BD 1000 9.7.

1939

Motivaţie pentru iubirea aproapelui.

Motivul iubirii creştine de aproapele s-a schimbat complet de la ceea ce ar trebui să fie de
la Dumnezeu, şi aceasta este datorită faptului că omenirea nu mai este conştientă de cât
de necesară este iubirea în sine este pentru întoarcerea la Tatăl şi cum totul în univers este
îndeaproape înrudit cu conceptul de iubire.    Iubirea de materie este moarte spirituală, dar
iubirea de aproapele şi prin urmare, de Dumnezeu ca Creatorul tuturor lucrurilor, este
viaţă spirituală.    Acolo unde întotdeauna numai adevărata iubire ar fi activă, nici un
declin spiritual nu poate fi observat, dar acolo unde iubirea pentru materie predomină,
acolo tot spiritualul este complet pierdut.

Iubirea este cel mai înalt lucru de pe Pământ şi direcţionează către Dumnezeu. Cu toate
acestea, dacă ea inclină către posesiuni pământeşti, creşte materia şi trage în jos. Cu cât
omul este mai plin cu sentimentul de iubire, cu atât mai clar spiritul va fi capabil să se
exprime în el, dar această iubire trebuie se aplice lui Dumnezeu şi aproapelui, nu
materiei.      Acum o gândire extrem de greşită a adus omenirea atât de departe că nu mai
este capabilă să distingă ce este corect, cu alte cuvinte, iubirea divină, dacă aceasta răsare
din inimă sau îşi are originea în viaţa fizică a omului, în dorinţe pur fizice.

Fiinţa umană care este condusă de iubirea interioară să facă bine, nu se gândeşte la nici o
recompensă pământească, dar acest sentiment sfânt de iubire este atât de îmbinat cu ego-
ul său că nu se poate abţine să nu fie iubitor activ. Există în el îndemnul de a ajuta, de a
consola şi de a da oriunde ajutorul său este necesar.    El nu calculează cu anxietate, nu
împărtăşeşte măsurat cu aproapele, ci este pătruns numai de iubirea adâncă pentru
aproapele şi aceasta este iubirea corectă înaintea lui Dumnezeu, care este şi calea corectă
către viaţa veşnică.

Omul, însă, care rămâne numai în materie, este îngrijorat numai să crească materia pe
Pământ, cu alte cuvinte bunurile pământeşti şi să-şi tragă avantaj de la orice.    Dacă acum
îşi ajută aproapele, el întotdeauna calculează să aibă un anumit beneficiu din aceasta, şi
caritatea pură, neegoistă este un concept de neînţeles pentru el.    Dar iubirea calculată
niciodată nu poate avea un efect răscumpărător, şi din nou caritatea este cel mai mare
factor cu care trebuie socotit. Omul se presupune să se răscumpere prin iubire, dar iubirea
de posesiuni în general ia întâietate şi îl împiedică să practice iubirea neegoistă.    Cel care
vrea să se conformeze cu porunca divină, trebuie să renunţe de bunăvoie la materie, el
trebuie să înveţe să o dispreţuiască, numai atunci poate iubirea pură să-i umple inima, el
învaţă să-l iubească pe Dumnezeu şi astfel şi pe aproapele său, dacă materia nu mai este
nimic pentru el, din moment ce iubirea este prea deseori într-un sens greşit inerentă în
om.

Cel care se iubeşte pe sine însuşi mai mult, este şi lacom după toate posesiunile
pământeşti şi Dumnezeirea veşnică este încă mult departe de el, el trebuie mai întâi să
renunţe de bunăvoie la tot ce-l conectează cu materia, el trebuie să caute să scape de ea şi
să se formeze în iubire, numai atunci omul experimentează transformarea interioară;
simte în el însuşi scânteia divină de iubire şi acum nu se poate abţine decât să o transfere
către oameni, şi numai aceasta este iubirea creştină corectă de aproapele, care are un efect
răscumpărător în adevăratul sens al cuvântului.

Amin