepta in mod liber toate harurile necesare mantuirii, ca
daruri gratuite de la Dumnezeu. Vointa libera care se transforma in speranta in darurile sale, recunoaste
prin sine ca propriul act de speranta este de asemenea si darul de la El. Si tot asa vede, ca daca nu
indrazneste sa spere, nu se va lasa pe sine insusu sa fie miscat de El.
12
Speranta este nunta dintre doua libertati, umana si divina, in acceptarea unei iubiri care este in
acelasi timp o promisiune si inceputul unei impliniri.
11. Credinta imi spune ca Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa fie salvati, si trebuie completata cu
speranta, ca Dumnezeu vrea ca Eu sa fiu salvat.
Si cu Iubirea care raspunde dorintei Sale si, sigileaza Speranta mea prin convingere. Astfel
speranta ofera sufletului individului substanta intregii teologii.
Prin speranta, toate adevarurile prezentate intregii lumi in mod abstract si, impersonal, pot
deveni pentru mine o problema de convingere personala si intima.
Ceea ce cred prin credinta, ceea ce inteleg prin a fi obisnuit cu teologia, am facut al meu, prin
speranta.
Speranta este poarta spre contemplatie, deoarece contemplarea este o experienta a lucrurilor
divine, si nu putem experimenta ceea ce intr-un anume fel nu posedam.
Prin speranta punem mainile pe substanta a ce credem, si prin speranta posedam substanta
promisiunii Iubirii lui Dumnezeu. Isus este teologia Tatalui, revelata noua. Credinta ne spune ca
aceasta teologie este accesibila tuturor. Speranta imi spune ca El ma iubeste destul ca sa se dea El
Insusi mie. Daca nu sper in Iubirea Lui pentru mine, niciodata nu Il voi sti pe Cristos. Aud despre El
prin credinta. Dar nu am contactul care Il cunoaste si prin urmare il cunoaste pe Tata in El, pana ce
credinta in El este completata cu speranta si caritate. Speranta care prinde iubirea Lui pentru mine si
caritatea prin care reintoarc Iubirea pe ca I-o datorez.
12. Speranta cauta nu numai pe Dumnezeu in sine, nu doar moduri de a ajunge la El, ci cauta in
final ceva cu mult diferit, gloria lui Dumnezeu descoperita in noi.
Aceasta va fi manifestarea finala a Indurarii lui infinite, si pentru aceasta ne rugam cand
spunem “vie Imparatia Ta”.

13
3. Constiinta, libertate si rugaciune
1. A considera persoanele, evenimentele si situatiile, doar prin lumina efectului lor asupra mea,
este a trai in pragul iadului
Egoismul este condamnat la frustrare, ca si cum, ar fi centrat pe o minciuna. A trai exclusiv

pentru mine inseamna ca trebuie sa fac ca toate lucrurile sa se incline in favoarea mea, ca si cum as fi
un zeu. Dar aceasta este imposibil.
Exista vreo indicatie mai clara a palariei mele de creatura, decat insuficienta propriei mele
vointe? Pentru ca nu pot face ca Universul sa mi se supuna mie. Nu pot face ca alti oameni sa se
conformeze propriilor mele capricii si dorinte. Nu pot face nici chiar corpul meu sa ma asculte. Cand ii
dau placere, imi inseala asteptarile si ma face sa sufar durere. Cand imi dau ceea ce consider a fi
libertatea, ma insel si aflu ca sunt prizonierul propriei orbiri, egoism si insuficienta. Este adevarat ca
libertatea propriei vointe este un lucru minunat. Dar, aceasta libertate nu este absolut auto - suficienta.
Daca esenta libertatii ar fi doar actul de a alege, ar perfecta libertatea aceasta. Dar aici sunt
doua dificultati. Mai intai, alegerile noastre trebuie sa fie intradevar libere, ceea ce inseamna ca ele sa
ne perfectioneze in fiinta noastra. Ele trebuie sa ne desavarseasca in relatia cu alte fiinte libere. Trebuie
sa facem alegerile care ne permit sa ne implinim cele mai adanci capacitati ale sinelui real. De aici
apare o a doua dificultate: prea usor presupunem ca suntem sinele nostru adevarat, si ca alegerile
noastre sunt chiar cele pe care vrem sa le facem, cand de fapt, actele noastre de alegere sunt (desi
moral imputabile, fara indoiala), in mare, dictate de compulsiuni psihologice, care decurg din idei
dezordonate, care sunt confom importantei care o dam noi. Alegerile noastre sunt deseori dictate de
sinele nostru fals. De aceea, nu voi gasi in mine puterea de a fi fericit doar facand ceea ce imi place.
Din contra, daca nu fac nimic altceva decat ceea ce place fanteziei mele, voi nefericit aproape mereu.
Acest lucru nu s-ar petrece daca vointa mea nu ar fi fost creata ca sa isi folosesca libertatea pentru
iubirea pentru altii. Vointa mea isi consolideaza si perfectioneaza autonomia coordonand liber actiunea
sa cu vointa altuia. Exist ceva in insusi natura libertatii mele care ma inclina sa iubesc, sa fac bine, sa
ma dedic altora.
Am un instinct ce imi spune ca sunt mai putin liber cand traiesc doar pentru mine. Motivul
pentru aceasta este ca nu pot fi complet independent. Doarece nu sunt autosuficient, depind de
altcineva pentru implinirea mea. Libertatea mea nu e complet libera daca e lasata doar ei singure. Ea
devine astfel, cand e pusa in relatie corecta cu libertatea altuia. In acelasi timp, instinctul de a fi
independent nu in nici un caz rau. Libertatea mea nu e perfectionata daca se supune unui tiran. E
corect daca natura mea se revolta fata de supunere. De ce vointa mea a fost creata libera daca niciodata
nu imi folosesc libertatea? Daca vointa mea este menita sa isi perfectioneze libertatea, prin a servi
alta vointa, aceasta nu inseamna ca isi va gasi perfectiunea servind orice alta vointa. De fapt, exista
o singura vointa in al carui serviciu imi pot gasi perfectiunea si libertatea.
A-mi darui libertatea orbeste unei fiinte egale sau inferioare mie, este a ma degrada eu si a
imi arunca libertatea. Pot deveni complet liber prin a servi vointa lui Dumnezeu. Daca fac de fapt sa
ascult alti oameni si sa ii servesc pe altii, nu doar de dragul lor fac asta, ci pentru ca vointa lor este
taina dorintei lui Dumnezeu. Obedienta fata de om nu are noima decat daca e in primul rand obedienta
fata de Dumnezeu. Din aceasta decurg multe consecinte. Unde nu e credinta in Dumnezeu nu poate fi
ordine reala, de aceea, unde nu e credinta obedienta e fara sens. Ea doar poate fi impusa altora ca o
chestiune de oportunitate. Daca nu e Dumnezeu, nici un guvern nu are logica, cu exceptia tiraniei, si,
de fapt, statele ce resping ideea de Dumnezeu tind sper tiranie, fie spre dezordine libera. In oricare din
cazuri, sfrasitul este dezordinea, pentru ca tirania este sa insasi dezordine. Daca nu as credein
14
Dumnezeu, cred ca as fi impins in constiinta sa devin un anarhist. Totusi, daca nu as crede in

Dumnezeu, ma intreb daca as putea avea consolarea ca sa fiu impins in constiinta sa fac orice.
2. Constiinta este sufletul libertatii, ochii ei, energia ei, viata ei.
Fara constiinta, libertatea nu ar sti ce sa faca cu ea insasi. Si o fiinta rationala care nu stie ce sa
faca cu ea insasi gaseste monotonia vietii de nesuportat. Este literalmente plictisit de moarte. Asa cum
iubirea nu isi gaseste implinirea doar iubind orbeste, asa libertatea se iroseste cand doar “actioneaza
liber”, fara nici un scop.
Si unei fapte fara scop ii lipseste ceva din perfectiunea libertatii, din cauza ca libertatea este
mai mult decat o problema de alegere fara tel. Nu e destul sa afirmi libertatea prin a alege ceva. Ea
trebuie folosita si dezvoltata de mine, alegand “ceva bun”. Eu nu pot face alegeri bune decat daca imi
dezvolt o constiinta matura si prudenta, care imi da o contabilitate precisa a motivelor, intentiilor si
actelor mele morale. Cuvantul subliniat aici este matura. Un copil, care nu are constiinta e ghidat in
deciziile sale de atitudinea altcuiva. Constiinta imatura este una care isi bazeaza judecatile partial sau
in intregime pe felul cum alti oameni par a fi dispusi privind deciziile sale. Binele este ce este admirat
sau acceptat de oamenii cu care traieste. Raul este ceea ce ii irita sau ii supara pe acestia. Chiar si
atunci cand constiinta imatura nu e in intregime dominata de oamenii din afara sa, ea totusi actioneaza
ca un reprezentant al unei ale constiinte.
Constiinta imatura nu este propriul sau stapan. Este doar delegatul constiintei unei alte persoane,
a unui grup, a unui partid, sau a unei clase sociale, sau a unei natiuni, sau a unei rase. Prin urmare, ea
nu ia decizii morale adevarate, ci doar este papagalul deciziilor altora. Nu face propriile rationamente,
ci doar se “conformeaza” liniei de partid. Nu are motive sau intentii proprii. Sau daca are, ea le
distruge prin rasucire si rationalizare pentru a se potrivi intentiilor altcuiva. Aceasta nu e libertatea
morala. Ea face iubirea adevarata imposibila. Caci daca vreau sa iubesc cu adevarat si liber, trebuie sa
fiu capabil sa dau altuia ce este cu adevarat al meu. Daca inima mea nu imi apartine mie in primul
rand, cum pot sa o dau altuia? Nu e a mea ca sa o dau!
3. Liberul arbitru nu ne e dat doar ca un foc de artificii pentru a fi tras in aer.
Sunt unii oameni care par sa creada ca faptele lor sunt libere in masura in care sunt fara scop, ca
si cand un scop rational impune o anume directie tare asupra noastra. Asta inseamna sa zici ca cineva e
mai bogat daca arunca banii pe fereastra, decat daca ii cheltuie. Din moment ce banii sunt ceea ce sunt,
nu pot nega ca poti fi demn de toata lauda daca iti aprinzi tigarile cu ei. Asta inseamna ca ai un simt
profund si pur al valorii ontologice a unui dollar. Cu toate acestea, daca asta e tot ce poti gandi ca
poti face cu banii, nu te poti bucura mult de avantajele pe care inca le poti avea. Poate e adevarat ca un
om bogat isi poate permite mai mult sa arunce bani pe fereastra decat un om sarac, dar nici cheltuirea,
nici a arunca bani nu sunt ceea ce spun despre un om ca este bogat. El este bogat in virtutea a ce are,
iar bogatiile lui sunt valoroase pentru el prin ceea ce poate face cu ele.
Cat despre libertate, potrivit acestei analogii, ea nu devine mai mare daca a aruncata, sau
cheltuita, dar ne e data ca un talant care trebuie schimbat pana la venirea lui Cristos. In acesta
tranzactie, intram cu ceea ce este al nostru (cu libertatea noastra), doar pentru a recupera ce e al nostru
cu dobanda. Nu o distrugem si nu o aruncam. O dedicam unui anumit scop, iar aceasta dedicare ne face
mai liberi decat am fost mai inainte. Pentru ca suntem mai liberi, mai fericiti. Nu numai ca avem mai
multa decat am avut inainte, dar devenim mai mult decat am fost. Aceasta avutire si devenire vine la
noi, in adancimea uniunii noastre cu vointa lui Dumnezeu. Vointa noastra este intarita de ascultarea
cererilor realitatii obiective. Constiinta noastra este luminata si priveste un orizont larg si deschis.
Suntem capabili sa vedem posibilitati mult mai nobile pentru exercitiul libertatii noastre, pentru ca am
15
crescut in caritate, si Pentru ca ne-am imbogatit in gratia divina, gasim in noi puterea de a atinge
scopuri care au fost mai presus de noi inainte. Toate aceste roade sunt menite sa fie adunate de
libertatea noastra cand facem voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta, ne consideram fericiti cand stim
vointa Lui si realizam ca cea mai mare nefericire este sa nu ai nici o idee despre telurile sau proiectele
Lui pentru noi sau pentru restul lumii. “Am mers in larg”, spune psalmistul “pentru ca am cautat
care sunt poruncile Tale” (Psalmul 118:45). “Am fost incantat de felul in care marturiile Tale ca si
de toate bogatiile.” “Daca Legea Ta nu ar fi meditatia mea, probabil as fi pierit in abjectia mea.”
(Psalmul 118:14, 92). “Suntem fericiti, Israel, pentru ca lucrurile care sunt placute lui Dumnezeu mi se
fac cunoscute.” (Baruch 4:4).
4. Faptele noastre libere trebuie nu doar sa aibe un tel, ci sa aibe telul potrivit.
Si trebuie sa avem o constiinta ce ne invata cum sa alegem telurile drepte, potrivite.

Constiinta e lumina prin care interpretam vointa lui Dumnezeu in vietile noastre. Lumina aceasta
e in doua directii. In primul rand exista constiinta psihologica care mai e numita constienta. Ea ne
informeaza despre actiunile ce le savarsim. Este constienta de ele, si prin ele este constienta de sine. In
al doilea rand exista constiinta noastra morala, care ne spune nu doar ce actionam, si cum
actionam, dar si cat de bine actionam. Ea judeca valoarea actiunilor noastre. Constiintele psihologica si
cea morala sunt ambele facultati ale inteligentei. Ele sunt doua feluri de constienta de sine insusi
spunandu-ne cine suntem de fapt in realitate. Omul se distinge de restul creatiei prin inteligenta si
libertatea sa. El se maturizeaza in umanitatea sa crescand in intelepciune si dobandind o conducere
mai prudenta si eficace a activitatii lui morale. Basic Caracterul si maturitatea sunt masurate deci de
claritatea si discretia constiintei noastre morale.
Constiinta e sumarul intregului om, desi un om este mult mai mult decat o constiinta cu suflet.
Constiinta e indicatia, semnul lucrurilor ascunse, faptelor si tendintelor imperceptibile, care sunt
mult mai importante decat ea insasi. Este oglinda profunzimilor unui om. Realitatea unei persoane este
un lucru adanc si ascuns, nu doar in retragerile invizibile ale secretului propriu metafizic al omului, ci
si in taina lui Dumnezeu Insusi. Constiinta este fata sufletului. Expresiile sale schimbatoare indica mai
precis actiunea morala a sufletului, mai precis decat schimbarile fetei omului, produse de emotiile din
el. Chiar fata exterioara a omului este doar reflexia constiintei sale. Intradevar, doar putin din ce este in
sufletul unui om vreodata straluceste pe fata lui, dar putinul care este e suficient sa vorbeasca elocvent
despre constiinta din interior.
5. Una din cele mai importante functii ale vietii in rugaciune este de a aprofunda si intari si
dezvolta constiinta noastra morala.
Cresterea constiintei psihologice, desi secundara, nu e de asemenea fara importanta. Constiinta

psihologica are locul ei in rugaciunee, dar rugaciunea nu e locul pentru dezvoltarea ei corecta. Cand
privim spre interior si examinam constiinta noastra psihologica, vederea se opreste in noi. Devenim
constienti de sentimentele noastre, de activitatea interioara, de gandurile noastre, de judecatile noastre,
de dorintele noastre. Nu e sanatos sa fii prea constant informat despre toate lucrurile astea.
Autoexaminarea continua ne da o atentie anxioasa despre miscari, care trebuie sa ramana instinctive si
neobservate. Cand participam prea mult la noi insine, activitatea noastra devine inghesuita si
impiedicata. Ne bagam asa de mult in propriul nostru drum ca ne paralizam curand, complet, si
devenim incapabili sa actionam ca fiinte umane normale. E mai bine, de aceea, sa lasam constiinta
psihologica deoparte cand ne aflam in rugaciune.

16
Cu cat mai putin interferam cu ea, cu atat mai bine. Motivul pentru care asa mult oameni religiosi
cred ca nu pot medita este acela ca ei se gandesc ca meditatia consta in a avea ganduri, afecte, emotii
religioase de care cel in cauza este acut constient. De cum incep sa mediteze, ei incep a Privi in
constiinta psihologica, pentru a gasi daca simt ceva util, valabil. Gasesc foarte putin, sau nimic.
Ei fie se chinuiesc sa produca o experienta interioara, fie o abandoneaza dezgustati.
6. Constiinta psihologica nu ese cea mai utila cand ni se permite sa actionam instinctiv, si fara
prea multa reflexie deliberata din partea noastra.
Trebuie sa fim capabili sa vedem prin constienta noastra fara a vedea ceva. Cand constienta,
perceptia actioneaza bine, este foarte potrivita in rugaciune, deoarece da ton si calitate actiunii
morale, care e de fapt centrata pe rugaciune. Uneori constiinta psihologica ajunge foarte repede
paralizata sub tensiunea introspectiei futile. Dar, exista o alta activitate spirituala ce dezvolta si
elibereaza puterile ascunse ale actiunii: perceptia frumusetii. Nu vreau sa spun prin asta ca trebuie sa
ne asteptam ca perceptia noastra sa raspunda frumusetii, ca un lucru ezoteric si “effete” . Trebuie sa
fim destul de vii la realitate pentru a vedea frumusetea peste tot in jur. Frumusetea este chiar realitatea
insasi, perceputa intr-un mod special care ii da o valoare splendida in sine. Tot ce exista, este frumos
pe cat este de real, desi anumite asociatii ale oamenilor pot sa nu faca intotdeauna lucrurile frumoase
noua. Serpii sunt frumosi, dar nu pentru noi. Unul din cele mai importante si cele mai neglijate
elemente de la inceputurile vietii interioare, este abilitatea de a raspunde la realitate, de a vedea
valoarea si frumusetea in lucrurile obisnuite, de fi sensibil la splendoarea care este peste tot in jurul
nostru, in creatiile lui Dumnezeu. Nu vedem aceste lucruri pentru ca ne-am retras din ele. Intr-un fel
trebuie sa facem aceasta!
In viata moderna, simturile noastre sunt atat de constant bombardate cu stimuli din toate
partile, pentru ca daca NU ne dezvoltam un fel de insensibilitate protectiva am innebuni incercand sa
raspundem la toate reclamele in acelasi timp! Primul pas in viata interioara in zilele noastre nu este,
cum ne-am putea imagina, a invata sa vedem si sa gusta, si auzi si simti lucrurile! Din contra, ceea ce
trebuie este sa incepem prin a invata ne dezvata de caile gresite de a vedea, a gusta, a simti si asa mai
departe, si a obtine cateva din caile corecte. Pentru ascetism nu e doar o chestiune de a renunta la
televiziune, tigari si gin. Inainte de a incepe prin a fi ascetici, trebuie sa invatam sa vedem viata ca si
cum ar fi mai mult un serial hipnotizator. Si trebuie sa fim capabili sa gustam altceva decat tutun si
alcool. Trebuie, poate, sa fim capabili sa gustam aceste insele, luxuri ca si cum ar fi prea bune. Cum
poate constiinta sa ne spuna sa renuntam sau nu la lucruri, daca nu ne spune inainte de toate daca
stim sa le folosim corect?
Pentru ca renuntarea nu este un scop in sine: ne ajuta sa folosim lucrurile mai bine. Ne ajuta sa
le dam deoparte. Daca realitatea ne revolta, daca de-abia ne intoarcem cu spatele la ea cu dezgust,
pentru ce ne sa ne sacrificam? Cum o vom sanctifica? Cum vom face din ea un dar pentru Dumnezeu
si pentru oameni? Intr-o experienta estetica, in crearea sau contemplarea unei opere de arta, constiinta
psihologica este capabila sa atinga cele mai inalte si perfecte impliniri. Asta ne permite sa ne gasim si
sa ne pierdem in acelasi timp pe noi. Mintea ce raspunde la valori spirituale si intelectuale care sunt
ascunse intr-un poem, o pictura, sau o piesa muzicala, descopera o vitalitate spirituala, care o ridica
deasupra ei insasi, o scoate din ea insasi si o face cadou ei insasi, la un nivel de a fi, pe care nu stie ca
l-am mai putea altfel dobandi.

17
7. Sufletul care alege si se intreaba pe sine însusi, in propria sa autoanaliza, ajunge la o

autoperceptie care este un chin si o desfigurare a intregii sale personalitati.
Dar spiritul care se gaseste pe el deasupra sa insusi, in intensitate si curatenia reactiei sale la o
opera de arta, este “auto - constient” intr-un fel productiv si sublim. 333333333333333 Un astfel de
spirit gaseste in el insusi capacitati total noi de gandire si viziune si actiune morala. Fara un moment de
auto analiza, el s-a descoperit pe sine in descoperirea capacitatii sale de a raspunde, la o valoare care il
ridica deasupra nivelului sau normal. Raspunsul lui chiar il face mai bun si diferit. El este constient de
o noua viata si de noi puteri, si acum nu e ciudat daca ar trebui sa le dezvolte. E important in viata de
rugaciune de a putea sa raspunzi la asemenea flashuri (fulgere)de intuitive estetica.
Aceasta, ca si rugaciunea nu au fost concepute de Biserica ca inamici, si in situatiile in care

Biserica a fost austera, a doar pentru ca voia sa insiste asupra diferentei esentiale dintre arta si
divertisment. Austeritatea, gravitatea, sobrietatea, si puterea cantului Gregorian, a arhitecturii
Cisteriene, din secolul XII, scriitura Carolingiana minuscula, au mult de spus despre viata de
rugaciune, si au avut mult in comun in trecut cu formarea perceptiei religioase si rugaciunii sfintilor.
Ele intotdeauna au facut asta, cat au eliberat sufletele de concentrarea asupra lor insele, ca si din
specularea asupra valorilor de tehnica, in arta si ascetism. Un om poate fi in acelasi timp expert tehnic
in cantec si om al rugaciunii, dar momentele de rugaciune si critica tehnica nu coincid, de regula.
Daca, Biserica a accentuat functia artei pentru rugaciunea publica, este pentru ca stie ca o formare
estetica adevarata si valida este necesara pentru intregimea vietii, si veneratiei Crestine. Liturghia si
Cantul Artei Bisericii sunt toate menite a forma si spiritualiza perceptia omului, de a ii da un ton si o
maturitate fara de care rugaciunea nu poate normal fi nici foarte adanca, sau foarte intinsa, sau foarte
pura. Exista doar un motiv pentru ca aceasta este foarte adevarat: arta nu e un scop in sine. Ea
introduce sufletul intr-o ordine spirituala mai inalta, pe care o exprima si in anumit sens o explica.
Muzica si arta si poezia acorda sufletul cu Dumnezeu, pentru ca induc un fel de contact cu Creatorul si
Conducatorul Universului. Geniul artistului isi gaseste drumul prin afinitatea simpatiei creative, sau co
- naturalitatii, in Legea Vietii, care conduce Universul. Aceasta Lege este nimic altceva decat gravitatia
secreta care atrage toate lucrurile la Dumnezeu, ca spre centrul lor. Intrucat orice arta adevarata
conduce actiunea aceleiasi legi in adancurile propriei noastre naturi, ea ne face vii la misterul minunat
al existentei, in care noi insine, impreuna cu alte lucruri vii si existente, venim din adancurile lui
Dumnezeu si ne intoarcem iar la El. O arta ce nu produce asa ceva, nu e demna de numele ei.
8. Înainte de a trece de la constiinta psihologica la constiinta morala, sa privim la mintea

subconstienta.
Prea multi oameni de religie ignora in intregime subconstientul. Ei fie cred neglijent,
superficial, ca el nu joaca nici un rol in vietile lor, sau presupun ca el este o simpla mansarda veche,
care nu e demna de vizite, plina de gunoaie din care sunt facute visele noastre. Ar fi o mare greseala sa
transformam viata interioara in experiment psihologic. Si sa facem rugaciunea obiectul pshihanalizei.
Daca o rugaciune este adevarata si valida, nu are nevoie de o asemenea analiza. remarcati, ca am spus
DACA. Prevalenta inspaimantatoare a falsului misticism, capcana amortita a falsului ascetism, uneori
se transmit sufletului religios, si inlocuirea sentimentalismului cu adevaratul sentiment religios -toate
acestea garanteaza o mica cercetare a substratului subconstient a ceea ce trece drept “religie”. totusi,
acesta nu in nici un caz teritoriul acestei carti. Doar cateva afirmatii vor fi facute aici. Mintea
subconștienta joaca un rol FOARTE IMPORTANT in viata interioara, chiar daca ramane in spatele
scenei. Asa cum o piesa buna depinde de scena, de lumini, si de tot restul, asa si viata interioara
datoreaza mult din caracter punerii in scena si luminilor si fundalului si atmosferei care sunt furnizate
18
fara nici o actiune deliberata a noastra de catre mintea subconstienta. De fapt, se intampla uneori ca
intreg tonul si atmosfera vietii de rugaciune a unei persoane sa fie date de elemente din mintea
subconstienta.
Pentru ca mintea subconstienta e un depozit de imagini si simboluri, as putea sa spun ca

acestea sunt “experientele” care ne dau mai mult din jumatate din materialul pe care il experimentam
ca “viata”. Fara ca sa stim asta, vedem realitatea prin ochelarii colorati de memoria subconstienta a
experientelor anterioare. Este deci important ca mintea noastra subconstienta sa ne permita sa traim ca
adevaratul eu. Intradevar, adesea se intampla ca sinele adevarat al unui om sa fie literalmente ingropat
in subconstient, si sa nu aiba niciodata sansa de a se exprima cu exceptia unui protest symbolic
impotriva tiraniei unei constiinte deformate, care insista sa ramana imatura. Nu spunem ca trebuie sa
incercam, fara pregatire sau experienta sa exploram adancimile subconstientului propriu. dar, trebuie
macar sa admitem ca ele exista, si ca ele sunt importante, si trebuie sa avem umilinta sa admitem ca nu
stim totul despre noi insine, ca nu exista experti in conducerea vietii noastre proprii.
Trebuie sa incetam sa Luam in serios planurile si deciziile inconstiente, cu infinita seriozitate.

Poate fi adevarat ca nu suntem martiri, sau mistici, sau apostoli sau leaderi, sau iubitori ai lui
Dumnezeu, care ne imaginam noi ca suntem. Mintea noastra subconstienta poate incerca sa ne spuna
asta in multe feluri, si ne-am pregatit cu cea mai mare auto - virtute sa intoarcem o ureche surda la
aceasta.
9. Constiinta psihologica este pe plan secund in viata spiritului. Desi, ea poate reflecta ocazional
realitatea ultima, constiinta psihologica nu poate ramane mult timp in uniune cu teritoriul care
este dincolo de perceptia noastra.
Dar constiinta morala poate. Constiinta morala interpreteaza legile generale ale naturii in legea
morala mai putin generala, si ce este mai important, nu doar interpreteaza legea morala pentru a se
potrivi circumstantelor propriilor vieti, dar o interpreteaza concret in fiecare moment, ceea ce este mai
important decat orice norma abstracta de comportament. Constiinta morala, aratandu-ne modul de
ascultare la inspiratiile harului real, prinde si obtine in fiecare moment legea vie, care este dorinta si
iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Distinctia intre formularea abstracta, generala, a legii morale si
manifestarea vie, personala, concreta a vointei lui Dumnezeu in vietile noastre, este unul din cele mai
fundamentale adevaruri ale Crestinatatii, pentru ca distinctia dintre Litera, care omoara si spiritul care
da viata. Isus, care a venit nu pentru a distruge LEGEA, ci pentru ca fiecare bucatica si titlu al Legii sa
fie implinit, (Matei 5: 17 - 18) a invatat de asemenea, ca pentru ca Legea sa fie implinita, doctorii Legii
trebuie sa fie infruntati.
Justitia scribilor, care au inteles perfect litera legii, nu era suficienta sa dea nimanui permsiunea
in Imparatia Cerurilor. Era necesar, pentru ca oamenii sa fie perfecti in Lege, nu prin respectarea
exterioara a perceptelor, ci prin transformarea interna a intregii lor fapturi in fii ai Domnului.
Apoi, ei ar deveni copii ai Tatalui in Ceruri, perfecti ca El, de Perfect (Matei, 5 : 45, 48). Ei nu
ar mai mentine Legea intr-o perfectiune formala, care invinge intreg scopul Legii, ci ar realiza ca
Sabbatul a fost facut pentru om, nu omul pentru Sabbath. Ei ar inceta a faca goala de continut Legea
lui Dumnezeu, pentru traditiile omenesti, ale ritualistilor, si avocatilor, care nu il inteleg pe Isus, cand a
invatat ca omul trebuie nascut din Spiritul Sfant, pentru a intra in Imparatia Cerurilor. In Cristos murim
in privinta literei Legii, pentru ca constiinta noastra nu poate vedea lucruri in lumina moarta a
formalismului, si a unei respectari externe.

19
Inimile moarte refuza crustele uscate ale abstractiilor literare si foamea pentru painea vie a apelor
eterne ale spiritului care izvorasc de la viata eterna. “deci fratii mei, ati devenit morti pentru Lege,
prin corpul lui Cristos … Suntem eliberati de Legea Mortii, in care eram detinuti, astfel pentru a servi
in spiritul nou, si nu vechimea literei.” (Romani 7 : 4, 6). Legea vietii in Noul Testament al harului lui
Cristos, nu este doar un document scris. Este implinirea prin caritate a proiectelor lui Dumnezeu, in
constiintele celor care raspund impulsurilor harului Sau.
Noua lege nu este doar un cod exterior de conduita, ci o viata interioara, viata lui Isus, insusi,
traind in spiritul LUI, in acei care raman uniti cu El in caritate. Noua Lege este exprimata nu doar in
cererile trimise noua de perceptele divine si eclesiastice, ci mai mult de toate, de exigentele Spiritului
Sfant insusi, viu, si activ in adancimile sufletelor noastre, la atractia gravitationala a caritatii, tragandu-
ne prin sacrificiul vietii in implinirea dorintei Lui Dumnezeu in vietile noastre. “daca un om nu e
nascut din nou in apa Sfantului Spirit, el nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu. Cel care e nascut
din carne este carne, si cel care e nascut din Spirit este Spirit.
Nicodemus a spus astazi: “Cum poate aceasta sa fie?” Isus a raspuns zicand: “esti doctor in
Israel si nu stii aceste lucruri?” (Ioan3:5, 6, 9 - 10). Sf. Paul stia ca scrierile inspirate de el au fost
nimic in comparatie cu “scrierile” Lui Cristos si inimile celor ce au auzit de El. “Tu esti Epistola lui
Cristos”, a spus el Corintenilor, “popita de noi, si scrisa nu cu cerneala, preotita, sfintita, ci cu
spiritul lui DUmnezeu cel viu …” Cel care ne-a facut preoti croiti, bine stabiliti ai Noului Testament,
nu in Litera, ci in Spirit. Pentru ca litera omoara, dar Spiritul da viata.” (Corinteni, 3:3, 6).
10. Intreaga menire a vietii de rugaciune este, atunci, de a lumina si intari constiinta noastra astfel
ca sa nu doar stie si sa perceapa spre exterior, perceptele scrise ale legilor morale si divine, dar,
mai presus de toate, ca sa traiasca Legea lui Dumnezeu, in concreta realitate, intr-o continua si
perfecta uniune cu vointa Lui.
Constiinta care e unita cu Spiritul Sfant prin credinta, speranta si caritate altruista, devine o
oglinda a Legii interioare a lui Dumnezeu, care e caritatea sa.
Ea devine complet libera. Ea devine legea sa proprie, pentru ca ea complet subiect al vointei lui
Dumnezeu si Spiritului Sau. In perfectiunea obedientei Sale, ea gusta si vede ca Dumnezeu este dulce,
si stie sensul afirmatiei Sf. Petre ca “Legea este facuta doar pentru om” (Timotei, I, 1:9).
11. Nu trebuie ne cream o constiinta pentru noi insine.
Suntem nascuti cu una, si indiferent cat de mult o ignoram, nu putem amuti cererea ei insistenta
de a face bine si de a evita raul. Indiferent cat de mult putem nega libertatea noastra si responsabilitatea
noastra morala, sufletul nostru intelectual striga dupa o moralitate si o libertate spirituala fara de care
stie nu poate fi fericit. Prima datorie a fiecarui om este de a cauta iluminarea si disciplina, fara de
care constiinta lui nu poate rezolva problemele vietii.
Si una din primele datorii ale societatii fata de oamenii care o compun este sa le permita sa
primeasca formarea spirituala de care au nevoie pentru a trai prin lumina unei constiinte mature si
prudente. Spun “spirituala” si nu doar “religioasa” pentru ca formarea religioasa este uneori nu mai
mult decat o formare din exterior. Si de aceea, nu este chiar religioasa, nici nu este o “formare” a
sufletului.

20
12. Ca om, el se roaga.
Devenim ceea ce suntem, prin modul in care ne adresam lui Dumnezeu. Omul care niciodata nu
se roaga, este unul care a incercat sa fuga de el insusi, deoarece el a fugit de Dumnezeu. Dar, cat
neadevarat ar fi, el este mai real decat un om care se roaga lui Dumnezeu cu o inima falsa si
mincinoasa. Pacatosul care este infricosat sa se roage lui Dumnezeu, care incearca sa il nege pe
Dumnezeu in inima lui, este, poate, mai aproape de a se confesa lui Dumnezeu, decat pacatosul care
sta in fata lui Dumnezeu, mandru de pacatul sau, deoarece crede ca este o virtute. Primul este mai
onest decat crede, pentru ca a inteles adevarul propriei stari, confeseaza ca el si Dumnezeu nu sunt in
pace unul cu celalalt. Ultimul nu este doar un mincinos el insusi, dar incearca sa il faca pe Dumnezeu
mincinos, de asemenea, chemandu-L sa aprobe propria lui minciuna. Asa erau Fariseii din parabola,
omul sfant practica multe virtuti, dar care mințea in fata lui Dumnezeu, pentru ca el gandea ca piosenia
il face mai bun decat alti oameni. El detesta pacatosii, si adora un Dumnezeu fals, care il detesta pe el.
13. Rugaciunea este inspirata de Dumnezeu, in adancimea propriei noastre nimicnicii. Este
miscarea de incredere, de gratitudine, de adoratie, sau de suparare, care ne pune in fata Lui
Dumnezeu, vazandu-l atat pe El cat si pe noi, in lumina adevarului Sau Infinit, ne misca sa Ii
cerem iertarea, puterea spirituala, ajutorul material, de care avem nevoie. Omul a carui rugaciune este
atat de pura incat niciodata nu ii cere lui Dumnezeu nimic, nu stie cine este el insusi, si, nu stie cine
este el insusi, pentru ca nu stie propria lui nevoie de Dumnezeu. Orice rugaciune adevarata cumva
confeseaza dependenta noastra absoluta de Domnul vietii si mortii. Este de acum, un adanc si vital
contact cu EL, pe care il stim nu doar ca Domn, dar si ca Tata. Atunci cand ne rugam cu adevarat,
atunci suntem cu adevarat. Fiinta noastra e adusa la o inalta perfectiune de aceasta, care este una din
cele mai perfecte activitati. Cand incetam sa ne rugam, tindem sa cadem inapoi in nimicnicie.
intradevar, continuam inca sa existam. Dar intrucat principalul motiv al existentei noastre este
cunoasterea si iubirea lui Dumnezeu, cand contactul nostru constient cu El este taiat, adormim sau
murim. Desigur, nu putem intotdeauna sau chiar frecvent ramane constienti de El. Desteptarea
spirituala cere doar desteptarea obisnuita a Lui, care inconjoara toate actiunile noastre, intr-o atmosfera
spirituala, fara a atrage formal atentia, exceptand anumite momente de perceptie mai accentuata. Dar,
daca Dumnezeu ne lasa complet pentru ca nu mai suntem dispusi sa ne gandim la El cu iubire, atunci
suntem spiritual morti. Cei mai multi oameni sunt fie adormiti, fie morti. Oamenii religiosi sunt, in cea
mai mare parte, adormiti. Cei care sunt adormiti, se impart in doua clase, ca virginele din parabola,
care asteapta sa vina mirele. Cele intelepte au ulei in lampile lor.
Aceasta inseamna ca sunt detasati de ei insisi, si de grijile lumii, si sunt plini de caritate. Ei
intradevar asteapta mirele, si nu doresc altceva decat venirea lui, desi ei pot adormi in timp ce il
asteapta pe El sa apara. dar, sunt altii care nu sunt doar adormiti: ei sunt plini de alte vise, si alte
dorinte. lampile lor sunt goale pentru ca ei au ars in intelepciunea carnii si in propria vanitate. Cand
El va veni, este prea tarziu pentru ei sa cumpere ulei. Ei isi aprind lampile doar dupa ce EL a plecat.
Asa ca eu adorm, iar, cu lampi inutile, iar cand se trezesc ei se apuca sa investigheze din nou
problemele unei lumi moarte.
14. Exista mai multe niveluri de atentie in rugaciune.
Primul dintre toate, este atentia pur externa. Afirmam ca “spunem rugaciuni”, cu buzele, dar
inimile noastre nu urmeaza ceea ce spunem, desi ne inchipuim ca ne-ar place sa credem ceea ce
spunem. Daca nu cultivam ceva mai bun decat asta, foarte rar ne vom ruga cu adevarat. Daca suntem
chiar bucurosi sa ne rugam fara sa dam atentie rugaciunii noastre, sau lui Dumnezeu, aratam ca nu prea
21
avem idee cine este Dumnezeu, si ca nu prea apreciem harul si privilegiul de a fi capabili sa vorbim cu
el in Rugaciune. Pentru ca rugaciunea este un dar de la Dumnezeu, un dar care sigur nu e dat
tuturor. Poate ca e dat celor putini, pentru ca putini il vor, si din cei care l-au primit, putini l-au primit
cu gratitudine. Alteori, ne gandim la Dumnezeu, in rugaciune, dar gandurile noastre nu sunt preocupate
de rugaciune. Ele sunt ganduri despre El, care nu stabilesc nici un contact cu El.
Asa ca, atunci cand ne rugam, speculam despre Dumnezeu, si despre spirituala, sau compunem
discursuri, sau trasam argumente teologice. Aceste ganduri sunt corecte in locul lor, dar daca luam
rugaciunea in serios, ele nu sunt rugaciuni.Pentru ca, astfel de ganduri nu pot satisface un suflet care
doreste sa il gaseasca pe Dumnezeu in rugaciune.
Din contra, ele il lasa cu un sentiment de goliciune, si insatisfactie. In acelasi timp, cand un om
este intradevar un om de rugaciune, gandurile speculative despre Dumnezeu din timpul studiului sau
muncii intelectuale pot adesea sa il duca in rugaciune si ii fac loc acesteia. Dar doar cu conditia ca
rugaciunea este sa fie mai mult decat o speculatie.
Din nou, in rugaciune suntem distrasi de la dificultatile noastre practice, problemele noastre de
viata, sarcinile cu care avem de-a face.
Nu e posibil sa evitam asemenea distractii mereu, dar daca stim ce inseamn rugaciunea, si stim
cine e Dumnezeu, vom putea sa transformam aceste ganduri ele insele in motive de rugaciune. Dar nu
vom fi satisfacuti cu asemenea fel de rugaciune. Este bine sa transformam distragerile in material
pentru cereri, dar e bine sa nu fim distrasi, sau cel putin sa nu fim luati de la Dumnezeu prin distractiile
noastre.
Apoi, este rugaciunea care este bine folosita, cuvinte sau ganduri servesc scopului lor, si duc
mintile si inimile la Dumnezeu, si in rugaciunea noastra primim lumina de a aplica aceste ganduri in
problemele noastra, si dificultatile noastre si ale prietenilor nostri, sau ale celor ale Bisericii.
Dar uneori aceasta rugaciune, care e, bineinteles valabila, ne lasa inimile nesatisfacute, pentru ca
este mai preocupata de problemele noastre, de prietenii nostri, si de noi insine, decat de Dumnezeu.
totusi, daca suntem umili, vom fi recunoscatori si pentru atat de putin in rugaciune, si nu ne vom
plange prea mult, pentru ca e un lucru mare sa primim chiar putina lumina de la un asa mare
Dumnezeu. Este o cale mai buna in rugaciune, un dar mai mare de la Dumnezeu, in care trecem prin
rugaciune la El si Il iubim. Gustam bunatatea milei Lui infinite. Stim ca suntem intradevar fii Lui, desi
ne cunoastem nevrednicia, de a fi numiti fii lui Dumnezeu. Stim infinita Lui mila in Isus, si stim sensul
faptului ca noi, care sutem pacatosi, intradevar avem un Salvator. Si invatam cum este sa stii Tatal in
acest Salvator, Isus, Fiul Lui. Intram astfel, intr-un mare mister, care nu poate fi explicat, ci doar
experimentat, trait. Dar in aceasta rugaciune, inca ramanem constienti de noi insine, putem reflecta la
noi insine, si realizam ca suntem subiectii acestei mari experiente de Iubire, ca si obiectul iubirii lui
Dumnezeu. La inceput aceste calitati reflexive in rugaciunea noastra nu ne deranjeaza.
Dar cum ne maturizam in viata spirituala, incpe sa fie o sursa de neliniste si insatisfactie.
Suntem rusinati sa fim atat de mult constienti de noi insine in rugaciunea noastra. Am vrea sa nu fim
asa. Am vrea ca iubirea noastra pentru Dumnezeu sa nu fie murdarita si umbrita de orice intoarcere la
noi insine. Am vrea sa nu mai fim constienti ca ne-am bucurat de iubirea Lui, ca ne e frica ca bucuria
noastra s-ar putea incheia cu egoism si automultumire. Si desi suntem recunoscatori pentru consolarea
si lumina iubirii Lui, am dori ca noi sa disparem si sa il vedem doar pe Isus. Aceste doua momente de
rugaciune sunt ca doua faze ale viziunii Apostolilor lui Cristos Transfigurat pe Muntele Tabor.

22
Prima data, Petre, James si Ioan, erau incantati de viziunea lui Isus, Moise si Elija. Ei gandeau
ca ar fi un lucru frumos, sa construiasca trei tabernacle si sa stea acolo pe munte pentru totdeauna. Dar
ei au fost umbriti de un nor, si o voce a venit din nor, lovindu-i cu frica, si cand si-au recastigat
vederea, au vazut pe nimeni altcineva decat pe Isus. Deci exista o alta faza in rugaciune, cand
consolarea da locul fricii.
Este un loc de intuneric, si grija, panica, si conversie, pentru ca e o mare schimbare care are loc
in spiritul nostru. Toata iubirea noastra pentru Dumnezeu, ne apare a fi plina de imperfectiune, cum
intradevar a si fost. Incepem sa ne indoim ca vreodata L-am iubit.
Cu rusine si parere de rau ca iubirea noastra era plina de automultumire, si ca desi ne credeam
modesti, ne inundam in mandrie. Eram prea siguri de noi, nu ne era frica de iluzie, ne era frica de a fi
recunoscuti de alti oameni ca fiind oameni ai rugaciunii.
Acum vedem lucrurile intr-o lumina diferita, pentru ca suntem in nor, si vocea Tatalui ne
umple inimile cu neliniste si frica, spunandu-ne ca nu mai trebuie sa ne vedem pe noi. apoi, ceea ce
gasim in sufletele noastre devine teribil pentru noi.
In loc sa ne numim pacatosi automultumiti, si in secret crezand asta, incepem sa gasim ca

pacatele vietii noastre trecute erau intradevar pacate, si intradevar pacatele NOASTRE, si nu le
regretam.
Si ca de cand eram grav pacatosi, inca am mai pacatuit fara sa realizam asta, pentru ca eram
prea siguri ca eram prieteni cu Dumnezeu, si am luat harurile Sale usor, sau le-am luat la noi insine, si
le-am trecut in profitul nostru egoist, si le-am folosit pentru propria vanitate, si chiar le-am exploatat
pentru a ne ridica deasupra altor oameni, astfel ca in multe feluri am schimbat iubirea lui Dumnezeu in
egoism, si am celebrat darurile Lui fara a multumi Lui, sau sa le folosim in gloria Lui. Apoi incepem
sa vedem ce este drept si corect, sa fim abandonati de Dumnezeu, si lasati sa facem fata la multe si
mari tentatii! Nici nu ne plangem de aceste tentatii, pentru ca suntem fortati sa recunoastem ca ele
sunt doar expresia fortelor care intotdeauna se ascundeau in spatele fatadei virtutilor noastre
presupuse! Lucruri intunecate apar din adancurile sufletelor noastre si trebuie sa le consideram si sa le
recunoastem ca ale noastre, si apoi sa le repudiem, pentru ca astfel am fi incalecati de ele, pentru
eternitate. Totusi, ele se intorc si nu putem scapa de ele. Ele ne imbolnavesc in rugaciunile noastre. Si
pe cand le facem fata, nu putem scapa de ele, realizam mai clar ca niciodata, marea noastra nevoie de
Dumnezeu si datoria coplesitoare pe care o avem onorarii Sale, si incercam sa ne rugam la El si pare ca
nu putem sa ne rugam. Apoi incepe o reevaluare spirituala a tot ce e in noi. Incepem sa ne intrebam ce
este si ce nu este real in idealurile noastre! Acesta este momentul cand intradevar invatam sa ne
rugam in solemnitate. Pentru ca acum nu mai suntem mandri atat incat sa asteptam mari lumini si
consolari in rugaciunea noastra. Suntem satisfacuti cu cea mai veche crusta de hrana supranaturala;
bucurosi sa luam orice, cat de mic, surprinsi ca Dumnezeu ar putea sa ne dea cea mai mica atentie!
Si daca nu ne putem ruga, care este un motiv de ingrijorare, totusi stim mai mult ca inainte cat
de mult dorim sa ne rugam.
Daca putem fi consolati cat de putin, aceasta ar fi singura noastra consolare. Omul ce poate face
fata acestei uscaciuni si abandonari multa vreme, cu mare rabdare, si sa nu ceara nimic mai mult lui
Dumnezeu, decat sa faca vointa lui sfintita, si niciodata sa Il ofenseze, in sfarsit intra in rugaciunea
pura.
Acum, sufletul merge la Dumnezeu, in rugaciune, fara a anunta despre sine sau despre
rugaciunea sa. Vorbeste cu El, fara a sti ceea ce spune, pentru ca Dumnezeu Insusi este cu mintea
distrasa de la cuvintele si gandurile lui. Ajunge la El fara cuvinte, pentru ca, inainte de a putea gandi la
23
El, El este deja prezent in adancimile spiritului, miscandu-l spre a Il iubi, intr-un mod ce nu poate fi
explicat sau inteles.
Timpul nu mai inseamna nimic in astfel de rugaciune, care e continuata in momentele sale,
momente ce pot dura o secunda sau o ora, fara a putea face diferenta una de alta. Pentru ca aceasta
rugaciune apartine mai putin timpului si mai mult eternitatii.
Aceasta rugaciune adanc interna, vine la noi cu acordul ei insasi, adica prin miscarea secreta a
Spiritului lui Dumnezeu, in toate momentele si locurile, chiar daca ne rugam sau nu.
Poate fi la munca, in mijlocul activitatilor zilnice, la masa, pe un drum linistit, intr-un drum
aglomerat, ca si la o mesă, sau in Biserica, sau cand recitam psalmi in cor.
Totusi, astfel de rugaciune ne atrage natural in singuratate interioara, sau chiar exterioara. Ea nu
depinde de conditiile din afara, dar are efecte cum ar fi o izolare interioara, si solitudine in sufletele
noastre, in care natural cautam liniste si solitudine pentru corpurile noastre, ca si pentru suflete. Ea
[rugaciunea] este buna pentru suflet sa fie in solitudine, pentru o buna parte a timpului. dar, daca
cautam solitudinea pentru ea insasi, pentru comfortul si consolarea ei, sufletul va trebui sa indure mai
mult intuneric si mai multa angoasa si mai multa incercare.
Rugaciunea pura doar ia in stapanire inimile noastre, definitiv, cand nu mai vrem nici o lumina
speciala sau har special, sau consolare speciala pentru noi insine, si ne rugam fara nici un gand de
proprie satisfactie. In sfarsit, cea mai pura rugaciune este ceva la care este imposibil sa reflectezi pana
cand nu s-a terminat.
Iar cand harul a trecut, nu mai cautam sa reflectam asupra lui, pentru ca realizam ca apartine
unei alte ordini a lucrurilor, si ca va fi in anumit sens, carupt de gandirea noastra, despre el.
Aceasta rugaciune nu vrea nici un martor, nici chiar martorul propriilor noastre suflete.
Experienta ramane in sufletele noastre ca o rana, ca o cicatrice, care nu se vindeca. Dar nu reflectam la
ea. Aceasta rana vie poate deveni o sursa de cunoastere, daca trebuie sa instruim pe altii, in felurile in
care ne rugam.
Sau altfel, ea poate deveni o bara, sau un obstacol, in calea cunoasterii, un sigiliu de liniste, pus
pe suflet, oprind, inchizand calea cuvintelor, si gandurilor, asa incat sa nu spunem nimic despre ea
altor oameni.
Pentru ca felul in care ne rugam a ramas deschis doar lui Dumnezeu. Despre care vorbeste
Ezechiel: Aceasta este ca usa descrisa de Ezechiel care va ramane inchisa pentru ca Regele e intronat
inauntru.

24
4. Intentia pura
1. Daca Dumnezeu ar fi doar un alt subiect ca și eu însumi, atunci ca sa fac voia Lui, ar insemna
sa fie la fel de futil ca si cum as face o pe a mea.
Fericirea noastra consta din a face vointa lui Dumnezeu. dar, esenta acestei fericiri nu sta doar in
intelegerea intre doua vointe.
Ea consta dintr-o uniune cu Dumnezeu. Si aceasta unire a vointelor care ne face fericiti in Dumnezeu
trebuie sa fie in ultimul rand ceva mai adanc decat o intelegere.
2. Inainte de toate, sa nu fim prea superficiali in afirmatiile noastre despre vointa lui Dumnezeu.
Vointa sa este norul de intuneric care inconjoara prezenta lui imediata. Este misterul in care viata Lui
divina si viata noastra creata, devin un singur spirit, pentru ca Sf. Paul spune:
“Cei care se unesc in Dumnezeu sunt un singur spirit.” (I Corinteni, 6:17).
Exista oameni religiosi, care au devenit atat de materializati cu conceptul de vointa lui Dumnezeu,
incat familiaritatea a produs o permanentă desconsiderare. I-a facut sa uite ca vointa lui Dumnezeu e
mai mult decat un concept.
Ea este o realitate teribila si transcendenta, o putere secreta care ne este data, din moment in moment,
din cand in cand, de a fi viata vietii noastre, si sufletul vietii propriului nostru suflet.
Este flacara vie a Spiritului Propriu al Lui Dumnezeu, in care flacara propriului nostru suflet poate
juca, daca vrea, ca un inger misterios.
Vointa Domnului nu este o abstractie, nu e o masina, nu e un sistem ezoteric.
Este o realitate concreta, vie, in vietile oamenilor, si sufletele noastre sunt create sa arda ca flacara in
mijlocul flacarii Sale.
Vointa Domnului nu e un centru static care trage sufletele noastre orbeste catre el. Este o putere
creativa, care lucreaza peste tot, dand viata si fiinta si directie tuturor lucrurilor, si peste toate,
formand si creand in mijlocul unei vechi creatii, o lume complet noua, care e numita Imparatia lui
Dumnezeu.
Ceea ce numim “voia Domnului” este miscarea Iubirii sale si intelepciunii Sale, care ordoneaza si
guverneaza toti agentii vii si necesari, miscand ce este mobil, si cauzand cauze, conducand
conducatorii, si ghidand pe cei care ghideaza, astfel ca si care Ii rezista sa faca voia Lui, fara a realiza
ca ei fac asta.
In toate faptele Sale, Dumnezeu ordoneaza toate lucrurile, fie bune sau rele, pentru binele celor care Il
stiu si Il cauta, si care se straduiesc sa aduca propria libertate sub obedienta scopului Lui divin.

25
Toate care sunt facute de voia Lui Dumnezeu, in secret se fac pentru gloria Lui si pentru binele celor
pe care El i-a ales sa imparta gloria Lui.
3. Sa fiu multumit ca fac voia lui Dumnezeu pentru propriul meu bine?
E mai bine sa fac voia Lui cu o slaba, dar deliberata cooperare, decat sa fac voia Lui inconstient,
neintentionat, si in ciuda mea proprie (impotriva mea insusi).
Dar, lasa-ma sa restrang ideea mea de perfectiune fata de obedienta egoista care faca voia lui
Dumnezeu doar de dragul profitului meu.
Fericirea adevarata nu este gasita in orice alta recompensa decat cea avuta de la Dumnezeu.
Daca caut alta recompensa, in afara Lui Dumnezeu Insusi, pot sa obtin recompensa mea, dar nu pot fi
fericit.
Secretul purei intentii nu trebuie cautat in renuntarea la toate avantajele pentru noi insine.
Intentiile noastre sunt pure cand identificam avantajul nostru cu gloria lui Dumnezeu, si vedem ca
fericirea noastra consta din a face vointa lui Dumnezeu pentru ca vointa Lui este dreapta si buna.
Cu scopul de a face intentiile noastre pure, nu renuntam la ideea de a cauta propriul nostru bine, pur si
simplu, ci il cautam inainte unde nu il puteam gasi, intr-un bine care este dupa noi si deasupra noastra.
Purele intentii identifica fericirea noastra proprie, cu binele comun al tuturor celor care sunt
iubiti de Dumnezeu.
Cauta bucuria sa in vointa proprie a lui Dumnezeu, de a face bine tuturor oamenilor in scopul ca El sa
fie glorificat in ei.
Si de aceea, o pura intentie este de fapt, cel mai eficient mod de a cauta avantajul nostru propriu si
propria bucurie.
4. O intentie impura este cea care trage de dorinta lui Dumnezeu in timp ce retine preferinta
vointei mele proprii.
Ea desparte vointa mea de vointa Lui.
Imi da mie de ales intre doua avantaje: unul de a face vointa Lui si unul de a face pe a mea proprie.
O intentie impura este imprudenta, deoarece ea cantareste adevarul in cantar in balanta cu iluzia; ea
alege intre un bine real si un bine aparent, ca si cum ele ar fi egale.
O intentie pura vede ca intentia lui Dumnezeu este intotdeauna buna. O intentie impura, fara a se indoi
teoretic de intentia lui Dumnezeu, ca ea este intotdeauna cea mai buna.
In Practica se indoieste ca El poate intotdeauna vrea ce este cel mai bine pentru mine, de a dori ce
este mai bine pentru toti.

26
Si astfel omul a carui intentie nu este pura, este fortat de slabiciunea sa proprie si imprudenta sa sa
emita judecati despre vointa lui Dumnezeu inainte ca sa o implineasca. El nu este liber sa implineasca
vointa lui Dumnezeu cu perfecta generozitate.
El diminueaza iubirea lui si aderenta lui, printr-o ajustare intre vointa lui Dumnezeu si a sa
proprie, si astfel, vointa lui Dumnezeu vine sa aibe pentru el o varietate de valori.
Mai bogate cand este mai placut pentru el, mai sarace, cand ii ofera mai putina satisfactie imediata,
fara valoare cand ii cere un sacrificiu al intereselor lui egoiste.
5. Doar o intentie pura poate fi clarvazatoare si prudenta.
Omul de intentie impura este ezitant si orb. Intrucat el este intotdeauna prins intre doua vointe
conflictuale, el nu poate lua decizii simple si taioase, clare.
El are de doua ori mai mult de gandit decat omul care cauta doar vointa lui Dumnezeu, intrucat el
trebuie sa isi faca griji despre propria vointa si despre vointa lui Dumnezeu in acelasi timp.
El nu poate fi intradevar fericit, pentru ca fericirea e imposibila fara libertate interioara, si nu

avem libertate interioara sa facem ce ne place fara a avea anxietate, decat daca obtinem
placerea din nimic altceva decat din vointa lui Dumnezeu.
6. Omul cu intentie impura poate a nu realiza ca el se inseala pe el insusi.
Orbit de propriul egoism, el nu poate vedea ca este orb. Ezitarea care il divide intre vointa lui
Dumnezeu si a sa este in nici un caz clara.
Ea nu implica o alegere practica intre doua alternative percepute clar. Ea il arunca intr-o confuzie de
alegeri indoielnice, o varietate de posibilitati. Daca el are destula pace interioara sa asculte propria
constiinta, ar auzi-o spunandu-i ca el nu stie ce face.
El realizeaza obscur ca, daca ar sti mai bine ceea ce face, ar fi mai putin probabil sa se insele singur.
Stie ca el urmeaza orbeste propriile idei egoiste, sub acoperirea unor motive, pe care nu isi acorda
timp sa le examineze.
Dar nu vrea de fapt sa le examineze, pentru ca daca sti, ar afla ca vointa sa si vointa lui Dumnezeu sunt
direct opuse una alteia.
Ar putea descoperi ca nu e o alternativa pentru el decat sa implineasca vointa lui Dumnezeu,

ceea ce el nu vrea cu adevarat sa faca.
7. Sfintenia nu consta doar in a face voința lui Dumnezeu.
Ea consta din a vrea sa faci vointa lui Dumnezeu.
Pentru ca, sanctitatea (sfintenia) este uniunea cu Dumnezeu, si nu toti acei care fac vointa Lui sunt
uniti cu vointa Lui.

27
Chiar cei care comit pacate contribuie, prin pacatele lor, la implinirea vointei lui Dumnezeu. dar,
pentru ca ei pacatuiesc, ei formal vor ceea ce Dumnezeu nu vrea.
Si un om poate de asemenea, pacatui prin a nu reusi sa vrea ceea ce Dumnezeu vrea ca el sa faca.
In ambele cazuri, el poate face ceea ce Dumnezeu vrea in timp, desi el doreste contrariul.
Nu este neaparat necesar sa afli ceea ce Dumnezeu vrea, pentru a face aceasta.
Un om poate trai ca un copac, sau ca un animal, facand vointa divina toata viata lui, dar nestiind
niciodata nimic despre ea.
Dar daca este sa dorim ceea ce El vrea, trebuie sa incepem sa stim cate ceva din ceea ce El vrea.
Trebuie cel putin sa dorim sa stim ceea ce El vrea. Daca Dumnezeu mi-a dat inteligenta, este pentru ca
ma vrea sa vad ceva din intentiile Lui pentru mine, in scopul ca eu sa pot intra in planurile Lui, cu o
cooperare libera si inteligenta.
Si astfel, eu pot nu doar sa inchid ochii si sa vreau “orice vrea El” fara a privi vreodata ca sa vad ceea
ce El face.
Este adevarat ca noi nu cunoastem intotdeauna care este intradevar voia lui Dumnezeu pentru noi.
Poate stim aceasta mult mai putin, mai des decat ne imaginam.
Asta nu inseamna ca nu trebuie sa incercam sa stim.
El vrea ca noi sa ascultam de orice stim ca este comandat de El, ca noi sa nu facem nimic din ce El a
interzis, ca noi sa vrem tot ce El vrea ca noi sa vrem sa respingem tot ce EL vrea sa respingem.
Dupa asta, noi trebuie sa rezolvam toate indoielile prin testarea lor, cu vointa lui stiuta, si prin a face
ceea ce este nesigur doar in lumina a ceea ce este sigur voia Lui.
8. Cum pot sa aflu care este dorința lui Dumnezeu pentru mine?
Inainte ca Domnul sa vrea pentru mine ceva, El inainte de toate vrea ca eu sa fiu.
Ceea ce fac eu trebuie sa depinda de ceea ce eu sunt.
De aceea, fiinta mea insasi, contine in natura ei specifica un intreg cod de legi, moduri de
comportament, care sunt dorite pentru mine de Dumnezeu care a voit pentru mine sa fiu.
Natura mea rationala ca fiinta libera si inteligenta postuleaza ca imi ghidez actiunile nu din instinct
orb, ci de ratiune si alegere libera.
Dar daca Dumnezeu a voit ca eu sa fiu un om si daca raspunsul umanitatii mele la comanda Lui divina
este un act de vointa, omagiul meu fundamental la vointa creativa a lui Dumnezeu este vointa din
partea mea sa fiu Omul pe care El vrea sa fiu.
Un om este doar perfect un om cand consimte sa traiasca ca un fiu al lui Dumnezeu.
Consimtirea de a trai ca un fiu implica realizarea mostenirii divine:

28
“Daca suntem fii, succesori si urmasi si aliati cu Cristos” (Romani 8:17).
Este vointa lui Dumnezeu sa traim nu precum fiinte rationale, ci ca oameni noi,
regenerati dupa Duhul Sfant al lui Cristos.
Este vointa Lui sa atingem mostenirea noastra, sa raspundem la chemarea Lui de a fi fii Sai.
Suntem nascuti oameni fara consimtamantul nostru, dar consimtamantul ca sa fim fii lui Dumnezeu
trebuie stimulat de vointa noastra libera.
Suntem obligati sa invatam in ce consta acest consimtamant, si aflam ca este un act de incredere in
Cristos, prin care primim in inimile noastre Duhul lui Dumnezeu.
Duhul Sfant este cel care face din noi fii ai lui Dumnezeu, justificand sufletele noastre prin prezenta
Sa si caritatea Sa, acordandu-ne puterea de a trai si actiona ca fii ai lui Dumnezeu.
“Pentru ca Duhul Insusi a depus marturie spiritului nostru ca suntem fii ai Dumnezeu” (Romani
8:16).
Acum mostenirea divina pe care Dumnezeu Tatal ne-o da noua in Spiritul Iubirii Sale este simplu:
Viata Cuvantului Sau intrupat in sufletele noastre.
Daca am trai ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie sa reproducem in vietile noastre proprii viata si caritatea
Fiului Sau unic creat. trebuie, de aceea, sa traim dupa comandamente si sfaturile si dupa Spiritul lui
Isus.
Si pentru ca sa facem asta, trebuie sa cautam Scripturile si sa intelegem Evangheliile, pentru ca sa

aflam cum era Isus, si care sunt comandamentele Sale.
Pe langa asta, trebuie sa Il cautam unde El este gasit ca traieste printre noi pe Pamant. In Imparatia pe
care El a venit sau o intemeieze, care e Biserica Lui.
Trebuie sa ascultam vocea Lui nu doar in Scripturi, dar si in autoritatea care, asa cum citim in
Scripturi, El a intemeiat-o, pentru noi, pentru a conduce si sanctifica si a ne invata pe noi prin lumina
Sa, si Sfintia Sa, si puterea Sa.
Apostolilor si Succesorilor Lor, Isus le-a spus:

“Paraclet, Spiritul Sfant pe care Tatal il va trimite in numele meu, El va va invata toate lucrurile si va
aduce toate lucrurile in mintea voastra orice as putea eu sa va spun.” (Ioan 14:26).
Noi primim Spiritul Sfant prin Biserica si Tainele ei. Biserica, ea insasi condusa si insufletita si
formata de Spiritul lui Isus, il formeaza pe Cristos in sufletele noastre si ne da noua viata Lui dandu-ne
Duhul Sau Sfant, pentru ca noi sa Il stim asa cum ea Il stie, si ca sa fim uniti cu El, asa cum e ea, in
legaturile de perfecta caritate si in intelepciunea contemplarii.
Daca avem spiritul Lui in inimile noastre, vom fi impinsi de caritatea lui Cristos sa traim in caritate, si
autosacrificiu ca Isus, care ne-a spus:
“Cine nu va cara Crucea si nu va veni dupa mine, nu poate fi discipolul meu” (Luca 14:26).
29
9. Spiritul lui Dumnezeu se face el Insusi cunoscut in inimile noastre prin desteptarea in noi a
recunoasterii iubirii lui Dumnezeu pentru noi prin fiul Lui, Isus Cristos, si aratandu-ne noua
cum sa tinem comandamentele Lui.
“Prin aceasta caritatea lui Dumnezeu ne apare catre noi, pentru ca Dumnezeu a trimis singurului Sau
fiu creat in lume, ca sa putem trai dupa El … Prin aceasta este cunoscut Spiritul lui Dumnezeu: fiecare
spirit care marturiseste ca Isus Cristos a venit in carne, este al lui Dumnezeu … prin aceasta cunoastem
spiritul adevarului si spiritul greselii … oricine iubeste este nascut din Dumnezeu. Cel care nu iubeste,
nu cunoaste pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este caritatea …” (I Ioan 4).
Peste toate, Spiritul Sfant ne invata sa traim nu dupa carne, ci dupa caritatea divina.
“Daca traiesti dupa carne, vei muri, dar daca traiesti dupa spirit, vei mortifica faptele carnii si vei
trai.” (Romani, 8:13).
“Acum, lucrarile carnii, se manifesta si sunt preacurvia, necuratenia, nemodestia, luxul, idolatria,
vrajitoria, antipatia, disputa, imitarea, furia, certurile, disensiunile, sectele, invidiile, crimele, betiile,
petrecerile si altele la fel.
Si din care va spun dupa cum v-am spus, ca cei care fac astfel de lucruri, nu vor obtine Imparatia lui
Dumnezeu.” (Galateni 5:19 - 21).
Daca avem spiritul lui Dumnezeu in inimile noastre, vom trai dupa Legea lui de caritate, inclinati
intotdeauna spre pace decat spre disensiune, spre umilinta decat spre aroganta, spre obedienta decat
spre rebeliune, spre puritate si temperare, spre simplitate si liniste, si calm, spre putere, generozitate si
intelepciune, spre prudenta si justitie, atotcuprinzatoare, si ii vom iubi pe ceilalti mai mult decat pe noi,
pentru ca este comandamentul lui Isus ca trebuie sa ne iubim unu pe altul cum El ne-a iubit pe noi.
(Ioan 15 : 12).
Niciunul din aceste lucruri nu poate fi facut fara rugaciune, si trebuie sa ne intoarcem la rugaciune in
primul rand, nu doar sa descoperim voia lui Dumnezeu, dar intai de toate sa castigam harul de a o face
cu toata puterea dorintei noastre.
10. Vointa lui Dumnezeu, pe care spiritul lui Dumnezeu, insusi, ne invata in taina cea mai adanca a
fiintei, (secretul firii celei mai adanci) trebuie sa ramana tot asa ca taina lui Dumnezeu.
Dorinta noastra de a sti vointa Lui implica mai mult o dorinta de a recunoaste anumite semne ale
tainei vointei Lui, decat de a patrunde taina insasi.
Judecam realitatea invizibila a vointei Lui prin semnele vizibile si uneori dizgratioase care ne
arata unde se gaseste vointa Lui.
Cand vorbim de vointa lui Dumnezeu, de regula, vorbim doar de unele semne de recunoscut ale vointei
Sale.
Borna care marcheaza un oras departat, nu este orasul insusi, si uneori, semnele care indica spre un
loc mare, sunt ele insusi nesemnificative si dezgustatoare.
30
Dar, trebuie sa urmam directia semnului indicator, daca vrem sa ajungem la sfarsitul calatoriei
noastre. Tot ceea ce exista si tot ceea ce se intampla este observator la voia lui Dumnezeu.
Este un lucru sa vezi un semn si alt lucru sa interpretezi semnul in mod corect.
Totusi, prima noastra datorie este de a recunoaste semnele pentru ceea ce sunt ele.
Daca nici macar nu le privim ca indicatii a ceva mai mult decat ele insasi, nu vom incerca sa le
interpretam.
Din toate lucrurile si toat si toate intamplarile ca proclama voia lui Dumnezeu pentru lume, doar
cateva sunt capabile sa fie interpretate de oameni.
Si din acestea, cateva, mai putine au nevoie de un interpret capabil. Astfel, ca misterul vointei lui
Dumnezeu este de doua ori mai misterios, de catre semnele care il indica pentru ochii nostri.
Ca sa stii orice despre vointa lui Dumnezeu, trebuie sa participi, intr-un fel, la viziunea
profetilor: oameni care intotdeauna au fost vii la lumina divina inchisa in opacitatea lucrurilor si
evenimentelor, care uneori au vazut sclipiri ale acelei lumini unde alti oameni au vazut nimic
altceva decat intamplari obisnuite. Si daca totusi suntem prea anxiosi sa ne inteferam in misterul
care ne inconjoara, vom pierde reverenta profetului si o vom schimba cu impertinenta
astrologilor.
Trebuie sa ramanem tacuti in prezenta semnelor al caror inteles este inchis pentru noi.
Altfel vom incepe necontenit sa plasam interpretarea superstitioasa pentru orice, numarul de pasi
de la usa, o carte trasa din pachet, umbra unei scari, zborul pasarilor.
Voia lui Dumnezeu nu e un mister ieftin care poate fi dezlegat cu o cheie ca acestea!
Totusi sunt anumite semne pe care oricare trebuie sa le stie. Ele trebuie sa fie usor de citit si
vazut si ele sunt intradevar foarte simple. Dar ele vin frugal putine ca numar; ele ne arata destul de clar
calea inainte, dar nu mai mult de cativa pasi. Cand am facut acei pasi ce se va intampla?
Trebuie sa invatam sa fim nevoiasi (saraci) in depedenta noastra de aceste semne clare, sa le
luam asa cum vin ele, nu sa cerem mai mult din ele decat avem nevoie si sa facem mai mult din ele
decat ele intradevar spun.
Daca e sa cunosc vointa lui Dumnezeu trebuie sa am atitudinea corecta fata de viata. Trebuie
intai de toate sa stiu ce este viata, si sa stiu scopul existentei mele. Este foarte bine sa declar ca eu
exist pentru a salva sufletul meu si sa ii dau glorie lui Dumnezeu facand asta.
Si este foarte bine sa spun ca pentru a face asta eu respect anumite comandamente, si mentin
anumite directii.
Totusi stiind doar atata si intradevar stiind toata teologia morala si etica si legea canonica, as
putea tot sa trec prin viata conformandu-ma unei anumite indicatii a vointei lui Dumnezeu fara a ne da
pe deplin vreodata lui Dumnezeu. Pentru ca asta, in ultima analiza, este adevaratul sens al vointei Lui.
El nu are nevoie sa sacrificiile noastre, El ne cere pe noi. Si daca El prescrie anumite fapte de
obedienta, nu este pentru ca obedienta este inceputul si sfarsitul a orice.
Este doar inceputul. Caritatea si uniunea divina, transformarea in Cristos, acestea sunt sfarsitul.
Deci lasa-ma sa realizez clar ca ceea ce Dumnezeu vrea de la mine este, pe mine. Asta inseamna sa
31
spun ca vointa Sa pentru mine arata la un singur lucru: realizarea, descoperirea, si implinirea eului
meu, adevaratului meu eu, intru Cristos. Si asta este de ce vointa lui Dumnezeu asa des se manifesta in
cereri pentru a ma sacrifica.
De ce? Pentru ca a imi gasi adevaratul Eu in Cristos, eu trebuie sa merg dincolo de limitele
egoismului meu ingust. Pentru a salva viata mea, trebuie sa o pierd.
Pentru ca viata mea de Dumnezeu este si poate doar fi o viata de caritate neegoista. Cand Isus a spus:
“Cel care isi va salva viata o va pierde, si cel care isi va pierde viata de dragul meu o va gasi”,
El ne-a invatat un mare adevar, ca vointa lui Dumnezeu pentru noi este inainte de orice altceva, ca
trebuie sa ne gasim pe noi insine, sa ne gasim viata noastra adevarata sau asa cum textul Vulgatei ne
spune, sa ne gasim sufletele.
Vointa lui Dumnezeu pentru noi nu este doar ca noi ar trebui sa fim persoanele pe care El vrea
sa fim, ci ca trebuie sa impartim munca Lui de creatie si sa Il ajutam sa ne faca persoanele pe care
El vrea sa fim.
Intotdeauna si in toate lucrurile, vointa lui Dumnezeu pentru mine este ca trebuie sa imi
formez propriul meu destin si sa lucrez la propria mea salvare, sa imi forjez fericirea eterna in felul
in care El a planificat asta pentru mine.
Si pentru ca nici un om nu e o insula, pentru ca toti depindem unul de altul, nu pot lucra la
vointa Lui Dumnezeu in viata mea decat daca constient ajut alti oameni sa lucreze vointa lor in (Lui)
vietile lor.
Vointa Lui este atunci, sanctificarea noastra, transformarea noastra in Cristos, integrarea
completa si mai adanca cu alti oameni.
Si aceasta integrare rezulta nu la absorbtia sau disparitia propriei noastre personalitati, ci in

afirmarea si in perfectionarea ei.
Tot ce vrea Dumnezeu in viata mea este directionat cu acest dublu scop: perfectiunea mea ca
parte a unui intreg universal, si perfectionarea in mine ca persoana individuala, facuta in
imaginea si asemanarea lui Dumnezeu.
Cea mai importanta parte a educatiei unui om este formarea unei constiinte care e capabila de a
vedea vointa lui Dumnezeu in lumina corecta si a ghida raspunsul propriei vointe in decizii
puternice, prudente si iubitoare. Asa ca a trai astfel este intelepciunea adevarata.
Aceasta imagine a vietii, ca o crestere in Dumnezeu, ca o transformare in Cristos, ca o realizare

supranaturala intru corpul mistic al lui Cristos, este singura care adevarat ne ajuta sa recunoastem si
sa interpretam corect vointa lui Dumnezeu.
Fara aceasta vedere asupra vietii, nici nu vom putea nici a fi capabili sa vedem cele mai evidente
manifestari ale vointei divine, manifestari care sunt create clare pentru noi, in imprejurarile ordinare
ale vietii de zi cu zi.
Pentru ca in decursul fiecarei zile, datorita statutului nostru, cererile facute asupra noastra de
cei din jurul nostru, cererile pentru energia, rabdarea, timpul nostru, toate ne fac cunoscut noua vointa
lui Dumnezeu si, ne arata moduri de a ne realiza noi insine in El, si a ne pierde in caritate. Dar fariseii
care impart firul de par si rationalizeaza apoi vointa Lui, din aceste posibilitati de auto - dedicare,

32
desi pot teoretiza si dogmatiza despre vointa lui Dumnezeu, niciodata nu vor face acea vointa, pentru
ca ei nu se abandoneaza pe ei insisi influentei caritatii divine.
Despre acesti oameni, Dumnezeu vorbea prin Profetul Isaiia, spunand:
“Pentru ca ei ma cauta pe mine zi de zi, si doresc sa stie caile mele, ca o natiune care a facut
justitia si nu a abandonat judecata Dumnezeului Lor.
Ei cer de la mine judecati ale Justitiei: ei sunt dornici sa se apropie de Dumnezeu. De ce au

postit, si nu ai respectat: ai umilit sufletele noastre si Tu nu ai luat nota? Vezi in ziua de post, vointa
ta este gasita, si tu esti clar vazut de toti debitorii Tai? (Isaiia 58: 2 -3).
11. Ori de cate ori avem un semn al vointei lui Dumnezeu, suntem obligati sa ne conformam la
ceea ce ne spune acel semn.
Trebuie sa facem asta cu o pura intentie, ascultand vointa lui Dumnezeu, pentru ca ea este
buna in ea insasi si, de asemenea, buna pentru noi.
Este necesar mai mult de un act ocazional de credinta, ca sa ai astfel de pure intentii. Iti ia o
viata intreaga de credinta, o consacrare totala pentru valorile ascunse.
Este necesat curaj moral sustinut si incredere eroica in ajutorul dat de gratia divina. Dar, mai
mult decat orice iti ia umilinta si saracie spirituala sa calatoresti in intuneric si incertitudine, unde
adesea nu avem lumina si, nu vedem nici un semn.
12. Daca sanctitatea consta din a dori vointa lui Dumnezeu, ca si in a o indeplini, sanctitatea
perfecta consta in a vrea perfect vointa lui Dumnezeu.
Dar perfectiunea absoluta nu e posibila in aceasta problema, pentru nici un om de pe Pamant.

Pentru a urma perfect ceea ce Dumnezeu vrea, ar trebui sa stim asa perfect pe cat El face ceea ce vrea
El.
Perfectiunea noastra va consta din a vrea explicit orice este vointa lui Dumnezeu, sigura
pentru noi, si implicit de a vrea tot ceea ce nu stim si facand aceasta, cu motivul care este cel mai
bun si cel mai perfect pentru noi. Nu este destul sa vrei ceea ce El vrea, pentru ca asa trebuie. Trebuie
sa doresti vointa Lui pentru ca o iubesti.
Totusi ar fi o falsa idee de perfectiune pentru o persoana imperfecta brusc sa incerce sa
actionize cu o perfectiune pe care nu o are sau nu o poseda.
Nu aceasta este vointa lui Dumnezeu, ca noi trebuie sa Il ascultam si in acelasi timp sa Ii
spunem minciuni despre dispozitiile noastre interioare. Daca dispozitiile noastre sunt rele, sa Ii cerem
sa le faca El mai bune, dar sa nu ii spunem ca ele sunt foarte bune.
Si e si mai putin necesar sa spui:
“Asa voi face” si sa faci invers.
Este mai bine sa fii ca fiul din parabola, care a spus
“Nu vreau sa …” (Matei 21:28), dar dupa aceea s-a dus la munca in vie, decat sa fii ca celalalt,
care a zis:
“Voi merge, domnule” si nu a ascultat.

33
13. Daca incercand sa faci voia lui Dumnezeu vei cauta intotdeauna cel mai inalt, cel mai abstract
standard de perfectiune, aratam ca este inca mult de invatat despre vointa lui Dumnezeu.
Pentru ca Dumnezeu nu cere ca fiecare om sa atinga ceea ce teoretic este cel mai bun si mai
bine. E mai bine sa fii un maturator de strada bun decat un scriitor prost, mai bine sa fii un barman bun
decat un doctor rau, si hotul care se caieste, care a murit cu Isus in Calvar a fost mult mai bun decat
sfintii care l-au crucificat pe cruce, care l-au batut in cuie. Si totusi, discutand abstract, ce este mai
sfant decat preotia, si mai putin sfant decat starea de criminal? Hotul pe moarte, poate a ignorat
vointa lui Dumnezeu in multe lucruri: dar in cel mai important eveniment din viata lui, el a ascultat si
l-a respectat. Fariseii au tinut Legea, in litera ei, si au petrecut vietile lor in urmarirea celei mai
scrupuloase perfectiuni. Dar ei au fost astfel intentionati spre perfectiune ca abstractie, asa ca atunci
cand Dumnezeu si-a manifestat voia Lui si perfectiunea Lui in mod concret si definit, ei nu au avut alta
alegere decat sa o respinga.
14. Dati-mi voie atunci sa fac voia lui Dumnezeu pentru ca este voia Lui.
Dati-mi voie sa nu caut sa masor voia Lui printr-un standard abstract de perfectiune in afara lui
Insusi. Voia Lui este masurata in realitatea infinita a Iubirii si Intelepciunii Lui, cu care este identificat.
Nu trebuie sa intreb daca Intelepciunea Lui este inteleapta, odata ce stiu ca e a Lui.
Daca fac voia Lui, ca un act liber de omagiu si adoratie, inchinat unei intelepciuni pe care nu o
vad, voia Lui insusi devine viata si substanta si realitate a adorarii mele. Dar daca fac voia Lui ca o
ajustare automata a propriei mele vointe, inevitabil adorarea mea este goala si fara inima.
15. Iubirea perfecta a vointei lui Dumnezeu este o uniune asa de apropriata, incat Dumnezeu Insusi
exprima si implineste voia Lui in acelasi moment, in adancimile propriului meu suflet.
Pura intentie, in cel mai inalt sens, este un cuvant secret si spiritual al lui Dumnezeu care nu
doar comanda vointa mea sa actioneze, sau solicita cooperarea mea, ci indeplineste ce spune El in
mine. Actiunea este in acelasi timp perfect a mea, si perfect a Lui.
Dar substanta vine in intregime de la El. In mine, este primita in intregime; doar ca sa fie data
inapoi la El in viata tacuta a iubirii Lui proprii inexprimabile. Astfel de cuvinte, cum ar fi, “intentii”,
cer simultan sa caute si sa gaseasca ceea ce cauta, si ii dau inapoi lui Dumnezeu si rezoneaza cu putere
si autoritate in toate facultatile mele, astfel ca intreaga mea fiinta se transforma intr-o expresie si
indeplinire a ceea ce spun ele. Aceasta era ceea ce Isus zicea cand spunea ca “Hrana Lui” este sa faca
vointa Tatalui care L-a trimis.
Vointa lui Dumnezeu care este indeplinita asa cum este exprimata, identificandu-ne pe noi cu
El care vorbeste, si cu ceea ce spune El in noi, face intreaga noastra fiinta o reflexie perfecta a Lui care
doreste sa vada vointa Lui facuta in inimile noastre.
Lucrul voit nu este important, doar cel pe care Il vrea El, pentru ca El nu poate dori nimic
care este impotriva vointei Lui, ceea ce inseamna, impotriva intelepciunii si perfectiunii Lui.
Odata ce am auzit vocea celui Atotputernic implinind propria Lui comanda, prin a vorbi in
inimile noastre, realizam ca, contemplarea noastra nu poate fi niciodata doar a privi, sau, doar a cauta.
Trebuie sa fie o actiune in indeplinire.

34
Ne e foame de a transforma cuvintele lui Dumnezeu, cuvinte vorbite spiritului nostru in secret,
si care contin intregul nostru destin in Ele. Ajungem sa traim prin nimic altceva decat vocea Lui.
Contemplarea noastra este inradacinata in misterul Divinei Providente si in realitate. Providenta nu
poate fi pentru noi o abstractie filozofica. Ea nu mai e un agent supranatural care ne da hrana si
imbracaminte la momentul potrivit. Providenta devine insasi hrana noastra si hainele noastre.
Deciziile misterioase ale lui Dumnezeu sunt insasi viata noastra.
16. Acest fapt reuseste sa rezolve antinomia dintre actiune si contemplare.
“Acțiunea” nu mai e o chestiune de a se resemna pentru a munci la lucruri ce par sa ne

instraineze de viata noastra in Dumnezeu: pentru ca Domnul Însuși lucrează in noi.
“Contemplarea” nu mai este doar interludiul scurt, satisfacator, de recompensare, in care
lucrarile noastre sunt eliberate, inlocuite, de catre pace si reculegere. Actiunea si contemplarea acum
cresc impreuna intr-o singura viata si unitate. Ele devin doua aspecte ale aceluiasi lucru. Actiunea este
caritatea, privind afara spre altii, si contemplarea este caritatea retrasa in interior, la sursa sa divina
proprie. Actiunea este fluxul (raul) si contemplarea este izvorul.
Izvorul ramane mai important decat raul, pentru ca singurul lucru care conteaza este ca iubirea
sa izvorasca sus neobosit din abisul infinit al Lui Cristos, si Dumnezeu.
Noi trebuie sa avem grija de aceste ape vii sa izvorasca in inimile noastre. Voia lui Dumnezeu
va face propria preocupare sa ne ghideze in actiune, daca traim in El, si El va schimba raul in ce canale
vrea.
“La impartirea apelor, asa cum inima regelui este in mana Domnului, orice vrea El, El va
schimba in ceea ce vrea.” (Proverbe 21:1).
17. Cand actiunea si contemplarea merg mâna în mână, umplandu-ne toata viata, pentru ca suntem
miscati in toate de catre spiritul lui Dumnezeu, atunci suntem spirtual maturi.
Intentiile noastre sunt de regula pure. Johannes Tauler undeva face o distinctie intre doua
grade de pura intentie, una pe care o numeste intentie “dreapta” si cealalta numita intntie “simpla”.
Ele pot servi pentru a explica unitatea dintre actiune si contemplare, intr-un intreg armonic.
Ele pot servi pentru a explica uniunea dintre actiune si contemplare intr-un intreg armonic. Cand
intentie noastra este corecta, intentia noastra este pura. Cautam sa facem voia Domnului dintr-un
motiv supranatural.
Dorim sa-i facem placere. Dar, facand asta, noi consideram munca noastra si pe noi, de
departe, din exteriorul Lui. Intentia noastra e indreptata special asupra muncii ce trebuie s-o facem.
Cand munca este terminata, ne odihnim dupa realizarea ei, si speram intr-o recompensa de la
Dumnezeu. Dar, cand aveam intentii simple, suntem mai putin preocupati de munca ce trebuie facuta.
Facem tot ceea ce facem doar pentru Dumnezeu, sau intru El. Suntem mai constienti de El, care
lucreaza in noi, decat de noi, sau de munca noastra.
Totusi, aceasta nu inseamna ca nu suntem complet constienti de ce facem, sau ca realitatile isi
pierd claritatea intr-un fel de abur dulce metafizic. Se poate intampla ca cel care lucreaza cu aceste
“simple” intentii este mai perfect viu la exigentele muncii sale, si face munca mult mai bine decat
lucratorul cu intentie “corecta”, care nu are aceasta perspectiva. (perfect?)

35
Omul cu intentii corecte face o oferire oficiala a muncii sale lui Dumnezeu apoi se arunca el
insusi in munca, sperand ca e mai bine. Pentru toata intentia lui el poate usor deveni usor ametit intr-un
labirint de detalii practice. Intentia corecta cere sa lucram cu suficienta detasare pentru a ne tine pe
noi deasupra muncii care se face. Dar, nu ne impiedica complet de nu ne scufunda gradual in munca
pana peste urechi. Cand se intampla asta, trebuie sa ne retragem afara, sa lasam munca deoparte si sa
incercam sa recuperam echilibrul nostru, si intentia corecta, intr-o pauza de rugaciune. Omul cu simple
intentii, pentru ca este esentialmente un contemplativ, lucreza intotdeauna intr-o atmosfera de
rugaciune. Nu spun mai mult, ca lucreaza intr-o atmosfera de pace.
Oricine lucreaza sanatos la un loc de munca, care ii place, poate face cel putin asta. Dar, omul
cu simple intentii lucreaza intr-o atmosfera de rugaciune: as putea spune recules. Rezervele sale
spirituale nu sunt complet ocupate de munca lui, ci pastrate unde ele au locul, in adancurile fiintei lui,
cu Dumnezeul sau. El este detasat de munca lui si de rezultatele sale: doar un om care lucreaza cu
puritate pentru Domnul poate in acelasi timp sa faca un serviciu foarte bun si sa lase rezultate muncii
doar lui Dumnezeu exclusiv. Daca intentia noastra e mai putin decat simpla, putem face o slujba foarte
buna, dar facand asa, vom deveni implicati, in speranta unor rezultate care ne vor satisface.
Daca intentia noastra e mai putin decat corecta, nu vor fi ingrijorati nici de slujba, nici de
rezultatul ei, pentru ca nu ne-am deranjat sa avem un interes personal in nici una din ele. O intentie
simpla ramane in Dumnezeu, in timp ce indeplineste toate lucrurile. Ea tine seama de scopuri speciale,
pentru a le obtine pentru El: dar, nu sta in ele. Intrucat, o intentie simpla nu are nevoie de a ramane in
nici un scop special, ea si-a atins deja telul cand munca a inceput. Pentru ca scopul unei intentii simple
este de a lucra cu Dumnezeu si in El, de a adanci radacini adanci in solul vointei Sale, si de a creste
acolo, in orice vreme El poate aduce. O intentie corecta este ceea ce am putea numi o intentie
“tranzitorie”, este proprie vietii active care intotdeauna se misca spre altceva.
corect!
Intentia noastra corecta trece de la un scop particular la altul, de la munca la munca, de la zi la
zi, de la posibilitate la posibilitate. Ea se uita inainte, in mai multe planuri.
Munca planificata e facuta in intregime pentru gloria lui Dumnezeu: dar se afla inainte ca niste
borne pe un drum cu un capat invizibil. Si Dumnezeu intitdeauna este la capat.
El este mereu “viitor”, chiar si daca El este prezent. Viata spirituala a unui om cu corecta
intentie este intotdeauna mai mult sau mai putin provizorie. Omul cu corecta intentie este mai mult
posibil decat real, pentru ca intotdeauna traieste ca si cum trebuie sa termine inca o sarcina, inainte sa
se poata relaxa si, pentru putina contemplare. Totusi, chiar si in manastirile cu atmosfera
contemplativa, o intentie “corecta” este mai comuna decat o intentie simpla. Contemplativii, si ei, pot
trai intr-o lume unde lucrurile ce trebuie facute umbresc viziunea Lui, pentru care sunt ele facute. Nu
conteaza ca lucrurile ce trebuie facute sunt in noi.
Poate confuzia este si mai dificila datorita faptului ca intentia nu are nimic tangibil pentru a se
agata, si cauta toata ziua merite, sacrificii, grad de virtute, si rugaciune. De fapt, fara o simpla intentie,
o viata de rugaciune tinde sa nu fie doar dificila, ci neinteligibila. Pentru ca scopul vietii contemplative
este nu doar de a permite unui om sa spuna rugaciuni, si sa faca sacrificii, cu o buna intentie: este sa il
invete sa traiasca in Dumnezeu.
18. Simpla intentie este un dar rar de la Dumnezeu. Rar, pentru ca este sarac.
Saracia este un dar de care putin oameni religiosi chiar se bucura. Ei vor ca religia lor sa ii faca
cel putin bogati spiritual, si ca daca ei renunta la toate lucrurile din lume, ei vor sa puna mainile nu

36
doar pe viata de apoi, ci, mai mult de orice, de “o suta de ori”, promisa noua dupa ce murim. De fapt,
acea “de o suta de ori” este in beatitudine, din care cea mai importanta este saracia.
Intentia noastra nu poate fi in intregime simpla decat daca este in intregime saraca. Ea cauta si
doreste nimic altceva decat suprema saracie de a nu avea nimic decat pe Dumnezeu.
Intradevar, oricine are un graunte de credinta realizeaza ca a avea pe Dumnezeu si nimic

altceva pe langa el, este a avea totul in El. Dar, intre ideea unei astfel de saracii si
materializarea ei in vietile noastre se afla desertul goliciunii prin care trebuie sa calatorim pentru a il
gasi pe El. Cu o intentie corecta, tu poti intalni riscul de a pierde fructul muncii tale. Cu o simpla
intentie, tu renunti la fruct, inainte chiar de a incepe si nici nu il mai astepti. Doar cu acest pret munca
ta devine si rugaciune.
19. Simpla intentie este o moarte continua pentru Cristos.
Ea tine vietile noastre ascunse impreuna cu Cristos in Dumnezeu. Ea cauta comoara niciunde
in alta parte decat in rai. Ea prefera ce nu poate fi atins, numarat, cantarit, gustat sau vazut. Dar, ea face
fiinta noastra interioara deschisa in orice moment in abisul pacii divine in care viata noastra si
actiunile ei isi au radacinile.
O intentie corecta tinde doar spre actiunea corecta. Dar, chiar in mijlocul actiunii, o intentie
simpla, renuntand la toate cu exceptia lui Dumnezeu, il cauta doar pe El. Secretul simplei intentii
este acela ca ea este fericita sa ll caute pe Dumnezeu si sa nu insiste sa Il gaseasca imediat, stiind ca
prin cautarea Lui, deja L-a gasit. Intentia corecta stie aceasta si ea, dar nu din experienta, si de aceea
ea simte obscur ca a Il cauta pe Dumnezeu ceea ce nu este inca de ajuns. Simpla intentie este un
medicament divin, un balsam care calmeaza puterile sufletului nostrum ranit de auto - exprimarea
dezordonata. Ea tamaduieste vindeca actiunile noastre in infinitatea lor secreta.
Ea atragea puterea noastra in varful ascuns al fiintei noastre si scalda spiritul nostru in
iertarea infinita a lui Dumnezeu. Ea raneste sufletele noastre, pentru a le tamadui in Cristos, pentru ca
intentia simpla manifesta prezenta ei si actiunile lui Cristos in inimile noastre.
Ea ne face instrumentele lui perfecte si ne transforma spre placerea Lui, umpland toata viata
noastra cu gentiletea Lui si puterea Lui, si Puritatea Lui, si rugaciunea Lui, si linistea Lui. Orice este
dat lui Dumnezeu de noi cu intentie dreapta este acceptat de El, din cauza bunei noastre credinte, dar ii
place Lui prin insasi aceasta cauza.
vindeca
Este o lucrare buna si perfecta, facuta in intregime de iubirea Lui. Isi trage perfectiunea nu
din eforturile noastre umile, ci doar din mila Lui, care le face bogate. Dand lui Dumnezeu lucrari de
intentie dreapta, pot sa fiu sigur ca ii dau ceea ce nu e rau. Dar, dandu-i lucrari Lui care sunt de
intentie simpla, ii dau Lui ceea ce e mai bun. Si mai mult de toate, ce pot sa Ii dau, sau sa fac pentru El
, este ma opresc si sa aduc bucuria mea in gloria Lui.

37
5. Cuvantul Crucii
1. Cuvantul Crucii este prostie, spune Sf. Paul pentru cei care pier (1 Corinteni, 1:18).
Totusi printre cei la care Crucea a fost o prostie si scandal, au fost asceti si oameni religioisi
care au evoluat spre o filozfie a suferintei si care au cultivat autonegarea.
Exista, deci, mult mai mult in cuvantul Crucii decat acceptarea suferintei sau practica auto -
negarii:
Crucea este ceva pozitiv.
Este mai mult decat moarte.
Cuvantul Crucii este prostie pentru cei care pier, dar pentru cei care sunt salvati
“este puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1 : 18).
2. Crestinii trebuie nu doar sa accepte suferinta: ei trebuie sa o faca sfânta.
Nimic nu devine asa usor nesfant decat suferinta. Doar acceptata, suferinta nu face nimic
pentru sufletele noastre, cu exceptia, poate sa le intareasca. Suferinta singura nu face nimic pentru
sufletele noastre, cu exceptia, poate, sa le intareasca. Suferinta, singura, nu este sanctificare.
Ascetismul adevarat nu este doar un cult al fortificarii.
Putem sa ne negam pe noi insine riguros din motive gresite si ajungem sa ne facem placere
singuri, puternic, prin autonegarea noastra.
Suferinta este consacrata lui Dumnezeu de catre (prin) credinta, nu de credinta in suferinta, ci
de credinta in Dumnezeu.
Sa accepti suferinta stoic, sa primesti povara necesitatii fatale, de neinteles, si sa o porti cu

putere, nu este sanctificare. Unii cred in puterea si valoarea suferintei. Dar credinta lor este
iluzie. Suferinta nu are putere si nici valoare in sine. Este valoroasa doar ca un test al credintei. Dar ce
se intampla daca credinta nu trece testul? Este bine sa suferi deci? Cum este daca traim suferinta cu
credinta puternica si apoi descoperim ca suferinta ne distruge? Sa crezi in suferinta este mandrie.
Dar sa suferi, crezand in Dumnezeu este umilinta. Pentru ca doar credinta ne poate spune ca
suntem destul de puternici sa suferim, ca suferinta este buna pentru noi, pentru ca noi suntem buni.
Umilinta ne spune ca suferinta este un rau, pe care trebuie intotdeauna sa il asteptam si sa il gasim
in vietile noastre, pentru raul care este in noi insine. Dar, credinta, de asemenea, stie ca iertarea lui
Dumnezeu este data celor care il cauta pe El in suferinta, si ca prin harul Sau putem depasi raul prin
bine. Suferinta devine mai buna deci, accidental, prin binele prin care ne permite sa il primim mai
abundent, mai mult, de la mila lui Dumnezeu.
Ea nu ne face mai buni, Prin ea insasi, ci ne permite sa ne facem noi insine mai buni decat
suntem. Astfel, ceea ce sacrificam - dam - lui Dumnezeu in suferinta, nu este suferinta noastra, ci
bunul nostru.

38
3. Doar suferintele lui Cristos sunt valoroase in ochii lui Dumnezeu, care uraste raul; pentru El
acestea au valoare in principal, ca semne.
Moartea lui Isus pe cruce are un sens infinit, nu pentru ca este o moarte, ci pentru ca este
moartea unui fiu al Lui Dumnezeu. Crucea lui Cristos nu spune nimic despre puterea suferintei sau a
mortii. Ea vorbeste doar despre puterea Celui care a dovedit atat suferinta cat si moartea, prin ridicarea
din mormant. Ranile pe care raul le-a sfasiat in carnea lui Cristos sunt venerate, adorate, ca sfinte nu
pentru ca sunt rani, ci pentru ca sunt ranile Lui.
Nu le veneram pe ele, daca El doar ar fi murit din cauza lor, fara a se ridica iar. Pentru ca Isus
nu este doar cineva care o data a iubit oamenii destul ca sa moara pentru ei.
El e omul A carui natura umana subzista in Dumnezeu, astfel ca El este o persoana divina.
Iubirea Lui pentru noi este iubirea infinita a lui Dumnezeu, care e mai puternica decat orice rau, si nu
poate fi atinsa de moarte.
Suferinta deci, poate fi doar oferita lui Dumnezeu de catre cel care crede ca Isus nu este mort.
Si chiar insasi esenta Crestinatatii sa infrunte suferinta, si moartea, nu doar pentru ca sunt bune,
pentru ca ele au inteles, ci pentru ca Invierea lui Isus le-a furat de intelesul lor.
4. Sfantul nu este cel care accepta suferinta pentru ca-i place, si care-si confeseaza preferinta in
fata lui Dumnezeu si a oamenilor, pentru a castiga o recompensare generala.
El este cel care poate sa urasca suferinta la fel de mult ca oricine altcineva, dar care il iubeste
asa mult pe Cristos, cel pe care nu-L vede, incat va permite iubirii Lui sa fie probata prin suferinta. Si
el face asta nu pentru ca o gandeste ca o realizare, ci pentru ca, caritatea lui Cristos in inima lui cere ca
s-o faca. Sfantul este acela atat de acordat spiritului si inimii lui Cristos incat el este obligat sa
raspunda cererilor iubirii cu o iubire care o egaleaza pe cea a lui Cristos. Aceasta este pentru el o
nevoie atat de adanca si asa de personala si de exacta incat ea devine intregul destin al sau. Cu cat mai
mult raspunde actiunii secrete a lui Cristos, in inima lui, cu atat ajunge sa stie cererile inexorabile ale
acelei iubiri.
mila
Dar, viata sufletului crestin trebuie sa fie un lucru intreg si simplu, complet si incomunicabil.
De fapt, singurele suferinte pe care oricine le poate dori corecte, sunt doar acele incercari
speciale, care sunt cerute de noi in proiectele providentei Divine pentru vietile noastre. Unii au fost
alesi sa depuna marturie pentru Iubirea pentru Cristos in vieti coplesite de suferinta. Acestia au
proclamat suferinta ca vocatia lor.
Dar, asta nu trebuie sa ne faca sa credem ca pentru a fi un sfant, cineva trebuie sa inceapa sa
sufere la fel ca un atlet de colegiu care o face pentru fotbal. Orice doi oameni ai alege, nu o sa sufere
aceleasi incercari in exact acelasi fel. Nici un om nu este chemat sa sufere doar de dragul suferintei. Ce
este de fapt mai personal decat suferinta?
Futilitatea ingrozitoare a incercarilor noastre de a transfera realitatea suferintelor noastre

altora, si tragica inadecvare a simpatiei umane, amandoua arata cat de incomunicabil poate fi un om
care sufera. Cand un om sufera, el trebuie sa fie singur.
De aceea, este suferinta atunci cand suntem cel mai mult testati ca persoane. Cum sa infruntam
intrebarile interioare ingrozitoare? Cum sa raspundem cand ajungem sa fim testati de durere? Fara
Dumnezeu nu mai suntem persoane. Pierdem demnitatea si umanitatea noastra. Devenim animale
39
proaste in durere, fericite daca ne putem purta cel putin ca animale linistite si muri fara prea mult
tumult.
5. Cand suferi ajungi sa-ti pui intrebarea “Cine sunt eu?” Si trebuie sa poti sa raspunzi distinct,
clar si sa iti dai propriu nume.
Prin aceasta vreau sa spun ca trebuie sa exprimam adancimile reale a ceea ce suntem, ce am dori
sa fim, ce am devenit. Toate aceste lucruri sunt examinate de noi in durere, si ele sunt prea des gasite
in contradictie unul cu celalalt. Dar, daca am trait ca si Crestini, numele, munca noastra si
personalitatea noastra, vor respecta tiparul tiparit in sufletele noastre de catre caracterul sacramental pe
care il purtam.
Primim un nume prin botez. Acesta este pentru ca adancimile sufletului nostru sunt imprimate
de sfanta taina, cu o identificare supranaturala, care ne va spune etern cine trebuie sa fim.
Botezul nostru care ne trage in moartea lui Cristos, cheama asupra noastra toate suferintele
din viata noastra. Misiunea lor este de a ne ajuta sa lucram la tiparul identitatii primite prin taina. Si
daca, dorim sa fim ce ne era dat sa fim, si daca devenim ceea ce se presupunea sa devenim, interogarea
suferintei ne va chema din noi, atat numele nostru cat si numele lui Isus, si vom gasi ca am inceput sa
lucram destinul nostru care va fi in acelasi timp noi si Cristos.
6. Suferinta si dedicarea pe care o cere, nu pot fi intelese perfect in afara cadrului Botezului.
Pentru ca Botezul, dandu-ne identitatea noastra, ne da o vocatie divina ca sa ne gasim in

Cristos. Ne da noua identitatea in Cristos. Dar, amandoua harul si caracterul botezului, ne dau
sufletului nostru o conformitate spirituala cu Cristos in suferintele Sale.
Pentru ca botezul este aplicarea la suferintele noastre a Pasiunii Lui Cristos. Botezul ne leaga in
liana mistica care este corpul lui Cristos si ne face sa traim in viata Lui si sa ne coacem ca strugurii pe
grila Crucii Lui. Ne aduce in comuniunea de sfinti a caror viata curge din pasiune pentru Isus. Dar,
fiecare taina de uniune este o taina de separare. Facandu-ne membrii [asociati] unii altora, botezul, de
asemenea, ne distinge, mai clar nu doar de cei ce nu traiesc in Cristos, dar, chiar special, unii de altii.
Pentru ca ne da vocatia noastra personala, incomunicabila, de a reproduce in vietile noastre viata si
suferintele si caritatea lui Cristos, intr-un mod necunoscut / diferit altcuiva care a trait vreodata sub
soare.
7. Suferinta poate fi perfect stiuta lui Dumnezeu, si atunci ea e vazuta ca un fruct al Botezului.
Are un sens doar cand este aruncata in apele tainei. Doar aceste ape ii dau putere sa spele si sa
purifice. Doar botezul stabileste clar cine este cel care trebuie sa fie format si pefectionat de durere.
Suferinta, deci trebuie sa aiba sens pentru noi nu ca o necesitate universala vaga, ci ca ceva
cerut de destinul propriu personal. Cand vad incercarile mele nu ca pe coliziunea vietii mele cu o
masina oarba numita soarta, ci ca pe un dar de taina, sacramental, al iubirii pentru Cristos, dat mie de
Dumnezeu Tatal, cu identitatea mea si propriul meu nume, atunci le consacru, le dedic, si pe mine cu
ele lui Dumnezeu. Pentru ca atunci realizez ca suferinta mea nu este a mea. Este Pasiunea lui Cristos,
intinzandu-si lianele in viata mea, pentru a purta ciorchinii mari de struguri, facand sufletul meu ametit
de vinul iubirii pentru Cristos, si acel vin tare ca focul curgand pe intreaga lume.

40
8. Inutila si plina de ura in ea insasi, suferinta fara credinta este un blestem. O societate ale care
idei mari sunt sa elimine suferinta si sa aduca tuturor membrilor sai cea mai mare cantitate de
comfort si placere, este predestinata sa fie distrusa.
Ea nu intelege ca intreg raul nu trebuie evitat in totalitate. Nu doar suferinta este singurul rau,
dupa cum crede lumea noastra. Daca consideram suferinta a fi cel mai mare rau si placerea cel mai
mare bine, vom trai continuu scufundati in singurul mare rau care trebuie evitat fara compromis: care
este pacatul. Uneori este absolut necesar sa infrunti suferinta, care este un rau mai mic, pentru a evita
sa fii invins de cel mai mare rau, pacatul. Care e diferenta dintre raul fizic - suferinta, si raul moral -
pacatul?
Raul fizic nu are putere sa penetreze sub suprafata fiintei noastre. El poate atinge carnea
noastra, mintea si sensibilitatea. Nu poate rani spiritul nostru, fara ajutorul altui rau, care este pacatul.
Daca suferim curajos, tacut, neegoist, pasnic, lucrarile care naruiesc fiinta noastra exterioara, doar
reusesc sa ne perfectioneze inauntru, si ne fac, cum am vazut, mai adevarat pe noi insine, pentru ca ele
ne permit sa implinim destinul nostru in Cristos. Ele sunt trimise pentru acest scop, si cand vin, trebuie
sa le primim cu gratitudine, recunostinta si bucurie. Pacatul loveste chiar in adancul personalitatii
noastre. El distruge singura realitate de care adevaratul nostru caracter, identitate si fericice depind:
orientarea noastra fundamentala spre Dumnezeu.
Noi suntem creati sa vrem ceea ce vrea Dumnezeu, sa stim ceea ce El stie, sa iubim ceea ce El
iubeste.
Pacatul este vointa de a face ceea ce Dumnezeu nu vrea, sa stii ceea ce El nu vrea sa stii, sa
iubesti ceea ce El nu iubeste. De aceea, fiecare pacat este un pacat impotriva adevarului, un pacat
impotriva obedientei, impotriva iubirii.
Dar, in toate aceste trei lucruri, pacatul isi devedeste lui a fi o suprema injustitie nu doar
impotriva lui Dumnezeu, dar, mai mult de toate, impotriva noastra insisi. Pentru ca, ce este bine a sti,
daca Dumnezeu nu stie? Sa stii ceea ce El nu stie este sa stii ceea ce nu este. Si de ce sa iubesti ceea ce
Dumnezeu nu iubeste? Este vreun scop in a iubi un nimic?
Pentru ca El iubeste tot ceea ce este. Si destinul nostru este sa iubim toate lucrurile pe care El
le iubeste, asa cum El le iubeste. Vointa de a iubi ceea ce nu este, este in acelasi timp, un refuz de a
iubi ceea ce este. Si de ce trebuie sa ne distrugem pe noi insine voind ceea ce Dumnezeu nu vrea? Sa
vrei ceva impotriva vointei Lui este sa iti intorci vointa ta impotriva ta.
Cea mai adanca nevoie spirituala a noastra este pentru orice lucru Dumnezeu vrea pentru noi.
Sa vrei orice altceva este sa ne privam de viata insasi. Astfel, cand pacatuim, spiritul nostrum moare
de foame.
Raul fizic poate fi doar privit ca un rau real atat timp cat tinde sa provoace pacat in sufletele
noastre. De aceea, un Crestin trebuie sa caute in orice fel posibil sa inlature suferintele altora,
si chiar sa faca pasii necesari sa isi aline suferintele proprii: pentru ca ele sunt prilejul pacatului.
Este adevarat ca avem de asemenea, compasiune pentru altii doar pentru ca suferinta lor este
un rau pus in drepturi. Aceasta compasiune este de asemenea, buna.
Dar ea nu devine caritate decat daca Il vede pe Cristos in cel care sufera si nu are mila de el
decat cu mila lui Cristos. Isus are mila de multimi, nu doar pentru ca au fost oi fara pastor, dar si
pentru ca nu au paine. Totusi, el nu le-a hranit cu paini miraculoase si pesti, fara a gandi la locul lor
in Imparatia Tatalui Sau. Lucrarile trupesti de mila privesc dincolo de carne, si in spirit, si cand ele
sunt integral Crestine, ele nu doar ca Alina suferinta, ci aduc si har: adica ele lovesc pacatul.

41
9. Suferinta este irosita daca suferim in intregime singuri. Aceasta suferinta nu este comuniune.
Cei care nu Il cunosc pe Cristos, sufera singuri. Suferinta lor nu este comuniune.
Singuratatea in suferinta oribila nu este menita sa caute comuniunea in van. Dar, orice
comuniune este imposibila pentru ea, cu exceptia aceleia care uneste spiritul nostru cu Dumnezeu in
Pasiunea pentru Isus Cristos. Ce ne poate oferi simpatia umana in singuratatea mortii?
Florile sunt o indecenta in moartea fara Dumnezeu. Ele doar servesc sa acopere corpul.
Lucrul care a murit a devenit un lucru de decorat si respins. Fie ca singuratatea fara speranta sa fie
uitata, si sa nu ne aminteasca de noi insine! Cat de trista este iubirea umana care sfarseste cu
moarte! Si mai trista este cand, regretabil incearca sa ajunga la o futila comunicare cu mortul.
Mici, sarace prajituri cu orez de la un mormant pagan! Tot asa de trista este iubirea care nu
are comuniune cu cei pe care ii iubim, cand sufera! Cat de mizerabil este sa fie necesar sa ramanem
regretand muti, cu nimic de spus, celor pe care ii iubim cand ei sunt in mare durere! Este o confesiune
teribila ca iubirea noastra nu e destul de mare sa surmonteze suferinta! De aceea suntem la disperare
fortati sa luptam cu suferinta cat de mult putem, in caz ca ne apare in cale, si ne blocheaza pentru
totdeauna iubirea! Dar, o iubire care sfarseste fie cu suferinta, fie cu moartea, nu merita osteneala pe
care ne-o dam. Si daca o sa ne temem de moarte si toata suferinta, aceasta ne va aduce inevitabil,
putina bucurie si foarte multa durere. Numele, si Crucea si Sangele lui Isus au schimbat toate acestea!
In Pasiunea Lui, in tainele care dau Pasiunea Lui in vietile noastre, nevolnicia iubirii umane
se transforma intr-o putere divina, care ne ridica peste tot raul. Ea a cucerit totul.
O astfel de iubire nu cunoaste separarea. Ea se teme de suferinta nu mai mult decat recoltele
tinere se tem de ploaia de primavara! Dar, puterea aceste iubiri si aceasta comuniune nu se gasesc doar
in doctrina.
Crestinul are mai mult decat o filozofie a suferintei. Uneori, intradevar, poate sa nu aiba o
filozofie deloc! Credinta poate fi atat de nearticulata incat pare absurda! Totusi, el stie calea catre cel
care a cucerit totul. De ce asa? Pentru ca, Crestinismul este Cristos traind printre noi, si Cristos a
cucerit totul. Mai mult, El ne-a unit pe noi unul cu altul, in El Insusi. Noi toti traim impreuna in
puterea mortii Lui, care a invins moartea. Noi nici nu suferim singuri, nici nu cucerim singuri, nici nu
mergem in eternitate singuri.
In El suntem inseparabili. De aceea, suntem liberi sa fim singuri in mod fructuos, oricand
dorim, pentru ca oriunde mergem, orice suferim, orice se intampla cu noi, suntem uniti cu cei pe care ii
iubim in El, pentru ca suntem uniti in El. Iubirea Lui este mult mai puternica decat moartea, asa incat
moartea unui Crestin este un fel de triumf. Si, desi suntem indurerati pe drept, la sensibila separare de
acei pe care ii iubim (pentru ca suntem, de asemenea, meniti sa iubim prezenta lor umana), totusi, ne
bucuram in moartea lor pentru ca ne arata puterea iubirii noastre mutuale. Convingerea din inimile
noastre, speranta de nezdruncinat de comunicare cu mortul nostru in Cristos, intotdeauna ne spune ca
ei traiesc, si ca El traieste, si ca noi traim. Aceasta este cea mai mare mostenire a noastra, care poate fi
doar crescuta prin suferinta bine primita:
Aceasta prindere teribila a vietii divine in sufletele noastre, care ne tine asa de repede, incat
ne mentine etern liberi. Aceasta iubire, aceasta viata, aceasta prezenta, este martor ca spiritul lui
Cristos traieste in noi, si ca apartinem Lui, si ca Tatal ne-a dat Lui, si nici un om nu trebuie sa ne ia din
mana Lui.
10. Eroismul izolat este inutil, decat daca e nascut din Dumnezeu.
adica?
42
Puterea data noua de caritatea lui Cristos nu e complicata de mandrie. Mai intai de toate,
puterea divina nu e de regula, data noua, decat atunci cand suntem complet constienti de propria
noastra slabiciune si cum puterea care o primim este intradevar primita! Atunci, forta cu care vine in
noi de la Dumnezeu este puterea Lui Insusi, care e mai presus de comparatie. Si mandria e nascuta
din comparatie!
11. Sa cunosti Crucea nu este doar sa cunosti suferintele tale proprii.
Pentru ca, Crucea este semnul Salvarii, si nici un om nu e salvat de propriile suferinte. Sa
stii Crucea este sa stii ca suntem salvati de suferintele lui Cristos, mai mult, este sa stii ca iubirea lui
Cristos care a suportat suferinta si moartea pentru a ne salva. Atunci, Il stii pe Cristos.
Pentru ca sa stii iubirea Lui nu este doar sa stii istoria iubirii Lui, ci sa experimentezi in
spiritul tau ca suntem iubiti de El, si ca in iubirea Lui, Tatal manifesta iubirea Lui, proprie pentru noi,
prin spiritul Lui, care curge chiar in inimile noastre. Sa stii toate astea este sa intelegi ceva despre
Cruce, care este sa Il stii pe Cristos.
Aceasta explica conexiunea dintre suferinta si contemplare. Deoarece contemplarea este
patrunderea, prin intelepciunea divina in misterul iubirii lui Dumnezeu, in Pasiunea si Reinvierea lui
Isus Cristos.
12. Sfintii nu erau sfinti pentru ca erau respinsi de oameni, ci pentru ca erau acceptabili pentru
Dumnezeu.
Sfintii nu sunt facuti sfinti doar prin suferinta. Domnul nu a creat suferinta. Durerea si
moartea au venit in lume cu caderea omului. Dar, dupa ce omul a ales sa sufere, in ciuda bucuriei unirii
cu Dumnezeu, Domnul a schimbat suferinta insasi, intr-o cale, in care omul a putut sa vina in
cunoasterea perfecta a lui Dumnezeu.
13. Efectul suferintei asupra noastra depinde de ceea ce iubim.
Daca ne iubim pe noi egoist, suferinta este aproape oribila. Trebuie evitata cu orice pret. Dar
ea este si divina. Ea Alina sufletele oamenilor cu Sfantul Spirit marcand pe ele un caracter
sacramental, care le identifica cu Cristos Crucificat, asa incat amandoi sa sufere cu puterea si
compasiunea Lui suferintele altora, cu mila Lui. Botezul face ca toti oamenii sa impartaseasca intre
ei Preotia lui Cristos, sigilandu-i cu semnele mortii Lui, moartea Lui care este viata noastra.
Ea le da puterea de a oferi suferintele lor, lucrarile lor bune, actele de virtute, credinta
curajoasa, iertarea caritabila, viata lor insasi, lui Dumnezeu, nu ca daruri ale lor, ci ca suferinta, virtuti,
si merite ale lui Cristos. Dar, Botezul cere sa fie completat cu Eucaristie. Biserica a pus acest cel mai
perfect sacrificiu in mainile preotilor unsi, in care Cristos strange suferintele si durerile, parerile de rau
si, bunele lucrari si bucuriile omenirii la inima Lui, si le ofera pe toate Tatalui in sacrificiu reinnoit al
corpului si sangelui Sau Propriu.
14. Cand este suferinta inutila?
Cand se intoarce asupra noastra, cand ne face sa ne fie mila doar de noi, cand schimba iubirea in
ura, cand reduce toate lucrurile la frica.
Suferinta inutila nu poate fi consacrata lui Dumnezeu pentru ca nu are fructe, pentru ca daca nu
are fruct, acesta se trage din pacat. Pacatul si suferinta inutila cresc impreuna. Ele incurajeaza una pe
43
cresterea alteia, si cu cat mai multa suferinta conduce la pacat, mai mult pacat fura suferintei
capacitatea pentru consacrarea fructuoasa. Dar, harul lui Cristos face constant miracole de a schimba
suferinta inutila in ceva fructuos pana la urma.
Cum? Prin vindecarea imediata a ranilor pacatului. Cum viata noastra inceteaza sa sangereze, in
pacat, suferinta incepe sa aiba posibilitati creatoare. Dar, pana nu ne intoarcem vointele la Dumnezeu,
suferinta nu duce nicaieri, cu exceptia propriei distrugeri.
15. Marea necesitate pentru sufletul religios este sa sufere in liniste.

Prea multi oameni cred ca devin sfinti prin a vorbi despre incercarile lor. Zgomotul groaznic pe
care uneori il facem despre micile tribulatii inevitabile ale vietii ne fura de fructul lor, al
incercarilor.
Le schimba in ocazii de mila de sine, de a ne pune in evidenta, si in consecinta, le face inutile.
Fii atent cum vorbesti despre cum suferi, de frica de a nu pacatui! Prietenii lui Job au pacatuit prin
sentintele pioase din explicatia suferintei, si au pacatuit dand lui Job o explicatie superficiala.
Uneori nu e suficienta nici o explicatie pentru a tine seama de suferinta. Singurul lucru decent in
aceasta suferinta este linistea si tainele. Biserica este foarte umila si rezervata in tratamentul suferintei.
Niciodata nu e sanctimonioasa sau sa priveasca de sus. Niciodata nu e sentimentala. Ea stie ce e
suferinta.
16. Pentru a suferi in pace.
Sufera fara a impune altora o teorie a suferintei, fara a plasa, face vant, unei noi filozofii de
viata din durerea ta materiala, proprie, fara sa te proclami un martir, fara a numara pretul curajului tau,
fara a privi cu dispret simpatia, si fara a cauta prea multa simpatie. Trebuie sa fim sinceri in
suferintele noastre si in orice altceva. Trebuie sa recunoastem imediat slabiciunile noastre in durerea
noastra, dar nu trebuie sa le facem reclama.
E bine sa realizam ca suntem poate incapabili sa suferim in mare stil, dar tot trebuie sa
acceptam slabiciunea noastra ca un fel de eroism. Totdeauna e greu sa suferim folositor si bine, si
dificultatea este totdeauna mare cand nu avem resursele umane sa ne ajute. E bine, de asemenea, sa nu
Il tentam pe Dumnezeu in suferintele noastre, sa nu extindem din mandrie, intr-o zona in care nu
putem indura. Trebuie sa facem fata faptului ca este mult mai greu sa induri lunga monotonie a unei
usoare suferinte, decat atacul trecator al durerii intense.
In oricare din cazuri, ce este greu este propria saracie, si spectacolul nostru insine, redusi din ce
in ce mai mult la nimic, si irosindu-ne in propria parere si in cea a prietenilor nostri. Trebuie sa fim
dispusi a accepta adevarul amar ca, in final, poate am devenit o povara pentru cei care ne iubesc. Dar, e
necesar sa facem fata si la asta, de asemenea.
Completa acceptare a propriei abjectii si inutilitati este virtutea care ne face pe noi si pe altii
bogati in Harul lui Dumnezeu. Trebuie o cantitate mare de umilinta eroica, sa lasi pe altii sa te sustina
cand suntem absolut incapabili sa ne sustinem noi insine.
Nu putem suferi decat daca Il vedem pe Cristos peste tot, atat in suferinta si in caritatea celor
care au venit in ajutorul bolii noastre.

44
17. Pentru a da glorie lui Dumnezeu, si a indura suferinta cu caritatea lui Cristos
Sufera fara reflexie, fara ura, sufera fara speranta de razbunare sau compensatie, sufera fara a fi
impacient de a termina suferinta.
• Nici inceputul suferintei nu este important, nici sfarsitul ei.

• Nici sursa suferintei nu e importanta, nici explicarea ei, tinand cont ca e vointa Domnului.
• Dar, stim ca El nu vrea suferinta inutila, ca sa spun altfel, cea pacatoasa.
De aceea, pentru a ii da Lui gloria, trebuie sa fim in liniste si umili, si, saraci in tot ce suferim, ca
sa nu adaugam la suferintele noastre povara unei sensibilitati intile si exagerate.
Pentru a nu suferi fara adapost la propria neputinta, trebuie sa ne gandim la o suferinta mai mare,
si sa ne intoarcem la Cristos pe Cruce.
Pentru a suferi fara ura, trebuie sa alungam amaraciunea din inima, iubindu-l pe Isus.
Pentru a suferi fara speranta de compensatie, trebuie sa ne gasim pacea in convingerea unirii
noastre cu Isus.
Aceste lucruri nu sunt o problema de tehnica ascetica, si de simpla credinta: ele nu inseamna
nimic fara Rugaciune.
• Fara dorinta.
• Fara acceptarea vointei lui Dumnezeu.
• In final, trebuie sa cautam mai mult de o acceptare pasiva a orice vine de la El, trebuie sa
dorim si sa cautam in toate lucrurile implinirea pozitiva a vointei Sale.
• Trebuie sa suferim cu gratitudine, bucurosi de o sansa de a face voia Lui.
• Si trebuie sa gasim, in implinirea aceasta, o comuniune cu Isus care a spus:
“Cu dorinta am dorit sa mananc aceste Paste cu voi inainte sa sufar.” (Luca 22:15).

45
6. Ascetism si sacrificiu
1. Dacă sufletul meu face să tacă carnea mea, printr-un act de violență, carnea mea se va răzbuna
pe suflet infectându-l secret într-un act de răzbunare
Amaraciunea si raul temperament sunt florile ascetismului care a pedepsit doar corpul. Pentru
ca spiritul este deasupra carnii, dar nu complet independent de carne. Castiga in el insusi ceea ce
insamanteaza in propria carne. Daca spiritul e slab, cu carnea, va gasi in carne imaginea si acuzatia
propriei slabiciuni. Dar, daca spiritul e violent cu carnea, el va suferi de la carne, ricoseul propriei
violente. Falsul acest incepe prin a fi crud cu toata lumea, pentru ca e crud cu el insusi. dar,, sfarseste
prin a fi crud cu oricine, cu exceptia lui.
2. Exista un singur ascetism adevarat: cel care e ghidat nu de propriul nostru spirit, ci de spiritul
lui Dumnezeu.
Spiritul omului trebuie sa fie in primul rand supus harului, si dupa aceea poate pune carnea in
supunere fata de har si de el insusi.
“Daca prin spirit tu moritifici nevoile cărnii, tu vei trai”. (Romani 8:13).
Dar harul este caritabil, milos, bun, nu cauta propriile interese. Harul ne inspira fara alta dorinta
decat sa facem vointa lui Dumnezeu, indiferent ce vointa a Lui este aceea, indiferent daca este placuta,
sau neplacuta naturii noastre. Cei care, deci, isi pun moarte pasiunii nu cu otrava propriei ambitii, ci cu
lama curata a vointei lui Dumnezeu, vor trai in linistea adevaratei paci interioare, pentru ca vietile lor
sunt ascunse cu Cristos in Dumnezeu. Aceasta este “violenta” umila a celor care iau Raiul in posesie.
3. Viata spirituala nu este doar o negare a materiei.
Cand Noul Testament vorbeste de “carne” ca de inamicul nostru, ea ia carnea intr-un sens
special. Cand Cristos spune:
“Carnea nu conteaza la nimic” (Ioan 6:64), el vorbea de carnea fara spirit, carnea care traieste
pentru propriul scop, nu e doar in sensul senzual, ci chiar si in lucrurile spirituale. Este un lucru diferit
sa traiesti in carne, si un altul sa traiesti dupa carne.
In al doilea caz, un om care intelege ca “prudenta carnii” este opusa lui Dumnezeu, deoarece
face carnea un scop in ea insasi.
Dar atat timp cat suntem pe acest pamant, vocatia noastra este sa traim spiritual cat suntem inca
“in carne”. Intreaga noastra fiinta, trup si suflet, trebuie sa fie spiritualizata si ridicata prin har.
Cuvantul care s-a facut carne, si a trait pentru noi, cel care ne-a dat Carnea Lui ca sa fie hrana noastra
spirituala, cel care sta la dreapta Tatalui, intr-un corp plin de glorie divina, si cel care intro zi ne va
ridica corpurile noastre din moarte, nu a vrut ca noi sa ne dispretuim corpurile sau sa le luam usor,
cand El ne-a spus ca noi sa ne negam. Trebuie ca intradevar, sa ne controlam carnea, “trebuie sa o
disciplinam si sa o aducem la supunere”. Dar aceasta supunere este de asemenea, pentru beneficiul
corpului, ca si al spiritului. Pentru ca binele corpului, nu este gasit doar in corp, ci in binele intregii
persoane.

46
4. Omul spiritual, care traieste ca fiu al lui Dumnezeu cauta principiul vietii lui deasupra carnii si
deasupra naturii umane insasi.
“La toti acei care l-au primit pe El, El le-a dat puterea sa devina fii ai lui Dumnezeu, celor care au
crezut in numele Lui.”
Cei care sunt nascuti nu din sange, nu din dorinta carnii, nu din dorinta omului, ci din cea a lui
Dumnezeu.” (Ioan I: 12 - 13). Dumnezeu Insusi, este prin urmare sursa vietii spirituale. Dar El
comunica viata Lui si Spiritul Lui Oamenilor, facuti din trup si suflet. Nu e planul Lui sa atraga
sufletul din corp, ci sa sfinteasca pe amandoua impreuna, divinizand intreg Omul asa cum Crestinul
spune:
“Traiesc acum, nu eu, ci Cristos traieste in mine. Si cum traiesc acum in carne, traiesc in credinta
Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit.” (Galatieni 2:20).
“Pentru ca justificarea Legii poate fi implinita in cei care merg nu dupa carne, ci dupa spirit
Tu nu este in carne ci in spirit, daca Spiritul lui Dumnezeu traieste in tine (Romani, 8:49).
5. Nu putem deveni sfinți decât daca incercam sa fugim de lucrurile materiale.
Pentru a avea o viata spirituala inseamna sa avem o viata care este spirituala în întregimea ei – o
viață în care actiunile corpului sunt sfinte din cauza sufletului, si sufletul este sfant, deoarece
Dumnezeu il locuieste si actioneaza in el. Cand traim o astfel de viataa, actiunile corpului nostru sunt
conduse spre Dumnezeu de Dumnezeu Insusi, si ii dau Lui glorie, si in acelasi timp il ajuta sa isi
sanctifice sufletul.
De aceea, un sfânt este sanctificat nu doar prin post, atunci cand trebuie sa postesca, dar si
mancand, cand trebuie sa manance.
El este sanctificat nu doar prin rugaciuni, in intunericul noptii, ci si prin somnul pe care il
doarme, in ascultarea lui Dumnezeu, care ne-a facut cine suntem. Nu doar singuratatea lui contribuie la
uniunea lui cu Dumnezeu, ci si dragostea supranaturala pentru prietenii sai, si rudele lui, si aceia cu
care traieste si lucreaza. Dumnezeu in acelasi act, implinit de vointa, doreste binele tuturor fiintelor, si
binele fiecarui lucru, in parte: pentru ca toate lucrurile mai mici coincid intr-un bine perfect, care este
Iubirea Lui pentru ele.
Prin urmare, este clar ca unii oameni vor deveni sfinti printr-o viata de celibat, dar mult
mai multi vor deveni sfinti ca oameni casatoriti, pentru ca e necesar ca sa fie mai multi oameni
casatoriti decat celibatari in lume.
Cum putem sa ne imaginam ca manastirea este singurul loc unde oamenii pot deveni sfinti?
Acum viata corpului pare sa primeasca mai putina consideratie in manastire decat in viata seculara, dar
este clar ca viata casatorita (in casatorie), pentru a avea succes, presupune capacitatea pentru o iubire
umana, care trebuie sa fie spirituala si fizica in acelasi timp. Existenta unei taine a casatoriei arate ca
Biserica nici nu considera corpul ca rau sau respingator, ci ca “carnea” spiritualizata prin rugaciune si
prin Sfantul Duh, insa ramanand complet fizica poate sa joacee o parte importanta in sanctificare.

47
6. Da o mare glorie lui Dumnezeu o persoana care sa traiasca in aceasta lume folosind si apreciind
lucrurile bune fara grija, fara anxietate, si fara pasiune dezordonata.
Pentru a Il sti si iubi pe Dumnezeu, prin Darurile Lui, trebuie sa le folosim ca si cum nu le-am
folosi (I Corinteni 7:31), si ca si cum trebuie sa le folosim.
Pentru ca sa folosim lucrurile ca si cum nu le folosim, inseamna sa le folosim fara egoism, fara
frica, fara ganduri reflexive, si cu o gratitudine si incredere si iubire pentru Dumnezeu. Orice
ingrijorare dezordonata pentru partea materiala a vietii, a fost dezaprobata de Cristos cand a spus:
“Poate vreunul din voi, gandind, poate aduce in plus la viata sa o ora?” (Matei 6:27).
Dar nu putem folosi lucruri create fara anxietate decat daca suntem detasati de ele. In acelasi
timp, devenim detasati de ele folosindu-le cu grija si totusi fara anxietate. Scrupulozitatea tremuratoare
a celor care sunt obsedati de placerile pe care le iubesc, si frica, le îngusteaza sufletele si le face
imposibil lor sa iasa din carnea proprie. Ei au incercat sa devina spirituali ingrijorandu-se de carne, si
ca rezultat ei sunt bantuiti de catre ea.
Ei au sfarsit in carne pentru ca au inceput in ea, si fructul ascetismului lor anxios este sa ca ei
folosesc lucrurile “nu”, dar, se fac ca si cum nu le folosesc. In autonegarea lor, ei defileaza cu ceea ce
ei pretind ca evita.
Ei nu au placerea pe care o cauta, dar ei gusta descurajarea amara sau senzatia de vina, de care
au incercat sa scape. Aceasta nu este calea spiritului. Pentru ca, atunci cand intentia noastra e
indreptata spre Dumnezeu, chiar folosirea de catre noi a lucrurilor materiale, le sanctifica si pe ele si pe
noi, cu conditia de a le folosi fara egoism si fara preconceptii, bucurosi sa le primim de la El, care ne
iubeste pe noi, si a carui iubire este tot ce dorim.
7. Autonegarea este sterila si absurda daca o practicam din motive gresite sau, chiar mai rau, fara
o motivatie reala
De aceea, desi este adevarat ca trebuie sa ne negam pe noi insine, pentru a ajunge la o adevarata
cunoastere a lui Dumnezeu, trebuie sa avem o anumita cunoastere a lui Dumnezeu si relatiei noastre cu
El, pentru a putea sa ne negam in mod inteligent.
Pentru a fi inteligenta, autonegarea noastra trebuie inainte de toate sa fie umila. Astfel, este
contradictorie in termeni.
Daca ne negam pe noi insine, pentru a gandi despre noi ca suntem mai buni ca alti oameni,
autonegarea noastra este doar autogratificare. Dar renuntarea trebuie sa fie mai mult decat inteligenta si
umila. Trebuie sa fie si supranaturala. Trebuie sa fie condusa nu doar de perfectiunea noastra, morala,
sau pentru binele societatii, in care traim, ci pentru Dumnezeu. Nimic nu vine de la Dumnezeu, ci de la
Dumnezeu, si autonegarea noastra nu poate fi supranaturala decat daca este ghidata de Harul Sfantului
Duh. Lumina Harului Lui ne invata distinctia dintre ce este bun si rau in noi insine, ceea ce este de la
Dumnezeu si ce este de la noi, ceea ce este acceptabil lui Dumnezeu si ce doar ne flateaza stima
noastra de sine. Dar Sfantul Duh ne invata si diferenta dintre ascetism si sacrificiu si ne arata ca
pentru un Crestin ascetismul nu e de ajuns. Ascetismul este fericirea sistematica de a mortifica si
controla natura noastra. Sacrificiul face mai mult decat atata, ofera natura noastra si toate facultatil ei
lui Dumnezeu.
48
O autonegare care este cu adevarat supranaturala trebuie sa aspire sa ofere lui Dumnezeu la ce
am renuntat noi. Prefectiunea renuntarii crestine este oferta totala de sine lui Dumnezeu in
uniune cu sacrificiul lui Cristos. Sensul acestui sacrificiu de noi insine este ca renuntam la
stapanirea propriilor noastre fapte si a propriei vieti in mainile lui Dumnezeu pentru ca sa facem
toate lucrurile nu pentru noi sau dupa vointa noastra, ci pentru Dumnezeu, si dupa vointa Lui.
Spiritul sacrificiului Crestin este bine descris in aceste randuri ale Sf. Paul:
“Nici unul din noi nu traieste pentru el insusi, nici un om nu moare pentru el insusi. Daca traim
pentru Domnul, si daca murim, murim pentru Domnul. Pentru ca, fie ca traim, fie ca murim, noi
apartinem Domnului. Pentru motivul acesta, Cristos a murit si s-a reintors la viata, astfel ca El sa
poata fi Domnul si al mortilor si al viilor.” (Romani 14 7:9)
Sa oferi acest sacrificiu perfect, trebuie sa practicam ascetismul fara de care nu puteam castiga
destul control asupra inimilor noastre, si pasiunilor lor, pentru a ajunge la un astfel de nivel de
indiferenta pentru viata si moarte.
Dar, aici, iarasi, Sfantul Duh ne invata ca indiferenta nu e de ajuns. Trebuie sa devenim cu
adevarat indiferenti fata de lucrurile la care am renuntat. Dar aceasta indiferenta trebuie sa fie efectul
iubirii lui Dumnezeu, in onoarea Lui renuntam la ele.
Mai mult ca un efect, e doar un aspect al acelei iubiri. Deoarece Il iubim doar pe Dumnezeu, mai
mult si deasupra tuturor lucrurilor, si pentru ca iubirea noastra ne arata ca El depaseste infinit bunatatea
lor toata, devenim indiferenti la tot ce nu e Dumnezeu. Dar in acelasi timp iubirea noastra ne permite
sa gasim in Dumnezeu Insusi bunatatea si realitatea tuturor lucrurilor la care am renuntat de
Dragul Sau. Apoi Il vedem pe cel pe care Il iubim chiar in toate lucrurile la care am renuntat si le
gasim din nou in El. Desi harul Sfantului Duh ne invata sa folosim lucrurile create “ca si cum nu le
folosim”, adica, cu detasare si indiferenta, nu ne face indiferenti la valoarea lucurilor in ele insesi.
Din contra, doar cand suntem detasati fata de lucrurile create, incepem sa le pretuim cum ar
trebui de fapt. Doar cand suntem “indiferent” fata de ele putem intradevar a incepem sa le iubim.
Indiferenta de care vorbesc trebuie, de aceea, sa fie o indiferenta nu fata de lucruri in ele insele, ci fata
de efectele lor in vietile noastre. Omul care se iubeste pe el mai mult decat pe Dumnezeu, iubeste
lucrurile si persoanele pentru binele pe care el insusi le poate lua de la ele. Iubirea lui egoista tinde sa
le distruga, sa le consume, sa le absoarba in fiinta lui. Iubirea lui pentru ele este doar un aspect al
propriului egoism. Este doar un fel de prejudecata in propria lui favoare. Un astfel de om este in orice
caz indiferent de fata de impactul lucrurilor, persoanelor si evenimentelor in propria viata. Dar el este
chiar detasat de binele lucrurilor, persoanelor insele, considerate chiar separate de orice bine al sau.
Respectand binele pe care il ia de la ele, el nu este nici detasat, nici neingrijorat. Dar din respect pentru
propriul sau bine, este complet indiferent. Omul care Il iubeste pe Dumnezeu mai mult decat pe sine,
este si el capabil sa iubeasca persoane si lucruri pentru binele pe care il au in Dumnezeu.
Aceasta este la fel cu a spune ca iubeste gloria pe care sa o dea lui Dumnezeu. Pentru ca acea
glorie este reflexia lui Dumnezeu in bunatatea pe care El a dat-o creaturilor Lui. Un astfel de om e
indiferent de impactul lucrurilor in viata lui. El considera lucrurile doar in relatia lor cu gloria lui
Dumnezeu si voia lui Dumnezeu. Pe cat propriul sau avantaj temporar si satisfactia trec, el e detasat
si neingrijorat. El ii iubeste in acelasi act in care il iubeste pe Dumnezeu. Adica el ii iubeste in actul in
care a renuntat la ei. Si in aceasta iubire, renuntand la ei, el i-a recastigat la un alt nivel.

49
8. Sa spui ca renuntarea crestina trebuie sa fie supusa lui Dumnezeu este a spune ca trebuie sa
faca fructe intr-o adanca viata de rugaciune si deci in lucrari de caritate activa.
Renuntarea crestina nu e problema de autonegare tehnica, incepand si sfarsind cu limitele

inguste ale propriului suflet.
Ea este prima miscare a libertatii ce scapa din limitele a tot ce e finit si natural, si dependent,
intra in contact cu caritatea, cu bunatatea infinita a lui Dumnezeu, si apoi merge inainte la Dumnezeu,
sa ajunga la tot ceea ce El iubeste. Autonegarea crestina este doar inceputul unei divine impliniri. Ea
este separata de conversia spre inauntru a intregii noastre fiinte de la noi spre Dumnezeu. Autonegarea
ne elibereaza de pasiune si egoism. Ea ne elibereaza de o atasare superstitioasa de propriul ego, ca si
cum acesta ar fi fi un zeu. Ne elibereaza de carne in sensul Noului Testament, dar nu ne elibereaza de
trup. Nu este scapare de materie sau de simturi, nici nu e menit sa fie. Este primul pas spre o
transformare a intregii fiinte in care, dupa Planul lui Dumnezeu, chiar corpurile noastre vor trai in
lumina divinei Lui glorii, si vor fi transformate in El impreuna cu sufletele noastre.
9. Nimic ceea ce consideram rau nu poate fi oferit lui Dumnezeu ca sacrificiu.
De aceea, sa renunti la viata cu dezgust nu este sacrificiu. Ii dam Lui ce avem mai bun, pentru a
declara ca El este infinit mai bun. Ii dam Lui tot ceea ce pretuim, pentru a Il asigura ca El este mai
mult decat “tot” al nostru. Una din principalele sarcini ale ascetismului Crestin este sa facem viata
noastra si corpul nostru destul de valoroase sa fie oferite lui Dumnezeu ca sacrificiu. Ascetismul nostru
nu e menit sa ne faca obositi de o viata care e groaznica. Nu e menit sa faca corpurile noastre, care sunt
bune, sa ne apara ca rele. Nu e menit sa ne faca pe noi odiosi pentru noi insine. Un ascetism care face
ca toate placerile ca sa para scarboase, dezgustatoare si toate activitatile carnii abominabile, este o
pervertire a naturii, pe care Dumnezeu a facut-o buna, si pe care nici pacatul nu a reusit sa o faca total
ingrozitoare.
Scopul real al ascetismului este sa dezvaluie diferenta dintre folosirea rea a lucrurilor create,
care este pacatul, si, folosirea lor buna, care este virtutea. Este adevarat ca autonegarea noastra ne
invata sa realizam ca pacatul, care pare a fi bun din anumit punct de vedere, este de fapt, rau. Dar
autonegarea nu trebuie sa ne faca sa uitam distinctia esentiala dintre pacat, care e o negare, si placerea,
care e un bun pozitiv.
De fapt, se va face clar cunoscuta aceasta distinctie. Adevaratul ascetism va arata ca nu e o

legatura necesara intre pacat si placere, ca poate fi pacat care nu cauta placerea, si alte pacate care nu
gasesc niciuna. Placerea care este buna, are mai mult de a face cu virtutea decat cu pacatul.
Virtutea care e suficient de rezonabila pentru ca sa plateasca pretul autonegarii, va gusta pana la
urma mai multa placere in acele lucruri la care a renuntat decat sar putea bucura pacatosul care se
agata de aceleasi lucruri disperat, ca si cum ar fi Dumnezeul lui.
De aceea, trebuie sa obtinem posesia asupra noi insine, prin ascetism, pentru a fi capabili sa ne
dam noi insine lui Dumnezeu. Nici o inspiratie a Harului lui Dumnezeu nu ne va aduce mai aproape de
a inlatura corpul, ca si cum ar fi rau, sau sa distrugem facultatile lui, ca si cum ar fi inamici implacabili
ai lui Dumnezeu, si nu ar putea fi niciodata educati sa asculte Harul Sau. Cel care a facut carnea
noastra si a dat-o spiritului nostru ca servitor si companion, nu va fi bucuros de un sacrificiu in care
carnea e omorata de catre spirit si returnata Lui in ruina. Totusi cineva va spune ca multi sfinti au
facut asta, de fapt, ca sa intre in Raiul lui Dumnezeu, pe ruinele corpului lor. Daca au facut astfel, si
50
daca au fost intradevar sfinti, carnea lor a fost distrusa de propriul lor spirit, si din cauza iubirii care ii
poseda pentru Dumnezeu, i-a condus intr-o situatie in care renuntarea la sanatate sau chiar la viata era
necesara de dragul unui bine mai mare. Sacrificiul a fost atat justificat, cat si sfant. Ei nu au considerat
propria lor carne ca fiind un rau, si nu au considerat necesar sa o distruga pentru ca e astfel.
Ei stiau ca este buna si ca ea a venit de la Dumnezeu, dar stiau ca insasi caritatea este un bun mai
mare decat viata, si ca un om nu are o iubire mai mare decat sa isi puna viata jos pentru prietenul sau.
De dragul iubirii, de dragul altor oameni, sau de dragul adevarului lui Dumnezeu, sa isi sacrifice
corpurile. Pentru ca nici un om nu devine sfant doar daca se uraste pe el insusi. Sanctitatea este exact
opusul sinuciderii.
10. Nu exista sacrificiu de sine care sa fie doar autodistrugere.
Ne sacrificam noi insine lui Dumnezeu prin spiritualizarea intregii noastre fiinte si prin
ascultarea Harului Sau. Singurul sacrificiu pe care El il accepta este puritatea iubirii noastre. Orice
renuntare care ne ajuta sa iubim mai mult pe Dumnezeu este buna si utila. O renuntare care poate fi
nobila in sine este inutila pentru noi, daca Dumnezeu nu doreste ca noi sa o facem. Pentru a spiritualiza
vietile noastre, si a le face placute lui Dumnezeu, trebuie sa o facem in liniste. Pacea sufletului care e
detasat de toate lucrurile si de el insusi, este semnul ca sacrificiul nostru este total acceptat de
Dumnezeu. Agitatia trupului agita si sufletul.
Dar nu ne putem tranchiliza spiritul fortand o imobilitate violenta asupra carnii si asupra celor
cinci simturi. Corpul trebuie sa fie guvernat in asa fel incat sa lucreze in pace, astfel ca actiunea lui sa
nu deranjeze sufletul. Pacea sufletului nu depinde, de aceea, de inactivitatea fizica. Din contra, unii
oameni sunt perfect capabili de a gusta adevarata pace spirituala intr-o viata activa, dar care ar
innebuni daca ar trebui sa ramana in absoluta singuratate si liniste, pentru o perioada de timp. Pentru ca
fiecare trebuie sa gaseasca pentru el insusi tipul de munca si mediul in care el poate duce cel mai bine
o viata spirituala. Daca e posibil sa gasesti astfel de conditii, si acest om e capabil sa profite de ele, sa
faca asta. Dar ce lucru fara speranta este viata spirituala, daca am putea trai doar in conditii ideale!
Aceste conditii nu au fost niciodata la indemana majoritatii oamenilor si nu au fost niciodata mai
inaccesibile decat in lumea noastra moderna.
Totul in viata moderna la oras este calculat pentru a mentine omul sa nu intre in el insusi si sa nu
se gandeasca la lucruri spirituale.
Munca ne poate ajuta sa ne rugam si sa fim reculesi daca lucram bine. Agitatia, totusi, distruge
utilitatea spirituala a muncii si chiar tinde sa diminueze - impiedice menirea ei fizica si sociala. Munca
aduce pace sufletului, care va avea o trasatura de ordine si intelegere spirituala. Ea ajuta sufletul sa se
concentreze pe scopurile lui spirituale si sa le atinga. Dar intreg telul agitatiei este de a ascunde sufletul
de el insusi, de a camufla conflictele lui interioare si lipsa acestora de scop, de a induce o senzatie falsa
ca “ajungem undeva”.
Agitatia - o stare a spiritului care e chiar normala in lumea afacerilor - este fructul tensiunii din
suflet, care se intoarce ametit de la un stimul la altul, si incearca sa reactioneze la 15 diferite apeluri in
acelasi timp. Sub aparenta agitatiei si dotarii ei cu un impuls monstruos si neobosit, este forta fricii sau
lacomia elementara de bani sau placeri sau putere. Cu cat mai complexe sunt pasiunile omului, cu atat
mai complexa e agitatia lui. Aceasta toata este moartea vietii spirituale. Mersul ocazional la biserica si
recitarea unor rugaciuni rapide nu au puterea de a curata o rana cu puroi. Indiferent care ar fi scopul
nostru, indiferent cat de spiritual, indiferent cat de bine intentionati credem ca suntem cu privire la

51
gloria lui Dumnezeu, si Imparatia Lui, lacomia si pasiunea intra in lumea noastra si se transforma in
agitatie cat de repede atunci cand intentia inceteaza de a mai fi pura. Si cine poate jura ca intentia lui e
pura, chiar in adancul adancimilor subconstiente ale dorintei lui, cand vechile scopuri egoiste se misca
confortabil ca monstrii marini, uitati, in ape unde nu sunt vazuti niciodata! Pentru a ne apara de
agitatie, trebuie sa fim detasati nu doar de rezultatele immediate ale muncii noastre, si aceasta detasare
este dificila si rara, ci si de intregul complex de scopuri care guverneaza vietile noastre de fiecare zi.
Trebuie sa fim detasati de sanatatea si siguranta noastra, de placeri si posesiuni, de oameni si locuri,
de conditii si lucruri.
Trebuie sa fim indiferenti fata de viata insasi, in sensul Evangheliilor, sa traim ca liliacul in
camp, cautand in primul rand Imparatia Cerurilor, si avand incredere ca toate nevoile noastre materiale
vor fi avute in grija, in schimbul acestui targ. Cati dintre noi pot spune cu siguranta ca au inceput sa
traiasca asa? Lipsiti de aceasta detasare, suntem subiectul unei mii de frici, care corespund la o mie de
dorinte anxioase. Tot ce iubim este nesigur.
Când căutam iubirea ne e frica ca nu o putem obține.

Chiar un cuvânt, chiar gandul imaginar, pe care il plasam in mintea noastra despre altul, pe care
il suspectam de ceva, sunt de ajuns sa ne transforme ziua intr-o sursa de confuzie si anxietate, si viteza,
si cine stie ce alte lucruri rele, dupa aceea! Trebuie, inatai de toate, sa castigam o perspectiva
supranaturala, sa vedem toate lucrurile in lumina credintei, si apoi vom incepe munca indelungata,
laborioasa, ardenta, de a scapa de toate dorintele si fricile noastre irationale. Dar, un om relativ
spiritual, e capabil sa inceapa aceasta munca a lui cu destula delicatete, sa evite sa devina agitat, in
acestismul sau propriu!
11. Este atat de usor sa devii legat de o tehnica ascetica ca de orice altceva sub soare.
Dar, asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam la orice gand de a deveni sistematici in autonegarea
noastra. Sunt cai pentru un scop. Scopul lor cel mai apropiat este de a aduce pace si calm unui spirit
detasat, de a elibera spiritul de pasiuni, pentru a putea raspunde mai prompt ratiunii si harului divin.
Scopul final al tuturor tehnicilor, care sunt folosite in contextul crestin, este caritatea asi uniunea cu
Dumnezeu. Disciplina nu e eficace decat daca e sistematica, pentru ca lipsa unui sistem, de regula,
tradeaza lipsa de scop. Bunele obiceiuri sunt doar dezvoltate de acte repetate. Si nu putem sa ne
disciplinam pe noi insine sa facem acelasi lucru, iar si iar, cu un anume grad de inteligenta, decat daca
il facem sistematic. Este necesar, mai presus de orice, la inceputul vietii spirituale, sa facem anumite
lucruri la momente fixate:
a. Sa tinem post in unele zile

b. Rugaciuni si meditatie la ore anumite din ziua
c. Examinari regulate ale constiintei
d. Regularitatea frecventarii tainelor
e. Aplicarea sistematica a tuturor datoriilor statului
f. Atentie speciala la virtutile care sunt cele mai necesare noua.
g. A dori o viată spirituala înseamnă, astfel, a dori disciplina.
Altfel, dorinta noastra este o iluzie. E adevarat ca disciplina se presupune ca ne aduce pana la
urma la o libertate spirituala. De aceea, ascetismul trebuie sa ne faca spiritual flexibili, nu rigizi, pentru

52
ca rigiditatea si libertatea niciodata nu se vor integra. Dar, disciplina noastra trebuie, sa aiba un anumit
element de severitate in ea. Altfel, niciodata nu ne va elibera de pasiuni. Daca nu suntem stricti cu noi
insine, carnea noastra va incepe sa ne tradeze. Daca nu de ordonam sever sa ne rugam, si sa facem
penitenta la anumite momente, si sa ne hotaram sa ne mentinem hotararile in ciuda inconvenientelor
notabile si dificultatilor, repede vom deveni pacaliti de scuzele noastre, si ne vom lasa condusi de
slabiciune si capricii.
11. Este foarte util sa ai un conducator spiritual care va ghida eforturile noastre in auto – disciplina,
si, desi, directia nu e absolut necesara, in teorie, pentru o viata spirituala solida, in practica
numerosi oameni nu vor ajunge nicaieri fara ea
Pe langa instructiunile valoroase pe care un bun conducator ni le poate da, tot asa putem avea
nevoie de incurajarile si corectiile lui. Este mult mai usor sa perseveram in penitenta, meditatie, si
rugaciune, daca avem pe cineva care sa ne aduca aminte de rezolutiile pe care am inceput sa le uitam.
Directia spirituala ne va proteja in oarecare masura, de instabilitatea noastra proprie. Functia de
director este pentru a ne orienta disciplina noastra morala spre libertate spirituala. Trebuie un bun
director sa faca asta, si directorii buni sunt rari.
12. Ascetismul este complet inutil daca ne transforma in niste ciudati.
Piatra unghiulara a ascetismului este umilinta, si umilinta crestina este inainte de toate o
problema de simt comun supranatural. Ne invata sa ne luam asa cum suntem, in loc sa pretindem (cum
de imaginam din cauza mandriei) ca suntem mai buni decat in realitate.
Daca intradevar ne cunoastem, ne luam propriul loc in ordinea proiectata de Dumnezeu, in

liniste. Si astfel, umilinta supranaturala adauga mult la demnitatea noastra umana, integrandu-ne in
societatea altor oameni si plasandu-ne in relatia corecta cu ei si Dumnezeu. Mandria ne face
artificiali si umilința ne face reali.
Sf. Paul ne invata (II Tesalonicieni 3) ca umilinta Crestina si ascetismul obisnuit ne ajuta sa ne
ducem vieti chiar normale, castigand pasnic painea noastra si lucrand zi de zi intr-o lume care va trece.
Munca, si o acceptare supranaturala a vietii obisnuite sunt vazute de Apostoli ca o protectie impotriva
agitatiei fara odihna a falsului misticism. Crestinul a respins valorile lumii. El nu a pus inima lui in
fericirea si securitatea temporara. Dar el nu urmareste ce nu poate continua sa traiasca in lume, sau ca
sa fie fericit in timp. El munceste si traieste in simplicitate, cu multa bucurie, si o mai multa securitate
decat alti oameni, pentru ca nu mai cauta o implinire speciala in viata. El evita agitatia futila care
inconjoara urmarirea scopurilor temporare. El traieste in pace printre vanitatile lucrurilor temporare.
Nici macar nu dispretuieste vanitatea lor, pentru ca in spatele umbrei vede substanta, si creatura ii
vorbeste lui despre Creatorul lor. Este suprema umilinta sa vada ca viata obisnuita imbratisata de
credinta perfecta poate fi mai sfanta si mai supranaturala decat o cariera ascetica spectaculoasa. O
astfel de umilinta tinde sa fie obisnuita, si este ceva mai prejos de a atinge mandria spirituala. Mandria
este cea care intotdeauna tinde sa fie neobisnuita. Umilinta nu. Umilința găsește toata pacea ei in
speranta, stiind ca Cristos trebuie sa vina din nou sa ridice si sa transfigureze lucrurile obisnuite si sa le
umple de gloria Lui.
13. Dumnezeu este mai glorificat de un om care foloseste lucrurile bune din viata lui in simplitate,
si cu recunostinta, decat ascetismul nervos al unuia care e agitat de fiecare detaliu al
autonegarii sale.

53
Primul foloseste lucrurile bune si se gandeste la Dumnezeu. Ultimul e infricosat de lucrurile

bune si prin urmare nu le poate folosi corect. El este terifiat de placerea pe care Dumnezeu a pus-o in
lucruri si in teroarea lui nu se gandeste decat la el. El isi inchipuie ca Dumnezeu a pus toate lucrurile
bune ale lumii inaintea lui ca o momeala intr-o capcana. El se ingrijoreaza tot timpul despte
„perfectiunea” lui. Lupta lui pentru perfectiune devine un fel de batalie a mintilor (?) cu Creatorul care
a facut toate lucrurile bune. Chiar si bunatatea creaturilor devine o amenintare pentru puritatea celui
virtuos, care ar vrea sa se abtina de la orice.
Dar nu poate. El e uman, ca restul oamenilor, si trebuie sa se foloseasca ca si ei de mancare,

bautura si somn. Ca si ei, trebuie sa vada cerul, si sa iubeasca, in ciuda lui, lumina soarelui! Orice
senzatie de placere il umple cu o senzatie de vina! Ciudat este ca oamenii acestia trebuie sa intre in
manastiri care nu au alt scop de a exista decat iubirea lui Dumnezeu!
14. Intreaga natura este menita sa ne faca sa ne gandim la paradis.
Paduri, campii, vai, dealuri, rauri si mare, nori care calatoresc pe cer, lumina si intuneric, soare
si stele, ne amintesc ca lumea a fost prima data creata ca paradis pentru primul Adam, si in ciuda
pacatului sau si al nostru, va deveni iar paradis cand toti vom invia din moarte in al doilea Adam. Raiul
este acum oglindit in lucrurile create. Toate creaturile lui Dumnezeu ne invita sa uitam de grijile
noastre vane si sa patrundem in inimile noastre pe care Dumnezeu le-a facut paradisul Lui si al nostru.
Daca Il avem pe Dumnezeu locuind cu noi, facand in sufletele noastre paradisul Lui, atunci lumea din
jurul nostru poate, de asemenea, deveni pentru noi ce a fost menita pentru Adam, paradisul lui. Dar,
daca cautam paradisul in afara noastra, nu puteam avea paradis in inimile noastre.
Daca nu avem pace in noi, nu avem pace cu ce este in jurul nostru. Doar omul care e liber de
legaturi constata ca creaturile au devenit prietenii sai.
Cat timp e atasat de ele, ele vorbesc doar lui si dorintelor lui. Insa, ele ii reamintesc de propriile
pacate. Cand el este egoist, ele servesc egoismului lui. Cand el este pur, ele ii vorbesc despre
Dumnezeu.
15. Daca nu Ii suntem recunoscători lui Dumnezeu, nu putem gusta bucuria de a Îl gasi pe El in
creatia Lui.
A fi nerecunoscător este a admite ca nu Îl cunoaștem, si ca iubim creaturile Lui nu de dragul

Lui, ci de al nostru. Decat daca suntem nerecunoscători pentru existenta noastra, nu stim cine suntem,
si nu am descoperit ceea ce intradevar înseamnă sa fi si sa trăiești.
Indiferent cat de înaltă poate fi estimarea pe care o avem despre bunatatea noastra, aceasta
estimare e prea scazuta, doar daca realizam ca tot ceea ce avem a venit la noi de la Dumnezeu.
Singura valoare a vietii noastre este aceea ca este un dar de la Dumnezeu. Gratitudinea arata
reverenta pe care o facem lui Dumnezeu in felul in care folosim darurile Lui.

54
7. A fi si a face
1. Suntem incalziti de foc, nu doar de fumul focului.
Suntem purtați de barca pe apa, nu de valurile facute de barca. Tot așa, ceea ce suntem trebuie
cautat in adâncimile invizibile ale propriei ființe, nu in reflecția exterioara a propriilor fapte. Trebuie sa
ne gasim propriul sine nu in spuma agitata produsa de impactul ființei noastre asupra ființele din jurul
nostru, ci in propriul suflet care este principiul care sta la baza faptelor noastre. Dar, sufletul meu este
ascuns si invizibil. Nu pot sa il vad direct, pentru ca este ascuns chiar de mine însumi. Nici nu pot il cu
vad cu proprii mei ochi.
Ei sunt prea aproape de mine ca sa îl vad. Ei nu sunt făcuți sa se vadă pe ei înșiși. Știu ca am
ochi când vad altceva cu ei. Pot sa îmi vad ochii in oglinda. Sufletul meu poate sa se reflecte si el in
oglinda propriei activități. Dar, ce se vede in oglinda este doar reflecția a ceea ce sunt, nu fiinta mea
reala. Oglinda cuvintelor si actiunilor reprezinta doar partial fiinta mea.
Cuvintele si faptele cre pleaca de la mine si sunt materializate in afara mea, sunt doar lucruri
moarte in comparatie cu viata ascunsa din care izvorăsc. Aceste fapte sunt tranzitorii (trecătoare) si
superficiale. Ele trec repede, dar chiar prin efectele lor pot persista puțin. Dar sufletul însuși rămâne.
Multe depind de felul in care însuși sufletul se vede in oglinda propriei activitati.
2. Sufletul meu nu se gaseste pe el insusi decat daca actioneaza.
De aceea, el trebuie sa actioneze. Stagnarea si inactivitatea duc la moartea spirituala. Dar,

sufletul meu nu se proiecteaza integral pe el insusi, in efectele externe ale activitatii sale. Nu am nevoie
sa ma vad pe mine însumi, ci doar sa fiu eu însumi. Trebuie sa gandesc si sa actionez ca o fiinta vie,
dar nu trebuie sa arunc întregul meu sine in ceea ce cred sau fac, sau sa incerc intotdeauna sa
ma gasesc pe mine insumi in lucrurile sau munca pe care le-am facut. Sufletul care se proiecteaza
pe el insusi in activitate si se cauta pe sine insusi, in munca sa, va fi ca un nebun care doarme pe
trotuare in fata casei sale, in loc sa traiasca in ea unde e liniste si cald. Sufletul care se arunca in afara
pentru a se gasi pe sine in efectele propriei sale munci este ca un foc care nu are dorinta de a arde, ci de
a cauta doar sa ridice fum.
Motivul pentru care oamenii sunt atât de anxioși sa se vada pe sine insisi in loc sa fie bucurosi
sa fie ei înșiși, este pentru ca ei nu prea cred in existenta lor. Si ei nu cred pe deplin ca ei exista,
pentru ca ei nu cred in Dumnezeu. Aceasta este tot așa de adevărat pentru cei care spun ca ei cred in
Dumnezeu (fără a-si pune cu adevărat credința in practica) si pentru cei care chiar nu pretind sa aiba
vreo credință. In oricare dintre cazuri, in același timp cu pierderea credinței a intervenit o pierdere
totala a sensului realității.
A fi nu înseamnă nimic pentru cei care urăsc si se tem de ce ei sunt cu adevărat. De aceea, ei nu
pot avea pace in propria lor realitate, care respecta realitatea lui Dumnezeu. Ei se chinuie sa scape de
propria lor ființă, si verifica o falsa existenta vazand constant ceea ce fac ei înșiși. Trebuie sa se tot uite
in oglinda pentru reasigurare. Ce așteaptă sa vadă mai exact? Nu pe ei înșiși! Spera sa vadă vreun semn
ca au devenit zeul care spera sa devina, prin activitățile lor anxioase, invulnerabil, total puternic, infinit
de înțelept, insuportabil de frumos, incapabili de a muri! Când un om se uita constant si se tot uita la el
însuși, in oglinda propriilor fapte, viziunea lui spirituala dubla îl împarte in doua persoane. Si daca își
forțează ochii suficient de tare, el uita care este cea reala.
55
De fapt, realitatea nu mai este perceputa nici in el însuși, nici in umbra. Substanța a plecat din el
in umbra, si el a devenit doua umbre, in loc de o persoana reala. Atunci începe bătălia! Chiar daca o
umbra e menita sa o laude pe cealaltă, acum o umbra o acuza pe cealaltă! Activitatea (umbra) care era
menita sa îl exalte, acum ii reproșează si îl condamna! El (ea) nu e niciodată suficient de real.
Niciodată suficient de activ! Cu cat e mai puțin capabil, cu atât mai mult are de făcut. Devine propriul
sau sclav – șofer – o umbra biciuind o umbra pana la moarte, pentru ca nu poate produce realitatea,
realitatea infinit de substanțială, din non – entitatea lui.
Apoi apare frica! Umbra devine fricoasa de cealaltă umbra! Cel care „nu este” devine înfricoșat
de lucrurile pe care nu poate sa le facă! Cu toate ca pe moment a avut iluziile puterii infinite, o
sanctitatea miraculoasa, pe care el poate sa le ghicească in oglinda acțiunilor lui virtuoase, acum totul
s-a schimbat! Valurile mareelor de non – entitate de lipsa de putere, de deznădejde se ridica in el la
fiecare acțiune pe care o întreprinde. Apoi umbra judeca si urăște umbra care nu este zeu, si care nu
poate face absolut nimic! Auto - contemplarea duce la cea mai teribila disperare: disperarea unui zeu
care se urăște pe sine de moarte.Aceasta e perversiunea ultima a omului, care a fost făcut in imaginea
si plăcerea lui Dumnezeu adevărat, care a fost făcut sa iubească in exterior cu perfecțiune binele
infinit, acel bine (nota bene!) pe care el sa îl găsească existând in el însuși! Pentru a-L găsi pe
Dumnezeu in noi înșine trebuie sa ne oprim a ne uita la noi înșine, sa ne oprim a ne verifica si controla
in oglinda propriei futilități, si sa fim bucuroși a fi in El, si sa facem orice El vrea, cu limitările noastre,
judecând faptele noastre nu in lumina propriilor iluzii, ci in lumina realității lui, care este peste tot
in jur, in lucrurile si oamenii cu care trăim.
3. Toți oamenii caută pacea in primul rând in ei înșiși.
Asta trebuie pentru ca nu găsim odihna in mod natural nici in ființă noastră. Trebuie sa învățam
sa conviețuim cu noi înșine înainte sa putem comunica cu alți oameni si cu Dumnezeu. Un om ce nu
in pace cu el însuși, in mod necesar proiecteaza lupta lui interioara in societatea cu care trăiește si
împrăștie o contagiune de conflicte in jurul lui. Chiar atunci când încearcă sa facă bine altora,
eforturile lui sunt fără speranță, pentru ca nu știe sa își facă bine lui însuși.
In momentele de cel mai sălbatic idealism, poate plănui in mintea sa sa facă alți oameni fericiți,
si făcând asta el ii va copleși cu propria nefericire. El caută sa se găsească pe sine in munca de a-i face
pe alții fericiți. De aceea, se arunca in munca. Ca rezultat, el obține din munca tot ceea ce a pus in ea:
propria confuzie, propria dezintegrare, propria nefericire. Este inutil sa încerci sa faci pace cu tine
însuti, daca ne este plăcut orice facem. Pentru a ne adăposti in liniștea propriei ființe, trebuie sa
învățam sa ne detașam de rezultatele propriei activități. Trebuie sa ne depărtam, in oarecare măsura, de
efectele ce sunt peste controlul nostru, si sa fim bucuroși cu bunăvoința si munca, ce sunt expresia
liniștita a vieții noastre interioare. Trebuie sa fim mulțumiți sa trăim fără a ne vedea pe noi trăind, sa
muncim fără a aștepta o recompensa imediata, sa iubim fără o satisfacție instantanee, sa existam fără o
recunoaștere speciala!
Doar când suntem detașați de noi înșine putem fi in pace cu noi înșine. Nu putem găsi
fericirea in munca noastră daca permanent ne extindem mai mult decât suntem, in afara, si in afara
sferei muncii noastre, pentru a ne găsi mai măreți decât suntem. Commented [m10]: Ca mine
Destinul nostru Creștin este, de fapt, unul mare: dar nu putem ajunge la măreție decât daca
pierdem orice interes de a fi mari. Pentru ca ideea noastră de mare este iluzorie, si daca ii
dam prea multa atenție, ea va fi golita de pacea si de stabilitatea de a fi, pe care ne-a dat-o
Dumnezeu, si vom căuta sa trăim într-un mit pe care l-am creat pentru noi înșine! Si când

56
suntem într-adevăr noi înșine, pierdem cea mai mare parte a conștiinței de sine futile, care
tine constant sa ne comparam cu alții, pentru a ne vedea cat de mari suntem!
4. Faptul ca existenta noastra ne cere să fie exprimata in actiune, nu trebuie sa ne faca sa credem
ca, atunci cand ne oprim din a actiona, nu mai existam.
Nu trăim doar pentru „a face ceva”, indiferent ce. Activitatea este doar expresia normala a
vieții, si viața pe care o exprima este cu atât mai perfecta când se susține pe ea însăși cu o economie
ordonata de acțiuni. Această ordine cere o înțeleaptă alternare de activitate si odihna. Nu trăim mai
complet doar făcând mai mult, văzând mai mult, gustând mai mult, si experimentând mai mult decât
am facut vreodata. Din contra, unii din noi trebuie sa descopere ca nu vom incepe sa traim mai complet
decât daca avem curajul sa facem si sa vedem, si sa experimentam mai puțin decât de regula.
Un turist poate merge printr-un muzeu cu un ghid de călătorie Baedecker părând conștient de
tot de e important, si sa iasă afara mai puțin viu decât a intrat. S-a uitat la tot si nu a văzut nimic. A
făcut o treaba grozava si care doar l-a obosit. Daca s-ar fi oprit un moment sa se uite la o pictura care i-
ar fi placut intradevar si ar fi uitat de toate celelalte, s-ar fi consolat cu gandul ca nu si-a pierdut timpul
complet. Ar fi descoperit ceva nu doar in afara sa, ci in el. Ar fi devenit conștient de un nou nivel de a
fi, in el însuși, si viața lui ar fi crescut cu o noua capacitate de a fi si de a face.
Existenta noastră nu e îmbogățită doar de activitate si de experiențe ca atare. Totul depinde de

calitatea faptelor si experiențelor noastre. O multitudine de acțiuni rău făcute si de experiențe doar pe
jumătate trăite epuizează si consuma ființa noastra. Făcând lucruri rău, ne facem mai putin adevarati.
Dar, puritatea constiintei are o proportionalitate naturala cu profunzimea fiintei, si calitatea faptelor
noastre: si când activitatea noastra este de regula dezordonata, conștiința noastra malformata nu poate
gandi la nimic bun decat sa ne spuna sa multiplicam cantitatea faptelor noastre, fara a perfectiona
calitatea lor. Si astfel, mergem din rău in mai rău, ne epuizam, golim întreaga noasta viata de orice
continut, si cadem in disperare. Sunt momente, atunci, pentru ca ne tine in viata, trebuie doar sa stam
in spate un timp si sa nu facem nimic. Simplul fapt de a te odihni este cel mai greu si mai curajos fapt
pe care il poate face cineva: si adeseori este peste puterile lui.
Trebuie sa recuperam stăpânirea propriei fiinte înainte sa acționăm înțelept sau de a gusta
orice experiență in realitatea ei umana.
Cat suntem in posesia noastra, toata activitatea naostra este futila. Daca lasam tot vinul
noastru sa curga din butoi, si in strada, va fi astamparata setea noastra?
5. Valoarea activitatii noastre depinde aproape integral de umilinta de a ne accepta pe noi insine
cum suntem.
Motivul pentru care facem lucrurile atat de rau este ca nu sutem fericiti sa facem ce putem.
Insistam sa facem ceea ce nu ne este cerut, pentru ca vrem sa gustam succesul ce apartine altcuiva. Nu
descoperim niciodata cum e sa ai un succes din munca ta, pentru ca nu vrem sa indeplinim orice munca
care e doar proportionala cu puterile noastre. Cine e dispus sa fie satisfacut cu o slujba care exprima
toate limitarile sale? El va accepta aceasta munca doar ca un „mod de a trai”, in timp ce asteapta sa isi
descopere „adevarata vocatie”. Lumea e plina de oameni de afaceri fara succes, care inca spera in
secret ca sunt facut sa fie artisti sau scriitori, sau actori de film.

57
6. Rodnicia vietii noastre depinde in mare masura de abilitatea noastra de a indoi de propriile
cuvinte, si de a chestiona valoarea propriei munci.
Un om care in totalitate se increde in sine, in estimarile lui, este condamnat la sterilitate. Tot ce
cere de la orice fapta pe care o face, este sa fie fapta lui. Daca e facuta de el, trebuie sa fie buna. Toate
cuvintele spuse de el trebuie sa fie infailibile. Masina pe care si-a cumparat-o este cea mai bune pentru
pretul ei, pentru nici un alt motiv decat ca este el cel care a cumparat-o. El nu cauta nici un fruct, decat
al sau, si de aceea nu primeste altul. Daca ne credem pe noi in parte doar, putem avea dreptate, despre
noi. Daca suntem complet convinsi de deghizarea noastra, nu putem evita ca sa nu fim inselati.
7. Masura fiintei noastre nu trebuie cautata in violenta experientelor noastre.
Turbulenta spiritului este un semn de slabiciune spirituala. Cand deliciile izvorasc din
adâncimile noastre ca leoparzii, nu avem nimic a fi mândri: viața sufletului nostru e in pericol.
Pentru ca atunci cand suntem întotdeauna mult mai mari decat lucrurile care ni se întâmplă, si sufletul
unui om care s-a regasit e ca o mare adâncă in care pot exista mult pești, dar ei niciodata nu ies din
mare si, niciunul din ei nu e destul de mare pentru a tulbura suprafața linistita. „Fiinta” sa este mult
mai mare decat ce el face sau simte.
8. Adancul secret al propriei mele fiinte este adesea ascuns de propria estimare a ceea ce eu sunt.
Ideea mea de ceea ce eu sunt este falsificată prin admirația mea pentru ceea ce fac. Si iluzia mea
despre mine este hrănită de contagiunea cu iluziile altor oameni. Toti căutam sa imitam măreția
imaginara a unuia sau altuia. Daca nu stiu cine sunt, este pentru ca eu cred ca sunt tipul de persoana
care toti din jurul meu vor sa fie. Poate niciodată nu m-am întrebat daca într-adevăr am vrut ceea ce
toti ceilalți par sa vrea a deveni. Pentru ca doar daca am realizat ca daca nu admir ceea ce toți ceilalți
par sa admire, as putea într-adevăr sa trăiesc in fond. As fi eliberat de datoria dureroasa e da spune
ceea ce nu gândesc, si de a admira intr-un fel ce trădează adevărul Domnului si integritatea propriului
meu suflet.
De ce trebuie sa nu petrecem viețile noastre străduind-ne sa fim ceva ce nu am vrut niciodată sa

fim, daca am sti ce vrem? De ce pierdem timpul făcând lucruri care, daca ne-am opri de a ne gandi la
ele, sunt chiar opusul a ceea ce am fost făcuți sa fim? Dar nu putem fi noi insine decat daca ne
cunoastem.
Dar aceasta autocunoastere este imposibila cand activitatea fara gandire si automata ne mentine
sufletele in confuzie. Pentru a ne cunoaste pe noi insine nu e necesar sa incetam orice activitate pentru
a ne gandi la noi insine. Aceasta ar fi inutil, si probabil, face majoritatii dintre noi mult rau.
Dar, trebuie sa ne reducem activitatea pana in punctul in care putem gandi calm si rezonabil
despre actiunile noastre. Nu putem sa ne cunoastem pe noi insine pana cand actiunile noastre nu
corespund intentiilor noastre, si intentiile noastre sunt adecvate cu situatia noastra proprie.
Dar asta e de ajuns. Nu e necesar sa reusim in tot. Un om poate fi perfect si totusi sa NU

culeaga nici un fruct din munca sa si asta se poate intampla unui om care poate sa realizeze foarte
putin, sa fie mult mai mult ca persoana decat altul care poate sa fi realizat foarte mult.

58
9. Un om ce esueaza bine este mai mult decat un om care a realizat ceva prost.
Cel care este bucuros cu ce are si care accepta faptul ca inevitabil rateaza foarte mult in viata
este mult mai bine decat unul care are mult mai mult dar ca se ingrijoreaza pentru tot ce ii poate lipsi.
Pentru ca nu putem face cle mai bine din ceea ce suntem daca inimile noastre sunt tot timpul
impartite intre ceea ce suntem si ceea ce nu suntem. Cu cat e mai scazuta estimarea pentru noi
înșine, si cu cat sunt mai scazute asteptarile noastre, cu atat e mai mare probabilitatea de a folosi ceea
ce avem. Daca nu stum cat de saraci suntem, niciodata nu vom fi capabili sa apreciem ceea ce
intradevar avem. Dar, inainte de toate, trebuie sa invatam despre slabiciunile noastre in scopul de a
trezi o noua ordine de acțiune si de a experimenta ceea ce Dumnezeu Însuși a îndeplinit in noi lucruri
pe care le găsim imposibile. Nu putem fi fericiti daca asteptam sa traim tot timpul la cea mai inalta
cota de intensitate.
Fericirea nu e o problema de intensitate si de echilibru, de ordine si de ritm si armonie. Muzica

e placuta nu doar pentru sunet, ci din cauza linistii care este in ea: fara alternarea sunetului si linistii nu
poate fi ritm. Daca ne straduim sa fim fericiti umpland toate linistile vietii cu sunet, producție, prin a
transforma toata ordinea vietii in munca, si vrem sa fim reali prin a transforma toata fiinta noastra in a
face, vom reusi doar in a produce iadul pe pământ.
Daca nu avem liniste, Dumnezeu nu e auzit in muzica noastra. Daca nu avem odihna,
Dumnezeu nu binecuvanteaza munca noastra. Daca rasucim vietile noastre deformate pentru a
umple fiecare colt al lor cu actiune, si experienta, Dumnezeu se va retrage in liniste din inimile noastre
si ne va lasa goi.
Lasa-ma deci, sa trecem de la o activitate imperfecta la o alta fara a ne ingrijora prea mult
despre ceea ce ne lipseste. E adevarat ca facem multe greseli. Cea mai mare dintre ele este sa fi
surprins de ele: ca si cum am avea vreo speranta sa nu facem niciuna. Greselile sunt o parte a vieții
noastre, si nu in ultimul rand, o parte importanta.
Daca suntem umili, si daca credem in Providența lui Dumnezeu, vom vedea ca greselile noastre
nu sunt doar un rau necesar, ceva pentru care trebuie sa ne lamentam si sa consideram ca pierdere: ele
într-adevăr sunt in structura existentei noastre. Făcând greșeli câștigăm experienta, nu doar pentru noi,
ci si pentru altii. Si, desi experiența noastra nu previne nici pe noi nici pe altii sa faca aceleasi greseli,
de multe ori, experiența repetata tot are o valoare pozitiva.
10. Nu putem evita sa nu ne dam seama de aproape orice facem
Viața nu e o chestie de a realiza ceva din orice. Viața in sine e imperfecta. Toate ființele create,
incep sa moara imediat ce incep sa traiasca, si nimeni nu așteaptă ca oricine sa devina absolut perfect,
si mai mult, sa ramana astfel. Fiecare lucru in sine e doar o schita a perfectiunii specifice, planificate
pentru felul lui. De ce sa cerem a fi ceva mai mult?
Daca suntem prea anxiosi sa gasim perfectiunea absoluta, in lucrurile create, incetam a cauta
perfectiunea unde singura poate fi gasita: in Dumnezeu. Secretul imperfectiunii tuturor lucrurilor, a
inconsistentei lor, a FRAGILITATII lor, a caderii lor, in nimicnicie, este ca ele sunt doar o expresie
umbrita a Fiintei aceluia de la care ele isi primesc fiinta. Daca ele ar fi absolut perfecte si neschimbate,

59
in ele insile, ele ar esua in vocatia lor, care e de a da glorie lui Dumnezeu, prin contingenta lor (esuarea
lor, prin posibilitatea lor).
Este dorinta de a fi ca zeii, neschimbat, invariabil, perfecti in fiinta lor, care i-a dus pe Adam si
Eva sa guste fructul pomului oprit. Ce poate fi mai plictisitor decat un om imutabil, si o femeie
neschimbata, etern aceeasi! Atat cat suntem pe pamant, vocatia noastra este precis sa fim imperfecti,
nenorocosi, incompleti, insuficienti, in noi insine, schimbatori, nenorocosi, destituiti si slabi, grabindu-
ne spre groapa, saraci. Dar, puterea lui Dumnezeu si eternitatea Lui, si pacea Lui si completitudinea
Lui, ca si gloria Lui, trebuie cumva sa isi gaseasca loc in vietile noastre, secret, cat suntem aici, pentru
a putea gasi noi in El, etern, ceea ce El a vrut sa fim noi. Si in El, in eternitatea noastra, nu va fi nici o
schimbare in sensul coruperii, ci va fi o varietate nesfarsita, noutatea vietii, progresia in adancimea Lui
infinita.
Acolo, odihna si actiunea nu vor alterna, ele vor fi una. Totul va fi in acelasi timp gol si
plin. Dar, doar daca am descoperit cum SA COMBINAM goliciunea si plinul, bunavointa si
rezultatele indiferentei, greselile si succesele, munca si odihna, suferinta si bucuria, in asa fel ca toate
lucrurile sa mearga impreuna pentru binele nostru si pentru gloria lui Dumnezeu.
Perfectiunea relativa pe care trebuie sa o atingem in aceasta viata, daca trebuie sa traim ca fii ai
lui Dumnezeu, nu este o productie de 24 h / zi, de acte de virtute, ci o viata din care practic toate
obstacolele in calea Iubirii lui Dumnezeu au fost inlaturate sau scoase. Unul din obstacolele principale
pentru aceasta perfectiune de caritate lipsita in sine, este anxietatea egoista, sa scoti cat mai mult din
orice, sa fii un succes briliant, in ochii proprii, si in ochii altor oameni. Puteam doar sa scapam de
aceasta anxietate prin a fi bucurosi sa pierdem ceva aproape in orice facem. Nu putem stapani orice,
gusta orice, intelege orice, drena orice experienta de ultimele picaturi. Dar, daca avem curajul sa lasam
aproape orice altceva sa treaca, probabil vom fi capabili sa retinem singurul lucru necesar pentru noi –
oricare ar fi acela. Daca vom si prea dornici sa avem orice, sigura ca vom pierde chiar lucrul acela de
care avem nevoie.
Fericirea consta in a gasi precis, care acel „lucru necesar” poate fi, in vietile noastre, si in
abandonarea cu bucurie a orice altceva. Pentru ca atunci, printr-un paradox divin, gasim ca tot altceva
este dat impreuna cu singurul lucru de care avem nevoie.

60
8. Vocația
1. Fiecare din noi are un tip de vocatie.
Toti suntem chemati de Dumnezeu sa impartim viata si Regatul Lui. Fiecare din noi are un loc
special in Regat (Imparatie). Daca gasim acel loc vom fi fericiti. Daca nu il vom gasi, nu putem fi
complet fericiti. Pentru ca pentru fiecare din noi, este un singur lucru necesar:
Sa ne implinim destinul propriu, conform dorintei lui Dumnezeu, sa fim ceea ce Dumnezeu
vrea sa fim. Nu trebuie sa ne imaginam ca doar vom descoperi acest destin printr-un joc de-a fata
ascunselea, cu Providenta Divina. Vocatia noastra nu e o ghicitoare de la un Sfinx, pe care trebuie sa o
rezolvam intr-o incercare, sau altfel vom pieri.
Unii oameni constata, in final, ca au ghicit gresit si ca vocatia lor paradoxala este mearga prin
viata ghicind gresit. Le ia un timp indelungat sa constate ca sunt mai fericiti asa. In orice caz, destinul
e rezultatul a doua vointe, nu doar a uneia. Nu e o soarta inevitabila, fortata asupra noastra, fara nici o
alegere a noastra, de o divinitate fara inima. Vocatia noastra nu e o loterie supranaturala, ci intentia a
unei a doua libertati, si de aceea a doua iubiri. E fara speranta sa incerci sa rezolvi problema vocatiei in
afara contextului prieteniei si iubirii.
Vorbim despre Providenta.
E un termen filozofic. Biblia vorbeste despre Tatal Nostru din Ceruri. Providenta e, prin
urmare, mai mult decat o institutie, e o persoana. Mai mult decat un strain binevoitor, EL este Tatal
Nostru. Si chiar termenul Tata este prea larg, o metafora ce contine toate adancimile misterului, pentru
ca EL ne iubeste mai mult decat ne iubim noi insine. Ca si cum am fi El Insusi. El ne iubeste mai mult
decat dorintele si deciziile noastre. Cum putem intelege misterul uniunii cu Dumnezeu care e mai
aproape de noi de noi insine suntem de noi?
Este chiar apropierea Lui care face dificil sa ne gandim la EL. El, care este infinit deasupra
noastra, infinit diferit de noi, infinit de altfel decat noi, totusi cutreiera in sufletele noastre,
priveste fiecare miscare a vietii noastre, cu atat de multa iubire, ca si cum ar fi propriul sine.
Iubirea Lui este la lucru, aducand bine in greselile noastre si invingand chiar greselile noastre.
In planificarea cursului vietii noastre, sa ne amintim importanta demnității libertatii noastre.

Un om ce se teme sa stabilească viitorul lui printr-o fapta buna la propria alegere, nu înțelege iubirea
lui Dumnezeu. Pentru ca iubirea noastra e un dar pe care Dumnezeu ni l-a dat in scopul acela ca EL sa
poata sa ne iubeasca mai perfect, si sa fie iubit de noi mai perfect, in schimb.
2. Iubirea e perfecta proportional cu libertatea ei.
Este libera proporțional cu puritatea ei. Actionam cel mai liber cand actionam pur ca raspuns la
iubirea lui Dumnezeu. Dar, cea mai pura iubire pentru Dumnezeu ne e servila, nu e oarba, nu e limitata
de frica. Caritatea pura este complet constienta de puterea propriei libertati.
Perfect increzator ca e iubit de Dumnezeu, sufletul care Il iubeste pe El indrageste sa faca o
alegere in sine, stiind ca alegerea proprie va fi acceptabila Iubirii.
In acelasi timp, iubirea pura e prudenta. Este luminata de discretie, clarvazatoare. Antrenata in
libertate, ea stie cum sa evite egoismul care ii frustreaza actiunea. Ea vede obstacole si le evita sau le
61
depaseste. Este ferm sensibila la cele mai mici semne ale vointei lui Dumnezeu, si o buna placere in
circumstantele propriei vieti, libertatea ei e conditionate de cunoastere tuturor acestora. De aceea, in a
alege ceea ce ii place lui Dumnezeu, se va tine seama de cele mai mici indicatii ale vointei Lui. Daca
adunam toate aceste indicatii impreuna, ele rar ajung sa ne dea CERTITUDINEA ABSOLUTA ca
Dumnezeu doreste un lucru, excluzand orice altceva.
El care ne iubeste, vrea prin aceasta sa ne lase loc pentru libertatea noastra, asa incat noi sa
indragim sa alegem pentru noi, fara alta certitudine decat ca Iubirea Lui va fi multumita de intentia
noastra de a Il multumi pe El.
3. Fiecare om are o vocatie de fi cineva: dar el trebuie să înțeleagă insă ca pentru a indeplini
aceasta vocatie el poate doar sa fie o persoana: el insusi.
Totusi, am spus ca botezul ne da un caracter sacru, definind vocatia noastra intr-un mod foarte
special, intrucat ne spune ca trebuie sa devenim noi insine in Cristos. Trebuie sa ne obtinem identitatea
noastra in El, cu care suntem sacru, identificati de apa, si de Sfantul Duh. Ce inseamna asta? Trebuie
sa fim noi insine fiind Cristos. Pentru un om, a fi inseamna a trai. Un om traieste doar ca un om, cand
stie adevarul si iubeste ceea ce stie si actioneaza conform cu ceea ce iubeste. In acest fel, el devine
adevarul pe care il iubeste. Astfel, devenim Cristos, prin cunostinta si prin Iubire. Acum nu e implinire
a vocatiei adevarate a unui om in ordinea naturii. Omul a fost facut pentru mai mult adevar decat ceea
ce vede, cu ajutorul inteligentei lui neajutate, si pentru mai multa iubire decat vointa lui singura poate
obtine, si pentru o mai inalta activitate morala decat prudenta umana, vreodata a planificat.
Prudenta carnii este opusa dorintei lui Dumnezeu. Lucrarile carnii ne vor ingropa in iad.
Daca stim si iubim si actionam doar dupa carne, adica, dupa impulsurile propriei naturi, lucurile
pe care le facem rapid se vor corupe si vor distruge intreaga noastra fiinta spirituala.
Pentru a fi ceea ce ne e destinat sa fim, trebuie sa Il cunoastem pe Cristos, si sa Il iubim, si sa

facem ceea ce vrea EL. Destinul nostru este in propriile maini, intrucat Dumnezeu l-a pus acolo si ne-a
dat noua gratia (HARUL) Sau sa facem imposibilul. Ne ramane noua sa luam cu curaj si fara ezitare
munca pe care El ne-a dat-o, care e sarcina de a ne trai viata ca si cum Cristos ar trai in noi. Este
necesar un curaj neinfricat sa traim dupa adevar, si este un martiriu in fiecare viata crestina,daca luam
martiriul in sensul sau original, ca o ˛marturie˛ a adevarului, sigilata in suferintele proprii si in sangele
nostru.
4. A face si a fi.
A face si a fi devin una in viata noastra, cand viata noastra si noi insine sunt un martiriu pentru
adevar. In acest fel, ne identificam noi insine cu Cristos care a spus:
” Pentru aceasta eu m-am nascut, si pentru aceasta eu am venit in lume, ca sa dam marturie
adevarului” (Ioan 18: 36). Vocatia noastra este precis aceasta: sa fim martor adevarului lui Cristos
prin a asterne vietile noastre la comanda Sa.
De aceea, El a adaugat la cuvintele pe care tocmai le-am citat: Oricine care e alaturi de adevar va
auzi vocea mea. Și in alt loc El a zis:
˛Eu stiu oaia mea, oile mele si ele ma stiu pe mine. (Ioan 10:14).
62
Marturia mea nu trebuie sa ia forma speciala a mortii publice si politice in apararea adevarului
sau virtutii crestine. Dar nu putem evita moartea propriei vointe, a tendintelor noastre naturale, a
pasiunilor dezordonate ale carnii, si ale intregii ˛fiinte˛ egoiste, pentru a ne supune noi insine la ceea ce
constiinta ne spune a fi adevarul si vointa lui Dumnezeu, si inspiratia spritului Cristos.
5. De aceea ascetismul e inevitabil in viata crestina.

Nu putem scapa de obligatia de ne nega pe noi insine. Aceasta obligatie este facuta inevitabil de
faptul ca adevarul nu poate trai in noi decat daca liber si prin vointa noastra recunoastem si eliminam
falsitatea pacatului din sufletele noastre.
Aceasta e o misiune pe care noi singuri o putem face si trebuie sa avem curajul de a o face daca
dorim sa traim ca si cum ne e dat sa traim si sa gasim adevarata noastra fiinta in Dumnezeu.
Nimeni altcineva nu ne poate intoarce mintile spre adevar, renunta la eroare pentru noi, converti
dirintele noastre de la egoism la caritate, si de la pacat la Dumnezeu. Exemplul rugaciunilor altora ne
poate ajuta sa gasim calea in aceasta lucrare. Dar, noi singuri o putem face. Este adevarat ca
Dumnezeu este Cel care produce in mainile noastre atat dorintele bune si efectele lor, ”pentru ca
Dumnezeu este cel care lucreaza in noi atat in vointa si implinire, conform bunavointei Lui.” (Filipini,
2:13).
Totusi, daca nu noi insine liber dorim si barbateste a indeplini dorinta Lui, Harul Lui va fi fara
efect: intrucat efectul Harului este de a ne face liber vointa Lui. Prin urmare, adevarul Lui Dumnezeu
se afla in sufletele noastre mai mult prin puterea de curaj moral superior decat prin lumina unei
inteligente eminente. Intradevar, inteligenta spirituala insasi depinde de fortitudinea (taria) si rabdarea
cu care ne sacrificam adevarului, intrucat e comunicata vietilor noastre concret in vointa providentiala
a lui Dumnezeu.
6. Importanta sacrificiului curajos, si indeplinirea muncii de a gasi si a fi martori adevarului, nu

poate fi supraevaluata.
Este profund importanta. Nu putem poseda adevarul complet decat daca a intrat in substanta
insasi a vietii noastre, prin bunele obiceiuri si printr-o anume perfectionare a activitatii morale si nu
putem actiona astfel fara o zbatere teribila impotriva tentatiei, o zbatere ce imparte intreaga noastra
fiinta impotriva ei insasi cu loialitatile (?) cu care intra in conflict.
Cele mai mari tentatii nu sunt cele ce solicita consimtamantul nostru la pacatul evident, ci cele
care ofera mai mare rau, marcand cele mai mari bunuri. Aceste aparente bunuri, trebuie sacrificate
precis, ca bunuri inainte de a putea spune precis daca ele sunt bune sau rele.
Mai mult, lucrurile pe care trebuie sa le sacrificam pot intradevar ramane perfect bune in ele
insele. Aceasta nu inseamna ca sacrificiul nostru pentru ele este van, sau ca sa le luam inapoi imediat
ce vedem ca ele nu sunt rele. Nu: implinirea fiecarei vocatii individuale cere nu doar renuntarea la ceea
ce este rau in sine, dar, de asemenea, la toate bunurile precise care nu sunt dorite pentru noi de
Dumnezeu. E necesar un curaj exceptional si integritate sa facem un astfel de sacrificiu. Nu o putem
face decat daca intradevar cautam sa facem vointa lui Dumnezeu de dragul Lui doar.
Omul care este bucuros sa continue sa il sfideze pe Dumnezeu, si sa isi satisfaca propriile
dorinte oriunde nu e nimic sa il impiedice sa faca asta, poate intradevar duce o viata care nu e rea.

63
Dar viata sa va ramane o trista confuzie de adevar si falsitate, si niciodata nu va avea viziunea
spirituala sa spuna clar sa distinga una de alta. Niciodata nu va trai complet la vocatia sa.
7. Tatal Nostru din ceruri, ne-a chemat pe fiecare in locul unde El isi poate satisface cel mai bine
infinita dorinta de a ne face bine.
Inscrutabila alegere a oficiului (locului de desfasurare) sau starii vietii sau, a unei anumite
functii in care suntem chemati, nu trebuie judecata dupa meritul intrinsec al acelor oficii si stari, ci
dupa dragostea ascunsa de Dumnezeu. Vocatia mea este cea pe care o iubesc, nu pentru ca eu cred ca e
cea mai buna vocatie in Biserica, ci pentru ca este cea pe care Dumnezeu a dorit-o pentru mine. Daca
as vrea vreo dovada ca El a vrut altceva pentru mine, m-as intoarce la aceea imediat. In acelasi timp,
vocatia mea e in acelasi timp vointa mea si a Lui. Nu intru in ea orbeste. El a ales-o pentru mine,
cand cunostintele Lui nepatrunse a alegerii mele m-au miscat sa o aleg pentru mine insumi.
Commented [m11]: Asta
Stiu asta destul de bine, cand reflectez la zilele cand nu putea fi facuta nici o alegere. Nu am
fost capabil sa aleg pana cand timpul Lui nu a venit. Intrucat alegerea a fost facuta, nu au fost semne in
sensul de a schimba, si prezumtia este ca nu va fi nici o schimbare.
8. Daca suntem chemati in locul unde Dumnezeu vrea sa ne faca cel mai mare bine, inseamna ca
suntem chemati unde ne putem lasa pe noi insine cel mai bine ca sa il gasim pe El.
Mila lui Dumnezeu cere sa fie știută si recunoscuta ca fiind parte din orice altceva si laudata si
adorata cu bucurie. Orice vocatie este, de aceea, in acelasi timp o vocatie pentru sacrificiu si bucurie.
Este o chemare la cunoasterea lui Dumnezeu, la recunoasterea lui Dumnezeu ca Tatal Nostru, la
bucuria intelegerii milei Lui. Vocatia noastra individuala este oportunitatea de a gasi un loc in care
cel mai perfect putem primi beneficiile milei sale divine, si putem sti iubirea lui Dumnezeu pentru noi,
si replica (raspunde) la iubirea Lui, cu toata fiinta.
Asta nu inseamna ca vocatia aceasta individuala alege pentru noi o situatie in care Dumnezeu
va deveni vizibil in ochii naturii noastre umane, si accesibil sentimentelor inimii si carnii noastre. Din
contra, daca suntem chemati unde il vom gasi pe El, trebuie sa mergem unde carnea si sangele Il vor
pierde pe El, pentru ca carnea si sangele nu pot poseda Imparatia Lui Dumnezeu (Corinteni I, 15:50).
Dumnezeu uneori Il da pe El Insusi noua unde El pare ca a fost inlaturat.
9. Daca eu sunt chemat la viata solitara nu inseamna neaparat ca voi suferi mai acut in
singuratate decat oriunde in alta parte; dar voi suferi mai eficace.
Si pentru orice altceva voi gasi o bucurie mai mare, pentru ca il voi cunoaste pe Dumnezeu in
sacrificiul meu. Pentru a face asta nu voi fi prea mult constient de mine sau de sacrificiul meu. Si acolo
voi fi cel mai liber al Il lauda pe El, chiar daca lauda mea poate fi scazuta si nearticulata si nedemna si
saraca. Va fi cea mai libera, cea mai personala, cea mai in Cristos. Voi fi lauda pe care El o cauta
pentru mine. Un om care nu e chemat la singuratate va pierde viziunea lui Dumnezeu cand e singur, si
va deveni tulburat, si intors spre sine insusi, in anxietate si in final va deveni inchis in sine,
incapabil sa multumeasca lui Dumnezeu sau sa Il laude sau sa faca orice. Va trebui sa Il caute in
alta parte. Stim cand ne urmam vocatia cand sufletul nostru este eliberat de preocuparea cu el insusi,
sipoate sa Il caute pe Dumnezeu si chiar sa Il gaseasca, chiar daca nu pare sa Il gaseasca. Gratitudinea
si increderea si eliberarea de noi insine: acestea sunt semne ca ne-am gasit vocatia si traim la nivelul ei
64
chiar daca totul altceva poate parea sa mearga gresit. Ele ne dau pace in orice suferinta. Ele ne invata
sa radem la disperare. Si poate trebuie asta.
10. Exista ceva in adancimile fiintei noastre care tanjeste dupa intregime si finalitate.
Pentru ca suntem facuti pentru viata eterna, suntem facuti pentru un act care aduna toate
puterile si capacitatile fiintei noastre si le ofera simultan si pentru totdeauna lui Dumnezeu. Instinctul
spiritual orb care spune obscur ca vietile noastre proprii au o anumita importanta si scop, si care ne
impinge sa ne gasim vocatia, cauta in aceasta facand sa ne aduca lao decizie care va dedica vietile
noastre irevocabil adevaratului lor scop. Omul care pierde acest sens, al destinului personal, si care
renunta la toate sperantele de a avea orice fel de vocatie in viata, ori a pierdut orice speranta de fericire,
sau altfel a intrat intr-o vocatie misterioasa pe care nici Dumnezeu nu o intelege. Cele mai multe
vocatii omenesti tind sa isi defineasca scopul nu doar plasandu-l in relatie definita cu Dumnezeu, ci
dandu-i lui un anume loc printre fratii lui oameni.
Vocatia fiecaruia dintre noi este fixata doar de nevoia pe care altii o au pentru noi, ca si de
nevoia noastra de alti oameni, si de Dumnezeu. Totusi, cand vorbesc aici de oameni, nu vreau sa
exclud liberul exercitiu al libertatii spirituale. Daca sunt chemat spre preotie, poate fi pentru ca
Biserica are nevoie de preoti, si, de aceea, ea are nevoie de mine. Si se poate intampla ca propria mea
pace si echilibru spiritual, ca si fericirea intregii mele vieti pot in final sa depinda de a deveni preot.
Dar, Biserica nu e hotarata sa ma accepte ca preot doar pentru ca ea are nevoie de preoti, nici nu sunt
fortat sa devin preot sub presiunea starii mele spirituale! Libertatea care e exercitata in alegerea
vocatiei de preot este un mister ascuns in Dumnezeu, un mister care iese in afara din obscuritatea
providentei lui Dumnezeu, pentru a alege, uneori, oameni improbabil a fi alti ˛Cristosi˛, si uneori de a
respinge pe cei care in ochii oamenilor, sunt cei mai potriviti pentru astfel de vocatii.
11. Care e functia preotului in lume?
Sa ii invete pe alti oameni?

Sa ii sfatuiasca?
Sa ii consoleze?
Sa se roage pentru ei?
Aceste lucruri intra in viata lui, dar ele poat fi facute de oricine.
Oricare om din lume e chemat sa invete si sa sfatuiasca, si sa consoleze un alt om, dat toti
suntem legati sa ne rugam pentru altul care poate fi salvat. Aceste actiuni NU cer preotie speciala, alta
decat participarea prin botez in preotia lui Cristos, ei ele pot fi exercitate chiar fara aceasta.
Nici nu e vocatie distinctiva a preotului simplu ca el sa fie un Om al lui Dumnezeu. Calugarul

este un om al lui Dumnezeu si nu trebuie sa fie preot.
Preotul e chemat sa fie alt Cristos in sens mult mai special si intim decat crestinul sau
calugarul normal. El trebuie sa tina vie in lume prezenta tainuita si actiunea Mantuitorului Inviat. El
este un instrument uman vizibil al Lui Cristos care imparateste in Rai, care invata si sanctifica si
guverneaza Biserica prin preoti ei unsi. Cuvantul preotilor nu e facut sa fie propriul cuvant, sau propria
doctrina. El trebuie sa fie intotdeauna doctrina celui care l-a trimis. Actiunea preotului asupra
sufletelor trebuie sa vina din ceva mai mult decat propria sa putere umana, de a sfatui si consola. Cat
de umane pot fi actele sale, sarace si deficiente in ele insesi, ele trebuie sprijinite de actiunea
sacramentala a lui Isus Cristos, si inviorat de lucrarea ascunsa a Duhului Sfant. Preotul e doar atat
65
sanctificat de actiunile pe care le face in cursul ministeriatului sau finit, ca si sufletele celor pentru care
el le face. Mesa, este, intradevar, normal mai fructuoasa, pentru preotul care celebreaza decat pentru
oricare din cel ce asista la ea.
Intradevar, cineva poate spune ca sfintenia preotului trebuie sa fie atat cat si sfintentia
acumulata a tuturor celor pentru care administreaza sacramentele. In orice caz, vocatia lui este de a tine
vie in lume sanctitatea si puterea sanctificatoare a acelui Mare preot Isus Cristos. Aceasta explica
dintr-o data frumusetea si teroarea vocatiei de preot.
Un om slab, ca ceilalti oameni, imperfect cum sunt ei, poate mai putin dotat decat cei multi,
pentru care este trimis, poate mai putin inclinat de a fi virtuos decat unii dintre ei, se gaseste pe sine
prins, fara putinta de scapa intre mila infinita a lui Cristos, si aproape infinita groapa a pacatului
omului.
El nu poate ajuta decat a simti in adancurile inimii lui un pic din compasiunea lui Cristos,
pentru pacatosi, ceva din eterna ura a Tatalui pentru pacat, ceva din iubirea inexplicabila care scoate
Duhul lui Dumnezeu pentru a consuma pacatul in focurile sacrificiului.
In acelasi timp el poate simti in el insusi toate conflictele slabiciunii umane, si nerezolvarile
fricii, frica de incertitudine, si neajutorarea spaimei, capcana de nescapat a pasiunii.
Tot ceea ce uraste la el insusi, devine mai urat pentru el din cauza propriei uniuni cu Cristos.
Dar, de asemenea, din cauza vocatiei lui, el e fortat sa faca fata cu hotarare realitatii
pacatului, in el si in altii.
El e legat de vocatia lui sa lupte cu acest inamic. El nu poate evita aceasta batalie si e o batalie
pe care singur nu poate sa invinga. El e fortat sa il lase pe Cristos Insusi sa lupte cu inamicul din el. El
trebuie sa dea batalia de pe pamant aleasa nu de el ci de Cristos. Pamantul acela e locul calvarului si al
Crucii. Pentru ca, ca sa vorbim cinstit, preotul nu are sens de loc in lume, cu exceptia de a perpetua in
ea sacrificiul lui Cristos, si sa moara cu Cristos pe Cruce pentru iubirea celor pentru care Dumnezeu l-
ar pune pe el sa ii salveze.
12. Apoi mai e vocatia monastica.
Daca preotul poate fi definit in anume sens de nevoia altor oameni, de actiunea sa
sanctificatoare in lume, aceasta e mai putin evidenta pentru calugar. Pentru ca desi e adevarat ca
prezenta oricarui om sfant in lume exercita un efect santificator, calugarul nu exista precis in scopul ca
altii sa fie sfinti. Aceasta este cauza pentru care ar fi o greseala sa presupunem ca esenta vocatiei
monastice este rugaciunea publica.
Calugarul intradevar se roaga pentru alti oameni si pentru Intreaga Biserica. Dar, nu este
singura sau chiar principalul scop al existentei sale. Mai putin, isi justifica existenta calugarul prin
invatare, scris, studiul Scripturii sau cantul Gregorian, sau fermier, sau crescator de animale. Sunt
destule vaci in lume fara calugari care sa le creasca! Este adevarat ca vocatia monastica este
martora la infinita transcendenta a lui Dumnezeu, pentru ca ea proclama intregii lumi ca Dumnezeu are
dreptul sa cheme unii oameni separat pentru ca sa traiasca pentru El doar. Dar, intrand la manastire,
calugarul trebuie sa se gandeasca la ceva mai mult decat asta.
Intradevar, nu ar fi bine pentru el sa fie prea constient de faptul ca acest sacrificiu ar avea
vreun sens pentru alti oameni. Daca persista prea mult asupra faptului ca lumea isi va aminti de el,
aceasta constiinta va restitui legaturile pe care el se presupune ca el le-a taiat fara a le recupera. Pentru

66
ca esenta vocatiei monastice este precis aceasta parasire a lumii si tuturor dorintelor ei si ambitiilor si
ingrijorarilor pentru a trai nu doar pentru Dumnezeu, ci de catre El si in El, nu doar pentru cativa ani,
ci pentru totdeauna. Singurul lucru care cel mai adevarat face un calugar ceea ce este, este irevocabila
ruptura cu lumea si tot ceea ce este in ea, pentru a il cauta pe Dumnezeu in solitudine.
Lumea insasi e mai rapida in a realiza acest lucru, decat un calugar care permite puritatea
vocatiei lui sa poata fi murdarita de concesiile pentru spiritul secular. Primii care condamna manastirea
ca a fost infectata cu cele lumesti sunt cei care, in lume sunt ei insisi cei mai putin monastici, pentru ca
cei care au abandonat religia lor adesea retin o inalta si exacta idee a perfectiunii religioase. Sf.
Benedict a vazut ca era o chestiune de prima importanta pentru calugar sa ˛devina un strain la caile
acestei lumi˛, - a saeculi actibus se facere alienum. Dar in stabilirea acestui principiu, Tatal Monasticii
Vestice, nu doar ca s-a gandit la edificarea / constructia publica. El s-a gandit la ce mai urgenta nevoie
a propriului suflet al Calugarului.
13. Harul care cheama un om la manastire cere mai mult decat o schimbare fizica de mediu.
Nu exista adevarata vocatie monastica care nu implica, in acelasi timp, o conversie interioara
completa. Aceasta conversie nu poate fi niciodata materializata de o schimbare de haine sau de
adoptarea unor reguli mai stricte de viata. Obiceiul nu face pe calugar, si nici respectarea lui.
Caracteristica esentiala a vocatiei monastice este cea care trage calugarul la solitudine, viata de auto-
renuntare si rugaciune, pentru a il cauta doar pe Dumnezeu.
Cand aceste caracteristici nu sunt gasite, vocatia poate, intradevar, sa fie, una religioase, dar
nu este, propriu vorbind, monastica. Este pacat ca manastirile din Ordinele vechi monastice in care
aceste elemente sunt realizate doar in teorie, nu si-n fapt. Unde partile esentiale ale vietii monastice
sunt mentinute, conteaza putin ca variatiile accidentale pot fi adaugate. O comunitate monastica poate
fi fizic si spiritual izolata de lume, poate oferi calugarilor o viata adevarata de rugaciune, si poate in
acelasi timp mentine o scoala sau niste preoti (enoriasi) fara pericolul serios pentru spiritul monastic ca
e interpretat de anumite branse ale familiei benedictine. In acelasi timp, viata monastica nu trebuie
deranjata de prezenta unei industrii mici si bine puse la punct, desfasurate de calugari pentru traiul lor
propriu. Dar, daca spiritul de solitudine si rugaciune si iubirea exclusiva de Dumnezeu singure, nu sunt
gasite intr-o manastire, nu e nici o diferenta, cat de stricta ar fi regula, cat de inviolabila inchisoarea,
cat de zelos zelul exterior este pentru functiile liturgice: oamenii care traiesc acolo nu sunt de fapt
calugari. Schimbarea interioara, metanoia, intoarcerea la Dumnezeu, care constituie chiar esenta
chemarii monastice, nu a avut loc in sufletul lor.
14. Conversia interioara care creaza pe un calugar se va arata de regula pe ea in exterior in

anumite moduri: obedienta, umilinta, liniste, detasare, modestie
Toate acestea, pot fi insumate intr-un cuvant: pace. Manastirea e o casa a lui Dumnezeu: de
aceea, un sanctuar al pacii. Adevarat, aceasta pace este adusa cu un pret. Nu e linistea casei de la tara a
unui om bogat. Este pacea unui om sarac, care e miraculos de bucuros de saracia lui, NU pentru ca ii
elibereaza de grijile si responsabilitatile lumii, NICI pentru ca ii ajuta sa duca o viata care e esential
mai sanatoasa si mai bine echilibrata decat viata lumii, ci pentru ca inexplicabil ii pune in posesia
intregii paci a lui Dumnezeu. Pacea vietii monastice nu este descrisa prin explicatia naturala si umana.
Intrati intr-o manastire si vedeti ca viata se inchide in fata dvs. Vei afla ca ceea ce arata asa de perfect
la geamurile din casa de oaspeti, este in realitate plin de carpituri si fisuri de imperfectiune umana.
Tempo-ul comunitatii nu e invariabil seren. Ordinea de zi poate fi uneori fi dezechilibrata,
supraincarcata, deranjanta, ca si epuizanta. Obieiurile si riturile si uzajele sunt uneori sucite in
67
formalitati ridicole. Sunt momente cand totul in manastire pare sa conspire sa faca pacea si rugaciunea
imposibile. Aceste lucruri inevitabil incretesc suprafata vietii in cele mai bune comunitati. Functia lor
este de a ne reaminti ca pacea calugarilor depinde in ultimul rand de ceva adanc si ascuns in sufletele
lor.
Regularitatea monastica este desigur cea mai importanta in pastrarea pacii. Daca regularitatea
se va pierde pentru totdeauna, pacea nu poate dura mult. Dar chiar si cand viata merge dupa reguli,
doar regula singura nu e suficienta pentru a explica pacea celor care traiesc in ea.
Trebuie sa privim mai adanc in misterul credintei prin care in adancurile secrete ale sufletelor
lor, calugarii raman in posesia lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce se intampla sa perturbe suprafata
vietii lor. Viata monastica arde inaintea Dumnezeului invizibil ca o lampa inaintea unui tabernacol.
Fitilul lampii este credinta, flacara este caritatea, si uleiul prin care e hranita flacara este
autosacrificiul.
15. Ordinele Monastice sunt dintre toate Ordinele Religioase, acelea care au cele mai vechi si mai
monumentale traditii.
Pentru a fi chemati la viata monastica inseamna sa fii chemat la un fel de sanctitate ce este
inradacinata in intelepciunea trecutului, indepartat, si totusi e viu si tanar, cu ceva special nou si
original a spune oamenilor timpurilor noastre. Cineva nu poate devenit calugar in cel mai deplin sens
al cuvantului decata daca sufletul lui este acordat cu efectul transformator si datator de viata al traditiei
monastice. Si asta e adevarat oriunde, in special in America, o tara in care oamenii nu sunt obisnuiti cu
traditiile stravechi, si care adesea nu sunt gata sa inteleaga ce este traditia monastica.
Este intregul mod monastic de viata dupa cum a fost practicat si manevrat din generatie in
generatie, din timpurile primilor calugari. Parintii desertului Egiptean, care la randul lor simteau ca pur
si simplu pun in practica saracia si caritatea Apostolilor si primilor discipoli ai lui Cristos.
Traditia monastica este deci, un corp de obiceiuri si certitudini si credinte care insumeaza
toata intelepciunea modului monastic de viata. Ea spune calugarului cum sa fie un calugar in modul
cel mai simplu si mai eficace, modul in care calugarii au intotdeauna au fost calugari.
Dar, in acelasi timp, le spune cum sa fie un calugar in circumstantele speciale, ale timpului sau,
si locului si culturii sale. Traditia monastica ne spune spre exemplu, care e locul rugaciunii, cititului, si
muncii in vietile noastre. Ne arata ca ospitalitatea este un aspect important al vocatiei monastic.
Ne arata ca trebuie sa fim oameni de penitenta si auto – disciplina si in acelasi timp ne invata
masura si discretia ce trebuie urmata in toate aceste lucruri. Ne arata clar relatia neimportanta a
observarii (infatisarii) exterioare cand e comparata cu spiritul interior si adevaratele esente ale vietii
monastice. Intr-un cuvant, stabileste totul in ordine in viata monastica. Unde sensul traditiei monastice
lipseste, calugarii imediat incep sa duca vieti indisciplinate.
Ei nu pot dobandi un sens al proportiei. Ei uita ceea ce ei trebuie sa fie. Ei nu sunt capabili sa se
stabileasca si sa traiasca in pace la manastire. Ei nu pot sa se inteleaga cu superiorii si fratii lor.
De ce toate aceste lucruri se intampla? Pentru ca, calugarii care nu au invatat niciodata sa fie
calugari adevarati se innebunesc singuri incercand sa traiasca viata monastica cu spiritul si metodele
adecvate altor moduri de viata.
68
Doar un sens adevarat al traditiei monastice poate prezerva sanatatea si pacea in manastiri. Dar,
acest sens nu e dobandit automat, in special intr-o manastire care nu are decat o traditie mica sau deloc.
El trebuie invatat si, nu poate fi invatat fara contactul direct cu canalele vietii prin care vine.
Daca acelasi Benedict a cerut calugarilor sa il citeasca pe CASSIAN, Sf. Basil, si pe Parintiii
Desertului. Dar citirea cartilor Bisericesti vechi monastice este doar unul din canale, si deloc cel mai
important. Singurul mod prin care poti sa devii calugar este sa traiesti printre calugari adevarati si sa
inveti viata din exemplul lor.
16. In aceasta privinta a traditiei monastice, trebuie sa distingem cu atentie intre traditie si
conventie.
In multe manastiri e putina traditie vie si totusi, calugarii, ei insisi, cred ca sunt traditionali.
De ce? Pentru ca ei se agata de un set elaborat de conventii. Conventia si traditia pot parea la
suprafata ca sunt acelasi lucru. Dar, aceasta asemanare superficiala doar face conventionalismul tot
mai daunator. In fapt, conventiile sunt moartea traditiei reale, ca si a vietii reale. Ele sunt paraziti care
se ataseaza de un organism viu al traditiei si devoreaza toata realitatea lui, transformandu-l intr-o
formalitatea goala. Traditia e vie si activa, dar conventia e pasiva si moarta. Traditia nu ne formeaza
automat: Trebuie sa muncim ca sa o intelegem. Conventia e acceptata pasiv, ca o problema de rutina.
De aceea conventia usor devine o evadare din realitate. Ne ofera doar moduri pretinse de a
rezolva problemele de viata – un sistem de gesturi si formalitati. Traditia intradevar ne invata sa
traim si ne arata cum sa ne asumam responsabilitatea completa pentru vietile noastre. Astfel, traditia
este doar aparent opusa la ce este normal, la ce este de rutina. Dar, conventia este doar o repetare a
rutinelor familiare, urmeaza linia de minima rezistenta. Cineva executa un act fara a intelege sensul lui,
doar pentru ca toti ceilalti fac la fel. Traditia care e totdeauna veche, este in acelasi timp noua,
pentru ca intotdeauna reinvie – nascuta din nou in fiecare generatie, pentru a fi traita si aplicata intr-un
mod nou si particular. Conventia este simplu osificarea obiceiurilor sociale. Activitatile oamenilor
conventionali sunt abia scuze pentru a nu actiona intr-un mod uman mai integral. Traditia hraneste
viata spiritului; conventia de-abia deghizeaza decaderea lui interioara. In sfarsit, traditia este
creativa. Intotdeauna originala, intotdeauna deschide noi orizonturi pentru o calatorie veche.
Conventia, pe de alta parte, este complet neoriginala. Ea este o imitatie sclava. Este inchisa in ea
insasi, si conduce la o sterilitate completa. Traditia ne invata cum sa iubim, pentru ca dezvolta si
extinde puterile noastre, si ne arata cum sa ne dam pe noi insine lumii in care traim, in schimbul a tot
ce am primit de la ea.
Conventia nu naste nimic altceva decat anxietate si frica. Ne taie de la orice sursa de
inspiratie. Ne ruineaza productivitatea. Ne incuie intr-o inchisoare de eforturi frustrate. Este in sfarsit,
doar o masca a futilitatii si disperarii noastre. Nimic nu ar fi mai bine decat un calugar care sa traiasca
si sa creasca intr-o traditie monastica, si nimic nu ar fi mai fatal pentru el decat sa-si petreaca viata
prins intr-o plasa de conventii monastice. Ceea ce a fost spus aici despre Ordinele monastice se aplica
chiar mai puternic unor alte forme de viata religioasa in care traditia este mai putin puternica si
conventia mai usor a prinde putere.
17. Am fi mai capabili sa înțelegem frumusețea vocației religioase daca ne-am aminti ca si
căsătoria este de asemenea o vocație.

69
Viața religioasa este un mod special de sanctitate, rezervat pentru comparativ putini oameni.
Modul obișnuit de sfințenie si plinătate a vieții creștine este căsătoria. Cei mai mulți oameni si femei
vor deveni sfinți într-o stare de căsătorie. Si totuși, atât de mulți creștini care nu sunt chemați la viața
religioasa sau la preoție si spun despre ei: ”Nu am vocație!” Ce greșeală! Ei au o vocație minunata,
cea mai minunata, din cauza libertăți si lipsei de formalitate. Pentru ca societatea care este familia
trăiește minunat prin legile ei interne spontane. Ea nu are nevoie de reguli si obiceiuri codificate.
Dragostea e regula ei si toate obiceiurile ei sunt expresia vie a unei adânci si sincere afecțiuni. Intr-un
anume sens, vocația stării de căsătorit este mai dorit decât oricare alta, din cauza faptului ca aceasta
spontaneitate, acest spirit de libertate, si uniune in caritate, este așa de ușor accesibila, pentru omul
normal, in viața de familie! Formalismul si superficialitatea care se strecoară in comunitățile religioase
sunt cu dificultate admise in cercul unei familii unde valorile umane puternice rezista triumfal
incursiunilor falsității. Oamenii căsătoriți, atunci, in loc de a se lamenta pentru presupusa lor lipsa de
vocație, ar trebui sa prețuiască vocație pe care ei într-adevăr au primit-o. Ei ar trebui sa mulțumească
lui Dumnezeu pentru faptul ca aceasta vocație, cu toate responsabilitățile si greutățile, este un mod
ușor si sigur sa devii sfânt fără a fi înfășurat sau cioplit de convenționalismul pios.
Bărbatul căsătorit si mama unei familii creștine, daca sunt credincioși obligațiilor lor, vor
îndeplini o misiune care este pe cat de mare pe cat e consolata, de a aduce pe lume si de a forma noi
suflete, capabile de fericire si iubire, suflete capabile de sanctificare si transformare in Cristos.
A trai in strânsă uniune cu Dumnezeu Creatorul si sursa vieții, ei vor înțelege mai bine ca alții
misterele fecundității Sale infinite, cu care ei au privilegiul sa il împartă. A creste copii in împrejurări
sociale grele, ei vor intra poate mai adânc in misterul divinei providențe, decât alții care, prin
legământul lor de sărăcie, vor sa fie ideal, mai dependenți de Dumnezeu decât ei, dar de fapt nu sunt
niciodată făcuți sa simtă angoasa insecurității.
18. Toate vocațiile sunt menite de Dumnezeu sa Își manifeste iubirea Lui fata de lume.
Pentru ca fiecare chemare speciala da omului un loc anume in Misterul lui Cristos, ii da ceva sa
facă pentru salvarea omenirii. Diferența dintre diferitele vocații sta in modurile diferite in care fiecare
permite omului sa descopere iubirea lui Dumnezeu, sa o aprecieze, sa răspundă la ea, sa o împartă cu
alți oameni. Fiecare vocație are in scopul ei propagarea vieții divine in lume. In casatorie, iubirea lui
Dumnezeu este facuta cunoscuta si impartasita sub valurile sacralizate ale afectiunii umane. Vocatia
pentru casatorie este o vocatie pentru o uniune supranaturala care sanctifica si propaga viata umana si
extinde Imparatia lui Dumnezeu in lume prin aducerea pe lume de copii care vo fi membrii ai lui
Cristos cel Mistic. Tot ce este mai uman si instinctiv, tot ce e mai bun in afectiunea naturala a omului,
aici e sfintit in Dumnezeu si devine un semn de iubire divina si o ocazie de har divin. In viața
căsătorită, iubirea divina este mai complet incarnata decât in alte vocații. Din acest motiv, ea este mai
usor de inteles, mai usor de apreciat. Dar, extensia ei, fiind mai putin spirituala, este mai putin larga.
Sfera de actiune a iubirii tatalui si mamei se extinde doar la proprii lor copii si la rudele lor, si la
un cerc de prieteni si asociati. Pentru a extinde eficacitatea caritatii divine, alte vocatii progresiv
spiritualizeaza vietile noastre si actiunile umane, in scopul de a le raspandi pe o zona mai larga si mai
larga. Astfel, in viata activa religioasa, sau preotia seculara, expresia fizica a iubirii umane este
sacrificata, familia e cedata si posibilitatile iubirii astfel eliberate sunt extinse la o intreaga parohie sau
spital, sau la o scoala. In viața activa, afecțiunile umane sunt consacrate lui Dumnezeu mai deplin
decât in viața de familie, si intr-un mod mai puțin incarnat. Dar, este totuși, încă usor sa vezi si sa
apreciezi acțiunea iubirii lui Dumnezeu in lucrările corporale ale milei, ingrijirea bolnavilor si
saracilor, ca si in grija tandra a copiilor fara adapost, a varstnicilor, si asa mai departe. Aici, de

70
asemenea, greutățile si eforturile si sacrificiile vietii aduc cu ele, o protective corespunzătoare a

valorilor umane, in sufletul celui chemat. In relatiile cu alti oameni, cineva va retine sensul de rudenie
si integrare. In viata contemplativa, problemele si dificultatile sunt mai interioare, si, de asemenea, mai
mari. Aici, iubirea divina, e mai putin intrupata. Trebuie sa o intelegem si sa raspundem la ea intr-un
mod si mai spiritual. Fidelitatea e mult mai dificila.
Acțiunile umane nu primesc mult din gratificare, intr-o viata de liniste si singuratate.
Aproape totala lipsa de auto – exprimare, frecventa inabilitate de a face lucruri pentru alti oameni, intr-
un mod vizibil si tangibil, poate fi uneori o tortura, si duce la o mare frustrare. De aceea, vocația pur
contemplativa nu este pentru cel imatur. Cineva trebuie sa fie foarte puternic si foarte solid ca sa
traiasca in singuratate. Din fericire, viata monastica nu este asa de pur contemplativa, in anumita
masura, este activitate si auto exprimare. Traind si muncind impreuna in comunitatea monastica,
calugarii in mod normal isi pastreaza sensul de inrudire, si nu isi pierd umanitatea. Din contra, daca ei
sunt credinciosi, in spiritul regulii lor, ei vor gasi afectiunea adanca, si spiritualizata intr-o uniune
profunda a caritatii care nu mai e dependenta de toanele personale si mofturile personale. Si ei vor
ajunge sa realizeze ceva din misiunea lor, si de a imbratisa intreaga lume intr-o afectiune spirituala
care nu e limitata in timp si spatiu.
19. Cu cat mai sus suie cineva pe scala vocației, cu atât mai atenta trebuie sa fie selecția
candidaților.
Normal, in viata casatorita, selectia are grija ea de ea insasi. Vointa lui Dumnezeu este
incarnata intr-o decizie bazata pe atractie naturala.
In viata activa, atractia si aptitudinea merg de regula impreuna; si cel „chemat” poate fi
acceptat pe baza abilitatiii de a face munca ceruta in pace, si cu bucurie spirituala. Normal, mai mult de
jumatate din oameni care se prezinta pentru admitere in manastirile contemplative nu au nici o vocatie.
„Atracția” pentru viata contemplativa este un criteriu mult mai putin serios de vocatie decat atractia
pentru viata activa. Cu cat mai strict si mai autoritar e un Ordin, cu atat mai mare va fi falia dintre
„atractie” si „aptitudine”. Aceasta e in special adevarat, in timpuri ca ale noastre, in care oamenii nu
pot gasi destula liniste si singuratate cat cere natura umana pentru o functionare normala. Exista foarte
multi calugari si calugarite din Ordine active care au vocatii active perfect bune, dar care muncesc atat
de mult si astfel tanjesc dupa o viata normala de rugaciune incat isi imagineaza ca trebuie sa devina
calugari Trapisti sau Cartuzieni. In unele cazuri, solutia poate intradevar sa fie un Ordin de tranzit sau
inchis, dar, mai adesea, este ceruta o ajustare corecta a Instinctului lor religios. Problema unor astfel de
ajustari este prea mare pentru a fi mentionata aici. Cu cat mai sus se ridica un om pe scara vocatiilor,
trebuie sa fie capabil sa spiritualizeze intinderea afectiunilor lui.
Ca sa traiasca singur cu Dumnezeu, el trebuie fie capabil sa traiasca singur.
Nu poti trai singur daca nu suporti singuratatea.
Si nu poti suporta singuratatea daca dorinta ta pentru „solitudine” este construita pe o nevoie de
afectiune umana care este frustrata. In cuvinte simple, este fara speranta sa incerci sa traiesti viata intr-
un cotlon daca iti vei chinui inima gândind ca nimeni nu te iubește. Trebuie sa fii capabil sa treci cu
vederea aceasta intreaga problema, si sa iubesti pur si simplu intreaga lume a lui Dumnezeu,
imbratisand pe toti fratii tai, in aceeasi dragoste pura, fara a cauta SEMNE de afectiune de la ei, fara a
iti pasa daca vrei primi unul sau nu.
Daca crezi ca asta este foarte usor, te asigur ca te inseli.

71
20. Sa spui ca viata inchisa, contemplativa, este mai dura decat viata activa, nu este a spune ca
omul contemplativ lucreaza mai din greu, sau are responsabilitati si obligatii mai mari de
indeplinit.
Viața contemplativa in multe privințe este mai ușoară decât viața activa. Dar nu este mai ușor
sa o trăiești bine.
Este relativ usor sa ˛stai acolo˛ într-o mănăstire contemplativa, sa respecti regulile, sa fii la
locul potrivit la momentul potrivit, sa treci prin toate motiunile. Admițând ca rutina este laborioasa si
obositoare, dar te poti obisnui cu ea. Ceea ce este greu nu este de a depune efortul fizic, ci munca de a
duce intradevar o viata interioara de rugaciune, sub toate aparentele.
Simplul fapt ca într-o mănăstire contemplativa se presupune a fi calat pe o viata de rugăciune
este exact ce o face dificil, pentru acei ce nu au vocatii adevarate, de a trai fructuos in așezământ. Nu e
prea greu pentru ei sa duca vieti de rugaciune cand este mai multa munca de facut decat rugaciune, in
programul zilnic al sarcinilor. Intr-o viată in care totul este rugăciune, cei care nu au o vocatie speciala
contemplativa adesea ajung sa se roage mai puțin decât ar face-o in viata activa.
21. Atracția pentru un anumit tip de viață si abilitatea ca sa duci acea viata nu sunt suficiente
pentru a stabili ca cineva are vocație.
Într-adevăr, elementul de atracție, care poate fi important in multe cazuri, nu este totdeauna
dovada. Un om poate fi chemat spre preoție si trebuie sa aibă o respingere sensibila pentru anumite
aspecte ale vocației lui. O vocație de Trapist nu exclude neapărat o restrângere a austeritatii vieții de
Trapist. Singurul lucru care decide într-adevăr o vocatie este abilitatea de a lua o decizie ferma de a
îmbrățișa o anumita stare (mod) de viata si de a actiona dupa acea decizie. Daca o persoana nu se poate
hotărî niciodată, nu poate rezolva ferm sa facă ce se cere, pentru a urma o vocație, se poate spune cu
toata probabilitatea ca nu a primit vocatia. Vocatia poate i-a fost oferita, dar e ceva ce nimeni nu poate
decide cu siguranta.
Dacă rezista sau nu harului, cert e ca pare sa nu fie chemat. Dar, o decizie calma si definitiva
care nu e împiedicată de obstacole si nu e distrusa de opoziție e un semn bun pe care Dumnezeu i l-a
dat, Harul Sau, sa răspundă chemării Lui, si el a răspuns acestuia.
In deciderea privind o vocație, un om normal consulta un conducător spiritual. Funcția acestuia

e de a da sfaturi, încurajări, sugestii si ajutor. El poate, in anumite cazuri, interzice unei persoane sa
continue ideea de a deveni preot sau religios. Dar, daca el judeca ca o persoana poate cu prudenta sa
urmeze o vocație, rămâne ca persoana însăși sa la decizia finala. Nimeni, nici măcar un director sau
confesor, nici măcar un ecleziast superior nu poate sa decidă pentru el. Trebuie sa decidă el însuși,
întrucât decizia este expresia vocației lui. Daca el apoi cere admitere la un seminar sau mănăstire, si
daca cererea e acceptata, el poate spune ca probabil, ˛are o vocație.
22. Aceste gânduri despre vocație sunt evident incomplete.

Dar, exista o lipsa ce trebuie completata pentru e evita confuzia. Am vorbit despre viețile active
sau contemplative fără ca pana acum sa ne referim la vocația pe care Sf. Toma o considera mai mare
decât altele: viața apostolica in care fructele contemplării sunt împărțite cu alții. In loc sa vorbim
despre aceasta vocație in teorie, mai bine sa privim la întruparea ei perfecta întrunul din cei mai mari
sfinți:

72
Francisc de Assisi.
Stigmatizarea sfântului Francisc a fost un semn divin, despre faptul ca, dintre toți sfinții, a fost
cel mai apropiat de Cristos. El a reușit mai bine decât oricare in munca de a reproduce in viața lui
simplitatea si sărăcia si iubirea pentru Dumnezeu si oameni, care au marcat viața lui Isus. Mai mult de-
atât, el a fost un Apostol care a incarnat întregul spirit si mesaj al Evangheliilor, cel mai perfect. Abia
sa îl cunoști puțin pe Francisc este sa înțelegi Evanghelia si sa îl urmezi in spiritul sau adevărat, întreg,
este sa trăiești Evanghelia in plinătatea ei.
Geniul sfințeniei sale l-a făcut capabil sa comunice lumii învățăturile lui Cristos nu in aspectul
unul sau altul, nu in fragmente extinse de gânduri si analize, ci in toata plinătatea simplității lor
existențiale. Sf. Francisc este, ceea ce toți sfinții trebuie sa încerce sa fie, pur si simplu ”un alt
Cristos”.
Viața lui nu doar a reprodus misterul acesta sau altul al vieții lui Cristos. El nu doar a trăit
virtuțile umile ale copilăriei divine si ale vieții ascunse de la Nazaret. El nu doar a fost tentat cu Cristos
in desert, sau obosit cu El in călătoriile Apostolatului Sau. El nu doar a făcut minuni ca Isus. El nu
doar a fost crucificat cu El. Toate aceste Taine au fost unite in viața lui Francisc, si le găsim toate in el,
acum singulare, acum împreună. Cristos cel Înviat a trăit din nou perfect in acest sfânt care era complet
posedat si transformat de Spiritul divinei carități. Fraza Sfântului Tomas ”contemplate aliis tradere”
(sa împărtășești cu alții fructele contemplării) nu e corect înțeleasă decât daca avem in minte imaginea
unui Sf. Francisc umblând pe drumurile Italiei medievale, radiind de bucuria unui mesaj care poate
fi doar comunicat lui direct de către Spiritul lui Dumnezeu. Înțelepciunea si salvarea predicate de
Francisc au fost nu doar răspândirea celui mai înalt grad de viața contemplativa, dar ele erau chiar
simplu, expresia totalității Spiritului Creștin – care însemnează Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Nici un
om nu poate fi Apostol al lui Cristos decât daca este plin de Duhul Sfânt. Si nici un om nu poate si plin
de Sfântul Duh, decât daca face ceea ce se așteaptă normal de la un om care îl urmează pe Cristos pana
la capăt. El trebuie sa lase orice, pentru a LE regăsi in EL. Faptul remarcabil despre Sf. Francisc este
ca in sacrificiul lui, al orice, el, de asemenea, a sacrificat toate ”vocațiile” in sensul limitat al
cuvântului.
După ce a fost edificat de toate diferitele ramuri ale familiei religioase Franciscane, suntem
surprinși sa gândim ca Sf. Francisc a început pe drumurile din Umbria fără nici cea mai vaga idee ca
avea o” vocație Franciscana”.
Si de fapt nu avea.
El a aruncat toate vocațiile in vânt, împreună cu hainele lui si alte posesiuni. Nu se gândea la El
ca la un apostol, ci ca la un vagabond. El sigur nu se uita la el ca la un călugăr: daca voia sa fie călugăr,
el ar fi avut o mulțime de mânăstiri sa intre. El nu mergea conștient de faptul ca era ”contemplativ”.
Nici nu era îngrijorat de comparațiile dintre viețile active si contemplative.
Totuși, le trăia pe amândouă in același timp, cu cea mai înaltă perfecțiune. Nici o munca buna
nu ii era străină – nici o munca de caritate, fie corporala, fie spirituala, ca sa nu aibă loc in viața lui
minunata! Libertatea lui îmbrățișa totul! Francisc ar fi putut fi hirotonisit preot. El a refuzat din
umilință (pentru aceasta ar fi avut o ”vocație” si el era dincolo de vocații). Totuși, in fapt, perfecțiunea
si chintesența spiritului apostolic al sacrificiului si carității sunt necesare in viața fiecărui preot.
Trebuie un moment de reflexie sa te reconciliezi cu gândul ca Sf. Francisc niciodată nu a spus Mesa –
un fapt greu de crezut, pentru unul ce e pătruns de acest spirit. Daca era orice vocație recunoscuta in
timpul sau cu care Francisc ar fi putut fi asociat in viața sa proprie, era vocația de pustnic. Pustnicii
erau singurii membrii ai oricăror clase existente de persoane religioase pe care el o imita constant. El
73
frecvent pleca in munți sa se roage si sa trăiască singur. Dar, niciodată nu credea ca are o „vocație” sa
nimic altceva decât asta. El stătea singur atât timp cat spirtul sau îl ținea in singurătate si apoi îl
conducea înapoi in orașe si sate, condus de același spirit. Daca s-ar fi gândit la asta, el ar fi
recunoscut ca vocația lui era esențial profetica. El era ca un alt Elias sau Elizeu, de spirit in singurătate,
dar adus de Dumnezeu in orașele oamenilor cu un mesaj a le spune.
Toate multele fațete ale vocației Sf. Francisc nu spun ca suntem dincolo de nivelul ”stărilor de
viață” ordinare. Dar, din acest motiv, ca, oricând, vorbim de ”viață amestecata” sau ”vocație
Apostolica”, am face bine sa gândim in termenii lui Francisc sau Elija.
” Viața amestecata” este prea ușor redusa la cel mai mic numitor comun, si la acel nivel e
nimic mai mult decât o forma de viață activa. Astfel, suferă prin comparație cu viața contemplativa. De
ce? Din cauza ca demnitatea vieții Apostolice, in învățăturile lui Sf. Tomas, decurge nu din elemental
de acțiune care e in ea, ci din elementul de contemplație.
O viață de predica fără contemplație este nimic mai mult decât o ”viață activa” si, deși poate fi
foarte sfântă, si meritorie, nu poate reclama demnitatea atribuita de Sf. Tomas vieții care ”împarte cu
alții fructele contemplării.”
Dar, pe măsură ce abordările călugărului cerșetor, se apropie de idealul fondatorului sau, pe

măsură ce trăiește in sărăcia si caritatea lui Francisc sau Dominic, el plonjează in cunoașterea draga a
lui Dumnezeu, care e garantata doar celor mici, in proporția in care se abandonează Sfântului Duh, el
va dezbrăca perfecțiunea contemplativa a celor cărora contemplarea le e data doar lor înșiși.

74
9. Măsura carității
1. În economia divinei carități, avem doar atat cat putem da.
Dar, suntem chemați sa dam atât de mult cat avem, încă si mai mult: atât cat suntem. Astfel,
măsura iubirii noastre este teoretic fără limite. Cu cat mai mult dorim sa ne dam pe noi înșine in
caritate, cu atât mai multa caritate va trebui sa dam.
Si cu cat mai mult dam, cu atât mai adevărați vom fi. Pentru ca Domnul ne dotează cu o ființă
proporțională cu darul pentru care suntem destinați. Caritatea este viața si bogățiile Împărăției Lui, si
sunt cele mai mari pentru cine este cel mai puțin: adică, cel care nu si-a păstrat nimic pentru el înșiși,
nereținând nimic decât dorința lor de a da. Cel care încearcă sa retina ceea ce el este, si ceea ce el are,
si sa si le tina pentru el înșiși, își îngroapă talentul.
Când Domnul vine la judecata, servitorul sau este găsit ca are nu mai mult decât el avea la
început. Dar, cei care s-au făcut pe ei înșiși mai puțin, dând de pomana ceea ce aveau, vor fi găsiți
astfel ca sunt si au mai mult decât aveau. Si pentru cel care avea cel mai mult, ii va fi dat ceea ce
servitorul neprofitabil își ținea pentru el. ”Si el a spus celor care stăteau acolo: Luați livre de pe el si
dați-le celui care are 10 livre. Si ei au spus: ”Doamne, el are 10 livre!”
Dar, eu iți spun ție, ca fiecăruia care are i se va da, si el va avea in abundenta; si de la cel
care nu are, chiar ceea ce el are, ii va fi luat.” (Luca 19:24 – 26).
2. Daca îmi iubesc fratele cu o iubire perfecta, voi vrea ca el sa fie liber de orice iubire, cu
excepția iubirii pentru Dumnezeu.
Din toate iubirile, caritatea nu e posesiva, pentru ca doar caritatea nu vrea sa fie posedata.
Caritatea caută cel mai mare bine al celui iubit, si nu e altceva mai bun decat caritatea. Toate celelalte
bunuri sunt conținute in ea. Caritatea e fără frica: dând tot ceea ce are, nu are nimic rămas de pierdut.
Aduce pacea adevărata, pentru ca e in perfecta concordie cu tot ceea ce este bun, si nu ii e frica de rău.
Doar caritatea e perfect libera, întotdeauna făcând ceea ce ii place: pentru ca nu vrea nimic decât sa
iubească si nu poate fi împiedicată sa iubească. Fără caritate cunoașterea e stearpa. Doar iubirea ne
poate învață sa pătrundem bunătatea ascunsa a lucrurilor pe care le știu. Cunoașterea fără iubire nu
intra niciodată in secretele interne ale ființei. Doar iubirea poate într-adevăr sa îl cunoască pe
Dumnezeu, cum este El, pentru ca Dumnezeu este iubire.
Daca ii lipsește din perfecțiunea, caritatea încă simte frica: pentru ca se teme ca încă nu este
perfectă. Nu e încă libera, întrucât e ceva rămas care nu poate fi făcut. Nu e încă liniștită, pentru ca nu
e încă perfect dăruită. Este încă in întuneric: pentru ca nu s-a abandonat pe ea lui Dumnezeu, încă nu Îl
cunoaște. Astfel, e încă nesigura cum sa Îl găsească in lucrurile pe care le știe. Nici un efort oarecare al
nostru nu poate face iubirea noastră perfecta. Pacea, certitudinea, lipsa fricii, iubirea pura, sunt daruri
de la Dumnezeu.
Iubirea care nu încă perfecta trebuie sa învețe perfecțiunea așteptând de la Plăcerea lui buna, si
purtând-si imperfecțiunea pana când timpul e copt pentru predarea propriului sine. Nu putem dărui
decât daca este cineva care sa primească ceea ce dăruim. Darul propriei carități nu perfect pana ce
Dumnezeu nu e gata sa il accepte. El ne face sa așteptăm timpul pentru dăruirea completa, astfel, ca
dând-ne singuri de multe ori si in multe feluri in parte, putem avea mai mult de predat la sfârșit.

75
3. Tindem sa ne identificam pe noi cu cei pe care ii iubim.
Încercăm sa întârziem in sufletele lor însele, si sa devenim ceea ce sunt ei, sa gândim ceea ce
gândesc ei, sa simțim ceea ce simt ei, si sa experimentam ceea ce experimentează ei. Dar, nu exista
adevărată intimitate intre suflete care nu știu sa respecte singurătatea celuilalt. Eu nu pot fi unit fara
iubire cu o persoana pe a carei personalitate iubirea mea tinde sa o intunece, sa o absoarba, sa o
distruga. Nici nu pot destepta o iubire adevarata pentru o persoana care e invitata de iubirea mea, in
actul de a ma ineca cu iubire.
Daca il cunosc pe Dumnezeu, identificarea noastra cu cei pe care ii iubim va fi patentata de

uniunea noastra cu Dumnezeu si subordonata acestuia. Astfel, iubirea noastra va incepe cu cunoașterea
limitărilor sale, si se va ridica la constientizarea unei vieti a ei. Pentru ca in noi înșine vom rămâne
întotdeauna separați si depărtați unul de altul, dar in Dumnezeu putem fi una cu cei pe care ii iubim.
Nu putem sa ii găsim in Dumnezeu fără a ne găsi prima data perfect pe noi înșine in EL. De aceea,
vom avea grija sa nu pierdem pe noi înșine, căutându-i-i pe ei in afara LUI! Pentru ca iubirea nu e
aflata in vidul care exista intre ființa noastră si ființa celui pe care noi îl iubim.
Exista o iluzie de unitate intre noi când gândurile noastre, cuvintele noastre, sau emoțiile
noastre ne trag din noi înșine si ne suspenda împreună pentru un moment peste vid.
Dar, când acest moment s-a sfârșit, trebuie sa ne întoarcem in noi sau sa cădem in vid.
Nu exista iubire adevărată decât in Dumnezeu, care e sursa atât a ființei noastre, cat si a ființei
pe care o iubim.
4. Caritatea e o iubire care îi fortifica pe cei pe care ii iubim, in insasi secretul ființei lor, in
integritatea lor, propria lor contemplare a lui Dumnezeu, propria lor caritate, pentru toți cei
care exista in El.
O astfel de iubire duce la Dumnezeu pentru ca vine de la El. Ea duce la o uniune intre suflete
care e intima ca si propria lor uniune cu El. Putem ajunge sa ii intelegem pe altii doar iubindu-L pe
El. Cel care ii înțelege in adancimile propriei lor fiinte. Altfel, ii vom sti doar din presupuneri, care
sunt formate in oglinda propriului nostru suflet. Daca suntem furioși, vom gândi despre ei ca fiind tot
timpul furioși. Daca suntem fricoși, vom crede despre ei in mod alternativ, fie cu cruzime, fie cu
lasitate. Daca suntem carnali, vom găsi carnalitatea noastră proprie, convenabil reflectata in oricine ne
atrage.
Si este adevărat ca instinctul con naturalității poate descoperi aceste lucruri, când cealaltă
persoana însă nu a realizat ca le are.
Astfel, apare ca ii putem atrage pe altii catre noi si sa scoatem raul din ei, prin forta pasiunilor
noastre. Dar, facand asta, nu ajungem sa ii stim asa cum sunt ei. Doar ii deformam, asa incat ii putem
sti asa cum nu sunt. Facand asa, aducem chiar o mai mare diformitate pe sufletele noastre.
Dumnezeu ne cunoaste pe noi din interiorul nostru, nu ca pe obiecte, nu ca pe straini, nu ca pe

intimi, ci ca pe propriul nostru sine.

76
Cunoasterea Lui despre noi este lumina pura, din care propria noastra autocunoastere este
doar o reflexie pala. El ne cunoaste in El insusi, nu doar ca imagini a ceva in afara Lui, ci ca pe sine, in
care propriul Sau Sine este exprimat.
El se gaseste perfect pe EL insusi in noi, decat ne gasim noi pe noi. El singur tine secretul
caritatii prin care putem sa ii iubim pe altii nu doar cum ne iubim pe noi insine, ci cum ii iubeste El.
Inceputul acestei iubiri este dorinta de a ii lasa pe cei pe care ii iubim sa fie perfect ei insisi, hotarati de
a nu ii rasuci ca sa se incadreze in imaginea noastra. Daca in iubirea noastra noi nu iubim ceea ce sunt
ei, ci doar potentiala lor simpatie pentru noi, atunci nu ii iubim: iubim doar reflexia noastra insine pe
care o gasim in ei. Poate fi aceasta caritatea?
5. Nu imi cere sa imi iubesc fratele doar in numele abstracției – ”societate”, ”rasa Umana”,
”bine comun”.
Nu imi spune ca trebuie sa il iubesc pentru ca suntem ”animale sociale”. Acestea sunt atat de
putin fata de binele care e in noi, incat nu sunt demni de a fi invocate ca motive de iubire omeneasca.
Poti tot asa de bine sa imi ceri sa imi iubesc mama pentru ca vorbeste Engleza. Avem nevoie
de abstracții, poate, ca sa intelegem relatiile noastre cu ceilalti. Dar, pot înțelege principiile eticii si tot
sa urasc pe ceilalti oameni. Daca nu ii iubesc pe ceilalți oameni, nu voi descoperi niciodata sensul
”binelui comun”. Iubirea este, insasi, binele comun.
Sunt destui oameni care isi vor da interesele pentru ”binele societatii”, dar nu pot suferi
oamenii cu care traiesc. Atat cat vedem alti oameni ca obstacole in calea fericirii noastre, suntem
inamicii societatii, si avem doar o foarte mica capacitate de a impartasi binele comun.
6. Suntem obligați sa ne iubim unul pe celălalt.
Nu suntem strict legati sa ne ”placem” unul pe celalalt. Iubirea guverneaza dorinta: ”a placea”
este o problema de simt si sensibilitate. Cu toate acestea, daca intradevar iubim pe altii, nu va fi
prea greu sa ii si placem de asemenea. Daca asteptam, ca unii oameni sa devina agreabili sau
atractivi inainte sa incepem sa ii iubim, niciodata nu vom incepe.
Daca suntem bucuroși sa le dam o ”caritate” rece, impersonala, care e mai mult o chestie din
obligație, nu ne vom deranja sa incercam sa ii intelegem sau sa simpatizam cu ei deloc. Si in acest caz,
nu ii vom iubi in realitate, pentru ca iubirea implica o dorinta eficace nu doar de a face bine altora,
exterior, ci, de asemenea, sa gasesti ceva bine in ei, la care poti răspunde.
7. Unii oameni niciodata nu arata nimic, dar binele ce este ascuns in ei pana cand le dam ceva
din binele, cum s-ar spune, din caritatea care este in noi.
Suntem atât de mult copiii lui Dumnezeu incat prin a ii iubi pe altii ii putem face buni si
dragi, simpatizabili, in ciuda lor insile.
Suntem obligați sa devenim perfecți, dupa cum Tatal Nostru este perfect (MATEI 5:48).
Aceasta inseamna ca sa nu privim raul din altii, ci sa le dam ceva din binele nostru pentru a adduce
binele pe care Dumnezeu l-a ingropat in ei.
Un creștin nu restrânge dorința lui de răzbunare doar pentru ca el însuși sa poata fi bun, ci
pentru ca dușmanul sau sa fie si el bun. Caritatea cunoaște însăși fericirea ei si caută sa se vadă
împărțită cu toți. Caritatea, pentru a fi perfecta, are nevoie de un egal. Nu se mulțumește sa iubească pe
77
alții ca inferiori, ci ii ridica pana la nivelul sau. Pentru ca, doar daca ea poate împărți totul cu cel drag,
caritatea nu se odihnește. Deci, nu se poate găsi mulțumită doar in perfecțiunea ei. Cere perfecțiunea in
tot.
8. Exista o diferență intre a iubi oamenii intru Dumnezeu si a iubi pe Dumnezeu in oameni.
Cele doua iubiri sunt aceeași: ele sunt caritate, care are ca subiect pe Dumnezeu, si care, prin
oricare act, atinge direct pe El.
Totuși, exista o diferența in importanta, o diferență in focus, care da acestor doua acte un
character diferit.
O viată in care îl iubim pe Dumnezeu in oameni, e necesar o viata activa.
Dar, o viață contemplativa ii iubește pe oameni in Dumnezeu.
Când iubim pe Dumnezeu in oameni, căutăm sa descoperim pe El iar si iar, intr-un individ după
altul.
Când iubim pe oameni in Dumnezeu, nu ii căutăm. Ii găsim fără sa ii căutăm, in El, cel pe care
L-am găsit. Primul tip de iubire este activa si fără de odihna. Aparține mai mult timpului si spațiului
decât cealaltă, care deja participa la pacea neschimbata a eternității.
Orice caritate creste in același fel, crescând in intensitate. Totuși, iubirea lui Dumnezeu in
oameni, de asemenea, se extinde in orice direcție pentru a găsi nou pământ pentru rădăcinile ei. Iubirea
oamenilor in Dumnezeu creste doar in adancime: patrunde mai adanc si mai adanc in Dumnezei, si
chiar prin acel fapt, largeste capacitatea de a iubi oamenii.
Când iubim pe Dumnezeu in alți oameni, caritatea noastră cauta sa faca viata Lui sa creasca in
ei.
Înconjoară acea creștere cu o grija anxioasa.
Iubirea noastră se dezvolta mai mult, si mai mult, in propriul suflet, in timp ce vedem ca se
maturizează in sufletele altora.
Dar, când iubim oamenii in Dumnezeu, căutăm pe Dumnezeu si Îl găsim, cu întreaga

noastră ființă, si creșterea iubirii noastre este simplu reînnoirea constanta a acestei întâlniri
supranaturale, o întregime si o plinătate a cunoașterii si imersiunii in El.
Cu cat mai mult plonjam in El, cu atât mai bine Îl pătrundem, Îl recunoaștem pe El oriunde.
Poate fi găsit, si cu atât mai pregătiți suntem sa Îl vedem in alți oameni. Sa spui ca o caritate
contemplativa, ce ne aparține, ii găsește pe ceilalți frați in Dumnezeu, decât sa vezi pe Dumnezeu in
frații noștri, este sa spui ca nu privești anxios la creșterea Lui in sufletele lor, si, ca si consecință,
găsește ca alții cresc si ei cu ea împreună. Daca eu iubesc alți oameni in Dumnezeu, pot sa ii găsesc
fără a mă întoarce la El. In oricare din cazuri, când caritatea e complet matura, fratele pe care îl iubesc
nu constituie prea mult o distracție de la Dumnezeu, in care iubirea mea fata de fratele meu se termina.
9. Isus nu a venit sa caute pe Dumnezeu in oameni.

78
Isus nu a venit sa caute pe Dumnezeu in oameni. El ii atrage pe oameni spre el însuși, murind
pentru ei pe cruce, pentru ca El sa poată fi Dumnezeu in ei. Orice caritate ajunge sa se concentreze
focal in El, pentru ca caritatea este viața Lui in noi.
El ne atrage pe noi spre El, ne unește pe noi unul cu altul, in Sfântul Sau Duh, si ne ridica cu El
Însuși, la uniunea cu Tatăl.
Filozofia, care este abstracta, vorbește despre ”Societate”, si ”binele comun”. Teologia, care
este concreta, in mod suprem, vorbește de Corpul Mistic al lui Cristos, si de Duhul Sfânt.
Este o mare diferență daca te uiți la viața din punctul de vedere al filozofiei sau al teologiei.
Dar, binele comun niciodată nu protestează când este violat. Însă, Sfântul Duh vorbește pentru El,
argumentează, protestează, insista, te somează.
Binele comun nu ne mișcă voințele noastre. Dar, ”caritatea lui Cristos ESTE turnata in inimile
noastre de Sfântul Duh, care ne este noua dat” (Romani 5:5). Binele comun este prea vag si prea
îmblânzit ca sa pună pasiunile noastre la moarte in noi: nu poate face nimic sa se apere pe sine însuși
împotriva lor!” Dar, Sfântul Duh promulga in inimile noastre o lege de iubire si auto – negare care
omoară egoismul nostru si ne ridica ca noi oameni in Cristos: ”Pentru ca prin Spirit îți mortifici
faptele Cărnii, vei trai!” (Romani 8:13).
Binele comun nu ne da nici o tărie, nu ne învață nimic nici despre viața sau Dumnezeu. El
așteaptă pasiv omagiul nostru si nu face nici un murmur daca nu primește nici unul. ”Dar, spiritul de
asemenea, ajuta infirmitatea noastră. Pentru ca nu știm pentru ce sa ne rugam, când trebuie, dar Spiritul
Însuși, ne-o cere noua!” (Romani, 8:26).
Si Tatăl întărește pe voi prin Spiritul Sau, ”cu putere in omul interior, astfel încât Cristos sa
poată rămâne prin credință in inimile noastre, si ca noi sa putem fi înrădăcinați si bazați in caritate.”
Binele comun nu ne poate oferi nimic decât un fel de compromis universal, in care interesele a
nenumărate ființe umane, ca noi, vor apare a fi realizate fără prea mult conflict. Binele comun ne
extinde orizonturile, fara indoiala, doar pentru a ne da un fel de peisaj Siberian, pentru a contempla:
este vast, o stepa vasta abstracta, fara orice trasaturi speciale, plata, joasa, jalnica, sub un cer rece gri.
Nu e de mirare ca oamenii gasesc binele comun asa neinteresant, incat ei vor construi orice structura
egoista care serveste a rupe monotonia lui!
10. Sfântul Duh nu doar ne lărgește orizonturile.
El ne ridica într-o lume total diferita – o ordine supranaturala, unde, ca Spiritul Promisiunii –
Făgăduinței – EL ne face sa știm lucrurile care sunt ascunse in Dumnezeu.
”Noi nu am primit doar Spiritul acestei lumi, dar si spiritul care este al lui Dumnezeu, ca noi
putem sti lucrurile care sunt date de Dumnezeu, după cum e scris:
Ochiul nu a vazut, nici urechea nu a auzit, nici nu a intrat in inima omului, ceea ce Dumnezeu a
pregătit pentru cei care Il iubesc.
Dar, pentru noi, Dumnezeu ne-a relevat prin Sfântul Duh.

79
Pentru ca Spiritul a cautat toate lucrurile: da lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (I Corinteni 2:9
– 12). Lucrurile ce ne sunt dezvăluite de Sfântul Duh sunt binele comun adevărat: este binele infinit
care este Dumnezeu însuși, si binele tuturor Creaturilor Lui in El.
Astfel, Sfântul Duh nu e doar un levier al intereselor individuale, un arbitru, un judecător ce

decretează un compromis universal măreț.
Dumnezeu este cel mai mare bine nu doar pentru colectivitate, ci, de asemenea, si mai special
pentru fiecare persoana din cadrul ei.
De aceea, limbajul Scripturilor este un uz constant al analogiei, dintre Tata si Fiu.
” Cine e condus de Duhul Sfânt sunt fiii lui Dumnezeu” (Romani 8:14). ”Fiți atenți ce fel de
caritate Tatăl a așezat peste noi, care trebuie chemata si prin care noi trebuie sa fim fii ai lui
Dumnezeu!” (I Ioan 3:1)
Cei care tind sa obosească colectivitatea Creștină atât de mult încât o fac un fel de stare totalitara
de spirit obscura pentru marele adevăr al personalismului Creștin, care este absolut fundamental in
ideea noastră de Corp Mistic al lui Cristos. Daca relația noastră cu Dumnezeu este relația fiilor cu
Tatăl, care deja aduce nu prea clar ca nu suntem doar unități într-o colectivitate – angajați într-o
fabrica, subiecți intr-un stat, soldați într-o armata. Si, cele mai mari din aceste drepturi sunt cele care
ne fac pe noi Fii Săi, si ne dau titulatura la o iubire speciala, si particulara a noastră, ca fii, ca indivizi,
ca persoane. Dar, filiația noastră, dinaintea lui Dumnezeu, nu este doar o metafora, sau o ficțiune
legala. Este o realitate supranaturala.
Aceasta realitate este munca Duhului Sfânt care nu doar ne conferă noua drepturi in ochii lui
Dumnezeu, dar chiar ne ridica si perfecționează personalitatea noastră in punctul de a ne identifica pe
fiecare individualitate in parte cu unicul ales Fiu al lui Dumnezeu, Cristos, Cuvântul Incarnat. In
consecință, fiecare Creștin, nu e doar o persoana in dreptul sau, ci personalitatea sa este indicata prin
identificare cu persoana Care este obiectul întregii iubiri a Tatălui. Cuvântul lui Dumnezeu.
Fiecare din noi devine complet El Însuși, când Spiritul lui Dumnezeu este transformat in Cristos.
”Dar, noi toți, primind gloria Domnului cu fata deschisa, suntem transformați in aceeași
imagine de glorie la glorie, ca si Spiritul Domnului.” (II Corinteni, 3:18).
11. Daca spun ca Sfântul Duh este ”un bun comun” al Bisericii, este pentru ca El, este de
asemenea, ”bunul comun” al Tatălui si Fiului”.
El este legătura dintre Ei si El, este dat noua pentru ca noi sa iubim pe Tatăl si Fiul si sa fim
iubiți de El, așa cum El Îl iubește pe propriul Fiu. Sfântul Duh ne face alți Cristi prin a face in noi
munca pe care El o face in sufletul lui Cristos. El vine la noi cum vine iubirea Tatălui in Fiu,
atrăgându-ne la Isus. ”Prin aceasta este spiritul lui Dumnezeu cunoscut.
Fiecare spirit care se confesează ca Isus Cristos este venit in Carne este de la Dumnezeu.” (I
Ioan 4:2).
Sfântul Duh are deci, ca principala funcție, de a ne atrage in misterul incarnării, si al
răscumpărării noastre de la Cuvântul făcut Carne. El nu doar ne face sa înțelegem ceva din iubirea lui
Dumnezeu cu se manifesta pentru noi in Cristos, ci El ne face sa trăim prin acea Iubire si
80
Experimentează acțiunea Lui in inimile noastre. Când facem astfel, Spiritul ne PERMITE sa știm ca
aceasta viață si acțiune sunt viața si acțiunea lui Cristos in noi. Si, astfel, caritatea care e turnata in
inimile noastre de către Spiritul Sfânt, ne aduce in noi comuniunea intima, experimentala, cu Cristos.
Doar prin Spiritul Sfânt prin noi, cu adevărat îl știm si îl Iubim pe Isus, si venim prin El la
cunoașterea si iubirea Tatălui. De aceea, Sfântul Paul numește Sfântul Duh Spiritul Lui Cristos si
spune:
”Tu nu ești in carne, ci in spirit, daca e astfel încât Spiritul lui Dumnezeu sălășluiește in
Tine.”
Acum, daca un om nu are spiritul lui Cristos, el nu e de-al nostru. (Romani 8:9).
Spiritul lui Cristos, Sfântul Duh, este viața Corpului Mistic al lui Cristos, Biserica Sa. Tot
așa cum sufletul este principiul vital in carne si unitatea si acțiunea unui organism fizic depinde de el,
tot așa Sfântul Duh este principiul vieții, unității, si acțiunii care trage sufletul oamenilor împreună sa
trăiască ca unul, in ”Cristos cel Întreg”.
Dar, Sfântul Duh nu acționează independent de voința proprie a lui Isus. Din contra, turnat
peste Cristos peste măsura, Sfântul Duh ne e dat fiecăruia din noi, ”după măsura dăruirii pentru
Cristos” (Efeseni 4:7). Fiecare din noi are in inima caritatea pe care Cristos i-o conferă lui, după
meritele lui, si Spiritul sălășluiește in noi in ascultarea voinței lui Cristos, Capul si Sanctificatorul
Corpului Mistic. Prin Sfântul Duh iubim pe cei care sunt uniți cu noi in Cristos. Cu cat mai din plin am
primit Spiritul lui Cristos, cu atât mai perfect suntem capabili sa Îl iubim. Si cu cat mai mult il iubim,
cu atât mai mult primim spiritul. Este clar, totuși, ca daca ii iubim prin Spiritul care ne e dat noua, de
Isus, Isus însuși ii iubește pe ei in noi. Măsura carității este deci, in ea însăși, infinita, pentru ca
caritatea e darul unei Persoane Divine si Infinite. Pentru ca măsura reala a carității in sufletele noastre
este măsura in care l-am primit-o de la Cristos. Întrebarea la care trebuie sa răspundem apoi, este, cat
de mult putem sa primim.
12. Înainte de toate, pentru a primi orice de la Sfântul Duh si din Iubirea Lui, trebuie in primul
rând sa fim botezați: aceasta înseamnă ca trebuie sa intram fie prin sacrament, fie prin
martiriu, sau cel puțin prin cea mai perfecta dorință, in Misterul Pasiunii si Învierii lui
Cristos.
Trebuie sa înmuiem sufletele noastre in acțiunea Iubirii Sale, fără de care nu putem fi ridicati
deasupra nivelului nostru natural pentru a participa la lucrurile lui Dumnezeu. Nici o tehnica ascetica,
nici un rit religios uman simbolic si pur nu ne poate aduce pe orbita sacramentala a iubirii lui Cristos.
El Insusi trebuie sa scoata spiritul Raului din sufletul nostru prin „degetul lui Dumnezeu”, care este
Sfantul Duh. Isus Însuși trebuie sa ne boteze cu Sfântul Duh si cu foc pentru a face „noi creaturi”. Sf.
Ioan Boteza torul a spus Mântuitorului:
„Într-adevăr va botez pe voi cu apa in căință, dar cel care va veni după mine este mai
puternic decât sunt Eu, ai cărui pantofi nu sunt demn sa ii port: El vă va boteza cu Sfântul Duh si
Foc.” (Matei 3:11).
Si Isus Însuși a făcut clar ca acest botez al Sfântului Duh trebuie identificat cu Botezul
Sacramental dat de Biserica Lui. Pentru ca este El cel care acționează in persoana preotului
otezător, si lucrează invizibil in sufletul catihisiților, spălându-i-i cu Sfântul Lui Duh, in același timp ce

81
preotul face spălarea de Taina - Semnul exterior al mulțumirii interioare conferite sufletului nostru de
către Cristos Însuși.
„Si Isus a spus: Amin spun eu vouă, doar daca un om poate fi născut din nou din apa si
Spiritul Sfânt, poate intra in Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5).
Este necesar ca un om sa poată fi mântuit si despărțit de lume, „înainte de a primi Sfântul

Duh, pentru ca „lumea” in Noul Testament este numele colectiv pentru toți acei subiect al
dorinței de lucruri temporare si carnale, după cum se termina in ele înseși. Lumea, in sensul
acesta este condusa de egoism si iluzie, si „printul acestei lumi” este de asemenea, „tatăl
minciunilor”. Dar, Sfântul Duh (Pa raclete) pe care Isus îl obține pentru noi de la Tatăl, si îl
trimite sa sălășluiască in inimile noastre pentru totdeauna, este „Spiritul Adevărului pe care
lumea nu îl poate primi, deoarece nu îl vede si nici nu îl cunoaște pe El, dar tu îl vei ști pentru
ca el te va accepta si va fi in tine. (Ioan 14:17).
13. O data ce avem Duhul sălășluind in inimile noastre, măsura darului lui Cristos corespunde
dorinței noastre.
Pentru ca, învățându-i-ne pe noi cu sălășluirea Spiritului Lui al carității, Isus ne reamintește
totdeauna sa cerem, pentru a putea primi. Spiritul Sfânt este cel mai perfect dar al Tatălui Lui către
oameni, si totuși El este singurul dar pe care Tatăl îl da cel mai ușor. Sunt mult mai mici lucrurile care,
daca le cerem, ne pot fi încă refuzate. Dar, Sfântul Duh nu ne va fi refuzat.
„Daca atunci, tu fiind rău, știi sa dai daruri copiilor tai, cat de mult Tatăl Tău din Rai le da
Spiritul Bun lor, daca Îl cer.” (Luca 11:13).
14. Primul lucru pe care îl facem când recunoaștem prezenta Harului lui Dumnezeu, in inimile
noastre, este sa dorim mai multa caritate.”
Dorința de iubire este in ea însăși, începutul unei iubiri, si din momentul ce dorim mai mult, deja
avem mai mult, si dorința noastră este in ea promisiunea ca încă mai mult va veni. Aceasta, pentru ca
dorința eficace de a-l iubi pe Dumnezeu ne face la rândul ei, sa ne întoarcem de la orice este opus
dorinței Lui. Prin dorința de a crește in iubire, sa primim Sfântul Duh, si setea pentru mai multa
caritate, acestea fiind efectul acestei recepții mai abundente. Dorința pentru caritate e mai mult decât o
foame oarba a sufletului, deși in anumite circumstanțe, este foarte oarba, si foarte mult ca o foame.
Este clarvăzătoare in sensul ca inteligenta iluminata de Sfântul Duh se întoarce la Tatăl, si cere o
creștere a iubirii in numele Fiului. Aceasta inseamna ca dorinta de caritate intr-un suflet Crestin Matur
este lucida, adanca, pasnica, activa, si cunoasterea suprem fructoasa a Sfintei Treimi. Aceasta caritate
cunoaște Sfântă si cea mai Binecuvântată Treime a celor trei persoane intr-un Dumnezeu, nu doar
încordându-se sa aiba in vedere trei „unitati” distincte dintr-o data, ceea ce ar fi nu numai dificil, dar si
fals, CI, căutând Fiul, ascuns in Tata, prin Iubirea Sfântului Duh. Exista o singura iubire care ne atrage
intra-un singur Dumnezeu. Dar, aceasta iubire este, cum e si Dumnezeu Însuși, o Treime. Pentru ca,
caritatea unește in noi trei Persoane Divine, din care vine Tatăl, este sursa inepuizabila, Fiul, inima
strălucirii sale splendide, si Sfântul Duh, puterea unității lui eterne.

82
Tot ceea ce Isus ne-a învățat in termeni foarte concreți
„Merg la Tatăl si orice voi ii cereți Tatălui in numele meu, ceea ce eu voi face, ca Tatăl sa poată
fi glorificat in Fiul Lui. Daca mă iubiți, țineți poruncile mele, si ii voi cere Tatălui, si El va va da un
alt Paraclete, pe care El va va tolera pe voi pentru totdeauna.” (Ioan 14 : 13 – 16).
Acest ultim text da un alt mod in care măsura iubirii noastre e crescuta prin ascultare. Iubirea
face voia celui iubit. In a asculta Sfântul Duh, primim o mare creștere a carității de la El, in inimile
noastre. Pentru ca, caritatea e viața divina, care ne face fii ai lui Dumnezeu. Cu cat ascultam mai mult
pe Spirit, cu atât mai mult suntem mișcați si trăim ca fii ai lui Dumnezeu, si mai mare este capacitatea
noastră de a fi luminați si întăriți in inspirația de la El.
„Pentru ca, cine sunt conduși de Spiritul lui Dumnezeu, sunt Fii ai lui Dumnezeu” (I Romani,
8:14).
Vulgata folosește „auguntur” pentru „conduși” in aceasta propoziție, sugerând ca sufletele care
asculta, mișcarea interioara a Sfântului Duh sunt conduse si antrenate de caritate, pentru a acționa ca
fiu al lui Dumnezeu.
„Caritatea lui Cristos ne presează”, spune Sf. Paul in alta parte (II Corinteni 5:14).
Pentru ca Duhul Sfânt vorbește cu o puternica si aproape de nesuportat insistenta in sufletele pe

care le-ar antrena sa își crească Iubirea. Aceasta da secretul măsurii carității. Nu este doar dorința
proprie a noastră, ci dorința lui Cristos in Spiritul Sau, care ne împinge sa creștem in iubire. Cei care
rar sau niciodată nu simt in inimile lor dorința pentru iubirea lui Dumnezeu, si pentru alți oameni, si
cei cărora nu le e sete de apele pure si de dorința care e turnata in noi de către Puternicul Bunul
Dumnezeu, sunt cei care, de regula, au băut din alte râuri sau s-au scufundat in bazine sparte. Nu este
pentru ca Duhul Sfânt nu vrea sa ii miște pe Ei cu Iubirea Lui.
Dar ei nu au plăcere pentru mișcarea interioara si spirituala a unei carități pure si neegoiste.
Lumea nu poate primi Spiritul lui Dumnezeu pentru ca nu îl poate cunoaște si nu îl poate
cunoaște pentru ca nu știe sa guste si sa vadă ca Domnul este plin de delicii pentru sufletul
omului care îl asculta. Daca nu avem gust pentru lucrurile lui Dumnezeu, cel puțin putem dori sa
avem acel gust, si daca îl cerem, el ne va fi dat. Dar, in același timp, trebuie sa ne negam pe noi înșine,
gustul altor lucruri care omoară dorința pentru Dumnezeu. Si așa, ne aduce la alt element care
determina măsura iubirii noastre pentru Dumnezeu: auto negarea. Primim atât din caritatea lui
Cristos, cat dorim sa ne negam pe noi înșine de orice alta iubire. Cel care are cel mai mult in Împărăția
Spiritului, este cel care iubește cel mai puțin in ordinea data de carne. Spun ca cel care iubește cel mai
puțin, nu cel care mănâncă sau bea, sau doarme cel mai puțin: si un bun bărbat căsătorit poate avea mai
mult iubire pentru Dumnezeu decât un călugăr de mana a doua.
Dar, testul, in orice caz, este detașarea, dorința si voința de a renunța la sine complet pentru a Îl
asculta pe Dumnezeu.
Pe scurt, deci, Măsura carității noastre este măsura dorinței noastre, care la rândul ei e măsurata
de dorințele însuși ale lui Dumnezeu si Îl lăsăm pe El sa îndeplinească dorințele Lui in noi când noi
ne negam noua dorințele noastre.

83
15. Chiar daca viața divina care ne e data noua in Cristos de către Sfântul Duh este esențial
aceeași viață care o vom duce in Rai, posesia acelei vieți nu ne poate da niciodată odihna
perfecta pe pământ.
Un Creștin este în mod esențial in exil in aceasta lume in care nu are un oraș care sa dureze.
Singura este prezenta Sfântului Duh in Inima lui, care îl face sa fie nefericit cu valorile lumești si
materiale. El nu poate sa își pună încrederea lui in lucrurile din aceasta viață. Comoara lui este undeva
in alta parte, si unde e comoara lui este si inima lui.
16. Suntem salvați de speranța pentru ceea ce nu vedem si astfel o așteptăm pe ea cu răbdare.
Sfântul Duh este cel care umple inima noastră cu aceasta Speranță si aceasta Răbdare.
Daca nu Il avem pe El vorbind constant in inimile conștiinței noastre, nu putem continua sa

credem in ceea ce lumea întotdeauna a susținut sa e nebunie.
Încercările care par sa sfideze speranța noastră si sa ruineze chiar bazele întregii noastre
răbdări, sunt menite de spiritul lui Dumnezeu sa facă speranța noastră din ce in ce mai perfecta,
bazând-o in întregime pe Dumnezeu, înlăturând orice suport VIZIBIL CARE POATE FI GASIT IN
ACEASTA LUME.
Pentru ca o speranță care se bazează pe puterea temporara, vremelnica, sau pe fericirea

vremelnica, nu este teologica. Este abia umana, si nu are puterea supranaturala sa ne dea noua. Dar,
speranța Creștină nu e focalizata doar pe Rai. Raiul însuși este doar preludiul consumării finale
revelate de Cristos. Doctrina învierii generale ne învață ca gloria iubirii lui Dumnezeu este sa fii intr-
un anume sens binele comun al tuturor lucrurilor, nu doar al sufletelor celor care sunt salvați in
Cristos, ci si al corpurilor lor, si al întregului univers material. Sf. Paul ne spune ca întreaga lume si
toate creaturile din ea, au căzut cu omul si au devenit ca si omul, subiectul vanității si corupției, si, de
asemenea, in conștient așteaptă restabilirea si împlinirea in gloria reînvierii generale.
„Prin a ei așteptare, creatura așteaptă revelația fiilor lui Dumnezeu. Din cauza ca creatura însuși
trebuie eliberata din servitutea corupției, in libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu!” (Romani 8:19 –
21).
Acum, in contextul teologiei Pauline, aceasta înseamnă un singur lucru: ca lumea si cei din ea,
răscumpărați de Cristos, trebuie sa împartă învierea lui Isus din moarte. Învierea lui Cristos este, deci,
inima credinței Creștine. Fără ea, moartea lui Isus pe Cruce nu e mai mult decât tragedia unui om onest
– moartea unui Socrate Evreu. Fără Înviere, învățătura lui Isus este simplu o colecție de fragmente
incoerente cu o referință morala vaga. Evangheliile pierd cea mai mare parte din sensul lor. Învățătura
si miracolele lui Cristos nu au fost menite simplu sa atragă atenția oamenilor la o doctrina si un set de
practici. Ele au fost menite sa concentreze atenția noastră asupra lui Dumnezeu Însuși, relevat in
Persoana lui Isus Cristos.
Încă o data, teologia este esențial concreta. Departe de a fi o sinteza de adevăruri abstracte,
teologia noastră e centrata pe Persoana lui Isus Însuși. Cuvântul Domnului, Calea, Adevărul, Viața. A
înțelege aceasta teologie, trebuie sa primim Sfântul Duh, care ne amintește din toate, ceea ce Cristos a
spus si a făcut, si care introduce in noi abisul „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu”. Perfecțiunea
acestei teologii este viața eterna, care este „sa știi singurul Dumnezeu adevărat, si pe Isus Cristos, pe
care El L-a trimis.” (Ioan 17 : 3).
84
Fără Înviere nu exista dăruirea pentru viața divina.
Moartea lui Isus pe Cruce a reparat păcatele noastre, dar de-abia după ce El s-a ridicat El a
respirat peste discipolii Săi, dând-le Sfântul Duh, cu puterea de a ierta păcatele, de a boteza, de a învăța
si de se ruga, la toate națiunile, pentru a reînnoi sacrificiul Sau datator de viață.
Daca Cristos nu s-a trezit din moarte, atunci este futil sa spui ca El trăiește in Biserica Lui si in
sufletele tuturor Creștinilor. Pentru ca atunci când spui ca Cristos trăiește in noi, nu vrem sa spunem ca
El este perfect in mințile noastre, ca un model de perfecțiune, sau ca o memorie nobila sau ca un
exemplu briliant. Vrem sa spunem prin asta ca Spiritul Sau, El Însuși devine principiul noii vieți, si
noilor acțiuni, care sunt într-adevăr si ad – litteram Viața Lui, si Acțiunile Lui, ca si ale noastre. Nu e
o metafora pe Creștin sa spună cu Sf. Paul:
„Eu trăiesc nu eu însumi, ci Cristos trăiește in mine.” (Galatieni 2: 20).
Dar, in mintea lui Sf. Paul, Reînvierea (resurecția) lui Cristos cere de asemenea si reînvierea
noastră, insa cele doua sunt inseparabile, pentru ca: „Daca nu ar fi Reînvierea Morților, atunci
Cristos nu ar fi ridicat din nou.” (I Corinteni 15:17). Daca Întreaga noastră credință sta in
Reînvierea lui Isus, daca Sfântul Duh vine la noi doar din Cristos cel Înviat, si daca Întreaga Creație a
lui Dumnezeu privește la Reînvierea Generala in care ea a împărțit gloria fiilor lui Dumnezeu, atunci
pentru un Creștin, „binele comun” este într-adevăr centrat pe Învierea lui Cristos din moarte.
Oricine care vrea sa pătrundă in inima Creștinătății, si sa tragă înainte din ea râurile de apa
vie care dau bucurie Orașului lui Dumnezeu, (Psalmul 45 : 5), trebuie sa intre in aceasta taina. Si
Misterul Reînvierii este simplu: finalizarea Misterului Crucii. Nu putem intra in acest mister fără
ajutorul Duhului Sfânt. Dar, daca o facem, atunci,
„Spiritul Lui care l-a ridicat pe Isus din moarte, va indemna si corpurile voastre muritoare,
din cauza ca Spiritul Sau care sălășluiește in voi!” (Romani 8:11).
„Pentru ca acest corp coruptibil trebuie făcut sa fie incorupt, si pentru ca acest corp mortal
trebuie dus la imortalitate. Si atunci, când aceasta mortalitate devine imortalitate, atunci va veni sa
poată fi spuse cuvintele care sunt scrise: „Moartea a fost înghițită (învinsă) in victorie!”” (I
Corinteni 15:53).
17. În rezumat, măsura carității noastre este teoretic infinita, deoarece depinde de măsura
carității lui Dumnezeu, pentru noi, si aceasta este infinita.
In realitatea concreta, Dumnezeu ne-a arătat caritatea Lui, pentru noi in persoana lui Cristos.
Trăim in Cristos prin Spiritul Lui, si in sfârșit devenim perfecți prin caritate, când împărțim perfect in
misterul Reînvierii in care Cristos ne-a făcut sa participam la Filiația lui Divina.
Vom trai perfect ca Creștini când ne vom ridica din moarte.

85
10. Sinceritate
1. Devenim noi înșine adevărați spunând adevărul.
Un om poate uita ca trebuie sa știe adevărul, pentru ca instinctul de a ști este prea puternic in noi
pentru a putea fi distrus. Dar, el poate uita cat de greu are el, de asemenea, nevoie sa spună adevărul.
Nu putem cunoaște adevărul decât daca noi înșine suntem aliniați cu el. Trebuie sa fim sinceri
înăuntru, sinceri cu noi înșine, înainte de a ști un adevăr ce este in afara noastră. Dar, ne facem noi
adevărați înăuntru prin a exterioriza adevărul așa cum îl vedem.
2. Daca oamenii pot admira sinceritatea astăzi, ei o admira poate nu de dragul adevărului pe
care îl protejează, ci simplu pentru ca e o calitate atrăgătoare pe care o persoana o poate
avea.
Lor le place sa fie sinceri nu pentru ca iubesc adevărul, ci pentru ca daca ei se gândesc a fi
sinceri, lumea ii va iubi. Si poate, ei duc aceasta sinceritate pana la injustiție, a fi prea franc despre alții
si despre ei înșiși, folosind adevărul ca sa lupte cu adevărul, si transformându-l intr-un instrument de
ridicol, pentru a face pe alții mai puțin iubiți. „Adevărul” care face pe altcineva sa fie zgârcit, ascunde
alt adevăr, pe care nu ar trebui sa îl uitam niciodată, si care are trebui sa îl facă sa rămână demn de
onoare, in mintea noastră. Sa distrugi adevărul cu alt adevăr, sub pretextul de a fi sincer, este un mod
de viață foarte nesincer.
3. Suntem prea mult ca Pilat.
Întotdeauna ne întrebăm, „Care e adevărul?” si apoi crucificam adevărul care sta in fata ochilor
noștri. Dar, pentru ca tot am pus întrebarea, sa răspundem la ea. Daca întreb „Care e adevărul?” fie
aștept un răspuns, fie nu. Pilat nu aștepta. Tot crezând ca întrebarea nu necesita un răspuns, era însăși
un răspuns al sau. El gândea ca la întrebarea asta nu se poate da un răspuns. Cu alte cuvinte, el gândea
ca e corect sa spui ca întrebarea „Care e adevărul?” nu are răspuns satisfăcător. Daca gândind asta, el
credea ca nu exista adevăr, clar dezaproba propoziția lui proprie prin chiar gândul sau. Si chiar si așa,
prin negarea lui Pilat a mărturisit nevoia lui pentru adevăr. Nimeni nu poate evita a face la fel, într-un
fel sau altul, pentru ca nevoia noasta de adevar este de neevitat.
Ce este atunci adevărul?
Adevărul, când vorbim despre lucruri, este realitatea lor. In mințile noastre, este conformitatea
cunoștințelor noastre cu lucrurile cunoscute. In cuvintele noastre, este conformitatea cuvintelor cu ceea
ce gândim. In comportarea noastră, este conformitatea faptelor noastre cu ceea ce ar trebui sa fie.
4. Este curios ca întreaga noastră lume este consumata de dorința de a ști ce sunt lucrurile, si de
fapt găsește o cantitate uimitoare despre constituția lor fizica, si verifica constatările acesteia,
si, totuși, nu știe daca exista ceva cum este adevărul!
Adevărul obiectiv este o realitate găsită atât in interiorul cat si in exteriorul nostru, cu care
mințile noastre se poate conforma! Trebuie sa știm acest adevăr, si trebuie sa îl exprimam prin faptele

86
si cuvintele noastre. Nu trebuie sa exprimam tot ce știm, pentru ca exista unele lucruri pe care suntem
obligați sa le ținem ascunse de oameni.
Dar, suntem acele lucruri pe care trebuie sa le facem cunoscute, chiar daca alții pot sa le știe
deja. Datoram un omagiu hotărât realității din jurul nostru, si suntem obligați, in anumite momente, sa
spunem care sunt lucrurile, si sa le dam numele corecte, si sa lăsăm deschise gândurile noastre despre
ele, oamenilor cu care trăim. Faptul ca oamenii vorbesc constant, arata ca ei au nevoie de adevăr, si
ca depinde de mărturia lor mutuala a lua adevărul format si confirmat in mințile lor proprii.
Dar, faptul ca oamenii, petrec atât de mult timp vorbind despre nimic, sau ca sa spună unul
altuia minciunile pe care le-au auzit unul de la altul, pierzând-si timpul in scandal si ponegrire si
calomnie, si vulgaritate, si ridicol, arata ca mințile noastre sunt deformate de un fel de sfidare a
realității. In loc sa ne conformam cu ce este, răsucim totul, in cuvintele noastre, in gândurile noastre, ca
sa ne adaptam diformitatea. Scaunul acestei diformități este in dorință.
Deși putem, totuși, sa spunem adevărul, suntem din ce in ce mai mult dispuși sa ne pierdem
dorința noastră de a trai in acord cu adevărul. Dorințele noastre nu sunt adevărate, deoarece refuza
sa accepte legile ființei noastre proprii: ele eșuează in a lucra conform limitelor cerute de propria
noastră realitate. Dorințele noastre sunt scufundate in false valori. Si ele au tras mințile noastre cu ele.
Si limbile noastre neobosite stau martore constante dezorganizării din sufletele noastre –
„Limba, nimeni nu o poate îmblânzi, un rău nefăcut, plin de otrava mortala. CU ea binecuvântam pe
Dumnezeu, si pe Tatăl, si înjurăm oameni care sunt făcuți in asemănarea Domnului ... Exista o
fântâna care arunca înafara din aceeași gaura si apa amara si apa dulce?” (James 3:8 – 11).
5. Adevărul, onestitatea, sinceritatea si fidelitatea sunt aproape înrudite.
Sinceritatea este fidelitatea pentru adevăr. Fidelitatea este adevărul eficace in promisiunile si
rezoluțiile noastre. Onestitatea si cinstea neviolata ne fac credincioși noua înșine. Si lui Dumnezeu, si
realității din jurul nostru: Si de aceea, ne fac perfect sinceri.
Sinceritatea in cel mai deplin înțeles trebuie sa fie mai mult decât o dispoziție temperamentala
ca sa fii franc.
Este o simplitate a spiritului, care e păstrată de dorința de fi sincer. Ea implica o obligație de a

manifesta adevărul, si de a îl apăra. Si asta la rândul ei recunoaște ca suntem liberi sa respectam
adevărul sau sa nu îl respectam, si ca adevărul este in oarecare măsură la mila noastră. Dar, asta e o
responsabilitate teribila, pentru ca prin fapta de a polua adevărul, poluam sufletele noastre.
Adevărul este viața inteligenta.
Si mintea nu trăiește pe deplin, decât daca gândește drept.
Si, daca mintea nu vede ceea ce face, cum poate voința sa facă uz bun de libertatea ei?
Dar, pentru ca libertatea noastră este, de fapt, imersata într-o ordine supranaturala, si tinde
sa fie un scop supranatural, care nici nu poate cunoaște prin mijloace naturale, viața întreagă a
sufletului trebuie sa fie o lumina si o putere care e infuzata in ea, supranatural, de către Dumnezeu.
Aceasta e viața de har sanctificat, împreună cu virtuțile ei infuzate care sunt: speranță, credință, caritate
si tot restul.

87
Sinceritatea, in cel mai deplin sens, este un dar divin, o claritate a spiritului, care vine doar din
har. Doar daca suntem deveniți „oameni noi”, creați conform lui Dumnezeu, „in dreptatea si sfințenia
adevărului”, nu putem evita un fel de minciuna si dubla măsură care au devenit instinctive in natura
noastră, corupta, cum spune Sf. Paul, „ conform cu dorința de a greși”. (Efesieni 4:22).
Unul din efectele păcatului original este un prejudiciu instinctiv in favoarea propriilor noastre
dorințe egoiste. Vedem lucrurile așa cum nu sunt, pentru ca le vedem concentrate pe noi înșine. Frica,
anxietatea, lăcomia, ambiția si nevoia noastră fără speranță pentru plăceri, toate distorsionează
imaginea realității care e reflectata in mințile noastre. Harul nu corectează complet aceasta distorsiune,
toata deodată, dar ne da un mijloc de a o recunoaște si de o permite. Si, ne spune ce trebuie sa facem
noi sa o corectam. Sinceritatea trebuie adusa cu un preț: umilința de a recunoaște nenumăratele noastre
erori, si fidelitatea in a stabili fără odihna sa le îndreptăm. Omul sincer, de aceea, este cel care are harul
de a ști ca el poate fi instinctiv nesincer, si chiar eventuala lui sinceritate poate deveni un camuflaj
pentru iresponsabilitate si lașitate morala: ca si cum ar fi destul sa recunoști adevărul, si sa nu faci
nimic pentru el!
6. Cum este faptul ca societatea noastră confortabila a pierdut sensul sau de valoarea
sincerității?
Viața a devenit atât de ușoară, încât credem ca ne descurcam fără a spune adevărul. Un mincinos
nu mai trebuie sa simtă ca minciunile lui pot sa îl facă sa moara de foame.
Daca a trai ar fi puțin mai precar, si daca o persoana in care nu poți avea încredere ar găsi ca e
mai greu sa te descurci cu alți oameni, nu ne-am înșela pe noi înșine si unul pe celălalt atât de fără nici
o grija. Dar, întreaga lume a învățat sa ia in batjocura sinceritatea, sau sa o ignore. Jumătate din lumea
civilizata își câștiga existenta din a ne minți. Reclamele, propaganda, si toate celelalte forme de
publicitate care iau locul adevărului, au învățat oamenii sa ia de bun ca ei pot spune altor oameni orice
vor ei, cu condiția de a părea plauzibil, si evoca un fel de răspuns emoțional superficial. Americanii,
întotdeauna au simțit ca sunt protejați împotriva industriei publicității de către sofisticarea lor. Daca am
ști doar cat de naiva este sofisticarea noastră! Ne protejează împotriva a nimic! Iubim lucrurile de care
pretindem ca radem! Mai bine am cumpăra o pasta de dinți proasta, dar care are o reclama buna, decât
una buna, care nu are nici o reclama! Cei mai mult americani nu ar vedea un mort într-o mașină, chiar
de-ar fi vecinul lor, daca nu au auzit de el! Sinceritatea devine imposibila într-o lume care e condusa de
falsitate, care crede ca e prea deșteaptă sa fie detectata!
Propaganda e constant menținută ca sa deprecieze, defăimeze, dar in a defăima ajungem sa o

iubim pana la urma! In final, nu vom mai putea sa ne descurcam fără ea! Aceasta duplicitate este una
din cele mai mari caracteristici ale unei stări de păcat, in care o persoana e ținută captiva, de către
iubirea pentru ceva ce trebuie sa urască.
7. Ideea ta despre mine este fabricata cu materiale pe care le-ai împrumutat de la alți oameni si
de la tine.
Ce gândești tu despre mine depinde de ce gândești tu despre tine. Poate tu ai creat propria idee
despre mine din material pe care ai vrea sa il elimini din propria ta idee despre tine. Poate ideea ta

88
despre mine este o reflexie a ceea ce alți oameni cred despre tine. Sau poate, ceea ce crezi tu despre
mine, este simplu ceea ce crezi ca eu cred despre tine.
8. Cat de greu e pentru noi sa fim sinceri unul cu celălalt, când nu ne știm nici pe noi, nici unul
pe celălalt!
Sinceritate e imposibila fără umilință si iubire supranaturala. Nu fi candid cu alți oameni decât
daca sunt pregătit sa fac orice este posibil pentru a ii înțelege. Dar înțelegerea mea pentru ei este
întotdeauna umbrita de reflexia mea însăși pe care nu pot sa mă abțin sa nu o vad in ei.
Trebuie mai mult curaj decât ne-am imagina ca sa fim perfect simpli cu alți oameni. Franchețea
noastră este adesea pătată de o barbarie ascunsa, născută din frica. Falsa sinceritate are mult de spus,
pentru ca e înfricoșată. Adevărata candoare își permite sa fie tăcută. Nu are nevoie sa facă fata unui
atac anticipat. Orice ar avea de aparat, poate fi aparat prin perfecta simplitate.
Argumentele oamenilor religioși sunt adesea nesincere, si nesinceritatea lor e proporțională cu

furia lor. De se suntem furioși pe ceea ce credem? Pentru ca de fapt nu credem. Sau ce altceva
pretindem ca suntem apărând ca fiind „adevărul”, este propria stima de sine. Un om de sinceritate este
mai puțin interesat in a apăra adevărul, decât in a-l spune clar, pentru ca el crede ca daca adevărul este
clar văzut, poate sa aibă singur grija de EL.
9. Frica este poate cel mai mare inamic al candorii.
Cum multor oameni le e frica sa își urmeze conștiința pentru ca ei mai bine s-ar conforma
opiniei altor oameni decât adevărului, pe care ei îl știu in inimile lor! Cum sa fii sincer daca constant
mă răzgândesc sa mă conformez cu umbra a ce știu despre ceilalți ca așteaptă de la mine? Alții nu au
dreptul sa ceara sa fiu nimic altceva decât ceea ce trebuie sa fiu in ochii lui Dumnezeu. Nici un lucru
mai mare nu putea fi cerut unui om decât aceasta!
Aceasta este o așteptare justa, pe care sunt legat sa o îndeplinesc, este aceea pe care ei nu se
așteaptă sa o îndeplinesc. Ei vor sa fiu ceea ce sunt eu in ochii lor: ceea ce este o extensie a lor înșiși!
Ei nu realizează ca daca eu nu sunt complet eu însumi, viața mea va deveni completarea si împlinirea
vieții lor, dar, nu ca daca as trai ca umbra lor, as servi doar ca sa le reamintesc de propria lor împlinire.
Daca îmi permit sa degenerez in ființa pe care si-au imaginat-o ca sunt, alți oameni, Dumnezeu ar
trebui sa îmi spună: „Nu te știu!”.
10. Delicata sinceritate a Harului nu este niciodată in siguranta într-un suflet dedicat violentei
umane.
Pasiunea întotdeauna tulbura adâncimile clare ale sincerității, cu excepția când e perfect in
ordine. Si pasiunea nu e aproape niciodată perfect in ordine, nici chiar in sufletele sfinților. Dar, apele
curate ale unui lac nu sunt învolburate de vântul care tulbura suprafața lor. Sinceritatea poate suferi
ceva din violenta pasiunii fără prea mult rău, cat timp violenta este suferita si nu acceptata. Violenta
este fatala pentru sinceritate, când o facem cu consimțământul nostru, si este complet fatala când ne
găsim pacea in pasiune, mai mult decât in liniște si calm. Violenta spirituala e cea mai periculoasa
când este cea mai spirituala, adică, când este cel mai puțin simțită in emoții. Pătrunde in adâncimile
voinței fără orice tresărire la suprafață, si cară tot sufletul in captivitate fără nici o lupta. Emoțiile pot
rămâne in pace, chiar pot gusta un deliciu propriu lor, in aceasta răpire de fond. Dar, pacea adâncă a
sufletului e distrusa, pentru ca imaginea adevărului a fost retezata de rebeliune. Astfel, e violenta, spre
89
exemplu, a mândriei neînvinse. Exista doar un fel de violenta care capturează Împărăția Cerului. Este
violenta aparenta a Harului, care este chiar ordine si pace. Ea stabilește pacea in adâncul sufletului,
chiar in mijlocul pasiunii.
Ea e numita „violenta” din cauza energiei ei, cu care rezista pasiunii si stabilește ordinea in
casa sufletului. Aceasta violenta este vocea si puterea lui Dumnezeu Însuși, vorbind in sufletul nostru.
Este autoritatea lui Dumnezeu al Păcii, care vorbind prin noi, in sanctuar, in pacea sa Sfântă.
Dumnezeu al Păcii nu este glorificat niciodată de violenta umana.
11. Adevărul ne face sfinți, si Isus s-a rugat ca sa putem fi sanctificați de „adevăr”.
Dar, am mai si citit ca „cunoașterea ne umfla, ne infatuează”, scientia infat. Cum este astfel
încât cunoașterea ne face mândri? Nu e adevăr in mândrie. Daca cunoașterea noastră e adevărată,
atunci trebuie sa ne facă umili. Daca suntem umili, suntem sfinți. Cum adevărul e in intelect, mintea e
sanctificata de către adevăr. Dar, daca întreg sufletul trebuie sanctificat, el trebuie purificat de același
adevăr care este in inteligenta. Chiar daca mințile noastre pot vedea adevărul, voința va rămâne sa
„schimbe adevărul lui Dumnezeu într-o minciuna.” (Romani I : 25). Exista un mod de a ști adevărul,
care ne face adevărați pentru noi înșine si Dumnezeu, si deci, ne face mai adevărați si mai sfinți. Dar,
mai e un fel de a primi adevărul, care ne face neadevărați, falși, nesfințit. Diferența intre acestea doua
sta in acțiunea voinței noastre. Daca voința mea acționează ca servind adevărul, sfințit ... Pentru ca, in
copilăria lor cea mai timpurie, pentru ca ei înșiși nu au fost iubiți si, de duplicitatea si cinismul
timpurilor noastre, aparține unei generații care a fost conștientă din leagăn ca nu a fost dorita de
părinți.
Biserica înțelege iubirea umana mult mai bine si mai profund decât omul modern, care crede ca
știe totul despre ea. Biserica știe bine ca a frustra scopul creativ al unei generații umane, este de a
mărturisi o iubire care este nesincera. Este nesincera pentru ca este mai puțin decât umana, chiar mai
puțin decât animala. Iubirea care caută doar sa se bucure, si nu sa creeze, nu este nici chiar o umbra de
iubire. Ea nu are nici o putere. Impotenta psihologica a generației noastre turbate trebuie căutată in
acuzația copleșitoare de nesinceritate, cu care fiecare bărbat sau femeie trebuie sa se confrunte, in
adâncimile propriului suflet, când el caută sa iubească doar pentru plăcerea lui. O iubire căreia ii e
frica sa aibă copii din orice motiv, oricare ar fi acela, este o iubire căreia ii e frica de iubire. Este
divizata împotriva ei însăși. Este o minciuna si o contradicție. Chiar însăși natura iubirii cere ca
propria împlinire creativa trebuie căutată in ciuda oricărui obstacol. Iubirea, chiar iubirea umana, este
mai puternica decât moartea.
De aceea, este chiar mai evident ca iubirea adevărată este mai puternica decât sărăcia sau
foamea sau neliniștea. Si totuși, oamenii timpurilor noastre nu iubesc cu destul curaj pentru a risca
chiar disconfortul sau inconveniența. Este surprinzător ca Biserica trebuie sa treacă cu vedere complet
toate argumentele economice ale celor ce cred ca banii si confortul sunt mai importante decât iubirea?
Viața Bisericii este ea însăși cea mai înaltă forma de iubire, si in aceasta cea mai înaltă iubire, orice
iubire mai mica este protejata si învăluită de o sancțiune divina. E inevitabil ca într-o zi, când oamenii
golesc iubirea umana de întreaga ei forță si conținut, Biserica ar trebui sa rămână ultimul apărător al
acesteia.
Dar, este cu siguranță ironic, ca, chiar plăcerea fizica a iubirii umane, trebuie sa fie mai eficace
apărată de către doctrina înțeleaptă a Bisericii, mai mult decât sofismele celor al căror scop permanent
este plăcerea. Aici, de asemenea, Biserica știe despre ce vorbește când ea ne reamintește ca omul e
făcut din trup si suflet, si ca corpul își îndeplinește funcțiile sale corect doar când e complet subiectul
sufletului si când sufletul este supus Harului, care este de fapt, iubirea divina. In doctrina Bisericii,
virtutea reținerii (moderației) este menita sa nu strivească sau sa înlăture instinctul uman pentru
90
plăcere, ci sa facă plăcerea rezonabila, ca sa servească propriul scop: acela de a aduce omul la
perfecțiune si fericire in reuniune cu Dumnezeu. Si astfel, Biserica este legata de către logica ei
inflexibila sa lase omului totala plinătate ordonata a plăcerilor care sunt necesare pentru bunăstarea
persoanei doar ca un „rău necesar”, care trebuie tolerat.
Este un bine care poate contribui la sanctificarea omului, dar este un bine pe care omul căzut îl
găsește extrem de dificil sa îl pună in uzul propriu. De aici stringenta legilor Bisericii. Dar, sa nu uitam
scopul acestei legi, care este de a garanta nu doar drepturile lui Dumnezeu, ci si drepturile Omului
însuși: si chiar drepturile legitime ale corpului Fizic propriu omului. Din nou, nu mă acuzați pe mine
ca exagerat urmăresc problema sincerității in rădăcinile iubirii umane!
Egoismul unei generații care s-a devotat ea însăși cultului plăcerii, care a pătat întreaga rasa
umana cu eroarea care face faptele noastre mai mult sau mai puțin minciuni împotriva lui Dumnezeu.
Si niște timpuri ca ale noastre nu pot fi sincere.
12. Abilitatea noastră de a fi sinceri cu noi înșine, cu Dumnezeu, si cu ceilalți oameni, este într-
adevăr proporțională cu capacitatea de iubire sincera.
Si sinceritatea iubirii noastre depinde in mare masura de capacitatea noastra de ne crede iubiti.
Cele mai multe complexități morale si mentale si chiar religioase ale timpului nostru se rezuma la frica
noastră disperata ca nu suntem si chiar nu putem fi într-adevăr iubiți de nimeni. Daca ne gândim ca
cei mai mulți oameni vor sa fie iubiți ca si cum ar fi zei, e greu sa fii surprins ca ei sunt disperați
sa primească iubirea pe care ei cred ca o merita. Chiar si cel mai mare prost / proasta trebuie sa fie
puțin conștient(a) ca nu este demn(a) de adorație, si, indiferent de ce crede el despre dreptul sau de a fi
adorat, el nu va avea mult pana când își va da seama ca nu poate înșela pe nimeni atât de mult ca sa îl /
o adore. Si totuși, ideea noastră despre noi înșine este atât de fantastic de ireala ca ne răzvrătim
împotriva aceste lipse de „iubire”, ca si cum am fi victime ale unei nedreptăți. Întreaga noastră
viață este construita pe baza unei duplicități.
Presupunem ca ceilalți primesc felul de apreciere pe care noi îl vrem pentru noi înșine, si
acționăm in baza presupunerii ca întrucât nu suntem așa de adorabili pe cat ne-am dori, trebuie sa
devenim adorabili sub false pretexte (înșelătorii, scheme), ca sa părem a fi mai buni decât suntem!
Adevăratul motiv pentru care putini oameni cred in Dumnezeu, este ca ei au încetat sa creadă ca, chiar
Dumnezeu poate sa ii iubească. Dar, disperarea lor e, poate, mai respectabila decât nesinceritatea celor
care cred ca îl pot înșela pe Dumnezeu ca sa ii iubească, pentru cineva care cred ei ca sunt. Acest fel de
duplicitate este pana la urma, destul de comun printre așa numiții „credincioși”, care in mod
conștient de agata de speranța ca Dumnezeu Însuși, placat cu rugăciuni, va sprijini egoismul lor, si
nesinceritatea lor, si ii va ajuta sa atingă scopurile lor egoiste.
Adorația lor este slaba valoare pentru ei înșiși, si nu ii face onoare lui Dumnezeu. Ei nu doar îl
considera pe El ca pe un potențial rival, si de aceea, se pun pe ei pe baza de egalitate cu El, ci ei cred
ca El este de joasa valoare ca sa facă o înțelegere cu ei, iar aceasta este o mare blasfemie!
13. Daca e sa iubim sincer, si cu simplitate, trebuie întâi de toate sa depășim frica de a nu fi iubiți.
Si, aceasta nu se poate face prin a ne forța sa credem într-o iluzie, spunându-ne ca suntem
iubiți, când nu suntem. Trebuie intr-un fel
• sa ne dezbrăcăm de cele mai mari iluzii despre noi înșine,

• sa recunoaștem franc in cate feluri nu suntem adorabili,
91
• sa coboram in adâncurile ființei noastre pana ajungem la realitatea de baza care e in

• noi, si sa învățăm sa vedem ca suntem adorabili pana la urma, in ciuda a orice!
Asta e o misiune dificila!

Se poate face doar printr-o viață de umilință adevărată! Dar, mai devreme sau mai târziu,
trebuie sa distingem intre ceea ce nu suntem si ceea ce suntem. Trebuie sa înlăturăm sinele exterior,
fals, ca pe un veștmânt ieftin, si arătos, care este! Trebuie sa găsim adevăratul sine, in toata sărăcia
elementara, dar si in cea mai simpla si măreața demnitate, creat sa fie un copil al lui Dumnezeu, si
capabil sa iubească cu ceva din sinceritatea proprie lui Dumnezeu, si ne egoismul Lui. Atât sărăcia cat
si noblețea ființei noastre cea mai intima consta in faptul ca exista o capacitate pentru iubire.
Un om poate fi iubit de Dumnezeu, si când e Iubit de El, poate răspunde la iubirea Lui cu
gratitudine prin imitare, se poate întoarce la El, cu gratitudine si adorație si cu părere de rău, se poate
întoarce la vecinul lui cu compasiune si mila si generozitate. Primul pas in aceasta sinceritate este
recunoașterea ca, deși valoram mai puțin sau nimic in noi înșine, in mod potențial valoram foarte mult,
pentru ca speram sa fim iubiți de Dumnezeu.
El nu ne iubește pentru ca suntem buni, ci noi devenim buni pentru ca El ne iubește.
Daca primim aceasta iubire cu toata simplitatea, sinceritatea iubirii noastre pentru alții, mai
mult sau mai puțin, va avea grija de ea. Centrata integral pe imensa liberalitate pe care o experimentam
in iubirea lui Dumnezeu, pentru noi, niciodată nu ne vom teme ca iubirea Lui ne poate înșela. Puternici
in încrederea ca suntem iubiți de El, nu ne vom teme prea mult de incertitudinea de a fi iubiți de alți
oameni. Nu vreau sa spun ca vom fi indiferenți la iubirea lor, pentru noi, pentru ca ei o sa iubească in
noi pe Dumnezeu care Ii iubește pe ei in noi. Dar, trebuie sa nu fim niciodată neliniștiți in ceea ce
privește iubirea lor, pe care in nici un caz nu ne așteptăm sa o vedem prea clar in aceasta viață.
14. Întreaga problema a sincerității este, in principiu, o chestiune de iubire si frica.
Omul care este egoist, mărginit, si care iubește puțin, si se teme mult ca nu va fi iubit, niciodată
nu va fi complet, profund sincer, chiar daca uneori va avea un caracter ce pare a fi franc la suprafață. In
profunzimile sale, el / ea va fi întotdeauna implicat in duplicitate. El se va înșela pe sine însuși, / însăși,
in cele mai bune si mai serioase intenții. Nimic din ce spune sau ce simte despre iubire, fie umana, fie
divina, nu poate fi crezut cu siguranță, pana când iubirea lui / ei va fi purjata cel puțin de cele adânci si
cele mai nerezonabile frici. Dar, omul care nu este temător sa admită orice vede greșit la el însuși, si
totuși recunoaște ca el poate fi obiectul iubirii lui Dumnezeu, chiar din cauza neajunsurilor lui, poate
incepe sa fie sincer. Sinceritatea lui e bazata pe încredere, încredere nu in iluziile sale despre el însuși,
ci încredere in nesfârșita, neînvinsa mila a lui Dumnezeu.
15. Sinceritatea este, poate, cea mai vital de importanta calitate a rugăciunii adevărate.
Este singurul test valid al:
- Credinței noastre
- Speranței noastre
- Iubirii noastre pentru Dumnezeu.
Indiferent de:

92
- cat sunt de adânci meditațiile noastre, nici

- cat sunt de severe penitentele noastre,
- cat de măreață Liturghia noastră,
- cat de pur imnul nostru,
- cat de nobile gândurile noastre despre misterul lui Dumnezeu,
ele sunt toate inutile daca nu credem într-adevăr ceea ce spunem.
La ce bun sa aducem asupra noua înșine blestemele nutrite de vechii profeți si reluate iar de
Cristos Însuși:
- „Ipocriți, bine a profețit Isaiia despre voi spunând:
„Acest popor a onorat pe mine cu buzele lor, dar inima lor e departe de mine.”” (Matei 15: 7 – 8) (cf.
Isaiia 29:13).
Întrucât călugărul e un om de rugăciune si un om al lui Dumnezeu, cea mai importanta religie a

lui e sinceritatea. Peste tot in Regula Sf. Benedict ni se amintește aceasta. Cei care nu sunt călugări
adevărați „mint pe Dumnezeu prin tunsoarea lor de călugăr, cu chelie”, a spus el (Regula, capitolul I).
Primul lucru care va fi căutat la un candidat la viața monastica este sinceritatea in a Il căuta pe
Dumnezeu – si vere Deum Quaerit.
Unul din instrumentele bunelor lucrări, prin care călugărul devine sfânt este „adâncul adevăr din
inima lui si de pe buzele lui”, si altul este ca el trebuie sa nu dorească sa fie numit sfânt fără a fi unul,
ci sa devina sfânt in adevăratul sens al cuvântului.
Pentru ca adevărul virtuții sale sa poată fi mai sigur, el trebuie sa dorească sa îl manifeste in
faptele lui mai mult decât in vorbe.
Dar, mai mult decât toate acestea, in rugăciunea lui, gândurile lui trebuie sa fie in acord cu ceea
ce caută: mens concordat voci.
Ca si Isus însuși, Sf. Benedict prefera ca rugăciunea sa fie scurta si pura, decât cea in care
călugărul trebuie sa multiplice cuvinte goale sau meditații fără înțeles.
Cel mai important lucru in rugăciune este ca ne prezentam noi înșine ca si cum am fi înaintea
lui Dumnezeu, cum este El.
Aceasta nu poate fi făcut fără un generos efort de reculegere, si auto – căutare. Dar, daca suntem
sinceri, rugăciunea noastră niciodată nu va fi fără fruct.
Nesinceritatea noastră însăși, stabilește un contact instantaneu cu Dumnezeu al întregului adevăr!

93
11. Mila
1. Cat de aproape e Dumnezeu de noi când ajungem sa recunoaștem si sa acceptam abjecția

noastră si sa acordam întreaga noastră grija doar Lui!
Împotriva a orice așteptare umana, El ne susține când trebuie sa fim susținuți, ajutându-ne sa
facem ceea ce pare imposibil.
Învățăm sa Îl știm, acum, nu in” prezumția” ce e aflata in considerații abstracte, o prezumție in
care Îl îmbrăcăm in hainele noastre luxoase, ci in goliciunea unei speranțe care poate ajunge aproape
de disperare. Pentru ca speranța perfecta este atrasa pe marginea disperării, când, in loc de a cădea
peste margine, ne găsim pe noi mergând prin aer. Speranța e totdeauna chiar aproape sa se transforme
in disperare, dar niciodată nu ajunge acolo, pentru ca la momentul supremei crize, puterea lui
Dumnezeu este deodată ajunsa perfecta in infirmitatea noastră. Așa învățăm sa așteptăm mila Lui, cat
mai calm, când totul este cel mai periculos, sa Îl căutăm in tăcere in fata pericolului, siguri ca El nu
poate eșua, deși putem fi învinovățiți de cei drepți si respinși de cei care clamează ca au dovada Iubirii
Lui.
2. ”Cum vero infirmor, tunc patens sum. (Când sunt slab, atunci sunt puternic)” (II Corinteni
12:10).
Slăbiciunea noastră ne-a deschis noua Raiul pentru ca ea a adus mila lui Dumnezeu jos noua,
si a câștigat pentru noi iubirea Lui. Nefericirea noastră este sămânța întregii noastre bucurii. Chiar
păcatul a jucat un rol nedorit in salvarea păcătoșilor, pentru ca infinita mila a lui Dumnezeu nu poate fi
împiedicată sa scoată cel mai mare bine din cel mai mare rău. Păcatul a fost distrus in mijlocul
păcatului celor care au crezut ca il pot distruge pe Cristos. Păcatul niciodată nu poate face ceva bun.
Nici măcar nu se poate distruge pe sine, ceea ce într-adevăr ar fi un mare bine. Dar, iubirea lui Cristos
pentru noi, si mila lui Dumnezeu au distrus păcatul luând asupra lor, însăși povara tuturor păcatelor
noastre, si plătind prețul ce era datorat de acestea. Astfel, Biserica cântă faptul ca Cristos a murit pe
arborele Crucii ca viața sa poată apare din același trunchi din care moartea prima data a crescut: ut
unde mors oriebatur, inde vita resurgeret. Conceptul Creștin al milei este, de aceea, cheia
transformării unui întreg univers in care păcatul încă pare sa conducă.
Pentru ca Creștinul încă nu scapă de rău, nici nu e scutit de suferință, nici nu e distras de
influenta si de efectele păcatului: nici nu e el însuși impecabil. El nu a fost complet eliberat de rău.
Totuși, vocația lui este de elibera întreaga lume de rău si de a o transforma in Dumnezeu: prin
rugăciune, prin penitenta, prin caritate, si mai mult de orice, prin mila. Dumnezeu, care e toate sfânt,
nu doar are mila fata de noi, ci El a dat mila Lui in mâinile păcătoșilor potențiali, pentru ca ei sa poată
fi capabili sa aleagă intre bine si rău, si sa poată învinge răul cu binele, si sa poată câștiga mila Lui
pentru sufletele lor, prin a avea mila de alții. Dumnezeu a lăsat păcatul in lume, pentru ca sa poată
exista iertare, nu doar iertarea secreta prin care El Însuși curata sufletele noastre, ci iertarea manifesta,
prin care noi avem mila unul fata de celălalt, si astfel, din expresia faptului ca EL trăiește prin mila
Lui, in inimile noastre.

94
3. ”Binecuvântați sunt cei care jelesc.”
Poate fi aceasta adevărat? Este cea mai mare mizerie de a gusta uscăciunile insuficientei
noastre, mizeriei si lipsei de speranță, si sa știi ca într-adevăr nu valoram absolut nimic? Totuși, e o
binecuvântare sa fii redus la aceasta adâncime, daca, in acestea îl poți găsi pe Dumnezeu. Pana când nu
am atins fundul abisului, exista încă ceva pentru noi, ca sa putem alege intre tot si nimic. Exista ceva
la mijloc! Putem încă evada de la decizie!
Când suntem reduși la ultima noastră extrema, nu mai exista alta evadare! Alegerea e una
teribila! Este făcută in inima întunericului, dar cu o intuiție care e de nesuportat, prin claritatea ei
angelica: când noi, cei care am fost distruși si părem a fi in iad, miraculos îl alegem pe Dumnezeu!
4. Numai cei pierduți sunt salvați!
Doar păcătosul este îndreptat! Doar cel mort poate reînvia din moarte, si Isus a spus: ”Am venit
sa caut si sa ii salvez pe cei care erau pierduți.” (Luca 9:10).
5. Unii oameni sunt doar suficient de virtuoși ca sa uite ca ei sunt păcătoși fără a fi foarte
nefericiți ca sa își amintească cat au nevoie de mila lui Dumnezeu.
E posibil ca cei care au dus vieți rele pe pământ sa fie mai sus in Rai decât cei care au părut a
fi buni in aceasta viață. Care e valoarea unei vieți virtuoase, daca e o viață fără de iubire si fără de
mila? Iubirea e un dar al milei lui Dumnezeu pentru durerea umana, nu recompensa auto –
suficientei umane (adică nu fac mai nimic si mă mulțumesc cu ce am n.t.). Părerea de rău mare pentru
un mare rău este un uimitor dar al iubirii umane, si ne scoate afara din noi înșine in extaz fata de mila
lui Dumnezeu: ”Pentru ca ea mult a iubit si mult ii va fi iertat.”
Totuși, cel mai bun lucru din toate este iubirea Fecioarei Mama lui Dumnezeu, care niciodată
nu l – a ofensat, dar care a primit de la El cea mai mare mila din toate: cea de a ști propria ei nimicnicie
in mijlocul celei mai mari perfecțiuni, si de a fi cea mai săracă din toți sfinții pentru ca ea era cea mai
bogata. Caritatea ei corespundea perfect umilinței ei. Ea care era cea mai de jos in proprii săi ochi, a
văzut fără tremur ca ea era cea mai sus in ochii lui Dumnezeu. Ea se bucura de aceasta pentru ca El se
bucura de aceasta, si nu din alte motive.
Astfel, ea, care era cea mai slaba, a devenit cea mai puternica si a aruncat mândria celor mai
puternici îngeri, care au căzut din cauza ca voiau ca puterea lor sa fie a lor, ca si cum ea ar fi venit
pentru ei înșiși, si aparținea lor si nu altcuiva.
Ea, pe de alta parte, nu avea nici o putere a ei înșiși, dar ea a primit cea mai mare mila, a fost
cea mai iubita, si a fost, de aceea, cea mai demna de iubire, si cea mai capabila de a Îl iubi pe
Dumnezeu in schimb. Prin puterea a ceea ce a făcut, nu a avut, ea a primit puterea asupra a noi toți, si
noi aparținem ei, prin dreptul la mila lui Dumnezeu: in a cărui distribuție ea e suverana, prin
rugăciunile Ei.

95
6. In sfințenia lui Dumnezeu, se întâlnesc toate extremele – infinita mila si dreptate, infinita
iubire si ura fără sfârșit fata de păcat, infinita putere si condescendenta fără de margini pentru
slăbiciunea creaturilor Sale.
Sfințenia Lui e cumularea tuturor celorlalte atribute ale Sale, Ființa Lui in infinita
transcendenta, calitatea de a fi diferit, si diferența absoluta fata de orice alta ființa. Totuși, suprema
manifestare a Sfințeniei lui Dumnezeu este moartea lui Cristos pe Cruce.
Aici, de asemenea, toate extremele se întâlnesc. Si aici, omul, care a fugit de Dumnezeu si s-a
îngropat in corupție si moarte, pentru ca sa nu vadă Sfințenia Feței Lui, se găsește pe sine confruntat in
moartea însăși, cu Salvatorul care e viața Sa.
Trebuie sa adoram si sa recunoaștem Sfințenia Lui Dumnezeu, prin a dori ca El sa aibă mila de
noi, si aceasta e începutul oricărei dreptăți. A dori ca El sa fie milos cu noi este sa Îl recunoaștem pe El
ca Dumnezeu. Sa cauți mila Lui când nu meritam nici o mila, este sa Îi ceri sa fie drept cu o justiție
atât de sfântă încât ea nu cunoaște răul, si arata mila pentru oricine care nu fuge de El, in disperare.
Speranța perfecta in mila lui Dumnezeu este prerogativa celor care au ajuns cel mai aproape de
sfințenia Lui. Si pentru ca ei sunt cel mai aproape de sfințenie, ei par lor înșiși a fi cel mai îndepărtați
de ea: pentru ca, contrastul si opoziția dintre sfințenie si ei înșiși pare a fi de nesuportat. In aceste
împrejurări, pare o incertitudine sa speri vreun pic, deși speranța este o necesitate imperativa pentru
sufletele lor, pentru ca ei sunt dimensionați si posedați de sfințenia inexorabila a lui Dumnezeu.
De aceea, in timp ce ei vad ca e aparent imposibil pentru ei ca păcatele lor sa fie iertate, ei sunt
copleșiți de realitatea gratuita, a iertării lor. O astfel de iertare nu ar putea veni de la altcineva decât de
la Dumnezeu.
7. Puterea care se manifesta in slăbiciunea noastră este puterea care era taina slăbiciunii lui
Cristos – iubirea Tatălui care L-a ridicat din moarte.
Isus a coborât jos in praful morții, pentru ca puterea Reînvierii Sale sa poată fi manifestata in
viețile noastre. Aceasta putere este văzută NU in darurile noastre naturale, NU in talentele sau in
înțelepciunea umana, sau in tăria omului. E devenita vizibila doar in concursul dintre ceea ce apare in
noi – ceea ce e uman si al nostru – si ceea ce nu apare: puterea secreta a Harului.
8. ”Binecuvântați cei miloși, pentru ca ei vor primi mila.” (Matei 5:7)
Putem sa avem mila lui Dumnezeu oricând o vrem, fiind miloși cu alții, pentru ca mila lui
Dumnezeu care acționează asupra lor, când El ne conduce sa ii tratam pe ei așa cum ne tratează El pe
noi. Mila Lui sanctifica sărăcia noastră, prin compasiunea pe care o simțim pentru sărăcia lor, ca si
cum ar fi a noastră. Si aceasta e o reflecție creata, a divinei Sale compasiuni in sufletele noastre. De
aceea, ea distruge păcatele noastre, in chiar actul prin care trecem cu vederea si iertam păcatele altora.
Astfel de compasiune nu e învățată fără suferință! Ea nu e de găsit într-o viață de complacere, in care
platonic iertam păcatele altora fără nici un sentiment ca noi înșine suntem implicați într-o lume de
păcat.

96
Daca vrem ca Îl știm pe Dumnezeu, trebuie sa învățăm sa înțelegem slăbiciunea si păcatele si

imperfecțiunea altora, ca si cum ar fi ale noastre. Trebuie sa simțim sărăcia lor așa cum Cristos a
experimentat-o pe a noastră.
9. Noi putem doar ajunge in Rai doar murind pentru alți oameni pe Cruce.
Si cineva nu moare pe Cruce prin eforturile lui proprii neajutate. El trebuie sa aibă ajutorul
unui călău. Trebuie sa murim așa cum a murit Cristos, pentru aceia ale căror păcate sunt pentru noi
mai amare decât moartea, mai amare pentru ca sunt exact ca ale noastre. Trebuie sa murim pentru
cei ale păcate ne omoară, si care sunt omorați in ciuda bunelor noastre intenții de multele păcate ale
noastre însăși. Daca compasiunea mea e adevărată, va fi o adâncă compasiune din inima, si nu o
afacere legala, sau o mila învățată dintr-o carte si practicata pe alții ca un exercițiu pios, atunci
compasiunea mea pentru alții este mila lui Dumnezeu pentru mine.
Răbdarea mea cu ei, este răbdarea Lui cu mine.
Iubirea mea pentru ei este Iubirea Lui pentru mine.
10. Când Dumnezeu aude rugăciunea mea pentru milă, care este ea însăși inspirata din
acțiunea milei Lui, atunci El face mila Lui prezenta si vizibila in mine, mișcându-mă sa am
mila de alții așa cum El are mila fata de mine.
Asta e felul in care mila lui Dumnezeu îndeplinește justiția Lui divina: mila si justiția ne par
noua diferite, dar in lucrările lui Dumnezeu ele amândouă sunt expresiile milei Lui.
Justiția Lui este iubirea pe care o da fiecăruia din creaturile Lui, darurile pe care mila Lui
înainte le-a decretat. Mila Lui e iubirea Lui, făcând dreptate conform Exigentelor Lui, si reînnoind
darul pe care noi am eșuat sa îl acceptam.
11. Mila lui Dumnezeu nu suspenda legile cauzei si efectului.
Când Dumnezeu îmi iartă un păcat, El distruge vina păcatului, dar (si) efectele si pedeapsa
păcatului rămân. Totuși, este exact in pedepsirea păcatului in care mila lui Dumnezeu cel mai evident
se identifica însăși Justiția Lui.
Fiecare păcat este o violare a iubirii lui Dumnezeu si dreptatea lui Dumnezeu o face
imposibilă ca aceasta violare sa fie perfect reparata decât de iubire. Acum, iubirea este însăși cel mai
mare dar al lui Dumnezeu pentru oameni. Caritatea este cea mai mare perfecțiune proprie si
sursa întregii noastre bucurii. Aceasta caritate este darul gratuit al milei Lui.
Umplerea noastră cu caritate divina si chemarea noastră la iubirea Lui ca si cum EL primul ne-
a iubit pe noi si toți, noi sa iubim alți oameni, mila lui Dumnezeu face posibil pentru noi sa dam
satisfacție justiției Lui. Justiția lui Dumnezeu, poate, de aceea, cel mai bine sa fie sa fie satisfăcută prin
efectele propriei Lui mile.

97
Cei care refuza indurarea Lui, satisfac Justiția Lui in alt fel. Fără Indurarea Lui, ei nu Îl pot
iubi. Fără iubirea pentru El, ei nu pot fi ”îndreptați” sau ”făcuți drepți”. Aceasta e a spune: ei nu se pot
conforma Lui care e iubire. Cei care nu au primit indurarea Lui sunt într-o stare de injustiție, care e
condamnata de Justiția Lui. Si in ce consta aceasta Injustiție?
In refuzarea indurării Lui.
Ajungem la sfârșit la un paradox de baza: Daca suntem datori lui Dumnezeu sa primim de la
EL MILA care ne e oferita noua in Cristos si a refuza mila Lui aceasta este asumarea injustiției
noastre. Clar, atunci, doar mila lui Dumnezeu ne poate face drepți in acest sens supranatural, întrucât
cererea primara a justiției lui Dumnezeu asupra noastră este sa primim mila Lui.
12. Vrei sa Îl cunoști pe Dumnezeu?
Atunci învață sa înțelegi slăbiciunile si imperfecțiunile altor oameni. Dar, nu poți înțelege
slăbiciunile altora decât daca le înțelegi pe ale tale. Si poți vedea înțelesul propriilor limitări decât daca
ai primit mila de la Dumnezeu, prin care te știi pe tine însuti si pe EL. Nu e suficient sa ii ierți pe alții:
trebuie sa ii ierți cu umilință si compasiune. Daca ii iertam fără umilință, iertarea noastră e o batjocura:
ea presupune ca noi suntem mai buni decât ei. Isus a coborât in abisul degradării noastre pentru a ne
ierta pe noi după ce El, intr-un fel a devenit mai jos decât noi toți. Nu trebuie pentru noi sa ii iertam
pe alții de pe tronuri confortabile, ca si cum am fi zei, care ne uitam in jos la ei din Rai. Trebuie
sa ii iertam in flăcările propriului lor Iad, adică jos, pentru Cristos, prin mijloacele propriei noastre
iertări, o data ce ea din nou coboară sa stingă flacăra pedepsitoare. Nu se poate face asta (El), daca noi
nu iertam pe altii cu propria Lui compasiune. Cristos nu poate iubi fără a simți si fără inima. Iubirea lui
e si umana si divina, si caritatea noastră va fi o caricatura a iubirii Lui, daca ea pretinde ca ar fi doar
divina, si nu consimte sa fie umana. Când iubim pe alții cu iubirea Lui, nu mai știm binele si răul,
(ceea ce a promis șarpele), ci doar binele. Noi dovedim răul din lume prin caritate, si compasiunea lui
Dumnezeu, si făcând asta dam afara din inimile noastre tot răul. Răul care e in noi este mai mult decât
moral. Este un rău psihologic, distorsiunea cauzată de egoism si păcat. Bunele intenții morale sunt
destul pentru a corecta ceea ce e FORMAL rău, in actele morale ale noastre. Dar, in scopul ca,
caritatea noastră sa poată vindeca rănile păcatului, in întregul nostru suflet trebuie sa ajungă in cele mai
mari adâncimi ale umanității noastre, curățind toata infecția de anxietate, si falsa vina, care rezulta din
mândrie si frica, eliberând binele care a fost tinut in loc de suspiciune si prejudiciu si auto - vanitate.
Totul in natura noastră trebuie sa găsească locul corect in viața carității, astfel ca întregul om
sa poată fi ridicat la Dumnezeu, ca întreaga persoana sa fie sanctificata, si nu doar intențiile din
voința lui.
13. Dumnezeu care infinit bogat devine om in scopul de a experimenta sărăcia si mizeria omului
căzut, nu pentru ca EL avea nevoie de aceasta experiență, ci pentru ca noi aveam nevoie de
Exemplul Lui.
Acum ca am văzut iubirea Lui, sa ne iubim unul pe altul, ca si cum El ne-a iubit. Astfel,
iubirea Lui va lucra in inimile noastre, si ne va transforma in El Însuși.

98
12. Reculegerea
1. Reculegerea este o schimbare de concentrare spirituală si o acordare a întregului nostru suflet

cu ceea ce este dincolo si deasupra noastră.
Este o ”convertire” si o ”întoarcere” a ființei noastre la lucruri spirituale si la Dumnezeu. Si

pentru ca lucrurile spirituale sunt simple, reculegerea este in același timp o simplificare a stării mintii
si activității spirituale. Aceasta simplificare ne da un soi de pace si viziune despre care Isus vorbește
când spune:
„Daca ochiul tău va fi bun, atunci corpul tău va fi luminos” (Matei 6:22).
Întrucât aceasta fraza se refera in primul rând la puritatea intenției, ne reamintește ca

reculegerea face si asta de asemenea: ne purifica intenția.
Aduna toata iubirea din sufletul nostru, o ridica deasupra lucrurilor făcute si vremelnice si
conduce in întregime la Dumnezeu in El Însuși si Voia Lui.
2. Adevărata reculegere este cunoscuta prin efectele ei:

 Pace
 Liniște interioara
 Calmul inimii
Spiritul care e recules este liniștit si detașat cel puțin in adâncul lui. Este netulburat pentru ca
pasiunile sunt pe moment oprite.
Ele pot sa tulbure doar Cel puțin suprafața sufletului recules.
Dar, întrucât fructele reculegerii sunt produse prin umilința si caritate, si prin cele mai multe
alte virtuți Creștine fundamentale, este clar ca adevărata reculegere nu poate exista decât când aceste
virtuți concurează sa ii dea substanță si realitate.
3. Concentrarea nu e reculegere.
Cele doua pot exista împreună, dar reculegerea obișnuită înseamnă cu mult mai mult decât
concentrarea gândurilor intr-un singur punct clar, încât tinde la un gând difuz prin simplificare, astfel
ridicând-se peste nivelul de tensiune si auto – direcție.
4. Reculegerea este mai mult decât doar o simpla întoarcere spre interior spre noi, si nu
neapărat înseamnă negarea sau excluderea lucrurilor exterioare.
Uneori suntem mai reculeși, mai silențioși, simpli si puri când vedem prin lucrurile exterioare,
si Îl vedem pe Dumnezeu in ele, decât atunci când ne întoarcem de la ele ca sa le scoatem din mințile
noastre.

99
Reculegerea nu neaga lucrurile sensibile, ci le pune in ordine.

Fie ele sunt semnificative pentru ea, si ea vede semnificația lor, fie ele nu au un sens special, si
insignifianta lor rămâne inocenta si neutra.
Pentru ca reculegerea aduce sufletul in contact cu Dumnezeu, si prezenta Lui invizibila este o
lumina care deodată da pace ochiului care vede prin ea, si face ca sa vadă toate lucrurile in pace.
5. Reculegerea trebuie văzută nu ca absenta si ca o prezenta.
Ne face, înainte de toate, prezenți pentru noi înșine. Ne face prezenți pentru acea realitate
care este cea mai semnificativa in momentul de timp in care trăim. Si ne face prezenți pentru
Dumnezeu, prezenți pentru noi, in El, prezenți pentru orice altceva in El. Si deasupra a orice, ne aduce
noua prezenta Lui. Si asta este ceea ce da sens oricăror alte „prezente” despre care am vorbit.
6. Înainte de toate, trebuie sa fim prezenți pentru noi.
Grijile si preocupările vieții ne trag departe de noi înșine. Atât timp cat ne dam pe noi înșine
acestor lucruri, mințile noastre nu sunt acasă. Ele sunt scoase din propria realitate, in iluzia spre care
tind. Ele abandonează realitatea pe care o au, si in care sunt, pentru a urma o turma de posibilități. Dar,
posibilitățile au aripi, si mințile noastre trebuie sa își ia zborul din ele, pentru a NU le urma in cer.
Daca trăim din posibilități, suntem exilați din prezentul care ne e dat de Dumnezeu, pentru a
fi al nostru, fără adăpost, si rătăciți intr-un viitor, sau trecut care nu este al nostru, pentru ca ele sunt
întotdeauna in afara atingerii noastre. Prezentul este locul nostru corect, si pentru a atinge cu mana
orice el ne oferă noua.
Reculegerea este singurul lucru care ne poate da puterea sa facem asta. Dar, înainte de a
explica aceasta, sa ne întoarcem la ideea ca reculegerea ne face prezenți noua înșine. Atat timp cat
suntem in aceasta viața, suntem si nu suntem.
Constant ne schimbam, si, totuși, persoana care se schimba este întotdeauna, mereu, aceeași
persoana.
Chiar schimbările ei exprima personalitatea ei, si o dezvolta, si confirma ceea ce este ea. Un
om e o ființă libera care întotdeauna se schimba in el însuși.
Întotdeauna, devenim fie mai buni, fie mai rai. Aceasta schimbare nu e niciodată indiferenta.
Dezvoltarea noastră e măsurată de faptele noastre de libera alegre, si ne facem pe noi înșine
după modelele dorințelor noastre. Daca dorințele noastre tind spre lucruri pentru care am fost creați sa
le avem, si sa le facem, si sa devenim, atunci ne vom dezvolta in ceea ce într-adevăr am fost meniți a
fi.
Daca dorințele noastre tind spre lucruri care nu au sens pentru creșterea spiritului nostru, daca
se pierd in vise sau pasiuni sau iluzii, ne vom falsifica fata de noi, si, la sfârșit, viețile noastre vor
proclama ca ne-am mințit pe noi înșine si alți oameni, si pe Dumnezeu.
Ne vor judeca pe noi înșine ca străini si ca exilați din noi si din Dumnezeu. In iad nu este
reculegere. Cei damnați sunt exilați nu doar de la Dumnezeu si de la alți oameni, ci chiar si de ei înșiși.
100
7. Reculegerea mă face prezent mie însumi, aducând împreuna doua aspecte sau activități ale
ființei mele, ca si cum ar fi doua lentile intr-un telescop.
Sufletul interior, voința adâncă, inteligenta spiritului. Cealaltă este sufletul exterior, inteligenta
practica, voința angajata in activitățile vieții. Nu vreau sa spun ca exista doua suflete intr-un om care
are doua seturi de facultăți. Singurul suflet al unui om acționează in doua feluri diferite, când are de-a
face cu lucrurile externe si cu contemplarea interna, cf. Sf. Augustin.
Când sinele practic si exterior este supus si ordonat celor mai adânci nevoi implantate in ființa
interna de natura si de har, atunci întregul meu suflet e in armonie cu el însuși, cu realitățile din
jurul lui si cu Dumnezeu. El poate vedea lucrurile așa cum sunt ele si îmi permite mie sa fiu
conștient de Dumnezeu. Aceasta mă face sa fiu ”prezent” fata de mine însumi.
Aceasta înseamnă a spune ca sinele meu exterior este viu la adevărata lui funcție ca servitor al
spiritului si al harului.
Este conștient de capodopera de har, conștient de sinele interior, conștient de supunerea lui
spiritului si harului, si conștient de puterea lui de a lucra printre lucrurile exterioare si prin aceasta
munca, de a ajuta transformarea interioara a spiritului prin har.
Dar, când sinele exterior se știe doar pe sine, atunci este absent de la adevăratul meu EU. Nu
cunoaște spiritul lui interior.
Niciodată nu acționează conform nevoii sale si măsurii adevăratei mele personalități proprii,
care exista unde spiritul meu este legat cu prezenta tăcută a Spiritului Domnului si unde adânca mea
voință răspunde greutății Lui spre secretul substanței lui Dumnezeu. Când nu sunt prezent in fata mea
însumi, atunci sunt doar conștient de jumătate din mine, acel mod de ființă care se întoarce către
exterior, spre lucrurile create. Si, atunci e posibil pentru mine ca eu sa mă pierd pe mine însumi
printre ele. Atunci nu mai simt secretul adânc atras de gravitația iubirii care trage sufletul meu
interior către Dumnezeu. Voința mea si inteligenta mea își pierd comanda lor de la alte facultăți ale
mele. Simțurile mele, imaginația, emoțiile, se împrăștie pentru a urma diverse cariere de piatra de pe
toata fata pământului. Reculegerea le aduce acasă.
Aduce sinele exterior in linie cu spiritul intern, si face întreaga mea ființă sa răspundă adâncii
atracții a iubirii care ajunge in misterul lui Dumnezeu.
8. Reculegerea, atunci, mă face prezent pentru oricare este semnificativ real in orice moment din
existenta mea.
Adâncimile sufletului meu ar trebui oricând sa fie reculese in Dumnezeu. Când ele sunt așa,
ele nu neapărat mă împiedică sa mă angajez in activități practice, exterioare. E adevărat, sunt moduri
sigure de unire cu Dumnezeu, care interfera cu acțiunea exterioara. Dar, reculegerea, așa cum este
compatibila cu activitatea fizica si mentala, si cu orice fel de munca ordonata.
Pentru a fi recules, in acțiune, trebuie sa nu mă pierd in acțiune.

101
Si pentru a continua sa acționeze, trebuie sa nu mă pierd in reculegere. Astfel, activitatea

reculeasa, in a îndeplini voia lui Dumnezeu, in sarcinile stării mele de viață, înseamnă un echilibru
intre puritatea interioara si atenția exterioara. Ambele acestea sunt necesare. E un lucru șocant sa
vezi un călugăr care face munca lui cu neglijenta pentru ca încearcă sa muncească si sa se roage
in același timp, in așa fel încât nici nu muncește nici nu se roagă corect.
Eșuăm in a echilibra puritatea interioara si atenția exterioara când, intr-un fel sau altul ne
căutam pe noi înșine in loc sa Îl căutăm pe Dumnezeu.
Daca căutăm doar propriile noastre interese un munca noastră, nu vom fi capabili sa ținem
inimile noastre pure si reculese in atmosfera rugăciunii.
Daca ne căutăm pe noi in rugăciune, nu vom da o atenție corecta muncii noastre. Secretul
reculegerii este, înainte de toate, detașarea fata de noi înșine si de rezultatele, fie ale acțiunii, fie ale
rugăciunii noastre. Trebuie sa fim detașați de rezultatele muncii noastre, pentru a ne elibera pe noi
înșine DIN ANXIETATEA CARE NE FACE SA ne scufundam in acțiune fără restricție. Trebuie, de
asemenea, sa fim detașați de dorința de a ne vedea pe noi înșine întotdeauna reculeși in Dumnezeu, si
de a simți prezenta Lui in inimile noastre. Aceasta înseamnă a spune sa mergem sa lucram pentru
Dumnezeu având încredere ca daca căutăm doar sa facem voia Lui, El va avea grija de reculegerea
noastră interioara, si ne va scăpa de distracțiile si de eșecurile care se pot strecura in activitatea noastră.
Daca începem munca noastră cu pace si reculegere, si cu inimile noastre îndreptate spre Dumnezeu,
prin rugăciune, si o intenție pura, vom evita multe griji destructive si preocupări inutile, când vom
continua munca noastră.
Puterile împrăștiate obosesc ușor. Oboseala spirituala pleacă de la efort irosit si prost aplicat.
Dezgustul pe care îl generează slăbește puterile sufletului nostru, astfel ca risipim chiar mai mult
efort si la sfârșit si mai mare oboseala.
9. Gândul care nu pleacă de la reculegere tinde prin însăși natura lui sa disperseze puterile
noastre, ale gândului si voinței.
El poate părea caută reculegerea, dar nu poate fi ajutat de ceea ce el nu poate găsi. Si daca nu
este întărit de reculegerea interioara, acest gând poate căuta puterea lui in alta parte, in partea vana a
excitării si tensiunii interioare. Aceasta tensiune este o forma de idolatrie inconștientă, centrata pe
iluzia unei idei fixe, in care plasam încrederea. Ne impunem ideea aceasta noua, prin violenta, ne
concentram gândurile pe ea, si o îmbrățișăm in inimile noastre. Aceasta idee poate fi adevărată in ea
însăși, dar VIOLENTA voinței noastre însăși, ii da un loc disproporționat in viața noastră interioara.
Astfel, devine un idol, atrăgându-i-se însăși adorarea, si atenția si încrederea pe care o datoram
lui Dumnezeu singur.
10. Anxietatea e fatala pentru reculegere pentru ca reculegerea depinde in ultimul rând de
încredere, si anxietatea roade in inima încrederii.
Anxietatea, de regulă, vine din tensiune, si tensiunea este cauzata de o prea completa
dependenta de noi înșine, de dorințele noastre proprii, de planurile noastre, de propria noastră idee,
de ceea ce putem face. Daca ne bazam doar pe eforturile noastre ca sa ne menținem reculeși la lucru,
reculegerea noastră va fi forțată si artificiala.

102
Va veni inevitabil in conflict cu însăși munca noastră, când Dumnezeu ne da sa facem munca
pentru El, El nu cere sa lucram ca îngerii, cu mințile in același timp absorbite de El, si eficient date
muncii comandate. Este mult mai simplu sa folosim puțin bun simt, ca sa punem sa muncim pentru
iubirea lui Dumnezeu, sa ne ținem pe noi detașați de anxietățile si grijile ridicate de munca însăși, si sa
nu ne facem griji prea mult despre starea noastră spirituala, in timp ce lucram. Este destul sa ne gândim
la cate un singur lucru pe rând, si viața spirituala nu e ajutata niciodată de reflexie constanta si
exagerata despre noi înșine. In același timp, nu e greu sa lucrezi in mod recules, daca intenția noastră e
purificata constant, de încrederea in Dumnezeu, pentru care lucram, si prin încrederea in iubirea Lui,
care tine sufletele noastre unite in El, chiar daca nu întotdeauna suntem conștienți de Uniune.
Trebuie sa ne amintim ca experiența noastră de uniune cu Dumnezeu, senzația noastră de

prezenta a Lui, este cu totul accidentala sau secundara. Este doar un efort colateral al prezentei reale
a Lui in sufletele noastre, si nu ne da o indicație sigura a prezentei Lui in nici un caz. Pentru ca
Dumnezeu Însuși este deasupra tuturor aprehensiunilor, si ideilor si senzațiilor oricare spirituale, ce pot
fi vreodată experimentate, de spiritul unui om, in viața lui.
11. Reculegerea ne face, de asemenea, prezenți in fata lui Dumnezeu, si fata de noi înșine in El.
Dorința de a păstra cele mai adânci mișcări ale sufletului nostru pentru Dumnezeu doar, sa le
direcționăm departe de noi înșine si de creaturile Lui, si sa le concentram in întregime pe îndeplinirea
Voii Lui, ne face intr-un mod special, prezenți pentru Dumnezeu. Într-adevăr, suntem întotdeauna
prezenți pentru El, care vede tot si tine toate lucrurile sa existe, prin însăși faptul ca știe de existenta
lor. Dar, suntem cel mai prezenți pentru El când suntem conștienți de apropierea Lui de noi, decât
atunci când ignoram apropierea Lui.
Pentru ca atunci, prezenta Lui este conștientă si mutuala, este prezente UNEI PERSOANE
PENTRU O PERSOANA. Si când suntem doar astfel prezenți pentru El, atunci într-adevăr ne
descoperim PE NOI INSINE, așa cum suntem într-adevăr. Pentru ca atunci când suntem in prezenta
LUI Dumnezeu, văzându-L pe El in propria lumina, care vine la noi in obscuritatea credinței, de
asemenea, vedem in aceeași lumina ca suntem mult mai diferiți de ceea ce credeam noi ca suntem in
lumina propriei noastre ambiții si auto - mulțumiri. Aici reculegerea este pătrunsă cu senzația de vina
si ceea ce Părinții numesc ”sfânta frica”. Frica e cunoașterea de noi înșine in iubirea Lui, si vede cat de
departe suntem de a fi ceea ce Iubirea Lui ar vrea pentru noi sa fim!
Știm cine este El si cine suntem Noi!
Dar, frica care este sfântă nu poate fi speriata de iubire!
Ii e frica de discrepanta dintre ea însăși si Iubire, si zboară sa se ascundă in abisul de lumina
care e iubirea lui Dumnezeu si perfecțiunea Lui.
Aceasta frica este uneori absolut necesara sa menține reculegerea noastră ca sa nu fie pervertita
cu o falsa dulceața si de auto – asigurarea prezumțioasă care ia Harul lui Dumnezeu ca garantat, ceea
ce face sa înceteze sa ne fie frica de nebunie, si care devine auto mulțumirea la gândul propriei noastre
virtuți si a gradului nostru de confort in rugăciune.

103
Aceasta auto mulțumire cade imperceptibilă ca o perdea impenetrabila intre noi si Dumnezeu.
El pleacă de la noi, lăsându-ne cu o teribila ILUZIE.
CU CAT mai intensa, tensionata si prelungita e reculegerea, cu atât mai mare pericolul ca
putem cădea in aceasta iluzie. Ajunge destul de ușor, după un timp, sa ne reculegem noi fără a intra cu
adevărat in orice contact real cu Dumnezeu, de orice fel. O astfel de reculegere este nimic altceva decât
un truc psihologic. Este un act de introversiune care poate fi învățat cu mici eforturi.
Ea deschide ușa unei camere interioare întunecoase silențioase, confortabile in care nu se
întâmplă nimic altceva si in care nu mai sunt probleme pentru ca am reușit sa găsim comutatorul care
oprește orice activitate intelectuala la sursa ei.
Aceasta nu e rugăciune si deși poate fi odihnitoare si chiar benefica pentru noi pentru scurt
timp, daca devenim atașați de ea, si o ducem prea departe, poate duce la un rău foarte serios.
Reculegerea fără credință închide spiritul într-o închisoare fără lumina, sau aer. Asceza interioara nu
trebuie sa se termine închizându-i-ne într-o astfel de închisoare. Ea doar învinge toate scopurile
Harului lui Dumnezeu făcând aceasta.
Credința ne stabilizează in reculegere nu doar stabilind limite pentru activitatea sufletului, ci
înlăturând toate limitările date de inteligenta si voința naturala, eliberând mintea de îndoială, si voința
de ezitare, astfel ca spiritul este lăsat liber de Dumnezeu, și se scufunda in adâncimile libertății lui
invizibile.
12. Reculegerea este aproape același lucru cu solitudinea interioara.
In reculegere descoperim solitudinea finita a inimii noastre, infinita solitudine a lui Dumnezeu,
zăcând in noi. Daca aceste orizonturi vaste nu s-au deschis in centru vieții noastre, putem cu greu
vedea lucrurile in perspectiva. Judecățile noastre nu sunt in măsura lucrurilor așa cum sunt ele. Dar,
omul spiritual, spune Sf. Paul, judeca toate lucrurile. El face astfel pentru ca el este izolat de ele
prin detașarea lui, prin sărăcia lui, prin umilința lui, prin nimicnicia lui. De aceea, el le vede doar in
Dumnezeu. Ca sa le vadă așa, este a le judeca cum Dumnezeu Însuși le judeca.
Reculegerea ne aduce apoi, într-o liniște interioara care este ceva mai mult decât fie dorința
fie faptul de a fi singur.
Devenim solitari NU când realizam cat de singuri suntem, ci când simțim ceva din
SOLITUDINEA LUI DUMNEZEU.
Solitudinea LUI ne izolează de orice din jurul nostru, si totuși ne face pe toți mai adevărați frați
ai tuturor lucrurilor! Nu putem trai pentru alții decât după ce am intrat in acesta solitudine. Daca
încercăm sa trăim pentru ei fără a trai întâi in întregime pentru Dumnezeu, riscam sa plonjam cu ei toți
in abis.
13. Câți sunt cei care au solitudinea si nu o iubesc pentru ca solitudinea lor este fără reculegere!
Este doar singurătate! Nu face decât sa ii aducă pe ei înșiși cu ei. Ei sunt singuri pentru ca in
singurătatea lor ei sunt separați de Dumnezeu, si de alți oameni, si chiar de ei înșiși. Sunt ca sufletele

104
ce rătăcesc afara din iad, sa își găsească calea de greșeală, spre Rai, doar ca sa descopere ca Raiul este
mai mult un iad pentru ei, decât iadul adevărat! Astfel, sunt cei forțați in Raiul solitudinii si care nu ii
pot gusta bucuria ei, pentru ca nu cunosc reculegerea! Omul care se teme sa fie singur nu va fi
niciodată decât singur, indiferent de cat de mult se va înconjura de oameni. Dar, omul care învață in
solitudine si reculegere sa fie in pace cu propria singurătate, si care va prefera realitatea ei fata de
iluzia unei companii de-abia naturale, va ajunge sa cunoască compania invizibila a lui Dumnezeu.
Un asemenea om este singur cu Dumnezeu in toate locurile, si doar cu adevărat singur se

bucura de compania altor oameni, pentru ca ii iubește in Dumnezeu, in care prezenta lor este
obositoare si pentru ca datorita Lui, propria lui iubire pentru ei nu poate cunoaște niciodată sațietatea.
14. Falsa reculegere apare când încercăm prin eforturile noastre proprii sa blocam toate lucrurile
materiale, sa ne izolam de oameni, si de natura prin forța principala, sperând ca nu va mai
rămâne nimic in sufletul nostru decât Dumnezeu.
Când încercăm așa ceva, de regula ne divizam ființa noastră împotriva ei însăși, numim o
jumătate (pe care o plăcem) Dumnezeu, si numim pe cealaltă ca ”natura” sau ”sinele” nostru. Ce
nebunie, ce risipa de efort, sa încerci sa liniștești o jumătate a ființei noastre numind-o Dumnezeu, si sa
o încui pe cealaltă după uși! Ființa noastră rezista la aceasta diviziune, si se angajează in ceea ce
credem ca e un război intre lumina si întuneric.
Dar aceasta lupta este doar lupta unei iluzii împotriva altei iluzii. Astfel de batalii sunt prea des
duse in mânăstiri, unde Dumnezeu cheamă oamenii nu sa îmbrace iluzii, ci sa le abandoneze, sa
descopere ceea ce este real. reculegere este inevitabil Falsa, daca nu e umilință.
Pentru ca umilința ne învață sa ne acceptam pe noi așa cum suntem, sa ne restrângem mândria,
de a ne forța de fim ceea ce nu suntem. Este mai bine sa fim mulțumiți cu ceea ce este jos, si
neangajant in viața spirituala, pentru ca in aceasta viață toata sărăcia voluntara este îmbogățire
spirituala.
Sa fii mulțumit cu un grad scăzut de rugăciune este sa fii îmbogățit in rugăciune. O astfel de
mulțumire e mai buna decât mândria ce insista pe străduința spre puritatea intelectuala a îngerilor,
înainte de fi cu maturitate uman.

105
13. ”Sufletul meu si-a adus aminte de Dumnezeu”
15. Amintirea lui Dumnezeu pe care o cântăm in Psalmi, este simplu, redescoperirea, cu adâncă
remușcare, si căire a inimii, ca Dumnezeu își amintește de noi.
Intr-un anumit sens Dumnezeu nu poate fi rememorat. El poate fi doar descoperit. Îl cunoaștem
pentru ca El ne cunoaște. Îl cunoaștem când descoperim ca El ne cunoaște. Cunoașterea noastră
referitoare la El este efectul cunoașterii Lui in privința noastră. Experiența este întotdeauna una de
noua minune despre faptul ca El este conștient de noi.
„Ce este omul de care Tu ești conștient? Sau Fiul Omului pe care Tu l-ai vizitat?“ 1 „Ce este
omul muritor, ca sa Te gândești la el? si fiul omului, ca sa-l bagi in seama?“
„In ziua necazurilor mele l-am căutat pe Dumnezeu, cu mâinile ridicate sus către El in
noapte, si sufletul meu a refuzat a fi mângâiat. Mi-am amintit de tine Doamne si am gemut. Am
meditat, si spiritul meu a leșinat. Apoi m-am gândit, „La aceasta voi spune: anii mâinii drepte a
Celui Mai Înalt“ “ 2.
Noi nu putem sa Îl căutăm pe Dumnezeu daca El nu ne caută pe noi. Îl putem căuta in dezolare,
simțind nimic altceva decât absenta Lui. Dar, simplul fapt ca Îl căutăm, arata deja ca L-am găsit.
Pentru ca, daca continuam in rugăciunea noastră, ne „amintim“ de El, ceea ce înseamnă ca devenim
conștienți iar de Care Într-adevăr este El. Si vedem ca El ne-a găsit. Când conștiința fata de El este
efectul Harului, din noi, aceasta conștiința este întotdeauna proaspăta si noua. Este mai mult decât
amintirea unei experiențe trecute. Este o noua experiență si care ne face oameni noi.
Aceasta noutate este „deliciul“ si ”exercițiul”, pe care îl trăim, care sunt dovada vie a
contactului cu Spiritul Domnului. Ne face sa ne înfiorăm in spiritul nostru, într-o trecere de la moarte
la viață. Astfel, ochii noștri sunt deschiși. Vedem toate lucrurile in alta lumina. Realizam ca e un nou
început, o schimbare care ar putea fi adusa de intervenția Spiritului Lui in viețile noastre, „schimbarea
mâinii drepte a Celui Mai Înalt”.
2. Domnul Meu, ai auzit strigatul inimii mele pentru ca ai fost Tu Cel Care striga in inima mea.
Iartă-mă pentru ca am încercat sa invoc prezenta Ta in propria mea liniște: ești Tu Cel care
trebuie sa mă fi creat in propria ta liniște! Doar aceasta noutate mă poate salva de idolatrie! Tu nu ești
găsit in Templu doar prin expulzarea cămătarilor de bani! Tu nu trebuie sa fi găsit pe Munte doar când
este nor! Pământul i-a înghițit pe cei care au dat autorizație fără a fi chemați si știuți de Tine!
1
(Psalmi 8:5).
2
Psalmi 77: 2, 3, 10.

106
3. Daca Îl găsesc pe EL cu mare ușurință, poate El nu e Dumnezeul meu.
Daca nu pot spera sa Îl găsesc pe El deloc, El este Dumnezeul meu? Daca Îl găsesc pe El
oricând vreau Eu, L-am găsit? Daca El mă găsește oricând vrea El, si îmi spune cine este El si cine
sunt eu, si eu știu atunci ca Cel pe care l-am putut găsi m-a găsit El pe mine: atunci știu ca El este
Dumnezeul meu! El m-a atins cu degetul cu care m-a făcut din nimic.
4. Un curent de activitate interioara inutila ne înconjoară constant si apără o iluzie.
Nu-L pot găsi pe Dumnezeu decât daca renunț la aceasta activitate inutila, si nu pot sa renunț la
aceasta activitate decât daca părăsesc iluzia pe care o apără ea. Si nu pot scăpa de aceasta iluzie decât
daca recunosc ca e o iluzie. Liniștea interioara nu e, deci, atât o negare, o absenta a zgomotului si a
mișcării, cat o odihna pozitiva a mintii in adevăr. Inteligenta omului, oricum am putea risipi-o, este
mult prea decisa si prea sigur e sa persiste multa vreme in greșeală. Poate îmbrățișa o minciuna si sa
se agate de ea cu încăpățânare, crezând ca ea e adevărată, dar nu poate găsi cu adevărat odihna in
falsitate. Mintea care e îndrăgostită de eroare, se uzează din cauza anxietății, in afara de cazul in care
eroarea este descoperita drept ceea ce este.
Dar, omul ce iubește adevărul poate găsi odihna in recunoașterea greșelii lui, pentru ca aceasta
e începutul adevărului.
Primul pas spre găsirea lui Dumnezeu, care e Adevărul, este sa descopăr adevărul despre mine.
Si daca am fost in eroare, primul pas spre adevăr este sa descopăr eroarea mea.
O „experiență” falsa si iluzorie a ceea ce pare acțiunea lui Dumnezeu in suflet poate aduce cu
ea pe moment, un fel de liniște interioara: liniștea unui suflet ce se odihnește in iluzie.
Dar, acesta liniște e rapid deranjata de un curent adânc de neliniște si zgomot.
Tensiunea unui suflet ce încearcă sa se mențină in liniște este mai puternica decât zgomotul
orașelor mari, si mai deranjant decât marșul unei armate.
5. Zeul filozofilor trăiește in mintea care îl cunoaște, primește viață din faptul ca e cunoscut, trăiește
atât cat e cunoscut, si moare când e negat.
Dar, adevăratul Dumnezeu (pe care filozofii Îl pot găsi cu adevărat in abstracțiile lor, daca își
amintesc de vocația de a trece dincolo de abstracții), da viață mintii care ii e cunoscuta Lui. Dumnezeu
cel viu, prin atingerea cu mila Lui in adâncurile sufletului ce e „știut” de mila Lui, trezește
cunoașterea prezentei Lui in acel suflet, astfel ca El nu doar îl știe, ci in același timp îl iubește,
văzând ca trăiește in el. De aceea, Isus spune: Nu ați citit ceea ce Dumnezeu spune:
„Eu sunt Dumnezeu al lui Abraham, Dumnezeu al lui Isaac, si Dumnezeu al lui Iacob? Nu
e Dumnezeu au morților, ci al celor vii.” (Matei 22:32) Atât de adevărat e ca Domnul este „Domnul
viu”, încât toți acei al căror Dumnezeu El este, vor trai pentru totdeauna, pentru ca El este
Domnul lor. Acesta e argumentul pe care Isus L-a dat Saduceilor, care nu au crezut in învierea
morților. Daca Dumnezeu a fost „Dumnezeu al lui Abraham”, atunci Abraham trebuie sa învie din
morți, nimeni care are pe Dumnezeu cel viu ca Domnul lui, nu va rămâne mort.
El e Domnul nostru daca nou aparținem in întregime Lui.

107
A aparține in întregime vieții, este sa fi trecut de la moarte la viață.
„Pentru ca, întrucât moartea vine printr-un om, învierea din moarte vine de asemenea, printr-un om.
Pentru ca, așa cum prin Adam toți murim, așa prin Cristos toți vom fi vii ... Pentru ca trompeta va
suna, si morții se vor ridica nepieritori, nealterați, si toți vom fi schimbați. Si când cei perisabili au fost
îmbrăcați cu imperisabilul, si muritorii cu imortalitatea, atunci viața care e scrisa ca deveni adevăr:
Moartea a fost înghițită de victorie.” (I Corinteni, 15: 21 – 22, 52, 54)
Nu-l putem găsi pe cel care a fost puternic decât daca suntem complet scoși din slăbiciunea noastră.
Dar, întâi trebuie sa găsim nimicnicia noastră, înainte de a trece peste ea: si e imposibil atât cat credem
in iluzia propriei noastre puteri.
6. Mânăstirea este Casa lui Dumnezeu si toți cei care trăiesc acolo sunt aproape de El.
Totuși, e posibil sa trăiești aproape de El si in casa Lui proprie si fără sa-L găsești vreodată. De
ce așa? Pentru ca, continuam sa ne căutăm pe noi înșine in loc sa-L căutăm pe Dumnezeu, sa trăim
pentru noi înșine decât pentru El. Atunci, mânăstirea devine casa noastră si nu a Lui, si El se ascunde
de noi.
Stand in calea luminii Lui, privim cu perplexitate la propria noastră umbra.
„Sigur”, ne spunem, „aceasta nu are nimic din Dumnezeu in ea, pentru ca e doar umbra”.
Adevărat! Si totuși, umbra e trasata de lumina Lui, si da mărturie indirect despre prezenta Lui.
Ea e acolo sa ne reamintească ce ne putem întoarce la El oricând încetăm sa iubim întunericul si
sa iubim lumina. Totuși, eșuăm sa ne întoarcem la El pentru ca uitam ca El trebuie sa vina la noi ca
salvator, fără de care am fi neajutorați. Il căutăm pe El ca si cum El nu s-ar putea lipsi de sacrificiile
noastre, ca si cum El ar avea nevoie sa fie distrat de afecțiunea noastră, si flatat de laudele noastre.
Nu putem sa-L găsim decât daca știm ca avem nevoie de El. Uitam de aceasta nevoie când
simțim o plăcere auto-suficienta in bunele noastre lucrări. Cei săraci si neajutorați sunt primii ce Îl
găsesc, pe Cel care a venit sa caute si sa salveze ceea ce era pierdut.
7. Domnul e piatra si fortăreața mea si El domnește in mijlocul poporului Său.
Veniți, lăsați-ne sa intram in Casa Celui Atotputernic si sa ne ridicam sa-L lăudăm. Haideți sa
dormim ca șoimii pe stanca, sa ne odihnim in puterea Domnului Dumnezeul nostru! Lăsați-ne sa
ne ascundem pe muntele înalt al puterii Sale, care domnește ascuns in mijlocul unor oameni
abandonați.
Chiar tumultul Sau e refugiul celor saraci!

108
14. Vântul bate unde ii place
1. Dumnezeu, care e oriunde, niciodată nu ne părăsește.
Totuși, El pare uneori a fi prezent, uneori pare a fi absent. Daca nu Îl știm bine, nu realizam ca
El poate fi mai prezent pentru noi când El e absent, decât daca e prezent. Exista doua absente a lui
Dumnezeu.
Una este absenta care ne condamna, cealaltă este absenta care ne sanctifica.
In absenta care e condamnare, Dumnezeu nu ne „știe“, pentru ca am pus alt dumnezeu in locul
Lui, si refuzam sa fim cunoscuți de El.
In absenta care ne sanctifica, Dumnezeu golește sufletul fiecărei imagini care ar putea deveni
idol si de fiecare grija care ar putea sta intre fata noastră si Fata Lui.
In prima absenta, El este prezent, însă prezenta Lui este negata de prezenta unui idol.
Dumnezeu este prezent inamicului pe care l-am plasat intre noi si El, intr-un păcat mortal.
In a doua absenta, El este prezent si Prezenta Lui este afirmata si adorata de către absenta a
orice altceva. El e mai aproape de noi decât suntem noi pentru noi, deși noi nu Îl vedem. Oricine caută
sa Îl prindă si sa Îl tina, Îl pierde.
El e ca vântul care bate unde ii place.
Tu care Îl iubești, trebuie sa Îl iubești ca sosind de unde tu nu știi, si plecând unde tu nu știi.
Spiritul Tău trebuie sa caute sa fie atât de curat si liber ca Propriul Lui Spirit, pentru a Îl
urma oriunde El merge.
Daca El trebuie sa ne învețe cum sa Îl urmam pe El in sălbăticia libertății Lui, noi nu vom mai
știi unde suntem, pentru ca suntem cu El, Cel care este peste tot si nicăieri in același timp.
Cei care iubesc doar prezenta Lui aparenta nu pot sa Îl urmeze pe Domnul oriunde El merge.
Ei nu Îl iubesc perfect daca nu Ii permit Lui sa fie absent. Ei nu respecta libertatea Lui de a face
ceea ce vrea El. Ei cred ca rugăciunile lor i-au făcut capabili sa Ii comande, si sa supună voia Lui celei
a noastre. Ei trăiesc la nivel magic mai mult decât la nivel religios.
Doar acei oameni nu sunt niciodată separați de Dumnezeu, care niciodată nu pun la îndoială
dreptul Lui de a separa de ei. Ei niciodată nu Îl pierd, pentru ca ei totdeauna realizează ca ei niciodată
nu merita sa Îl găsească, si ca in ciuda nevredniciei Lor, ei deja L-au găsit.
Pentru ca întâi El i-a găsit, si nu le va da drumul, nu ii va pierde.

109
2. Dumnezeu se apropie de mințile noastre retrăgându-se de la ele.
Nu Îl putem cunoaște niciodată complet daca gândim despre El ca despre un obiect de captura,
care va fi îngrădit prin limitele propriilor noastre idei. Îl știm mai bine după ce mințile noastre L-au
lăsat sa plece. Dumnezeu călătorește in toate părțile in același timp. Domnul sosește din toate părțile
dintr-o data. Oriunde am fi, găsim ca El deja a plecat. Oriunde am merge, descoperim ca El deja a
ajuns înaintea noastră. Odihna noastră nu poate fi nici la începutul acestei urmăriri, nici in urmărirea
însăși, nici in sfârșitul aparent.
Pentru ca adevăratul capăt, care e Raiul, este un început fără sfârșit.
Este o total noua dimensiune, in care ajungem sa ne odihnim in secretul ca El trebuie sa
sosească in momentul plecării Lui, sosirea Lui este la orice moment si plecarea Lui nu e fixata in timp.
3. Orice om devine imaginea lui Dumnezeu pe care Îl adora
Cel a cărui adorație este condusa spre ceva mort, devine un lucru mort. Cel care iubește corupția
putrezește. Cel care iubește lucruri ce trebuie sa piară trăiește in spaima pieirii lor.
Cel contemplativ, de asemenea, care caută sa-L tina pe Dumnezeu prizonier in inima Lui,
devine prizonier in limitele înguste ale propriei inimi, astfel ca Domnul evadează de acolo, si Îl lasă in
închisoarea lui, închiderea lui, si in reculegerea lui moarta.
Omul care lasă lui Dumnezeu libertatea Domnului, Îl adora pe Domnul in libertatea Lui si
primește libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Acest om iubește cu Dumnezeu, si este dus mai departe, captivul libertății invizibile a lui
Dumnezeu.
Un dumnezeu care rămâne imobil in focusul propriei mele viziuni este cu greu chiar o urma a
adevăratei Treceri a lui Dumnezeu.
4. Ce înseamnă sa Te știu pe Tine, O Doamne?
Exista suflete cărora li se face rău si tremura la gândul de a Îți da un nume insuficient.
Mă trezesc in noapte si transpir cu spaima la gândul ca am îndrăznit sa vorbesc despre Tine ca
„Ființă Pura”.
Când Moise a văzut tufa in flăcări arzând in desert si fără sa se consume, Tu nu ai răspuns
întrebării Lui, cu o definiție – ai spus: „Eu sunt.”
Care ar putea fi efectul unui asemenea răspuns?

110
El a făcut praful de pe pământ instantaneu sfânt, astfel ca Moise si-a aruncat pantofii (simboluri
ale simțurilor si trupului lui) fără a mai rămâne nici o imagine in calea dintre Sanctitatea Lui si adorația
lui Moise.
Ești Dumnezeul cel puternic, cel Sfânt, cel Drept, puternic si timid, in vasta Ta mila, ascuns de
noi in libertatea Ta, dând-ne iubirea Ta, fără restrângere, pentru ca, primind totul de la Tine, sa știm ca
Tu singur ești cel Sfânt.
Cum sa începem sa știm cine ești Tu, daca nu începem sa fim noi înșine ceva ce ești Tu?
Cum sa începem sa Te știm pe Tine care ești bun, daca nu Te lăsăm sa ne faci bine?
Cum putem sa scăpăm de a te cunoaște pe tine, pe cel care ești bun, daca nimeni nu te poate
împiedica sa faci bine?
Sa „fii” si sa „fii bun” sunt lucruri care ne sunt cunoscute. Pentru ca suntem făcuți după
imaginea Ta, ca o ființă care este buna, pentru ca este darul de la Tine. Dar, ființa si bunătatea pe care
o știm, devin atât de mici fata de Tine, încât ele ne dezamăgesc daca le comparam cu Tine, așa cum le
știm in noi.
De aceea, ele nu ne spun (adică alte ființe, 3NT), cum ar trebui, ca Tu ești Sfânt.
5. Omul înțelept care s-a străduit sa Te găsească in înțelepciunea Lui, a eșuat.
Omul drept care s-a străduit sa te apuce in propria lui justiție, a luat-o alandala. Dar, păcătosul,
brusc lovit de fulgerul iertării, care trebuie a fi dreptatea, a căzut in adorația sfințeniei Tale: pentru ca
văzut ceea ce regii voiau sa vadă si niciodată nu au văzut, ceea ce profeții prevedeau si pe care
niciodată nu au aruncat privirea, ceea cea oamenii din timpurile vechi au obosit sa tot aștepte pana au
murit. El a văzut ca iubirea Ta era atât de infinit de buna, ca nu poate fi obiectul unei târguieli umane.
Adevărat, exista doua testamente, doua târguri. Dar, amândouă sunt doar promisiuni pe care gratuit
ni le-ai da, ceea ce nu vom merita niciodată: acela ca Tu ai ne-ai arătat sfințenia Ta noua, arătându-i-ne
mila Ta, si liberalitatea Ta, si infinita Ta libertate.
„Nu este dreptul meu sa fac ceea ce vreau cu banii mei?” (Matei 20:15), spune Domnul.
Suprema caracteristica a Iubirii Lui este infinita libertate. Nu poate fi constrânsă a răspunde
legilor nici unei dorințe, si nici unei necesități. Este fără limitări, pentru ca este fără nevoi. Dar, fără
nevoie, iubirea Lui caută pe cel nevoiaș, nu in scopul de a le da puțin, ci constituita sa le dea totul.
Iubirea Lui nu poate fi in pace intr-un suflet care e bucuros cu puțin. Pentru ca a fi mulțumit cu puțin
este sa vrei sa continui in nevoie. Nu este voia Domnului sa rămânem in nevoie. El ar îndeplini toate
nevoile noastre îndeplinindu-i-ne toate posesiunile, si dând-ne pe El Însuși in schimb. Daca am
aparține Iubirii Lui, trebuie sa rămânem întotdeauna goi de orice altceva, nu pentru a fi in nevoie, ci
precis pentru ca posesiunile ne pun in nevoie.
6. Fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu este perfect, docil si singur.
3
Nota traducatorului
111
Conștiința lui tresare in spiritul Domnului, in punctul precis in care el se simte a fi ținut in
viață de un dar pur, de un act de iubire, de o comanda divina. Libertatea darului vieții dat de
Dumnezeu cheamă răspunsul propriei noastre libertăți, un act de obedienta, ascuns in taina cea mai
adânca a ființei noastre. Îl găsim pe Domnul când găsim darul Lui, de viață, in însăși adâncurile
noastre. Suntem complet vii in El, când cele mai adânci rădăcini ale vieții devin conștiente ca trăiesc in
El. Din acest consimțământ de a exista, in dependenta de darul Sau, si prin libertatea Lui, țâșnește viața
interioara.
7. Lasă comandamentele iubirii Lui simțite la rădăcinile conștiinței mele
Atunci lasă-mă sa înțeleg ca nu consimt sa exist, ci ca exist ca sa consimt.

Aceasta e sursa vie a acțiunii virtuoase: pentru ca toate faptele noastre bune sunt fapte de a
consimți la indicațiile milei Lui, si la mișcările Harului Sau.
Din aceasta putem ajunge la perfecțiune: la iubirea ce consimte în toate lucrurile, ce caută
nimic altceva decât sa răspundă prin bunătate la bunătate, prin iubire la iubire. Aceasta iubire suferă
toate lucrurile si este egal de fericita in acțiune si inacțiune, in existenta si disoluție.
Lasă-ne nu doar sa existam, ci sa ascultam (sa ne supunem4) in existenta noastră.
Din aceasta obedienta naturala, care un dar fundamental, si o reîntoarcere strânsă a Darului Lui,
toate celelalte acte de obedienta țâșnesc in viața veșnică.
Pentru ca totala utilitate a vieții spirituale începe cu gratitudinea pentru viață, in consensul de a
trai, in gratitudinea mai mare, ce caută sa fie dezvoltata si sa fie cu Cristos.
4
Nota traducatorului
112
15. Solitudinea interioara
1. Caritatea e o iubire pentru Dumnezeu ce respecta nevoia altor oameni de El.
De aceea, doar caritatea ne poate da puterea si delicatețea de a iubi pe alții fără sa le

impurificam singurătatea lor, care e necesitatea lor si salvarea lor.
2. Nu dați importanță prea mare faptului ca iubirea caută sa pătrundă secretele intime ale celui iubit.
Cei care sunt prea legați de aceasta idee, rămân repede fără iubirea adevărată, din cauza ca ei
violează solitudinea celor pe care ii iubesc, in loc sa o respecte. Adevărata iubire penetrează secretele
solitudinii celui iubit, care ii permite sa își tina secretele pentru sine si sa rămână in singurătatea lui.
3. Secretul si singurătatea sunt valori ce aparțin însăși esenței personalității.
O persoana e o persoana pe drept cuvânt, atât cat are un secret si este in singurătatea ei, ce nu
poate fi comunicata nimănui altcuiva. Daca iubesc o persoana, voi iubi ceea ce cel mai mult face o
persoana: secretul, ascunzișul, solitudinea propriei sale ființe, pe care doar Dumnezeu o poate penetra
si înțelege. O iubire care pătrunde in intimitatea spirituala a altuia pentru a lăsa deschise toate secretele
lui, si a asedia solitudinea lui in mod inoportun, nu manifesta iubire: caută sa distrugă ce e mai bun in
el, si ce cel mai intim al lui.
4. Compasiunea si respectul ne permit sa cunoaștem solitudinea altuia, găsindu-l pe acela in

intimitatea propriei noastre solitudini interioare.
In loc sa îl consumam cu indiscreția, si astfel sa frustram toate dorințele noastre de a arata

iubirea noastră pentru el, daca respectam secretul propriei lui singurătăți interioare, suntem uniți cu el
într-o prietenie care ne face pe noi amândoi sa creștem in a place unul pe altul si lui Dumnezeu.
Daca respect solitudinea fratelui meu, voi cunoaște solitudinea lui, reflectând la ceea ce se
luminează, proiectează pe solitudinea propriului meu suflet.
Acest respect pentru cele mai profunde valori ascunse, in personalitatea altuia este mai mult
decât o obligație a carității.
Este o datorie pe care o avem in a face dreptatea pentru fiecare ființă, dar, in special pentru
cei care, ca si noi, sunt creați după Imaginea lui Dumnezeu.

113
Nereușita de a respecta intimitatea spirituala privata a altei persoane reflecta o sfidare secreta
fata de Dumnezeu Însuși. Rezulta din mândria grosolana a omului căzut, care vrea sa își dovedească
lui însuși ca e dumnezeu, băgându-i-si nasul in orice nu e treaba lui.
Copacul cunoașterii a ce e rău si ce bine a dat primilor noștri părinți un gust pentru a ști lucruri
in afara lui Dumnezeu, intr-un mod in care ei nu le cunosc cu adevărat, in loc de a le ști prin El, pentru
ca doar prin El singur putem sa le găsim si sa le știm si sa le iubim așa cum sunt ele.
Justiția originala a dat sufletelor noastre puterea de a iubi bine: de a creste moștenirea vieții
noastre prin a iubi pe alții pentru binele acestora.
Păcatul original a dat sufletelor noastre puterea de a iubi destructiv: de a ruina obiectul iubirii
noastre prin a îl consuma, fără alt profit pentru noi înșine decât creșterea propriei foame interioare.
Ruinam pe alții si pe noi cu ei, nu dacă intrăm in sanctuarul ființei lor interioare – pentru ca
nimeni nu poate intra acolo decât Creatorul – ci, trăgându-i afara din sanctuar si învățându-i-i sa
trăiască cum trăim noi: centrat pe ei înșiși.
5. Daca un om nu știe valoarea propriei singurătăți, cum poate respecta singurătatea altuia?
Împreună, solitudinea si demnitatea noastră au o personalitate necomunicabila, care e a

noastră, a noastră doar, si a nimănui altcuiva, si vor fi așa întotdeauna. Când societatea umana își
îndeplinește funcția adevărată, persoanele pe care o formează își cresc din ce in ce mai mult
libertatea individuala si integritatea personala. Si cu cat mai mult individul dezvolta si descoperă
resursele secrete ale propriei personalități necomunicabile, din ce in ce el poate contribui la viața si
bunătatea întregului. Solitudinea e necesara pentru societate cum e liniștea pentru limbaj si aerul pentru
plămâni, si mâncarea pentru trup. O comunitate ce caută sa invadeze sau sa distrugă solitudinea
spirituala a indivizilor care o compun, este condamnata însăși la moarte prin asfixierea spirituala.
6. Daca nu mă pot distinge pe mine însumi de masa altor oameni, niciodată nu voi fi capabil sa ii
iubesc si sa ii respect pe ceilalți oameni cum ar trebui.
Daca nu mă separ de alții, destul ca sa știu ce e al meu si ce al lor, niciodată nu voi descoperi ce
trebuie sa la dau lor, si niciodată nu le voi da lor oportunitatea sa îmi dea ceea ce trebuie. Doar o
persoana poate își plăti datoriile si îndeplini obligațiile, si daca eu sunt mai puțin decât o persoana,
niciodată nu voi da altora ceea ce ei au dreptul sa aștepte de la mine. Daca ei sunt mai puțin decât
persoane, ei niciodată nu vor ști ce sa aștepte de la mine.
Nici nu vor descoperi daca ei au ceva de dat. Suntem in mod normal datori sa ne educam unul
pe celălalt, îndeplinind nevoile unul altuia.
Dar, într-o societate in care personalitatea este obscura (Întunecată5)si dizolvata, oamenii
niciodată nu vor învăța sa se găsească pe ei înșiși, si de aceea, niciodată nu vor învăța sa se iubească
unul pe celălalt.
5
NT
114
7. Solitudinea este atât de necesara atât pentru societate cat si pentru individ, când societatea eșuează
in a da suficienta solitudine pentru a dezvolta viața interioara a persoanelor care o formează, acestea
se răzvrătesc si caută false solitudini.
O falsa solitudine este un punct de vizare din care un individ căruia i s-a negat dreptul de a
deveni o persoana se răzbună pe societate transformându-l-si individualitatea într-o arma destructiva.
Adevărata solitudine se găsește in umilință, care e infinit de bogata. Falsa solitudine e refugiul
mândriei, si este infinit de săracă.
Sărăcia falsei solitudini vine dintr-o iluzie care pretinde, prin decorarea cu lucruri pe care
niciodată nu le va poseda acel om, ca va distinge sinele interior de masa celorlalți oameni. Adevărata
solitudine este lipsita de sine. Deci, este bogata in caritate, liniște si pace. Se găsește in ea însăși,
aparent inepuizabile resurse de bine pentru a le pune in uz pentru alți oameni. Falsa solitudine e
centrata pe sine. Si pentru ca nu găsește nimic in propriul centru, caută sa tragă toate lucrurile spre
acest centru. Dar, orice atinge devine infectat de aceasta nimicnicie, si se face bucăți.
Adevărata solitudine curata sufletul, îl lasă larg deschis celor patru vanturi ale generozității.
Falsa solitudine încuie ușa tuturor oamenilor si se holbează la propria acumulare de
nimicuri.
Amândouă solitudinile încearcă sa distingă individul de mulțime. Adevărata solitudine reușește

in asta, falsa solitudine eșuează. Adevărata solitudine separa un om de rest in scopul ca el sa poată
liber dezvolta binele care este al sau propriu, si apoi îndeplinește adevăratul sau destin, punându-l-se
însuși in serviciul oricărui altcuiva.
Falsa solitudine separa un om de frații săi, in așa fel încât el nu mai poate eficient sa le dea
nimic sau sa primească nimic de la ei, in propriul spirit. Îl fixează într-o stare de sărăcie, mizerie,
orbire, durere extrema, si disperare.
Înnebunit de insuficienta proprie, omul mândru, fără rușine, apuca satisfacții si posesiuni care
nu ii sunt meritate, care niciodată nu ii vor satisface, si de care niciodată nu vor avea nevoie.
Pentru ca niciodată nu a reușit sa distingă intre ceea ce într-adevăr este al lui, caută cu disperare
sa posede ceea ce niciodată nu i-a aparținut.
In realitate, omul mândru nu are respect pentru sine, pentru ca niciodată nu a avut oportunitatea
de a afla daca exista ceva demn de respect in el. Convins ca este de compătimit, execrabil, disperat,
spera sa împiedice alți oameni sa afle asta, apuca orice aparține acestora si se ascunde in spatele
acestora.
Simplul fapt ca un lucru aparține altcuiva îl face demn de a fi dorit.
Dar, pentru ca in secret urăște orice nu este al sau, imediat ce acel nou lucru devine al lui, își
pierde valoarea si devine urat de el.
El trebuie sa își umple solitudinea cu din ce in ce mai multa prada, apucând lucruri nu pentru ca
le vrea, ci pentru ca nu poate suporta imaginea a ce deja a obținut.
Aceștia sunt cei care se izolează ei înșiși de alți oameni, peste masa altora, pentru ca niciodată
nu au învățat sa se iubească pe ei nici pe alții.

115
Ii urăsc pe alții pentru ca se urăsc pe ei înșiși, si iubirea lor pentru alții este de abia o expresie a
acestei uri solitare. Solitarul mândru nu e niciodată mai periculos decât atunci când pare a fi social.
Neavând solitudinea adevărată, si de aceea, LIPSIT DE energia spirituala PROPRIE, el, disperat
are nevoie de alți oameni. Dar, are nevoie de ei pentru a ii consuma, ca si cum consumându-i ar
putea umple vidul din propriul spirit, si a deveni însuși persoana care simte ca trebuie sa fie. Când
Dumnezeu, in justiția Lui, dorește sa indice si sa pedepsească păcatele unei societăți ce ignora
legea naturala, El permite ca ea sa cada in mâinile unor oameni ca aceștia.
Solitarul mândru este dictatorul ideal, trecând întreaga lume de la pace la război, ducând munca
de distrugere, deschizând gurile ruinei din oraș la oraș, pentru ca acestea sa arate goliciunea si
degradarea oamenilor fără Dumnezeu.
Expresia perfecta a unei societăți care a pierdut orice sens AL VALORII SOLITUDINII
PERSONALE este un stat forțat sa trăiască in propriile ruine, un puhoi de oameni fără acoperișuri,
care sa-i acopere, o turma fără hambar.
8. Adevărata solitudine este solitudinea carității, care „nu se caută pe ea însăși” („Caritas ... non
quaerit quae sua sunt”) (I Corinteni 13 : 5).
Ea este rușinată sa aibă ceva ce nu este meritat. Caută sărăcia, si vrea sa dea orice nu are
nevoie. Pare sa manifeste dezgust pentru lucrurile create: dar acest dezgust nu este pentru ele. Nu le
poate ura, pentru ca nici nu s poate uri pe sine. Pentru ca le iubește, știe ca nu le poate poseda, pentru
ele aparțin lui Dumnezeu. Caritatea vrea ca doar El sa le posede si sa primeasca de la ele gloria ce Ii e
datorata. Solitudinea noastră poate fi fundamental adevărată, dar tot este imperfecta. In acest caz, este
amestecata cu mândrie.
Este un amestec supărător de ură cu iubire.
Unul din secretele perfecțiunii spirituale este de a realiza ca avem acest amestec in noi înșine,
si sa fim capabili a distinge una de cealaltă.
Pentru ca tentația celor care caută perfecțiunea este sa confunde ura cu iubirea, si sa pună
perfecțiunea lor in solitudinea care ii distinge de alți oameni, prin a ii uri, si in același timp iubesc si
urăsc lucrurile bune care le aparțin. Ascetismul falsului solitar este totdeauna cu dubla măsură. El
pretinde ca iubește pe alții, dar ii urăște.
El pretinde ca urăște lucrurile create, si le iubește. Si, iubindu-le in mod greșit, reușește doar sa
le urască. Deci, atât timp cat solitudinea noastră e imperfecta, ea va fi pătată cu amărăciune si dezgust,
pentru ca ne va epuiza in conflict continuu.
Dezgustul e inevitabil.
Amărăciunea, care nu ar trebui sa fie, este fără îndoială acolo.
Amândouă trebuie folosite pentru purificarea noastră.
Ele trebuie sa ne învețe ce este cu adevărat amar din ceea ce este cu adevărat dulce, si sa nu ne
lase sa găsim o dulceață otrăvită in ura de sine si o amărăciune otrăvită in iubirea fata de alții.

116
Adevăratul solitar trebuie sa recunoască ca e obligat sa iubească pe alți oameni si chiar

lucrurile create de Dumnezeu: ca aceasta obligație nu o datorie neplăcută si dureroasa, si ca
niciodată nu s-a presupus a fi amara. El trebuie sa accepte dulceața iubirii fără plângeri, si nu sa se
urască pe sine, pentru ca iubirea lui poate fi, in primul rând, puțin dezordonata.
Trebuie sa sufere fără amărăciune, pentru a învăța sa iubească așa cum se cere.
El nu trebuie sa se teama ca iubirea ii va distruge solitudinea, iubirea este solitudinea lui.
9. Solitudinea noastră va fi imperfecta (insuficienta6 ) cat timp este pătată cu neliniște si accedia 7.
Pentru ca viciul accediei nu face decât sa uram ce estet bun si sa ne contractam fata de
singurele virtuți care ne pot salva. Solitudinea pura interioara nu ne contracta de la lucrurile bune din
viață, sau de la compania altor oameni, pentru ca nu mai caută sa le posede pentru profitul sau.
Nemaidorindu-le, nu se mai teme sa le iubească. Liber de teama, este liber de amărăciune. Purificat de
amărăciune, sufletul poate rămâne singur in siguranță.
Într-adevăr, sufletul ce nu caută sa se îmbrace in posesiuni, si sa ia parte la satisfacții
cumpărate sau furate, va fi adesea, lăsat complet singur de alți oameni. Adevăratul solitar nu trebuie sa
fuga de alții: ei încetează sa îl observe, pentru ca el nu împărtășește iubirea lor pentru iluzii.
Sufletul care este cu adevărat solitar devine perfect fără culoare, si încetează sa excite iubire
sau ura altora, din cauza solitudinii sale. Adevăratul solitar poate, fără îndoială, sa devina o persoana
urata si vânată, dar nu din orice alt motiv decât el însuși. El va fi urat doar daca are o munca divina de
făcut in aceasta lume. Pentru ca munca lui îl aduce in conflict cu lumea. Solitudinea lui, ca atare, nu
creează astfel de conflicte.
Solitudinea aduce persecuție doar când ia forma unei misiuni, si in acest caz este ceva mult
mai mult in aceasta solitudine.
Pentru ca atunci când solitarul afla ca solitudinea lui a luat caracterul unei misiuni, el
descoperă ca a devenit o forță ce reacționează chiar in inima societății in care trăiește, o putere ce
deranjează si împiedică si acuza forțele egoismului si mândriei, amintind altora de nevoia proprie de
solitudine si de caritate si pace cu Dumnezeu.
10. Pura Solitudine interioara se afla in virtutea speranței.
Speranța ne ia complet din aceasta lume, in timp ce cu corpul, rămânem in mijlocul ei.
Mințile noastre rețin o vedere clara, a ceea ce este mai bun in creaturi. Voința noastră rămâne casta,
si solitara in mijlocul întregii frumuseți create, nerănita într-o izolare care e extrem de curata si
rușinată, dar ridicata in Rai de o umilință pe care speranța a dezbrăcat-o de orice amărăciune, orice
consolare, si orice frica. Astfel, suntem atât in timp cat si in afara timpului săraci, posedând toate
lucrurile. Neavând nimic al nostru propriu, pe care sa ne bazam, nu avem nimic de pierdut si nimic
de care sa ne temem.
Totul e încuiat pentru a fi posedat in siguranță, in afara atingerii noastre, in Rai. Trăim unde vor
sa fie sufletele noastre, si corpurile noastre nu mai contează atât de mult. Suntem îngropați in Cristos,
6
N.T.
7
Indiferenta N.T.
117
viața noastră e ascunsa cu Cristos in Dumnezeu, si cunoaștem sensul libertății Sale. Aceasta e
adevărata solitudine, pentru care nu sunt dispute, nici întrebări. Sufletul care s-a găsit astfel pe sine,
gravitează spre desert, dar, nu obiectează la a rămâne in oraș, pentru ca e peste tot singur.

118
16. Liniștea.
1. Ploaia sta si cântecul clar al unei păsări brusc anunță deosebirea dintre Rai si iad.
2. Dumnezeu, Creatorul si Salvatorul nostru ne-a dat o limba in care El sa poată sa ne vorbească
despre El, întrucât credința vine auzind, si limbile noastre sunt cheile ce deschid Raiul altora.
Dar, când Domnul vine ca un Mire, nu rămâne nimic de spus, decât ca El vine, si ca trebuie sa
ieșim si sa Îl întâmpinăm. Ecce Spunsus venit! Exit obviam ei! („Aveți grija, Mirele a venit, ieși ți-i
înainte sa îl Întâlniți!”) (Matei 25:6) După aceea, mergem înainte sa Îl găsim pe El in solitudine.
Acolo comunicam doar cu El singur, fără cuvinte, fără gânduri discursive, in liniștea întregii
noastre ființe.
Când ceea ce spunem nu este destinat pentru nimeni altcineva decât El, poate cu greu fi spus in
orice limbaj ar fi. Ceea ce nu e menit a fi relatat nu e nici experimentat pe un nivel ce poate fi clar
analizat. Știm ca nu trebuie spus, pentru ca nu poate fi. Dar, înainte sa ajungem la ceva ce nu e
pronunțabil, si e de negândit, spiritul hoinărește pe la frontierele limbii, întrebându-i-se daca sa stea
sau nu pe propria parte a graniței, pentru a avea ceva de adus înapoi celorlalți oameni. Acesta e testul
celor ce vor sa treacă frontiera.
Daca ei nu sunt gata sa își lase propriile idei si propriile cuvinte in urma lor, ei nu pot calatori
mai departe.
3. Nu doriți cu orice preț sa fiți apreciați si consolați de Dumnezeu; doriți mai mult decât orice sa Îl
iubiți.
Nu doriți cu neliniște sa aibă alții consolarea in Dumnezeu, ci in special, ajutați-i sa-L iubească
pe Dumnezeu. Nu căutați consolarea in a vorbi despre Dumnezeu, ci vorbiți de El pentru ca El sa poată
fi glorificat. Daca într-adevăr Îl iubiți, nimic nu va poate consola decât gloria Lui. Si daca căutați
gloria Lui înainte de orice altceva, atunci puteți fi destul umil încât sa primești consolarea din mana
Lui: acceptând-o in special pentru ca, El arătându-i-ne mila Lui, El e glorificat in sufletele noastre.
Si daca cauți gloria Lui înainte de orice altceva, vei ști ca cel mai bun mod de a consola un alt
om, este sa ii arăți cum sa Îl iubească pe Dumnezeu. Nu exista pace adevărata in orice altceva. Daca
vrei ca vorbele tale despre El sa însemne ceva, ele trebuie încărcate cu zel pentru gloria Lui. Pentru ca
daca ascultătorii tai realizează ca le vorbești doar sa îți faci ție plăcere, ei vor acuza Dumnezeul tău ca
nu e nimic mai mult decât o umbra! Daca tu iubești gloria Lui, vei căuta transcendenta Lui, si aceasta e
căutată in liniște. Lăsați-ne atunci, sa nu căutăm confortul in asigurarea ca suntem buni, ci doar in
certitudinea ca doar El este sfânt, doar EL est bun. Nu este rareori când liniștea noastră si
rugăciunile noastre facă mai mult decât sa aducă oamenilor cunoașterea lui Dumnezeu, decât toate
cuvintele despre El. Simplul fapt ca vrei sa Ii dai Lui Dumnezeu gloria prin a vorbi despre EL, nu e
dovada ca discursul tău Ii va aduce Lui gloria. Daca El prefera ca tu sa fii tăcut? Nu ai auzit ca liniștea
Ii da Lui gloria?

119
4. Daca intri in singurătate cu o limba liniștită, tăcerea ființelor mute, va împărtăși cu tine odihna lor.
Dar, daca intri in singurătate cu o inima tăcută, liniștea creației va vorbi mai tare decât limbile
oamenilor sau ale îngerilor.
5. Liniștea limbii si a imaginației dizolva bariera dintre noi si pacea lucrurilor ce exista doar pentru
Dumnezeu si, nu pentru noi înșine.
Dar, limba tuturor dorințelor dezordonate dizolva bariera dintre noi si Dumnezeu. Atunci
putem ajunge sa trăim doar in El. Atunci, ființele mute nu mai vorbesc doar cu liniștea lor. Domnul e
cel care ne vorbește, cu o liniște mult mai adâncă, ascunsa in mijlocul noua înșine.
6. Cei care iubesc propriul zgomot sunt neliniștiți de altceva.
Ei in mod constant impurifica liniștea pădurilor si a munților si a marii. Ei găuresc natura

liniștită in toate direcțiile cu mașinile lor, de frica ca lumea calma ar putea sa-i acuze de goliciunea lor.
Urgenta mișcărilor rapide pare sa ignore serenitatea naturii prin pretenția de a avea un scop. Avionul
zgomotos pare pentru moment ca neaga realitatea norilor si a cerului, prin direcție, zgomot, si prin
pretinsa lui putere. Liniștea cerului rămâne, atunci când avionul a trecut. Serenitatea norilor va rămâne
si când avionul s-a făcut bucăți (! 8). Liniștea lumii este cea care este cea reala. Zgomotul nostru,
afacerile noastre, scopurile noastre, si toate propozițiile prostești despre scopurile noastre, afacerile
noastre, si zgomotul nostru: acestea sunt iluzia. Dumnezeu e prezent, si gândul Lui este viu si treaz in
plinătatea si adâncimea si întinderea tuturor liniștilor lumii.
Domnul privește dintre migdali, la împlinirea propriilor Lui cuvinte (Ieremia 1:12).
Daca avionul va trece la noapte sau mâine, daca vor fi mașini pe drumul curbat, cu serpentine,
sau nu vor fi, daca oamenii vorbesc pe câmp, daca va fi un radio in casa sau nu, copacii produc
mugurii lor in liniște.
Daca casa va fi goala sau plina de copii, daca oamenii merg afara in oraș sau muncesc cu
tractoarele pe câmpuri, daca vaporul de linie intra in port plin de turiști dau de soldați, migdalul își va
face fructele in liniște.
7. Sunt oameni pentru care un copac nu e real până când nu se gândesc sa îl taie, pentru care un
animal nu are valoare pana nu intra in abator, oameni ce nu se uita niciodată la nimic pana când nu
decid sa abuzeze de el, si care niciodată nu observa decât ceea ce vor sa distrugă.
Acești oameni cu greu cunosc liniștea iubirii, pentru ca iubirea lor este absorbția liniștii altei
persoane in propriul zgomot.
Si pentru ca nu cunosc liniștea iubirii, ei nu pot ști liniștea lui Dumnezeu, care e castitate, care
nu poate distruge ceea ce El iubește, care e legat de propria lui lege a Carității, de a da viața tuturor
celor pe care El Ii trage in propria Lui liniște.
8
NT
120
8. Liniștea nu exista in viețile noastre doar de dragul ei.
Este comandată pentru altceva. Liniștea e mama vorbirii. O viață de liniște este comandata
pentru o ultima declarație, ce poate fi pusa in cuvinte, o declarație pentru care noi toți am trăit. Viața si
moartea, cuvintele si liniștea, ne sunt date din cauza lui Cristos. In Cristos murim în carne și trăim în
spirit.
În El murim pentru iluzie si trăim in adevăr. Vorbim ca sa ne confesam Lui, si tăcem ca sa
meditam la El si sa pătrundem mai adânc in liniștea Lui, care e in același timp liniștea morții si a vieții
eterne.
Liniștea Vinerii Negre si pacea dimineții de Paste.
9. Primim liniștea lui Cristos in inimile noastre când, in primul rând, rostim cuvântul credinței din
inimile noastre.
Lucram la salvarea noastră in liniște si tăcere! Tăcerea e puterea vieții noastre interioare!
Liniștea intra chiar in inima ființei noastre morale, astfel ca daca nu avem liniște, nu avem
moralitate.
Liniștea intra misterios in compunerea tuturor virtuților, iar liniștea le apără de corupție.
Prin „liniște” a virtuții înțeleg caritatea care trebuie sa dea fiecărei virtuți o viață
supranaturala, care e „in liniște”, pentru care are rădăcina in Dumnezeu.
Fără aceasta liniște, virtuțile noastre sunt doar sunet, doar un zgomot exterior, o manifestare a
nimic: lucrul pe care virtuțile îl manifesta este propria lor caritate interioara, care are o liniște a ei
proprie. Si, in aceasta liniște, se ascunde Persoana: Cristos, El Însuși, ascuns, așa cum El a vorbit, in
liniștea Tatălui.
10. Daca umplem viețile noaste cu liniște, atunci trăim in speranță, si Cristos trăiește in noi si ne da
virtuților noastre multa substanță.
Atunci, când vremea vine, ne confesam Lui, deschis, înainte de a o face oamenilor, si
confesiunea noastră are mult sens pentru ca e înrădăcinată in adâncă liniște. Ea trezește liniștea
lui Cristos in inimile tuturor celor care ne aud, astfel ca ei înșiși sa devina tăcuți, si sa înceapă sa se
mire si sa asculte.
Pentru ca ei au început sa descopere propriile euri. Daca viața noastră e turnata in cuvinte
inutile, niciodată nu vom auzi nimic in adâncul inimilor noastre, unde Cristos vorbește, si vorbește in
tăcere.
Niciodată nu vom fi nimic, si in final, când vremea vine pentru noi ca sa declaram cine si ce
suntem, vom fi găsiți fără grai, la momentul deciziei cruciale: pentru ca vom fi spus totul si ne-am
epuizat pe noi înșine in vorbit înainte de a avea ceva de spus.

121
11. Trebuie sa existe un moment dintr-o zi când un om care face planuri, își uita planurile lui si
acționează ca si cum nu are nici un plan.
Trebuie sa existe un moment dintr-o zi când un om care trebuie sa vorbească devine foarte tăcut.
Si mintea lui nu mai formează propoziții, si acesta se întreabă: acestea au vreun sens? Trebuie sa vina
un timp când un om al rugăciunii merge sa se roage ca si cum ar fi pentru prima oara in viața lui când
s-a rugat vreodată; când un om de decizie pune deciziile lui deoparte ca si cum toate ar fi distruse, si
învață o înțelepciune diferita:
-A distinge soarele de luna
-Stelele de întuneric
-Marea de uscat
-Cerul nopții de culmea unui deal.
12. In liniște învățăm sa facem distincțiile.
Cei care fug de liniște, zboară si de puterea de a distinge. Ei nu vor sa vadă clar. Ei prefera
confuzia. Un om care Îl iubește pe Dumnezeu in mod necesar iubește de asemenea liniștea, pentru ca
se teme sa își piardă simțul discernământului. El se teme de zgomotul făcut de muchia ascuțită a
fiecărei experiențe din realitate.
El evita mișcarea neîntreruptă care tulbura toate ființele adunate dintr-o mulțime de lucruri
nedistinctive.
Sfântul e indiferent la dorințele lui, dar in nici un caz indiferent in atitudinile lui privind diferitele
aspecte ale realității.
13. Aici odihnește un om care a făcut din indiferenta idol.
Rugăciunea lui nu arde in flacără, ea se stinge. Liniștea lui nu asculta la nimic, si, de aceea, nu
aude nimic, si nu avea nimic de spus. Lăsați rândunelele sa vina sa-si facă cuiburile in istoria lui, si sa
învețe tineretul sa zboare in desertul pe care l-a făcut din sufletul lui, si, astfel, el nu va rămâne
niciodată fără folos.
14. Viața nu trebuie privita ca un fluviu neîntrerupt de cuvinte care in final tace prin moarte.
Ritmul ei se dezvolta in tăcere, ajunge la suprafață in momente necesare de exprimare, se

întoarce in liniștea mai adâncă, culminează in declarația finala, apoi urca in liniște in liniștea Raiului,
care răsună de lauda nesfârșită.

122
Cei care nu știu daca mai exista o alta viață după aceasta, care nu pot concepe sa trăiască un
timp limitat, care si cum ar fi meniți sa-si petreacă întreaga eternitate in Dumnezeu, rezista liniștii
fructuoase a ființei lor, prin zgomotul continuu.
Chiar si când limbile lor sunt:
Liniștite
Imobile,
nemișcate,
mințile lor tremura fără încetare si fără sens, sau se arunca ei înșiși in zgomotul protector al
mașinilor, traficului sau radiourilor. Când zgomotul lor propriu este pe moment epuizat, se odihnesc in
zgomotul altora.
Cat de tragic este ca cei care nu au nimic de exprimat se exprima continuu pe ei înșiși, ca
pușcașii nervoși, care trag foc după foc de muniție in întuneric, unde nu e nici un inamic. Motivul
vorbirii lor este: moartea. Moartea este inamicul care pare sa ii confrunte in fiecare moment, in
întunericul adânc si in liniștea propriei ființe Așa ca ei continua sa tipe la moarte. Ei confunda viețile
lor cu zgomotul. Ei își amețesc propriile lor urechi cu cuvinte fără sens, fără ca niciodată sa descopere
ca inimile lor sunt înrădăcinate într-o liniște, care nu e moarte, ci viață.
Ei bâzâie pana la moarte, temând-se de viață ca si cum ea ar fi moarte.
15. Întreaga noastră viață ar trebui sa fie o meditație privind ultima si cea mai importanta decizie:
alegerea intre viață si moarte.
Toți trebuie sa murim, dar dispoziția cu care întâmpinăm moartea face moartea noastră o
alegere fie a morții, fie a vieții. Daca pe timpul vieții noastre am ales viața, atunci in moarte vom trece
de la moarte la viață. Viața este un lucru spiritual, iar lucrurile spirituale au loc în liniște.
Daca spiritul care a ținut flacăra vieții fizice sa ardă in corpurile noastre a avut grija sa se
hrănească cu uleiul care se găsește doar in liniștea carității lui Dumnezeu, atunci când corpul
moare, spiritul însuși continua sa ardă același ulei, cu propria flacără. Dar, daca spiritul a ars singur, cu
uleiurile de baza, ale pasiunii, egoismului sau mândriei, atunci când moartea vine, flacăra spiritului se
stinge, cu lumina corpului, pentru ca nu mai e ulei in lampa. Trebuie sa învățăm in viețile noastre sa
potrivim lămpile noastre si sa le umplem in liniște cu caritate, uneori vorbind si confesând gloria lui
Dumnezeu, pentru a ne creste caritatea noastră prin creșterea carității altora, si învățându-i căile păcii si
liniștii.
16. Daca in momentul morții, moartea vine la noi ca un străin nedorit, va fi pentru ca, Cristos, de
asemenea, a fost pentru noi un străin nedorit.
Pentru ca, atunci când moartea vine, Cristos vine si El, aducând-ne viața fără de moarte, pe care
El a cumpărat-o pentru noi, cu propria Lui moarte. Cei care iubesc cu adevărat viața, deci, frecvent

123
gândesc la moartea lor. Viața lor e plina de o liniște care e o victorie anticipata asupra morții. Liniștea,
într-adevăr, face din moarte servitorul nostru, si chiar prietenul nostru.
Gândurile si rugăciunile care cresc din gândul tăcut al morții sunt ca si copacii ce cresc unde
este apa. Ele sunt gânduri puternice, ce depășesc frica de ghinion pentru ca ele au depășit pasiunea si
dorința. Ele își întorc fata către sufletul nostru, in dorința constanta spre fata lui Cristos.
17. Daca afirm ca o viată întreagă de liniște este supusa unei declarații finale, nu vreau sa afirm ca
toți trebuie sa reușim sa murim cu discursuri pioase pe buze.
Nu e necesar ca ultimele noastre cuvinte sa aibă semnificație speciala sau dramatica, demne de
a fi notate. Orice moarte buna, orice moarte care ne duce, dincolo de incertitudinile acestei lumi, către
pacea infailibila si liniștea si pacea iubirii lui Cristos, este in ea însăși o declarație si o concluzie. Ea
spune fie cu cuvinte, fie fără ele, ca e bine pentru viață sa ajungi la sfârșitul menit, ca al nostru corp sa
se întoarcă in țărână, si spiritul sa se ridice la Tatăl, prin mila Domnului Nostru Isus Cristos.
O moarte liniștită poate vorbi cu mai multa pace elocventa decât o moarte ornata cu expresii
țipătoare.
O moarte singuratica, o moarte tragica pot avea mai mult de spus despre pacea si iertarea lui
Cristos decât multe alte morți confortabile.
Pentru ca elocventa morții este elocventa sărăciei umane, care ajunge fata in fata cu bogățiile
iertării divine.
Cu cat suntem mai conștienți ca sărăcia noastră este suprema si măreață, cu atât mai mare va fi
sensul morții noastre, si cu atât mai mare va fi sărăcia ei. Pentru ca sfinți sunt aceia care au vrut sa fie
cei mai săraci in viață, si care, mai mult decât orice, au exultat de suprema sărăcie a morții.

Nici Un Om Nu e o Insulă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nici Un Om Nu e o Insulă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

1. Iubirea poate fi păstrată doar daca e dăruită

1. Fericirea cautata pentru sine, nu poate fi gasită

Fericirea ce scade dacă e daruita altora, nu e suficienta pentru a ne face fericiti.

Poate exista o fericire falsa si temporară în auto – satisfacere.

Nu exista sfarsit in daruirea iubirii.

De aceea, fericirea cu putință a acestei iubiri nu are limite.

Daruirea infinita este Legea Vietii interioare a Domnului.

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

Ea este egoista si de aceea nu este iubire.

Ei isi urmaresc pasiunile.

4. Caritatea nu este nici slabă nici oarbă.

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

Nimeni care, intradevar, vrea sa iubeasca pe altcineva nu va consimti sa il iubeasca fals.

Altfel, iubirea noastra e o greseala.

Noi nu vom cauta binele lor, ci placerea noastra.

Daca ne iubim unul pe altul cu adevarat, iubirea noastra va fi decorata cu o prudenta

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

8. O iubire egoista arareori respecta drepturile iubitului (iubitei) de a fi o persoana autonoma.

Departe de a respecta adevarata fiinta a celuilalt, si a garanta spatiul personalitatii sa creasca si

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

Ganduri despre speranta

1. Nu suntem liberi pana nu traim cu speranta pura.

2. Daca in loc sa am incredere in Dumnezeu, am incredere doar in propria mea inteligenta, in

3. Il putem iubi pe Dumnezeu pentru ca speram ca ne va da ceva, fie ca putem spera in El

4. Toate dorintele pot fi degeaba, in afara de una.

5. Ar fi pacat sa punem o limita sperantei noastre in Dumnezeu

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

6. Speranta este inima vie a ascetismului.

7. Diavolul crede in Dumnezeu dar nu are Dumnezeu.

Domnul nu e Dumnezeul lui. A fi in ostilitate cu viata inseamna sa nu ai pentru ce trai. A trai

Taina liberului arbitru si a harului, a predestinarii si a cooperarii cu Dumnezeu este rezolvata in

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

3. Constiinta, libertate si rugaciune

Egoismul este condamnat la frustrare, ca si cum, ar fi centrat pe o minciuna. A trai exclusiv

Dumnezeu, cred ca as fi impins in constiinta sa devin un anarhist. Totusi, daca nu as crede in

3. Liberul arbitru nu ne e dat doar ca un foc de artificii pentru a fi tras in aer.

Si trebuie sa avem o constiinta ce ne invata cum sa alegem telurile drepte, potrivite.

Cresterea constiintei psihologice, desi secundara, nu e de asemenea fara importanta. Constiinta

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

Ei fie se chinuiesc sa produca o experienta interioara, fie o abandoneaza dezgustati.

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

7. Sufletul care alege si se intreaba pe sine însusi, in propria sa autoanaliza, ajunge la o

Aceasta, ca si rugaciunea nu au fost concepute de Biserica ca inamici, si in situatiile in care

8. Înainte de a trece de la constiinta psihologica la constiinta morala, sa privim la mintea

Pentru ca mintea subconstienta e un depozit de imagini si simboluri, as putea sa spun ca

Trebuie sa incetam sa Luam in serios planurile si deciziile inconstiente, cu infinita seriozitate.

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

11. Nu trebuie ne cream o constiinta pentru noi insine.

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

12. Ca om, el se roaga.

14. Exista mai multe niveluri de atentie in rugaciune.

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

In loc sa ne numim pacatosi automultumiti, si in secret crezand asta, incepem sa gasim ca

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

“Cei care se unesc in Dumnezeu sunt un singur spirit.” (I Corinteni, 6:17).

Vointa Domnului nu este o abstractie, nu e o masina, nu e un sistem ezoteric.

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

Ea desparte vointa mea de vointa Lui.

Thomas Merton “Nici un om nu e o insulă”

5. Doar o intentie pura poate fi clarvazatoare si prudenta.