Acceptarea de sine si a celorlalti

Comunicarea poate deschide usi! Pentru ca celalalt sa poata accepta un lucru negativ pe
care noi il comunicam, o critica, e necesar sa se simta in siguranta, pentru a putea lasa
garda jos si a fi dispus sa accepte ceea ce ii propunem. Astfel, in loc sa ne incepem frazele
cu: „TU….”, putem alege cu succes, varianta: EU ma simt/sunt… (descrierea emotiilor,
sentimentelor, trairilor mele) atunci cand tu… (descrierea comportamentului
celuilalt), pentru ca…. (descrierea efectelor comportamentului celuilalt asupra mea).
Orice schimbare începe cu o acceptare şi nicidecum invers. Metodele psihoterapeutice
bazate pe acceptare nu opteaza doar pentru schimbare, ci pe acceptarea insotita de
schimbare. Toate izvorasc numai si numai din sine si nu au absolut nicio legatura cu
ceilalti.
Shakespeare a spus : „Fiecare este o oglinda pentru celalalt, in care se vede pe sine
insusi.”Ar trebui sa invatam sa ne vedem pe noi insine in alte persoane. Asa invatam sa-i
acceptam pe ceilalti si pe noi insine si sa ne folosim talentul si abilitatile pentru a face fata
situatiei, fara a-i judeca pe altii sau pe noi, ci incercand sa avem atitudinea potrivita
pentru a rezolva situatia.
Acceptarea celorlalti prin acceptarea profunda de sine si acceptarea de sine prin
acceptarea celorlalti sunt concepte vehiculate in psihoterapiile de diferite facturi, in
workshop-uri de dezvoltare personala si nu numai, in team-building-uri si in diverse carti
ale unor psihologi de talie internationala, precum psiho-sociologul francez Jacques Salome
si psiholoaga canadiana Lise Bourbeau.

Gradul ridicat de autoacceptare aduce cu sine acceptarea altora, respectul fata de celalalt
si increderea.
Acceptarea celuilalt nu inseamna ca ne place sau ca aprobam tot ceea ce face o anumita
persoana, ci ca realizam o distinctie intre faptul ca ne place/displace o trasatura sau un
comportament al acelei persoane, etc., respectiv faptul ca ne place/displace intreaga
persoana.
Acceptarea neconditionata presupune acceptarea persoanei cu toate problemele sale,
acceptarea lui ca intreg, ca om, fara ca aceasta sa insemne faptul ca suntem de acord cu
ceea ce face sau gandeste. Ca oameni, toti suntem la fel de buni si valorosi.
Cei care inca nu cred sau inca nu au descoperit faptul ca toti suntem buni si valorosi nu
inteleg suficient de bine principiul oglinzii sau al umbrei, extrem de frecvent vehiculat.
Oamenii din jurul nostru nu fac decat sa reflecte ceea ce noi insine suntem, felul in care
noi insine ne percepem. De ce? Oare sa fie ei… la fel ca noi? Pai, cum asa, daca tocmai
faptul ca sunt diferiti ne deranjeaza? Daca nu au aceleasi gusturi, preferinte ca noi, daca
nu se comporta aidoma noastra, daca ne inseala… asteptarile? Asteptarile ne vor otravi
absolut mereu viata. Noi vedem in altii DOAR ceea ce ne permite propria perspectiva si
atat. Vedem o parte limitata a oamenilor din jur, limitata de propria perceptie. Si adesea
pierdem ce poate fi mai important din ceilalti si din ce ne pot oferi, blocandu-ne in a-i
judeca/percepe limitat, dupa niste criterii rigide.
In realitate, oamenii sunt mult mai mult decat reusim noi sa vedem in ei. Si fix dupa
aceasta perspectiva extrem de limitata ii judecam si ii etichetam sau chiar vrem sa-i
schimbam, sa-i incadram in standardele noastre personale, sa-i reconstruim conform
credintelor, sabloanelor si dorintelor noastre. Oare asta sa insemne respect fata de sine si
de altul? Oare asta sa insemne iubire de sine si pentru ceilalti? Acceptare de sine si pentru
ceilalti? Altruism?
Citatul meu preferat: „Toti va vor binele. Nu vi-l lasati luat.” Nu-i lasati pe altii sa va
schimbe ca sa va accepte. Nimeni nu stie „binele” nimanui, nimeni nu poate da „binele”
nimanui. A incerca sa schimbi un om sau a-i impune anumite criterii pentru a-l accepta nu
reflecta decat o forma de intoleranta cu sine, o forma de lupta sau de conflict interior.
Acceptarea neconditionata a altuia, respectul pentru acea persoana, pentru
imperfectiunile sale, pentru alegerile sale, indica clar gradul de impacare cu sine si nivelul
de toleranta.
Tot ce nu ne convine la altul spune ceva despre noi insine. Cautand sa ne inconjuram si sa
interactionam numai cu persoane „comode”, care ne sunt pe plac, in compania carora ne
simtim in siguranta, confortabil, reflecta ca fugim cu obstinatie sa dam ochii cu ceea ce nu
acceptam in noi insine. Tot ce nu asimilam si armonizam din ce percepem ca fiind negativ
in noi insine, vom constata ca fiind negativ la altii.
O persoana fericita nici macar nu observa imperfectiunile altora, ale lumii. Creierul sau e
invadat de endorfine. De ce le-ar stopa fluxul? Un om implinit, fericit, va vedea numai
binele si frumosul din jur.
Imperfectiunile sunt… perfecte, fiindca lumea e imperfecta si cu toate astea functioneaza
perfect. Rolul nostru nu este sa devenim perfecti, ci sa reusim sa ne acceptam si sa ne
iubim imperfectiunile. Atunci endorfinele ne vor invada creierul cu fericire.
Acesta nu este nicidecum un compromis, ci un adevarat drum evolutiv, o adevarata arta
existentiala. Cei care vad lumea, oamenii, pline de imperfectiuni sunt aceia care nu se pot
accepta pe sine in totalitate, nu se pot iubi, nu se pot ierta sau continua sa se
invinovateasca in interior. Avem dreptul sa gresim, avem dreptul sa fim imperfecti, dar
suntem mult mai mult decat suma greselilor sau imperfectiunilor noastre. In noi si in lume
zace o frumusete de care isi poate bucura sufletul numai cel pregatit s-o vada, adica acela
care o poate vedea intai in sine. Fiindca numai si numai prin sine interactionam cu altii,
numai si numai prin ochii sinelui putem percepe/evalua lumea si oamenii.