Raspunderea pentru propria 

fericire

 Starea de bine este una interioară, care nu are nici o legătură cu exteriorul, pentru că ea se petrece numai în
sufletul şi în mintea noastră.
De fiecare dată cînd eu mă simt împlinit(a) şi fericit(a), sufletul meu se întoarce Acasă, trăind senzaţia minunată
pentru care a fost creat şi radiind dragoste atît înăuntru, cît şi în afara mea.
Am fost învătaţi cu toţii să urmăm în relaţiile noastre cu ceilalţi un anumit circuit: eu încerc să îţi împlinesc ţie
dorinţele, caut să te fac fericit(a), tu te simţi bine şi împlinit(a) şi poate astfel îmi vei întoarce şi mie dragostea pe
care o aştept prin tine, care să mă facă şi pe mine să mă simt iubit(a).
Un astfel de traseu al paşilor necesari împlinirii sufleteşti poate fi însă frustrant şi dureros.

DEZAMĂGIRE

De cîte ori nu am încercat fiecare dintre noi să ne simţim apreciaţi de cei cărora le-am făcut pe plac, pentru care
am făcut chiar compromisuri în defavoarea noastră, şi nu am reuşit decît să suferim mai mult decît la început,
simţindu-ne dezamăgiţi de felul în care a reacţionat cel către care ne-am îndreptat toată atenţia?

Şi e firesc să se întîmple aşa, întrucît motivaţia pentru care am făcut acest lucru a fost din capul locului negativă,
bazată pe un fel de troc: eu îţi dau ceva în schimbul iubirii tale.

Scopul final fiind unul de interes, ceea ce a plecat de la noi către celălalt nu a avut energia pură a iubirii, ci mai
degrabă pe aceea a lipsei, căci din lipsă de iubire şi de apreciere am încercat să îi facem pe plac celuilalt.

Ori, tocmai atunci cînd încercăm să punem nevoile altuia pe primul plan din teama că am putea fi părăsiţi sau
iubiţi mai puţin, ne separăm mai mult de noi înşine şi ne abandonăm sufleteşte; ne este teamă de abandonul pe
care l-am putea suferi din exterior, dar nu realizăm că noi ne-am abandonat sufletul cu mult timp în urmă,
încercînd mereu să facem compromisuri pentru ceilalţi, care nu ne onorează şi nu ne dau bucurie.

Ceea ce se întîmplă în astfel de cazuri este că şi celălalt are aceleaşi nevoi ca şi noi şi de fiecare dată cînd încearcă
să şi le împlinească prin cineva din exteriorul său, va suferi şi în final va avea inima rănită de prea multe
experienţe neplăcute.

Nici eu, nici el însă nu greşim într-un fel, căci aşa am fost învăţaţi să reacţionăm emoţional, încercînd să ne
agăţăm permanent de starea de fericire pe care exteriorul mi-o poate furniza, aşteptînd mereu să intru în contact
cu această senzaţie extraordinară prin intermediul altei persoane, nu prin mine.

TRANSFORMARE

Ce s-ar întîmpla însă dacă aş scurta acest traseu al împlinirii sufleteşti?

Dacă nu aş mai aştepta ca cei din jurul meu să fie în stare benefică pentru a mă încărca eu de la ei şi din contră,
aş face aceasta direct, prin împlinirea propriilor mele dorinţe?
Cine aş fi eu cea/cel care ar căuta bucuria în orice, independent de alegerile celorlalţi?
Căci dacă analizăm puţin, pentru fiecare fericirea este o stare interioară, o experienţă personală, pe care un om o
poate avea prin prisma percepţiei sale despre viaţă.

De aceea întîlnim situaţii în care cineva ne face o plăcere după gustul şi alegerea sa, iar noi nu percepem aceasta
la fel, uneori poate exact invers, adică nu ne place deloc oferta celuilalt, căci în esenţă, sîntem cu toţii foarte
diferit construiţi emoţional şi numai sufletul nostru ştie exact ce anume avem nevoie pentru a ne simţi bine.

Nimeni nu ne poate face să ne simţim mai bine, mai fericiţi, decît o putem face noi înşine, căci noi ne
cunoaştem profund şi sîntem în contact imediat cu senzaţiile care ne atenţionează dacă totul e perfect sau nu.
Aşadar, a-i cere celuilalt, indiferent că e un părinte, copil, partener, coleg sau şef, să ne ghicească dorinţele şi să ni
le împlinească, ca şi cum aceasta ar fi datoria lui, poate da naştere unui sentiment de golire sufletească. În
momentul în care încep să mă uit la mine şi la nevoile mele, să îmi ofer mie atenţia pe care o pretindeam de la
celălalt, să îmi satisfac mie dorinţele pe care le ceream împlinite prin alte persoane, cînd sînt atent(a) la ce spune
sufletul meu pe care îl întreb zilnic “azi te-am făcut fericit?”, abia atunci mă întorc acasă, înăuntrul meu şi mă
regăsesc.

EFECTE

Şi ceea ce este minunat, e că oamenii din jur încep să simtă vibraţia fericirii pe care eu o experimentez mereu
înăuntrul meu şi relaţiile mele cu ei se schimbă întotdeauna, spre binele meu şi al lor.

Mai mult, trăind mereu în această stare, îţi dai seama că celălalt poate fi oricum, adică îl accepţi aşa cum e, căci
este responsabilitatea lui şi numai a lui fericirea sa, care bineînţeles, nu depinde de tine, ci doar de felul în care
percepe el viaţa şi că îi este şi lui la îndemînă să se simtă bine oricînd, prin el însuşi şi nu prin ceilalţi.

Şi astfel, într-o relaţie, poţi ajunge să înţelegi că starea de fericire este o problemă personală care ţine de fiecare
şi că a fi împreună – respectînd libertatea şi alegerile fiecăruia – poate fi ceva foarte frumos ce nu ai mai trăit
niciodată, căci lipsa de ataşament şi de îngrădire deschide multe uşi în inima fiecăruia.

În plus, nu vei mai experimenta niciodată teama de abandon, căci vei şti întotdeauna că singura şi cea mai
importantă relaţie de dragoste trebuie să fie cu tine însuţi, adică să nu te abandonezi pe tine niciodată şi abia
apoi pe ceilalţi; dacă tu te simţi împlinit(a), fericit(a) şi în pace sufletească, cei din jurul tău vor fi la fel.

Daniela Dumitriu