PREZENTARE LA A DOUA EDITIE
mari speculatii, nu e o carte de devotiune si
de Enzo Bianchi
1. DE CE SA CITIM INCA IMITAREA LUI
CRISTOS
Este inca posibil sa prezentam omului de
azi, credincios militant si angajat in biserica
postconciliara o carticica a unui autor din
Evul Mediu? Este inca posibil ca pagini in
mod esential ascetice sa poata interesa pe
crestinul de azi, atit de atent la „realitatile
terestre”, atit de imersat in contructia
lumii? Este inca posibil ca „Imitarea lui
Cristos” sa spuna ceva si sa reuseasca sa fie
de inteles pentru noile generatii seduse de
ideologiile dominante, care propun si cauta
sa faca sa puna in întrebuinţare iubirea
interumana, eliberarile istorice, sociale si
politice? Aceeasi Biserica, de la virfurile
sale pina la baza, angajata sa conjuge
avansarea umana cu toate ministerele sale
si cu propria sa prezenta in lume, ce ar
putea face din aceasta carticica?
Acestea nu se doresc a fi intrebari retorice,
ci se intimpla doar sa tina seama de directia
actuala emergenta si aceasta carticica care
de-a lungul secolelor a reprezentat cartea
„communis” a spiritualitatii crestine, in
mod sigur cartea cea mai citita dupa
Evanghelii, meditata in manastiri, citita in
viata religioasa si sacerdotala, tinta ca
manual de formare crestina robusta pentru
atitea generatii de laici, de crestini din
lume.
Personal sunt profund convins ca de
aceasta carte nu se poate descotorosi prea
repede, chiar daca, fara indoiala nu poate fi
retinuta „a cincea Evanghelie”, cum o
definea Bossuet, sau „cea mai frumoasa
carte iesita din miinile omului, Evanghelia
fiind scrisa de Dumnezeu”, cum gindea
Abatele de Olivet.
„Imitarea lui Cristos” are marele merit de a
fi o urma de asceza cristiana profunda,
spontana, atenta la cotidianul omului, dar
mai presus de orice simpla si de aceea
intradevar urma „communis”, in care orice
crestin poate gasi consolare, pace,
serenitate in orice situatie.
/conversion/tmp/activity_task_scratch/539382858.doc
Page 1 of 5
Nu e o carte teologica, pentru ca departe de
cu atit mai putin mistica: cititorului atent
pune intotdeuna semne de a revizui viata sa,
furnizindu-i apoi elemente edificatoare si
ascetice. Titlul insusi nu trebuie sa tradeze
pe cititorul acestui timp al nostru, pentru ca
in realitate cartea nu propune un model Isus
pe care sa il imitam punindu-ne sub acelasi
plan si neglijind rolul sau unic de Cristos si
de Domn, nici sa ne invite sa refacem ceea
ce el a facut o data pentru totdeauna si
definitiv, ci mai ales, fara a ajunge la o
propozitie a careia in sens neotestamentar,
traseaza o cale ascetica in cautarea lui
Dumnezeu. In mod sigur nu merita riscul de
a insista prea mult asupra ceea ce omul
trebuie sa faca pentru a fi salvat lasind loc
unei posibile autojustificari, chiar daca
tensiunea spirituala care strabate toate
paginile e centrata pe calea umana in
spatele unui Isus istoric, maestrul, servitorul
care merge spre pasiunea sa si moarte in
ascultarea Tatalui.
Este la aceasta intentie interesant de notat
recurgerea la Scriptura pe care autorul a
facut-o in culegerea sa de sentinte
spirituale: predomina explicit si implicit,
pentru ca autorul adesea parafrazeaza
versete biblicel carti de intelepciune ale A.T
si ale N.T.; sunt Evangheliile etice ale lui
Matei si Luca care sunt recitate constant in
invitatiile ascetice. Chiar Ioan este citat de
mai multe ori, dar autorul niciodata nu
dezvolta sau tine cont de indemnurile
rezultante ale raportului Tata-Parinte Fiu si
de raportul trinitar, ci se opreste asupra
viziunii lui Cristos trecind repede la
aplicatii de ordin etic, mai mult sau mai
putin fondate pe versete, pierzind toata
bogatia comuniunii intre credincios si
Trinitate.
Aceasta indica, cel putin ne pare noua,
caracterul esential „parenetico” al
cărticelei, intinsa totusi vietii interioare mai
mult decit vietii in comuniune si de
fraternitate ecleziastica si umana, preocupat
de a reafirma contrastul dintre lucrurile de
„aici jos si lucrurile de sus” mai mult decit
a tine cont de forta mintuitoare a incarnarii
in orice creatura, atent la efortul de
asimilare al lui Isus care a trait si care e
mort decit la dinamica lui Isus cel viu, mort,
reinviat, viu si glorios.

Chiar daca lipseste autorului viziunea
istoriei salvarii, nu credem ca este o carte
care invita pe crestin sa fie strain de lume,
ci sigur o carte care in criza multe
certitudini ale credinciosului care vrea sa
„participe”, sa „colaboreze” la constructia
unei lumi mai umane, aproape o prefigurare
a Regatului care vine.
In fapt, o carte inca azi de citit si de care sa
se tina seama in viata ascetica personala,
fara insa a uita dimensiunile teologice si
spirituale inspirate de Cuvintul lui
Dumnezeu si azi redescoperite, cum ar fi
cele ale misterului creatiei si Incarnarii,
meditatiei lui Cristos catre umanitate si
Tatal, prin Spiritul sfint, al Bisericii ca loc
de apel universal la sanctitate si
sacramentul salvarii in realitatea sa in
comuniune. „Imitarea lui Cristos” ramine in
orice caz chiar un test fundamental in a
arata crestinului momentul trecerii de la
omul vechi la omul nou (Col 3, 10), de la
omul exterior destinat distrugerii la omul
interior care se reinoieste zi de zi (2 Cor 4,
16), si in alaturarea la patria care e in cer
nu pe pamint (Fil 3, 10), cautarea lucrurilor
de acolo sus si nu a celor de aici jos prin
mortificarea partii omului care apartine
pamintului.
2. IMITAREA LUI CRISTOS SI UN PROFET AL
TIMPULUI NOSTRU: PAPA IOAN
Este semnificativ ca omul bisericii care cel
mai bine a stiut sa vorbeasca si sa
dialogheze cu oamenii timpului nostru, papa
Ioan, rezulta pentru oricine care se pune la
cercetarea asupra istoriei servului lui
Dumnezeu, un crestin care dupa Scriptura
este alaturi de Parintii Bisericii, a avut o
mare consideratie pentru cartea
inspiratoare „Imitarea lui Cristos”.
In jurnalul Sufletului intre regulile de viata
inca ale cincisprezece Roncallii, gasim
hotarirea sa cotidiana de a „citi cu atentie si
reflectare un capitol intreg, sau cel putin o
parte din cartea devotata a lui Tommaso da
Kempis in latina” (GdA Roma 1975 p. 4).
Aceasta carte care va fi „cea mai draga si
una din nestematele cele mai pretioase”
(GdA p. 53) pe care el le-a primit in dar de
la sfintul sau Paroh il va insoti intotdeauna
in obtinerea adevaratei intelepciuni care se
/conversion/tmp/activity_task_scratch/539382858.doc
Page 2 of 5
naste mai mult din a se cunoaste decit din a
cunoaste, si in jurnalul sau va fi adesea
citata, ajutindu-l, cu mult mai mult sa
focalizeze meditatia sa asupra unicului
necesar, „recitind adesea cap. 9 din cartea
a treia a Imitarii lui Cristos; raportind totul
la Dumnezeu ultimul reper” (Gda p. 228)
luind din aceasta pagina hotarirea sa de
sfintenie, careia ii va fi intotdeauna fidel.
Pacea lui Ioan papa, cea vazuta interior,
cea largita ca Binecuvintarea oamenilor in
pontificatul sau, in mod cert a gasit un
fundament si o inspiratie in cartea noastra.
De acum murind, el a putut spune, dupa
Promulgarea a „Pacem in terris”: „Aceasta
enciclica care rezonează: după mine acest
document este înainte de toate umilul
exemplu pe care l-am căutat sa îl dau in
timpul săracei mele vieţi: De bono homini
pacifico (care este omul care iubeşte binele
si pacea)” (Im. Di Cr. Lib. 2 cap. 3).
Daca deci astfel sunt inca fructele lecturii
acestei carti putem noi imputa acesteia un
individualism care sustine singur iubirea
pentru Dumnezeu fara a se varsa in iubirea
pentru aproape? Daca papa Ioan s-a
adapat de la aceasta carte reusind sa obtina
o ascultare enorma din partea oamenilor
chiar necredinciosi, putem noi acuza
Imitarea lui Cristos, ca fintina a unei
apartenente la biserica mutilata, din cauza
actualelor exigente misionare si a
confruntarii cu lumea?
Nu! Generatia noastra poate inca sa
primeasca acest mesaj care conduce la
Cristos, incurajeaza calea spre calea regala
a crucii, invita la ascultarea Cuvintului si la
intilnirea cu Dumnezeu in eucaristie, si cere
sa se traiasca real in iubirea pentru
Dumnezeu pentru a o comunica fratilor.
3. MESAJUL CARTII
Ascetica creştina a Imitarii lui Cristos este
propusa in patru carti, fara ca sa putem
gasi o doctrina sistematica, o succesiune
rigid logica.
In cartea I care se deschide cu versetul lui
Ioan „cel care ma urmeaza nu merge prin
tenebre” (8, 12) (si nu e cazul pentru a se
neglija partea mai teologica a versetului:
„Eu sunt lumina lumii”!), autorul se
deosebeste repede dizertatie si de speculatia
 teologica considerate ca vana stiinta (1, 1);
propune reintoarcerea la primatul absolut
al caritatii, conformarea la Cristos prin
departarea de lucrurile vizibile intr-un spirit
esential coeletic, cautarea adevarului prin
depasire si renegarea de sine insusi,
ascensiunea obedientei pentru obtinerea
pacii interioare, (contrizione) a inimii
fondata pe observarea mizeriei umane
limitata in orice caz de moarte. Viziunea
(continuta si discreta daca este comparata
cu alte opere spirituale) a infernului ca
judecata a pacatosilor inchide cartea
invitind la corectarea fervoroasa.
In cartea a II-a insistenta parerilor cade pe
suferintele necesare pentru a intra in
regatul lui Dumnezeu, suferinte ca revelatie
a prieteniei cu Cristos patiens. Ca o „cale
regala” este deci propusa aceea a crucii
pina la martir. Noua ne pare aceasta a doua
actiune cea mai viguroasa si cea mai
inspirata biblic, reprezentind invitatia de a
accepta gratia „cu pret scump”, apelul
radical la sfintenie pina la martiriu. Intr-
adevăr, ca necessitas passionis ale lui Isus
devin necessitas passionis pentru credincios,
consolat (si aceasta e cel mai discutabil!) in
acest drum al observatiei limitelor
dureroase inscrise in natura umana.
In cartea III si IV genul literar se schimba si
devine dialog intre discipol si Domnul, dar
continutul nu ajunge sa fie mistic, raminind
cu prevalenta preocupat de cautarea vointei
lui Dumnezeu si a comportamentului etic
individual in consecinta care deriva.
Daca in cartea I se accentua puternic
efortul si zelul crestinului in obtinerea
virtutii si in cea de-a II-a se indica calea
crucii, in cel de-al III-lea, mult prea extins
se reparcurg aceleasi teme, dar cu o mai
puternica atentie la opera gratiei,
evidentiata chiar in rugaciunea pe care
discipolul o inchina pentru a primi ca dar
de la Domnul a vrea si a actiona si a putea
trai in prietenia lui Cristos si in regimul
iubirii pure.
Cartea IV expune exercitiile sfintei
comuniuni si releva importanta mare a
sacramentului altarului pentru viata
crestina, subliniind calea psihologica a
practicii euharistice mai mult ca sporul
gratiei in confruntarile misterului.
/conversion/tmp/activity_task_scratch/539382858.doc
Page 3 of 5
Din aceasta se poate deci intelege norocul
imediat pe care il are aceasta cărticica.
Intr-un moment in care se simtea urgent o
reînnoire spirituala, in care scolastica si
teologia cu ale lor „quaestiones” erau
incapabile de a raspunde, Imitarea lui
Cristos reusesc ca vorbeasca omului,
crestinului cotidian raspunzind cererii
puternice de fagase spirituale. Ni se
reaminteste momentul istoric care vede
laicismul rezultind cu o forma de
religiozitate mult prea personala, si lumea
feminina care incearca de a isi ridica
nivelul de formare religioasa si spirituala.
Ambientul monastic, si cleric aveau acces la
sursele biblice si patristice, dar nu si
laicatul care gasea in aceasta carticica
indicarea pentru o realizare a vietii in
sanctificare.
4. IMITAREA LUI CRISTOS SI AMBIENTUL
SAU SPIRITUAL
Cit despre problema timpului in care
aceasta carticica a vazut lumina, a
ambientului care a elaborat-o si a autorului
sau, pina acum nu sunt inca date solutii
definitive. Atributiile facute de-a lungul
secolelor acopera un mileniu intreg, de la
sfântul Basilio, Augustin, Bernard, pina la
autorii spirituali ai secolului XIII si XIV. In
realitate este doar in aceste secole posibil
ca opera sa poata fi plasata si noua ne pare
sigur provenind din ambientul monastic cu
posibilitatea de a fi mai mult acela
„certosino”, atent la ratiunile inimii, hranit
de cristocentrismul individual, neincrezator
in formele de viata comunitara, in cit acel
benedictin, pe atit in acel ambient solitar,
exprima pure exigente pe cit cartea nu se
mai poate face auzite. Giovanni Gersen,
abate al minastirii S. Stefan de la Vercelli la
inceputul secolului XIII, pare a fi posibilul
autor pentru multe critici si totusi e acesta
inainte de „terminus a quo” al editiei operei
in acel precis moment istoric. Altii continua
sa lege opera de Tommaso a Kempen (sau
Kempis) din secolul XV, dar acesta pare
doar a fi un” amanuense”. Pe de alta parte
opera nu pare a fi nascuta in ambient
canonic. Noua poate parea ca anonimatul
nu a daunat operei, chiar anonimatul poate
a fi unul din elementele care indica faptul
ca aceasta carte provine din area
„certosina” care a iubit intotdeauna
 aceasta forma de umilinta. In mod cert
autorul era un monah care cunostea
suficient lumea si inima omeneasca, o fiinta
viguroasa, virila si robusta, care in
solitudine incerca pacea si serenitatea,
lasind prin aceasta marturie un jurnal
spiritual aproape.
Nu se poate contesta cu superficialitate
grabnic Imitarea lui Cristos ca opera
intimistica, afectiva si subiectiva, chiar daca
indubitabil se subliniaza valori personale
ale cautarii lui Dumnezeu, nici nu poare
care poate cauta o viziune „politica” a
caritatii, cind autorul presează sa sublinieze
atitudinea fondului unei puritati personale
din care aceasta trebuie sa se nasca, nici
pare onest a acuza de spiritualitate infantila
o carte care pune in centrul vietii misterul
mortii si al invierii Domnului, in care
crestinul trebuie sa se conformeze cu
maturitate si curaj propriul sau drum
spiritual.
Noua ne revine ca citind-o cu inca
discernamint spiritual dar fara preveniri; un
test atit de inspirant pentru secole pentru
toti crestinii, capabil de a chema in cauza
teologul si simplul laic, poate face sa
reactioneze lumea matura si reprezenta o
rechemare, un avertisment pentru atiti prea
usor sunt sugestionati de actualele teologii
antropocentrice si cosmocentrice.
In mod cert Imitarea lui Cristos prezenta
doar unele dimensiuni ale vietii crestine si
nu epuizeaza toate chemarile si urgentele
radicale descrise in Evanghelie, dar azi
poate ajuta la redimensionarea unui
echilibru in valori rezultante pe care
publicul, politicul, socialul, comunitarul,
obiectivul cu personalul, subiectivul,
interiorul.
Traducerea pe care am avut placerea de a o
citi si de a o gusta prin grija dragului prof.
Ugo Nicolini ajuta, suntem convinsi, omului
de azi, si chiar noilor generatii a se alatura
acestui test si a trage cu inteligenta
spirituala elementele perene ale credintei si
ale vietii crestine care ramin acceptarea
crucii, ascultarea cuvintului, iubirea lui
Dumnezeu.
Enzo Bianchi
/conversion/tmp/activity_task_scratch/539382858.doc
Page 4 of 5
Calugar de Bose
11 iulie 1979
In memoria Sf. Benedict
PREMIZA
A intreprinde – in ceea ce, in maniera noastra de
a trai distrata si impregnata de afaceri, numita
decupare de timp – aceasta traducere a Imitarii
lui Cristos a fost pentru mine o necesitate a
spiritului. Nu deja in sensul pe care in acest mod
mi s-ar reda mai apropiata si mai draga un test
admirabil, pe care nu am facut decit sa-l irosesc;
nu deja in sensul care mi s-ar arata necesara
incercarea unei noi traduceri a unei opere de
atitea ori tradusa. Ci o nevoie a spiritului, intr-un
sens atit de intim si de profund care nu poate fi
definit exact.
Imitarea lui Cristos imi e, de ani si ani, atit de
drag de a fi considerata vocea insasi a constiintei,
continuu scandata inauntrul meu; imi este de ani
si ani, atit de aproape de a fi devenit reazem
cotidian al caii mele: reazem de neinlocuit, si as
zice aproape material, desi cind nu e, pentru un
moment sau din intimplare, perceput. Poate este
atunci o datorie de recunostinta pe care eu am
decis sa o platesc autorului necunoscut – sau,
cum cred eu, diversilor autori – ai acestor „patru
carti ai imitarii lui Cristos”. Acestia, cu cuvintul
lor atit de savuros, cu ritmul secventelor lor, cu
inaltimea imaginilor lor, cu forta spiritualitatii
lor, in sfirsit, cu cele care sunt rugile, bine stiute
ale scrierilor lor, m-au facut – si ma fac inca –
daruri atit de bogate si intotdeauna noi.
Poate intreprind lucrarea mea pentru a face, la
rindul meu, acestor binefacatori ai mei
necunoscuti un dar recunoscut: acela de a putea
servi, prin atita, chiar cu propria mea mina.
De la singura mea mina. Pentru aceasta – chiar
dac poate parea prostie – vreau sa fac traducerea
mea fara a tine cont de altele, vechi sau recente,
chiar daca uneori destul de bune. Vreau sa caut
sa dau oricarui cuvint din acest test admirabil
sensul care mi se pare cel mai adevarat, care se
prinde in adinc de acea savuroasa latina a Evului
Mediu (la aceasta epoca eu gândesc ca provine in
mod sigur opera); vreau sa caut sa reproduc in
limba noastra de azi, sau mai degraba intr-o
limba coerenta, semnificatia care o simt cea mai
proprie si uneori tonul si timbrul care cel mai
bine reflecta textul original, asa cum acesta imi
era rezonat in inima si imi era calat la baza
sufletului, desi stiind ca sunt aproape de construit doar catedrale, si nu a scris doar
nereprodus anumite ingenuitati viguroase si teologie, si nu a cintat doar poeme sacre, sau mai
anumite profunzimi spirituale ale latinei degraba una care a izbucnit, multipla vitalitate in
medievale. orice domeniu, politic, economic si social; si
pentru ca, inca, acele avertismente au fost mai
Cu aceasta lucrate mi se pare ca este necesar si curind impuse celor religiosi si destinate
poate fi , deci, platit, intr-un oarecare mod, oamenilor dedati in intregime lui Dumnezeu, dac
datoria mea catre Imitarea lui Cristos. cu constienta sigura ca ar putea si ar trebui sa
serveasca si celor care actionau in afara
Daca acestea – bune sau nu – sunt ratiunile manastirii, daca vroiau sa fondeze pe stinca
primare, care m-au condus inceperea lucrului, opera lor.
altele sunt cele care m-au sustinut in
intreprinderea poate temerara. Timpul nostru, Eu cred deci cu fermitate ca o carte precum
cum se stie, cheama pe crestin la actiune, la Imitarea lui Cristos are inca si azi ceva de spus
anagajament social, si, in sens alaturat, politic; pentru noi, care in mod drept suntem incordati
cheama la cucerirea, sau mai bine, la consacrarea pentru cucerirea crestina a lumii.
lumii; chiama la iesirea din inchidere, la
asumarea responsabilitatilor care se zic terestre. UGO NICOLINI
Dar aceasta actiune, acest angajament si aceasta
responsabilitate nu vor putea – cum desi nu Urmatoarea traducere a fost efectuata in editia TESCARI, cea
trebuie – sa fie eficace si rapindeasca seminte care urmeaza – si doar in anumite puncte oportun amendata –
bune, de unde sa produca fructe bune, daca nu editiei critice a lui POHL (Bruxelles, 1904), mentinind
sunt explicatie la exterior al unei inalte atribuirea de asemenea incerta a operei lui Tommaso da
Kempis (THOMǼ A KEMPIS, De imitatione Christi libri
spiritualitati interioare. quattour, ed. O. TESCARI, aed. S.E.I., Augustae Taurinorum,
rist. 1951).
Daca e adevarat ca a iubi fratii semnifica deja,
chiar pentru cine nu crede in Dumnezeu, a iubi
pe Dumnezeu, care desi nu este cunoscut, e
adevarat, de asemenea, ca cei care au darul de a
cunoaste pe Dumnezeu nu pot sa nu plece
totdeauna de la iubirea pentru Tatal, pentru a
ajunge la iubirea catre frati. Acum, care cale este
mai buna pentru lungul drum care se varsa la
Dumnezeu – cale dificila si care in orice zi
reincepe de la capat – din care se ofera Imitarea
lui Cristos? Care mai buna garantie decit
actiunea si efortul care nu degenereaza in ceea ce
numea Papa Ioan „activism nesanatos” al unei
razgindiri serioase, grave a Imitarea lui Cristos?
Expres se spune, aceasta mare carte, ca omul este
nimic si nimic nu poate fara Dumnezeu (III, 40);
cum doar o inalta iubire pentru Cristos ne poate
impinge la a face lucruri mari (III, 5); cum pentru
actiune este nevoie sa ai libertate interioara si o
completa stapinire de sine (III, 38); cum adesea
omul alege gresit si se scuza si mai rau, pentru
ca, agitat in realitate de pasiune, vrea sa o faca sa
treaca prin zel (III, 5).

Avertismentele acestea, de care omul de azi nu

poate sa se descotoroseasca ca provenind dintr-
un ambient monastic si caracterizat de
„contempus mundi”, propriu epocii medievale.

Pentru ca aceasta epoca dispretuia mai curind

lumea – dar lumea raului - ; pentru ca nu a

/conversion/tmp/activity_task_scratch/539382858.doc
Page 5 of 5