Vorbeste cu Tine

Cel mai simplu nivel de comunicare, cel mai la îndemîna oricui, este atunci cînd nu este implicat altcineva cu care “să
comunici”.

Îndeobşte, se consideră că este folosită comunicarea pentru a se transmite informaţii – experienţe, impresii, ştiri etc. – prin
care acela care le primeşte ajunge să cunoască un nou aspect al realităţii.

Sintetizînd, comunicarea apare ca un instrument de cunoaştere.

Putem să învăţăm, deci, din ceea ce aflăm prin orice formă de comunicare, din orice lucru pe care îl percepem prin simţuri şi
prin orice alte posibilităţi de receptare a informaţiei, de care dispunem.

Educaţia societăţii actuale ne-a orientat foarte mult spre exterior, spre a percepe informaţii din lumea înconjurătoare, de la
lucrurile din jur şi de la semenii noştri.

Prin prisma acestei educaţii, ceea ce este în jurul nostru pare să aibă cea mai mare pondere în cunoaşterea pe care o dobîndim
în viaţă, şi de aceea mulţi oameni, după o anumită vîrstă, pot ajunge să aibă senzaţia unei mari neîmpliniri a vieţii lor, a unui
mare gol în cunoaşterea lor: chiar dacă au ajuns să studieze mult şi să trăiască multe experienţe care le-au dat o masivă
cunoaştere despre lumea din jurul lor, ei pot descoperi că nu se cunosc deloc pe sine.

Pe poarta Oracolului de la Delphi scria, din antichitate, “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, şi aceasta era şi este una dintre cheile
înţelepciunii.

Acea acaparare a atenţiei noastre de către lumea exterioară a ajuns să ne facă, în epoca de azi, să uităm că propria noastră
fiinţă reprezintă un obiect de studiu mereu la îndemînă, mereu aproape.

Oare cum de s-a putut produce această uitare progresivă a faptului că sîntem, noi înşine, prima fereastră deschisă către
cunoaşterea oricărei realităţi?

Se pare că ne-am lăsat păcăliţi de jocul exteriorului, al lucrurilor aparente, schimbătoare, al iluziei – acea Maya a orientalilor –
şi uitîndu-ne prea mult la ele, am uitat de noi înşine.
Astfel, în urma educaţiei primite şi prin imitarea stilului de viaţă al celor dinaintea noastră, am ajuns să învăţăm mai mult din
surse exterioare, din ceea ce se spune, se întîmplă, se vede şi se aude în jurul nostru.

Ştim o mulţime de lucruri despre natură, despre politică, despre economie, despre artă – tot ce s-a spus – şi cu toate acestea
abia dacă ştim cine sîntem şi ce avem de făcut ca să fim fericiţi…

Să însemne asta cunoaştere, să însemne asta civilizaţie?

Este timpul să ne întoarcem spre noi înşine, să ne cunoaştem pe noi înşine.

Psihologia, o ştiinţă care s-a dezvoltat cu adevărat abia de vreun secol, încearcă să facă paşi în direcţia cunoaşterii psihicului
uman, a vieţii interioare a fiinţei umane, dar atîta vreme cît psihologii nu se cunosc nici ei pe ei înşişi, cum ar putea să
cunoască altceva decît manifestările exterioare ale omului?

Fiecare poate şi trebuie să devină propriul său psiholog, să se cunoască pe sine şi să astfel să poată limpezi fereastra prin care
priveşte lumea, ca să vadă cît mai clar.

Iar pentru asta, este suficient să fii atent la ceea ce îţi transmiţi tu însuţi, la ceea ce îţi comunică permanent propriul tău
suflet, prin comportamentul, obişnuinţele şi reacţiile tale de fiecare clipă.

Priveşte-te în oglindă.

Sau poţi să te vezi întîmplător într-o oglindă, şi să te observi făcînd anumite gesturi de rutină.

Ce îţi spune despre tine ceea ce vezi?

Dar nu te privi cu ochii altuia, gîndindu-te la cum le-ar place colegilor noua ta coafură, sau la ce vor zice ceilalţi despre cum
dansezi.

Priveşte-te cu ochii tăi, îţi place cum arată omul din oglindă?

Are o figură plină de viaţă, de bucurie, de lumină, sau are o figură tristă, îngrijorată, întunecată?
Sau: îţi place cum se mişcă?

Este atent, sigur, calm, relaxat în gesturi, sau este repezit, imprudent, temător?

Eşti mulţumit cu ceea ce vezi la tine?

Dacă da, atunci e bine.

Dacă nu, atunci este timpul să te întrebi unde ai greşit, şi ce poţi face ca să poţi să-ţi spui, atunci cînd te priveşti în oglindă:
“Minunat!”

Cînd vorbeşti, ascultă-te ce spui.

Nu vorbeşti doar pentru ceilalţi, ci vorbeşti în primul rînd pentru tine, cu tine însuţi.

Ceilalţi s-ar putea să nu te audă, dar tu în mod cert te auzi cînd spui ceva, întotdeauna.

Nu vorbi în van, deschide-ţi urechea spre propriile tale cuvinte: sînt ele chiar ceea ce vrea inima ta să afirme?

Sau sînt doar repetări ale unor cuvinte auzite de la alţii, pe care le pasezi mecanic mai departe?

Sînt cuvintele tale aducătoare de bucurie, de pace, de echilibru, de rezolvări la situaţiile curente?

Sau exprimă doar supărarea, neputinţa, slăbiciunea, răutatea, adică nu ajută nimănui sau chiar rănesc?

Eşti mulţumit cu ceea ce te auzi vorbind?

Dacă da, este bine.

Dacă nu, atunci este timpul să te întrebi ce vrei să le spui celorlalţi, de fapt, ce adevăr vrea inima ta să exprime prin cuvintele
tale, şi cum să faci ca să exprimi mereu acel adevăr, cît mai limpede, astfel încît să ajungi ca, ori de cîte ori vorbeşti, să te
bucuri şi tu însuţi, şi toţi cei care te aud, de puterea cuvîntului tău, rostit din inimă.

Observă-te cum reacţionezi.

Cînd ţi se întîmplă ceva, indiferent că e un lucru mărunt, cotidian, sau ceva neaşteptat, poate chiar şocant, poţi observa cum te
comporţi în situaţia respectivă.

Unii oameni au reacţii mecanice, automatisme imprimate prin exersări frenetice, astfel încît ajung să reacţioneze mereu la fel,
fără să mai gîndească, fără să mai ştie de ce reacţionează aşa.

Eşti cumva unul dintre ei?

Te observi reacţionînd impulsiv sau instinctiv, din obişnuinţă sau la întîmplare?

Poţi să-ţi explici de ce te comporţi într-un anumit fel la un moment dat?

Sau te mulţumeşti să-ţi spui că aşa eşti tu şi n-ai cum să te schimbi?

Îţi ajută cu adevărat comportamentul tău actual?

Îţi dă mai multă linişte, rezolvă situaţiile respective?

Eşti mulţumit cu ceea ce observi în stilul tău de a aborda situaţiile curente?

Dacă da, atunci e bine.

Dacă nu, înseamnă că trebuie să iei măsuri cu tine însuţi, să cauţi să înţelegi ce anume te face să te comporţi într-un fel care
nu-ţi place nici ţie, şi să adopţi atitudini noi, care să te ajute să te exprimi şi în comportamentul cotidian aşa cum simţi că eşti
tu cu adevărat.

După cum se vede, ai multe de învăţat din ceea ce îţi comunică propria ta fiinţă, şi n-am amintit aici decît acele aspecte pe
care le poate sesiza oricine din jur, doar tu însuţi se pare că le observi cel mai rar…

Dar în tine însuţi există o adevărată comoară a cunoaşterii, merită să o pui în valoare.

Efortul este minim, nu necesită investiţii, dar cîştigul este enorm, căci din această autocunoaştere vei ajunge să-i cunoşti mult
mai bine şi pe ceilalţi, şi tot ce este în jurul tău.
Vei descoperi că există multe moduri de a te prezenta în faţa lumii, de a vorbi, de a te mişca, de a fi tu însuţi.

Nu trebuie să fii altcineva, nu trebuie să arăţi ca toată lumea, nu trebuie să vorbeşti numai ce-i place lumii să audă şi nici să te
porţi “cum dă bine” în ochii altora, ci descoperă, prin această autocunoaştere, cine eşti tu cu adevărat şi cum te poţi exprima
în modul cel mai sincer, cel mai autentic, cel mai liber, în aşa fel încît să poţi trăi permanent o viaţă plină de bucurie, de
împlinire, de pace şi iubire!

Arta de a trai